NAE IONESCU

TEOLOGIA : Integrala publicisticii religioase

Ediţie, introducere şi note: Dora Mezdrea
Editura Deisis, Sibiu, 2003

I. ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE

Religie şi morală

p.32
Nu există nicio religie pe lume care să se reducă, pur şi simplu, la o morală. Din orice
atitudine religioasă decurge, pentru cel care o practică, un anumit fel de comportare faţă de
realităţile concrete. Această comportare se poate formula şi codifica, constituindu-se într-un
sistem de morală. Dar sistemul nici nu e valabil prin el însuşi, nici nu are o existenţă autonomă;
ci trăieşte numai în funcţie de atitudinea religioasă respectivă, ca un reflex al ei.
p.36
Filosofie şi religie

[...] Religia e trăire, e viaţă, magnificare a existenţei prin îndurarea lui Dumnezeu – iar
filosofia nu e decât gândire asupra vieţii.
Pentru mântuire nu e de lipsă filosofia, ci religia. Iar viaţa religioasă autentică nu e
posibilă în afară de Biserică. Lasă deci pentru alte ceasuri „cercetarea credinţelor”. Refuză
conştiinţei dumitale dreptul de a fi preot. Mergi la Biserică şi fă ceea ce ţi se cere.
Asta e Ortodoxia – singura cale a mântuirii. Restul nu e decât diletantism protestizant.

Iubirea, act de cunoaştere

p.44 [...] Răsfrângem în afară de noi ceva care este în noi, ceva din ceea ce suntem. Asta
o spun psihologii moderni.
p.45 Actul de mântuire este un act metafizic, adică uman, şi continuă să fie un act
metafizic atâta vreme cât conştiinţa existenţei noastre este întreagă, întrucât suntem noi oameni,
întrucât ne dăm seama de existenţa noastră. Prin urmare, întru atât o soluţie este metafizică,
întrucât ea clădeşte pe conştiinţa existenţei individuale, adică pe personalitatea umană; pentru că
aceasta înseamnă personalitate – încadrarea sau plasarea ta în existenţă. Această încadrare şi
clasare a ta nu se poate face decât prin conştiinţă, prin posibilitatea de răsfrângere asupra ta
însăţi.
[...] Nu sunt capabil să înregistrez o impresie decât în anumite condiţii, şi anume, să am
deja în mine acea impresie, sau să am deja în mine posibilitatea de a o înregistra. Conştiinţa care
cunoaşte este într-o continuă prefacere, ea prefăcându-se, pe rând, în toate obiectele care îi sunt
date spre cunoaştere. Această depăşire a individualului, această ieşire din mine însumi şi această
transformare în p.46 obiectele care îmi sunt date spre cunoaştere este împlinită de către
funcţiunea gnoseologică, actul cunoaşterii, adică identificarea ta cu obiectul din afară.
„Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul, din toate puterile tale
şi din tot cugetul tău” înseamnă ca nimic din ceea ce simţi şi din ceea ce gândeşti să nu fie
îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu: toată inima şi tot cugetul tău să fie orientate
asupra lui Dumnezeu, adică să trăieşti într-un fel de atitudine extatică în faţa lui Dumnezeu, care
nu te mai lasă să ştii dacă mai există ceva în afară de El. Tot ce eşti „tu” să fie absorbit de
Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi; încordarea ta de fiecare clipă să tindă numai înspre
Dumnezeu, înspre acest centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale.
Tocmai aceasta este caracteristica iubirii: iubirea confiscă. Iubirea confiscă în adevăr şi
face ca să vezi tot ceea ce există printr-un anumit unghi: tot ceea ce există este subsumat
obiectului iubirii tale, nu trăieşte decât în funcţie de această iubire. Aceasta înseamnă că tu, cu
tendinţe şi cu pofte, cu voinţa în genere, cu desfăşurarea de forţe, eşti identificat cu obiectul care
este înaintea ta. Această identificare este în acelaşi timp trăire, transformatio amoris, trăirea
obiectului care este înaintea ta: îl trăieşti în aşa fel încât, întors din această călătorie de
identificare cu obiectele din afară, tu ai posibilitatea ca ceea ce ai trăit atunci să dai în formule
conceptuale; şi orice trăire traductibilă în formule conceptuale este cunoaşterea. Prin urmare,
identificarea cu Dumnezeu prin ajutorul iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu.

II. MÂNTUITORUL

Naşterea. Răstignirea. Învierea.

III. ANTROPOLOGIE CREŞTINĂ

„... Şi s-a făcut om”

p.79 Aşa mărturisim noi, creştinii, că Dumnezeu-Fiul s-a coborât pe pământ, s-a întrupat
de la Maria Fecioara şi a devenit om. Pentru ca această coborâre a Lui să însemne iarăşi
mântuirea noastră.
Poate că amintirea, în aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Hristos e un
prilej de reflecţiune la ceea ce este mântuirea noastră prin Mesia. Căci ar fi cu mult prea sărac
Crăciunul nostru, dacă nu l-am trăi decât în atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de
rodnicie, a obiceiurilor şi nu am încerca să depăşim, cel puţin în această împrejurare, cercul
îngust al concretului, înspre înţelesurile noastre mai adânci.
Naşterea lui Hristos indică momentul istoric în care Dumnezeu s-a făcut om. Iar această
apariţie a lui Hristos, anunţată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental
al adevăratei antropologii ca înţelegere a omului.
Omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna
căderea definitivă; izgonirea lui din Paradis echivala cu o schimbare de esenţă, schimbare pe
care Mesia [...] ar putea să o anuleze.
Numai omenirea lui Hristos a desfăcut cercul de fier al acestei veşnice şi întunecate robii.
Căci Dumnezeu, în cea de-a doua ipostază a Lui, a devenit om, s-a purtat printre oameni şi le-a
trăit viaţa în forma ei veşnică şi absolută. Hristos – noul Adam.
p.80 Aşa s-a stabilit legătura firească între om şi Dumnezeu şi s-a ridicat din nou omul la
conştiinţa esenţei lui divine.

Creaţiune şi păcat

p.87 Dumnezeu a creat lumea. fiindcă Dumnezeu a creat lumea, înseamnă că şi noi, care
trăim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem să creăm ceva. Poate că nu lumea, dar
ceva în această lume.
 [...]
Noi trăim aşa cum ne-a înlesnit Dumnezeu.
p.89 Veacul al XIX-lea a fost stăpânit de credinţa că limitele cognoscibilului pot să fie
împinse la infinit şi că ştiinţa poate să meargă până la a ajunge în posesia cunoştinţelor ultime.
[...]
În epoca contemporană, tendinţa aceasta de a cunoaşte echivalează cu tendinţa de a ne
substitui lui Dumnezeu, de a exclude pe Dumnezeu din socotelile noastre sau de a afirma pur şi
simplu identitatea noastră cu Dumnezeu.
p.90 [...] În această pretenţie a noastră de a crea şi de a ne substitui lui Dumnezeu, în
această pretenţie stă păcatul nostru. [...] Orgoliul nostru, mândria noastră însemnează păcat şi
tocmai pretenţia noastră raţionalistă are la bază această superbia inimi (după formula Sfântului
Ambrozius, trufia sufletului), adică încercarea noastră de a ne identifica cu Dumnezeu. Prin
această superbie care a izgonit pe Adam din rai, prin aceasta suntem pedepsiţi în fiecare moment.
Păcatul pe care-l săvârşim noi, oamenii, cu pretenţia noastră de a crea este pedepsit prin
inanitatea efortului nostru. Atâta vreme cât ne închipuim că putem crea – după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu – după un plan al nostru, putem să forţăm realitatea, o bucată de
vreme, ca să urmeze direcţiunile şi sugestiunile noastre.
p.91 [...] Ca să creăm noi ceva, din ceva preexistent, nu se poate. Noi suntem pur şi
simplu meşteşugari asupra acestei realităţi.
Noi suntem datori să împlinim legea realităţii şi a noastră. Datoria noastră este de a ne
cunoaşte pe noi înşine; pur şi simplu a ne cunoaşte şi a înlesni legii noastre libera ei dezvoltare şi
completa ei realizare. Datoria noastră este să fim ceea ce suntem, nu ceea ce vrem să fim, dar să
ştim ceea ce suntem.
[...] Singur, omul, dintre toate vietăţile pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ, se poate
ridica împotriva legii lui Dumnezeu.
În această ridicare împotriva legii lui Dumnezeu stă păcatul; iar cea mai de seamă ridicare
împotriva legii lui Dumnezeu este tendinţa noastră de a subplanta pe Dumnezeu, substituindu-ne
funcţiunii Lui fundamentale, care este actul de creaţie. Nu putem să creăm, pentru că nu suntem
decât oameni. Putem însă să fim oameni, şi aceasta înseamnă foarte mult. Toată greşeala şi tot
păcatul provin tocmai din faptul că nu ştim să ne măsurăm puterea noastră şi nu ştim să dăm voie
acestor puteri interioare ale noastre să se desfăşoare după plinătatea ei desăvârşită.

IV. ORTODOXIA

2. Predania sau Sfânta Tradiţie

Iubirea aproapelui şi iubirea metafizică

p.112 [...] Există în creştinism o iubire a aproapelui? Există. Dar o iubire a aproapelui
prin Dumnezeu şi în Dumnezeu; ca o consecinţă a actului nostru de iubire către Dumnezeu, a
depăşirii noastre supralogice, prin îndurarea lui Dumnezeu. Pe de o parte.
Iar pe de alta, ca o condiţie de constituire a comunităţii de iubire, fără de care adevărata
cunoaştere a lui Dumnezeu nu este posibilă.

Ce este Predania?
 p.116 Una dintre cele mai mari primejdii care ameninţă Ortodoxia românească – şi cu ea
însăşi aşezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înnoire” pe
care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi.
[...] Există un îndreptar sigur, infailibil, în problema „actualizării” Bisericii; numai
ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea şi la noi, posibile toate greşelile pe care le-am trăit sau
le ispăşim. Acest îndreptar este Predania. Adică, Sfânta Tradiţie a Bisericii.
[...] Formularea diferitelor momente [ale învăţăturii lui Hristos] este ceea ce numim
Predanie sau Tradiţie.
[...] Adevărurile religiei creştine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viaţa lor se
desfăşoară într-o comunitate, şi anume în comunitatea de iubire care este Biserica.
[...] Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul
absolut just că adevărul creştin, p.117 chiar atunci când e vorba de înţelegerea cuvântului lui
Hristos, e de natură conciliară şi nu raţională – raţiunea individuală neavând nimic de spus într-o
asemenea problemă.
[...] Garanţia valabilităţii creşterii învăţăturii sau formulării acestei creşteri stă în
organicitatea ei, adică în concordanţa ei cu Tradiţia.

Biserica, îndreptarul nostru

p.137 Biserica [este o] instituţie care garantează adevărul religios, dar e, în acelaşi timp,
şi îndreptar pentru o aspră disciplină şi înfrânare.
p.138 În primul rând, Biserica trebuie să fie disciplină, control de sine şi lege. Să fie ea
pildă şi început al înfăptuirii aici, jos, a cetăţii lui Dumnezeu.

4. Creştinismul românesc

Reforma bisericească
- Problema autonomiei –

p.203 În ultimul timp, a început să se vorbească din ce în ce mai stăruitor de anumite

prefaceri radicale în aşezarea noastră bisericească. Aşa se agită şi problema autonomiei
bisericeşti. [...]
Două sunt, în actualele împrejurări, primejdiile care ameninţă valabilitatea reformelor ce
sunt a se întreprinde. Pe de o parte, este spiritul libertar care, după ce şi-a făcut în Europa veacul,
bate în sfârşit şi stăruitor la porţile aşezărilor noastre culturale. Că acest spirit, artificial în el
însuşi şi de factură hotărât străină închegării noastre sufleteşti, nu ar avea nicio înţelegere pentru
formele speciale ale tradiţiei noastre este clar pentru oricine. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm
că astăzi nu mai stăm în vechile hotare. Mişcarea de reintegrare politic-naţională, care s-a
înfăptuit, ne pune în faţa unor probleme necunoscute nouă până acum. Continuitatea tradiţiei
istorice în timp şi spaţiu, în masa întregului românism, p.205 este atăzi imposibil de restabilit. Şi
aceasta se simte mai ales în chestiunile bisericeşti. Căci, chiar dacă s-ar izbuti a se stabili o
unitate de dogmă în cuprinsul Bisericii naţionale, prin reintrarea uniţilor în organizaţia noastră
greco-orientală – ceea ce iarăşi este, cu drept cuvânt, îndoielnic -, omogenitatea Bisericii noastre
nu ar fi deloc desăvârşită. Pentru că, la urma urmelor, nu dogmele fac viaţa unei Biserici, ci
tonalitatea religioasă a poporului, pe care aceste dogme se grefează; aşa că, în fond, dătătoare de
seamă este tot factura sufletească intimă a credincioşilor, tradiţiunea lor culturală. Deosebiri de
factură sufletească sub raportul religios există, netăgăduit, între noi şi ardeleni. Ele s-au
accentuat, încă, prin alipirea Basarabiei, întărind graniţa dintre apusul şi răsăritul religios al
românismului – Carpaţii.
Că astăzi se doreşte o autonomie bisericească nu e aşa de nenatural, mai ales că nu se
cunosc încă precis limitele acestei autonomii. Că această autonomie, după cum se afirmă, este
cerută mai ales de ardeleni, iată ce trebuie să ne dea de gândit. În defnitiv, această autonomie
poate fi realizată. Noi avem însă o tradiţie bisericească, în strânsă legătură cu sufletul nostru
istoric, şi avem dreptul să cerem stăruitor ca, la o reformă cu consecinţe aşa de însemnate,
această tradiţie să nu fie ignorată.
[...] Organizaţia Romei se orientează către soluţia practică, imediată, împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ. [...] Dimpotrivă, Biserica noastră este o instituţie strict rituală, care –
figurat – nu se raportează decât la viaţa de apoi. Din această orientare, jumătate lumească,
jumătate spirituală în cazul întâi, în întregime şi pur spirituală în cazul din urmă, decurg toate
deosebirile din aşezământul celor două Biserici.
Viaţa interioară a creştinismului ortodox nu se condiţionează prin legăturile lui sociale, ci
trăieşte prin el însuşi, în absolută independenţă faţă de puterile lumeşti. De aceea, dezvoltarea
virtuţilor active, care singurele leagă pe om de om şi pe toţi în societate, nu se bucură de primul
interes al Bisericii noastre. Idealul vieţii religioase din Răsărit – atâta timp cât această viaţă a
pulsat puternic – a fost ascetismul. Asceţii nu au avut însă, ca corporaţie organizată, un rost
public în viaţa noastră socială, pentru că stă în însăşi natura ascetului să nu se poată organiza
lumeşte. De aici şi linia despărţitoare foarte precisă între preoţi p.206 şi călugări. În Apus,
preotul e întotdeauna călugăr, iar călugărul mai întotdeauna preot. La noi, superioritatea morală
netăgăduită a călugărului nu a fost niciodată împărtăşită de preot. Acesta e un om ca toţi oamenii,
se amestecă cu ei, e însurat ca şi ei, are, cu un cuvânt, aceleaşi nevoi omeneşti-sociale.
[...] Oricare ar fi intenţiile lor reformatoare, Biserica noastră nu a fost şi nici nu poate
deveni un instrument de ... educaţie cetăţenească. Marele defect, sau marea calitate a
Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. [...] Dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde
unei necesităţi organice a sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui
originare şi autentice.

Organicitatea Ortodoxiei româneşti

p.208 [...] Religiozitatea poporului nostru este, desigur, un fapt; dar unul inconştient.
Ortodoxia face parte integrantă din însăşi structura noastră sufletească; nu însă ca element
conştient, activ, ci ca o componentă organică şi mecanicizată. Suntem ortodocşi în acelaşi fel în
care suntem români, în acelaşi grad în care suntem. E tradiţia noastră, e felul nostru de a ne
comporta; de a înţelege şi valorifica existenţa.
[...] Excelenţa Ortodoxiei [stă] în putinţa unei intimităţi, paşnice şi înflorite, cu
Dumnezeu.

Biserica ţăranilor
p.211 În substanţiala sa lucrare Introducere în studiul literaturii vechi, prof. Alexe
Procopovici de la Cernăuţi stabileşte că întinderea creştinismului în Dacia a coincis oarecum cu
însăşi formarea noastră ca popor. Faptul e de cea mai mare însemnătate. Căci e natura ca, în
asemenea împrejurări – în care viaţa publică, în plină prefacere, nu putea să aibă niciun fel de
cadre exterioare fixe -, creştinismul să nu se fi împământenit la noi prin activitatea precisă a unei
ierarhii bisericeşti constituite, ci prin lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală a unor
misionari desprinşi materialmente de baza lor canonică, sau în orice caz nereprezentând-o în chip
expres, conştient şi eficace.
Aşa se explică de ce Ortodoxia noastră ţărănească nu e atât o religie cu o Biserică
chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict
ortodoxe se hipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi
în realităţile imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat
aşa de caracateristic în folclorul nostru.
Iar mai departe, aceasta explică de ce o credinţă aşa de vie şi de susţinută nu s-a
completat în chip necesar cu o ierarhie bisericească puternic închegată, cum au fost, de pildă, cea
rusă sau romano-catolică; precum şi de ce slăbiciunea, împinsă uneori până la inexistenţă, a
acestei ierarhii nu a fost în stare să primejduiască fermitatea religiozităţii noastre ţărăneşti.
Creştinismul face parte integrantă din fiinţa noastră naţională. El închide în potenţialitate
o concepţie de viaţă şi o disciplină.

V. BISERICA
4. Biserică şi Neam

A fi „bun român”

p.392 „Bun român” este o noţiune foarte vagă, foarte complicată şi foarte confuză. Ea
închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică şi, în ultimă analiză, unul de
apartenenţă spirituală.
p.393 [...] A voi să fii român nu înseamnă însă şi a fi român. A fi român înseamnă o stare
naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg, prin însăşi desfăşurarea vieţii,
anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un
anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura
bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu „românia” noastră. A fi român înseamnă a avea o anumită
plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu
are nimic de zis în asemenea împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi
înşine decât încetând de a mai fi noi înşine.

Noi şi catolicismul
p.394 Am stabilit că poate fi cineva „bun român” fără neapărat să fie „român”; calitatea
aceasta de „bun român” fiind oarecum exterioară românismului şi neindicând decât o atitudine,
să zicem, amicală, afirmativă faţă de realitatea românească.
p.395 A fi român, turc sau englez înseamnă a sta într-un raport de apartenenţă şi
participare în acelaşi timp faţă de o realitate colectivă, naţiunea; care te depăşeşte, dar care
constituie însăşi raţiunea suficientă a existenţei tale ca român, turc sau englez. Realitatea aceasta
colectivă este, după natura ei, o unitate spirituală; iar după structura ei organică, o comunitate de
iubire.
Formal – mai exact, fenomenologic, structural, există o izbitoare asemănare între naţiune
şi Biserica creştină.
Aşa fiind, nu poate fi cineva român, de pildă, decât dacă participă în chip efectiv la
„românia” – dacă realizează în concret, în individual, structura organică spirituală a cărei
depozitară, în esenţial, e naţiunea noastră.
 Naţiunile sunt însă realităţi istorice. Ele iau naştere în spaţiu şi în timp; şi sunt
condiţionate, ca atare, de tot ceea ce cade sub categoria individuaţiei. Atitudinea unui popor faţă
de Dumnezeu, felul în care el trăieşte nu numai legătura lui cu Divinitatea, dar chiar Divinitatea
însăşi, face parte integrantă din structura intimă a naţiunii.
[...]
De îndată ce confesiunea, realitate istorică, face parte integrantă din cealaltă realitate
istorică, naţiunea, urmează că în definiţia noţiunii „român” şi în constituţia realităţii „român”
intră ca notă, respectiv componentă, esenţială, Ortodoxia. A fi român, nu „bun român”, ci român
pur şi simplu, însemnează a fi şi ortodox.

Iluziile catolicizanţilor
p.398 [...]
Eu trăiesc în ţara românească; m-am născut din părinţi români; sunt identificat, conştient
sau fără să-mi dau seama, cu toată istoria şi tradiţia noastră; şi mai sunt, să zicem, mădular al
Bisericii Ortodoxe.
p.399 [...]
A fi român e o stare de fapt. A fi catolic e o stare de fapt. Ambele reprezintă anumite
structuri organice, cu precipitat spiritual.

La închiderea unei discuţii

- Între catolicism şi Ortodoxie –

[...] Ortodoxie şi catolicism sunt stări naturale.

p.400 [...] Adevărul învăţăturii lui Hristos unul e pentru ortodocşi, altul pentru catolici şi
altul pentru protestanţi. [...] Fiecare dintre noi, din aceste categorii, suntem încredinţaţi că
adevărul nostru este cel valabil; că adevărul nostru e cel absolut. Din faptul acesta, pe care nu-l
poate contesta nimeni, eu deduc că, chiar dacă învăţătura lui Hristos e una în ea însăşi, trăirea ei
şi înţelegerea ei diferă în timp şi spaţiu. Cu alte cuvinte, viaţa religioasă a unui ins, participarea
lui la învăţătură sunt condiţionate istoriceşte. De unde eu conchid că apartenenţa la o credinţă
este un fenomen natural. Dumnezeu mi-a vorbit, desigur. Dar eu nu-L pot înţelege decât cu
facultăţile mele de om, istoriceşte condiţionat.

„Internaţionala” sub glugă

p.402 [...]
Toată falsitatea şi artificialitatea culturii româneşti, de aproape 100 de ani încoace, e
rezultatul încercărilor făcute la noi de a se transpune – nici măcar de a se transplanta, deci – în
realităţile moldo-valahe anumite forme de viaţă apusene, care acolo se născuseră, în adevăr, în
chip organic. Iar postulatul, presupoziţia acestor încercări a fost întotdeauna convigerea că
formele de cultură, în ultimă analiză, de spiritualitate, se pot transmite şi, deci, importa. Eroare
fundamentală, care s-a verificat pretutindeni, ca atare.
Sunt încredinţat că neamul nostru nu se va reculege, nu va lua cunoştinţă de el însuşi şi
nu va izbuti să devină creator în ordinea spirituală decât din momentul în care va pricepe, în
sfârşit, că în această ordine nu se poate construi decât pe baze autohtone şi că orice import de
idei – valabil, desigur, în cadrele stricte ale tehnicii – rămâne sterp şi duce la apariţii ridicole;
rolul acestor idei importate neputând fi decât cel mult de „combustibil”, în niciun caz de
„sămânţă”.
[...] Influenţele între culturi sunt numai aparente şi orice cultură nu împrumută alteia mai
„înaintate” decât nume pentru realităţi proprii, originare – sâmburele însuşi, elementul esenţial şi
caracteristic generator fiind, prin însăşi natura lui, netransmisibil, netransformabil şi, deci,
neasimilabil.

Naţionalism şi Ortodoxie

p.406 [...]
A crede că se poate trece, în veac însă, peste hotarele confesionale şi politice înseamnă a
uita că şi istoria tot de Dumnezeu e făcută şi a socoti că se poate anula realitatea formelor de
viaţă, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Atitudine categoric falsă, cel puţin pentru simţul realist şi
istoric al Ortodoxiei.
[...] Naţionalismul este atitudinea care trage toate consecinţele îngăduite din constatarea
faptului firesc şi necesar că orice om aparţine – fără putinţă de sustragere – unei naţiuni.
p.407 [...]
Fiecare din noi nu suntem fiecare din noi, ci aşa cum ne hotărăşte structura comunităţii de
destin, naţia din care facem parte. Cu alte cuvinte, nu există în chip normal în istorie feluri
individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, comunitatea de
iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei.
Asta e Ortodoxie.