Lucian Blaga Ceasornicul de nisip

Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Mircea Popa

Editura Dacia, Cluj, 1973

Aspecte ţi interpretări
Pe marginea unei cărţi

p.45 Cu oareşcare firească încredere ne privim drept un popor tânăr, care are dreptul să se
uite înainte. Ne vedem contemporani ai celor din viitor. Ritmul nostru culturala fost în trecut
destul de încet. Aveam mişcările lente ale unei vegetaţii viroase, dar fără conţtiinţă. [...] Va veni
vremea când cultura noastră [...] o să stea pe picioarele proprii ca un ce divin, atotputernic şi de
sine stătător.
p.46 [...] întrebări arzătoare ce ni se pun astăzi mai mult decât oricând: ce atitudine să
luăm faţă de cultura apusului şi faţă de cea a răsăritului? Să le acceptăm sau nu? Dacă da, în ce
măsură? Filosofia noastră la început nu poate fi prin urmare metafizică: în chip fatal, ea trebuie
să fie o filosofie a culturii. Încercările nu lipsesc: Maiorescu, Rădulescu-Motru, Pârvan.
Spengler a zis că o unică faptă îi mai rămâne apusului de săvârşit: o filosofie a culturii.
Noi credem că această faptă nu o va crea apusul, ci popoarele tinere care intră astăzi în istorie.
Tocmai fiindcă aceste popoare sunt mai străine de cultura apusului, sau mai chemate decât
apusul însuşi, să definească acea cultură. Popoarele tinere şi noi au perspectiva de spaţiu şi de
timp pe care în judecarea şi cumpănirea şi măsurarea culturii nu o poate avea apusul prea intim
legat de creaţia sa. A defini înseamnă – dacă nu în întregime, cel puţin în parte – a nega (Hegel).
„Voinţa”, I, 1921, Nr. 196, p. 2

p.47
Revolta fondului nostru nelatin
[...] Acest orgoliu al latinităţii noastre este moştenirea unor vremuri când a trebuit să
suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun
simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre. Vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali,
cumpătaţi, iubitori de formă, clasici -, dar, vrând-nevrând, suntem mai mult. Însemnatul procent
de sânge slav şi trac, care clocoteşte în fiinţa noastră [...].
p.48 În spiritul românesc, e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală.
Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se
desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia
latină ne e deseori sfârticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice
ale sufletului românesc.
E o revoltă a fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi
ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe
care îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât
îi ţinem mai mult p.49 în frâul întunericului, cu atât răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă
[...]. [...] E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul
mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu este croit în asemănare cu
desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată.
„Gândirea”, I, 1921, nr. 10, pp. 181-182.
 p.150
Simboluri spaţiale

Metoda morfologică a lui Frobenius [utilizată în sintezele sale despre spiritul african] l-a
ajutat pe Spengler în construcţiile sale de filosofie a culturii.
În centrul generator al fiecărei culturi, Spengler vede un suflet creator, vast şi colectiv,
[iar] tendinţele unui asemenea suflet pot fi precis formulate. Direct şi indirect. Direct şi vag prin
sentimentul său cosmic, indirect dar mai plastic p.151 prin simboluri spaţiale. Astfel, simbolul
sufletului faustesc al culturii apusene ar fi spaţiul infinit tridimensional. Al sufletului grec antic,
spaţiul limitat statuar, plastic. Al sufletului arab: spaţiul-boltă, peştera. Al sufletului egiptean:
spaţiul-labirint, drumul spre moarte. Al sufletului rusesc: planul infinit, stepa. Ceea ce Spengler
spune despre sufletul culturilor istorice o spusese Frobenius înaintea sa despre culturile
etnografice. Frobenius numeşte sufletul unei asemenea culturi care poate îmbrăţişa multe triburi
şi graiuri, „paideuma”.
[...] În doina noastră lipseşte ceea ce totdeauna auzi şi simţi în cântecul popular rusesc,
stepa, planul infinit. Locul stepei îl ia în doină, după umila noastră părere, alt spaţiul: plaiul.
Plaiul, adică: un plan limitat, înalt, scurs în vale. Plaiul cu orizont închis. Şi dincolo de orizont:
iarăşi plai şi vale, la infinit.
Nu vorbim numai de plaiul adesea amintit în poezia populară, precum în Mioriţa, ci mai
ales despre plaiul neamintit în cuvinte, p.152 în poezia şi în muzica noastră populară, despre acel
plai omniprezent, ca spaţiu sufletesc al cântecului. Doina şi balada noastră au o rezonanţă
specifică, ce nu se poate închipui fără plai. Întocmai cum un câtec alpin gâlgăitor, multiplicat de
propriile ecouri, nu se poate imagina fără de planurile verticale ale marelui munte, întrocmai cum
într-un cântec de joc argentinian ghiceşti nemărginirea melancolică şi fierbinte a întinselor
pampas, întocmai cum un ciardaş unguresc îl întregeşti fără să vrei cu planul neted al pustei, cu
pusa care nu apasă ci-i tot un vast îndemn de descărcare, tot aşa complementul organic al doinei
şi al baladei noastre e plaiul. Plaiul sau spaţiul ritmic împărţit în plan înalt şi vale.
Sufletul românesc, acasă la el, numai pe plai, are un mers care-i aparţine şi-l diferenţiază.
Mersul acesta este un ritmic suiş şi coborâş.
Fenomenul sufletesc cel mai insistent cântat în poezia noastră populară este „dorul”. [...]
p.153 „Dorul” este setea de a depăşi orizontul închis al văii sau al plaiului.
Spaţiul imaginar, despre care vorbim, se poate constata nu numai în doină şi în baladă, ci
şi în alte creaţiuni ale sufletului românesc. Îl credem chiar un factor dominant în structura
acestuia. Dominant în măsăura că poate să-i servească drept simbol. Ceva din rotundul orizont al
plaiului, ceva din ritmul fără violenţe al dealului şi văii ghicim şi în jocurile noastre. Să se
compare ritmul domol şi elementele formale ale unui dans tipic românesc în monotonă legănare,
cu nebunia nesatisfăcută şi oarecum fără soluţie a unui dans rusesc jucat aproape de pământ,
dansatorul parcă voind să devină una cu stepa. Dansul nostru e dansul lent al unui om care suie şi
coboară chiar şi atunci când stă pe loc sau al unui om cu sufletul definitiv legat de infinitul ritmic
alcătuit din deal şi vale, de infinitul ondulat.
Casele în apus au tendinţa creşterii în sus, în dreaptă potrivire cu p.154 verticala
sentimentului ceresc stăpânitor acolo. Casele în Rusia, cele de la ţară, trădează mai mult tendinţe
orizontale, ca şi planul interior al vieţii ruseşti. Casa românească nu urmăreşte exclusiv nici
verticala, nici orizontala, ci pe amândouă în stăpânită armonie, căci cadrul ei spaţial (plaiul,
valea) nu îngăduie hipertrofierea unei tendinţe în paguba celeilalte.
 Ne-au venit sub condei „cadrul spaţial” al vieţii româneşti. să ne înţelegem,
consideraţiunile noastre nu se referă la raportul dintre sufletul nostru şi mediul fizic în care trăim
ca popor. În realitate, consideraţiunile acestea nu depăşesc sufletescul. Vorbim despre
permanente atitudini şi dispoziţii interioare deplin cristalizate ale sufletului anonim, din care
suntem o parte [...]. Se constată atitudini interioare, care aşa cum sunt, pot să dăinuiască în afară
de orice legătură cu un mediu fizic sau peisagiu corespunzător. Astfel se poate isca paradoxul că
românul vieţuieşte sufleteşte într-un anume fel de spaţiu (pe plai) chiar şi atunci când poate de
sute de ani trăieşte realmente pe bărăgane, pe şesuri. Sasul, deşi trăieşte de şapte sute de ani în
acelaşi peisaj ca şi noi, îşi mai păstrează încă şi astăzi sentimentul spaţial pe care l-a adus cu sine
din apus. Există deci peisaj în care trăieşte un popor şi există echivalentul sufletesc al peisajului
– echivalent pe care îl putem exprima printr-un simbol spaţial. Pe noi ne preocupă p.155
echivalentul – simbol, iar nu peisajul. Echivalentul odată cristalizat e o determinantă în sufletul
paideumatic, determinantă care se poate perpetua încă mult timp din generaţie în generaţie –
chiar şi atunci când peisajul fizic a fost schimbat prin mutare în alt peisaj. Se poate întâmpla şi
următorul lucru: în acelaşi peisaj să coexiste suflete cu sentimente spaţiale cu totul diferite (sasul
şi românul).
Spengler nu diferenţiază îndeajuns spaţiul sufletesc de peisaj.
Ceea ce numim „echivalentul sufletesc al unui peisaj” nu este copia unui peisaj, ci un
fenomen sufletesc spontan creator, care apare desigur într-un peisaj, dar este altceva decât încă o
dată peisajul. Spiritul are darul să reducă, să complice, să polarizeze peisajul.