Curs: Filosofia Culturii

Prof. Dr. Ivan Ivlampie

Student: Boțocan (Nistor) Mirela

MATRICEA STILISTICĂ A POPOARELOR STEPEI/ SCIȚII ANTICI

Cerință: Aplicaţi matricea stilistică în analiza unei culturi sau a unei personalităţi culturale.

,,Fiecare civilizaţie şi cultură umană, fie ea arhaică, tradiţională sau modernă, a generat modele
conceptual- simbolice ale acţiunii, necesare satisfacerii nevoilor sale fundamentale.”
,,Cultura unui neam alcătuieşte o zestre, care se transmite din generaţie în generaţie. Stilul unei
culturi, el însuşi, se formează pe încetul, prin necontenitele adausuri ale vieţii sufleteşti dintr-un rând de
oameni, la străduinţele altor rînduri. Cei tineri cresc în neîntreruptă legătură cu această zestre culturală
primită de la înaintaşi, se formează la stilul ei, îl duc mai departe lăsându-1 moştenire fiilor”.1
Orice fiinţă, orice personalitate, fie ea de seamă sau de rând, este un melange de trăsături pozitive şi
negative, de întrupare a binelui şi a răului într-un tot unitar (,,Înger şi Demon”, la M. Eminescu), aşa şi un
popor nu este altceva decât o îmbinare de calităţi şi defecte care coexistă într-o formulă specifică, datorate
unor condiţii speciale: teritoriale, climatice, istorice, culturale, spiritual-religioase, etnografice etc.
Autorii unor asemenea creaţii trebuie consideraţi ca fiind lipsiţi de acel complex de factori pe care-l
numim „matrice stilistică", şi care aparţine cu totul profunzimii inconştiente, sau al „Celuilalt tărîm".
Inconştientul acestor autori este locul de osmoză al mai multor stiluri.

o Matricea stilistica a popoarelor stepei / sciților antici este poate avea următoarele
coordonate:
1. Orizontul spațial (infinitul, spațiul boltă, planul,spațiul mioritic, spațiul alveolar-succesiv):
 Stepa e orizontală, cu cer prăfos, cu orizontul acoperit şi totuşi potenţial deschis care
te tot îndeamnă să fugi, “să spargi mereu spaţiul”, într-o trombă de subspaţii
componente;
 Stepa este un spaţiu larg, dar e ceva static. Omul de aici nu e neapărat un
dezrădăcinat şi nu înghite spaţiul, căci sinteza de infinit şi finit de aici îl satisface;
 Orizontul stepei pare întâlnirea pământului cu cerul într-o îmbrăţişare circulară. Dar la
capătul întinsului solidul se lichefiază, prelungindu-se astfel în infinit cu masa de
oglindă a apelor care ajunge să reflecte cerul;
 Spaţiul plat şi întins al stepei, simbolizat de plan, corespunde cu sentimentul
eternităţii, al păcii spaţiilor de dincolo de moarte, al acceptării și integrării într-un
univers infinit dar greu de definit;
 În spaţiul istoriei mondiale, senzaţiei vest-europene a Mării i se opune, senzaţia unică
mongolă a continentului; cu toate acestea, în „călătorii” ruşi, în amploarea cuceririlor
şi valorificărilor ruseşti se simte acelaşi spirit, aceeaşi senzaţie a continentului 2;
 „Nomosul” Pământului există pe parcursul unei mari părţi a istoriei umane, fără
alternativă. Toate variantele acestui „nomos” se caracterizează prin prezenţa unei
forme legislative (și etice) dure și stabile, în care se reflectă imobilitatea și
fixitatea Uscatului, Pământului. Această legătură cu Pământul, spaţiul, căruia i se
supune ușor structuralizarea (fixitatea frontierelor, durabilitatea căilor de comunicaţie,
invariabilitatea particularităţilor geografce și de relief), dă naștere unui
conservatorism de esenţă, în sferele socială, culturală și tehnică.
Totalitatea versiunilor „nomosului” Pământului alcătuiește ceea ce se obișnuiește a se
numi o istorie a „societăţii tradiţionale”. Spaţiul acvatic se deosebește, însă, radical,
de cel terestru. Este instabil, dușmănos, înstrăinat, supus în permanenţă schimbării. În
acestspaţiu drumurile nu sunt fixate, nu sunt evidente deosebirile orientărilor.
1
I. Ivlampie studiu ,,Matricea Stilistică în analiza culturii europene” - https://www.scribd.com/document/348850781/Matricea-Stilistica-LA-IVLAMPIE
2
https://www.scribd.com/doc/152256253/Alexandr-Dughin-Bazele-Geopoliticii din Piotr Saviţchi, „Stepa şi Sedentarismul” în „Căile de afrmare a eurasiaticilor”, Berlin, 1922, pag. 341-356
 „Nomosul” mării aduce cu sine o transformare globală a conștiinţei. Normele sociale,
juridice și etice devin „variabile”. Se naște o nouă civilizaţie. 3
 Planul neted al stepei indică un sentiment ,,care nu apasă ci-i un vast îndemn de
descărcare” 4

2. Orizontul temporal al inconștientului (timpul-havuz,timpul-cascadă, timpul-fluviu):

 „Timpul-fluviu” – își are accentul pe prezentul permanent. În această ipostază,
timpul e considerat ca un mediu al unor realizări egale, care nu sunt nici mai
valoroase, dar nici mai puțin valoroase decât au fost cele ale trecutului sau vor fi cele
ale viitorului. Prezentul, de ieri, de astazi, de mâine, e privit de fiecare dată ca
existând pentru sine, sieși suficient, nici trepte spre ceva mai înalt ce va fi, nici faza de
disoluție a unui ceva mai înalt ce a fost.
 Timpul e, în orice fază concentrat pe prezent. Astfel, în totalitatea sa, el reprezintă o
curgere de clipe egal valorice. Timpul acesta e adunat cu totul în momentul de fată,
dar tot așa în tot ce a fost sau poate deveni momentul de față. Nici un moment nu
există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine și pentru sine.
 Acționând într-un spațiu geografic uriaș nomazii de stepă au avut o prcepție diferită
asupra timpului față de europeni. Astfel cei din urmă, restrânși geografic, au avut
obsesia puterii pe când la popoarele din Asia Centrală acest sentiment este absent.
Marii cuceritori ai imperiilor au fost arhitecți ai timpului lor – precum Ginghiz Han
sau Timur Lenk.

3. Accentul axiologic (afirmativ - când apare o prețuire a valorii realității; negativ - când valoarea
realității este desconsiderată; sau neutru - când apare indiferența):
 Levi-Strauss considera că orice cultură poate fi considerată ca un ansamblu de sisteme
simbolice, pe prim plan aflându-se limbajul, cutumele matrimoniale, relațiile
economice, arta, știința, religia. Simbolul trebuie sa răsune, să vibreze, să transceadă
spațiul și timpul, să tranforme lumea cunoscută și necunoscută.
 Inconştientul, solidar cu orizonturile sale, preţuiește orizonturile asupra cărora s-a
fixat, în sensul că le investeşte cu accentul unei valori.
 Între europenii care au un accent axiologic pozitiv și indienii care au un accent
axiologic negativ popoarele stepei, din care fac parte și sciții se poate considera că
mizează pe un accent valoric pozitiv prin raportare la credința în nemurire. La rândul
său arhitectura în care domină arcul de cerc nu duce nici la rătăcire şi nici la grandoare
de neatins, ci la pogorârea transcendentului.
 Capacitatea de adaptare a unui războinic scit din sec. V î. Hr. la o armată precum cea a
lui Ginghiz Han din sec XIII era mult mai sigură decât cea a unui soldat roman din
sec. Vd. Hr. la una ca Marea Armată a lui Napoleon.
 Armata de stepă era o armată a ,,cetățenilor” iar cultura războiului a răzbătut cel mai
adânc din cultura de stepă. Deși prezența valențelor războinicului era vizibilă în
Europa Medievală acestea s-au fixat pe filieră religioasă în timp ce la popoarele stepei
fac parte din regimul zilnic, obișnuit al ritmului lor de viață. 5
 Prezența în arta sciților a unei forme de compensare a ,,temei de spațiu gol” (,,horror
vacui”) și a ,,unirii morfice” a elementelor decorative trădează o concepție ciclică
asupra vieții.
 Descoperirea în mormintele scitice din stepa rusa a unor ouă din lut, sugerează că cei
care le-au pus langa morti percepeau oul ca un element al nemuririi și simbol al
învierii. "Oul poartă în el însuși un germene al morții ascuns în interiorul vieții și un
germene al vieții în interiorul morții. Cei doi germeni operează unul asupra celuilalt,
creând astfel un nou început." - Jaques d'Arles

3
https://www.scribd.com/doc/152256253/Alexandr-Dughin-Bazele-Geopoliticii, pag. 59
4
L. Blaga ,, Trilogia culturii” pag. 63
5
Arnaud Blin ,,Timur Lenk” , Ed. Corint, 2007, https://books.google.ro/books?
id=SC1tDAAAQBAJ&pg=PT91&lpg=PT91&dq=filosofia+popoarelor+de+stepa&source=bl&ots=Y_IUk1v06h&sig=OzfqaJ8MDYHIOreL3qv7aGdzhKU&hl=ro&sa=X&ved=2ahUK
Ewi2-Zi6otDfAhXkoosKHbDGCqYQ6AEwCHoECAYQAQ#v=onepage&q=filosofia%20popoarelor%20de%20stepa&f=false
 4. Atitudinea ( anabasică - ca înaintare în orizont, sau catabasică - ca retragere din orizont, starea
neutră a mişcării de o semnificaţie echivalentă stării pe loc.
 „Atitudinile" ce preocupă aproape întreaga umanitate sunt tot asa de raspândite ca și
sentimentul destinului, iar sentimentul destinului știm că e general omenesc. Totuși
sentimentul destinului nu are pretutindeni și în toate timpurile aceeași semnificație.
Sentimentul destinului are semnificație variabilă, după timpuri și locuri. Sentimenul
destinului e înrâurit de orizont, și colorat de sensul fundamental, ascuns, atribuit oricărei
mișcări posibile în cadrul acestui orizont.
 Aflați la hotarul dintre două lumi și împrumutând influențe din ambele sciții, prin
concepțiile surprinse de izvoarele istorice, transmit o atitudine anabasică, mai apropiată
de cea europeană decât de cea catabasică spercifică inzilor.
 Divinităţile scitice reflectă înţelegerea de către sciţi a raportului dintre om şi firea
înconjurătoare personificată în chip mitologic dar şi a raporturilor dintre persoane.
Tabiti – Mare zeiţă – ocrotea vetrele, căminul, dar şi investea cu putere pe conducătorii
triburilor, aşa cum rezultă din arta scită. Voința zeilor, razbunători sau nu, era consultată
cu ajutorul ,,enareilor” – ghicitori, consultați de intreaga populație fapt ce trădează un
spirit critic dar și o teamă în fața destinului pe care vor să-l domine. Pe calea îndelungată
către divinitatea judecătoare, morţii aveau nevoie de obiecte magice, care să-i apere de
duhurile rele: săgeţi, oglinzi şi hrană. Dar cei dintâi care se bucurau de o viaţă fericită
după moarte erau vitejii, eroii apoi cei care nu şi-au călcat niciodată jurămintele sacre şi
nu au comis furturi. Dimpotrivă, cei care nu aveau astfel de calităţi erau sortiţi chinurilor
veşnice, erau daţi pradă duhurilor rele, care se luptau cu cruzime între ele. Puterea răului
chinuia pe cei necinstiţi. În aceste condiții fiecare scit avea șansa de a se afirma fără ca
asupra sa să atârne un destin dictat de divinitate.
5. Năzuința formativă (individualul, tipicul și stihialul)
 La popoarele stepei nimic nu este static, totul e în dinamica spiritului, într-o stihie
incendiară, într-o patimă frenetică. Totul se înfăptuieşte ca într-un vîrtej, totul se roteşte în
acest vîrtej. Când admirăm arta stepei, ne simţim hipnotizaţi ca de o vâlvătaie, o mişcăre
subterană a spiritului și în această mişcare furtunoasă, toate glisează de la locurile lor
obişnuite, şi de aceea arta sa se adresează unui viitor închipuit.
 Înregistrările izvoarelor, scrise sau nu, refletă un contur difuz al răspândirii acestor
popoare ale stepei pentru care, inclusiv pentru sciți, nu se trădează un spirit al
delimitărilor, al proprietății dar în care tot orizontul le aparține. Trăind în prezent, ancorat
în el aceste comunități poartă, de la o generație la alta, un spirit liber ghidat de câteva
noțiuni, valori a căror prezență este purtată peste tot pe unde ajung păstrătorii ei. Astfel
arta scitică prin trăsăturile sale ajunge sa fie asimilată de alte popoare cu care ajung ăn
contact rezultând o artă cu stil animalier traco- scitic.
 Indiviziune, imobilism, uniformitate, cumulativism, autoritarism, colectivism orizontal,
aistorism sunt considerate de sociologi trăsăturile comunismului de stepă tătaro-mongole.
Această concepţie despre societate este produsul a trei factori: a) stepa; b) tipul rasial; c)
tipul de familie patriarhală. În cadrul său nu putem vorbi decât de o năzuință formativă
stihială pentru care “respectul aproape religios al autorităţii paterne şi, în general, al
bătrânilor” şi asta pentru că: “autoritatea patriarhală se transmite unui bătrân; ea trece de
la frate la frate şi nu de la tată la fiu.” De aceea ,,comunismul de stepă” este încă modelul
care a persistat în organizările eurasiatice, de unde a fost extins în cadrul experienţei
comuniste asupra întregii Europe de Sud-Est. 6

6
Ilie Bădescu ENCICLOPEDIA SOCIOLOGIEI UNIVERSALE, vol I, Fondatorii, Editura Mica valahie, Bucureşti, 2005, pag. 131 – 134 (din E. Demolins - ,,Comment la route crée le
type social, Paris, 1901-1903, pag. 62)
ANEXE

1. NUMELE SCIȚILOR
Numele de sciți (în greacă Skytai, iar în latină Scythae) era folosit de scriitorii antici pentru a defini mai multe popoare din
răsăritul Europei, așa că totalitatea sciților de care se vorbește trebuie considerată de fapt ca un conglomerat de popoare. Acest
popor misterios a stăpânit stepele Eurasiei, prezenţa lor aici fiind atestată istoric în perioada 700–300 î.e.n. apoi s-au pierdut în
negura vremii, dar nu înainte de a-şi asigura un loc în filele istoriei. Sunt menţionaţi chiar şi în Biblie.
,,Pentru a înţelege mai bine relaţiile posibile între arheologie şi informaţia literară în ceea ce priveşte „prezenţa“ sciţilor în
aria carpato-dunăreană, trebuie de la început pusă întrebarea: ce a înţeles Herodot şi, totodată, grecii din vremea lui, prin termenul
„sciţi”?”7
Analiza schematică a numelui acestui grup a scos la lumină următoarele constatări ale istoricului Alexandru Vulpe:
- în primele versuri ale cântului al XIII-lea al Iliadei - sunt pomeniţi nominal sciţii, precum şi obiceiul lor de a-şi duce viaţa
în căruţe - stă şi la baza unei imagini, pe care grecii şi-au însuşit-o despre populaţiile cu care au venit în contact, probabil
chiar înainte de colonizarea ţărmurilor nordice ale Mării Negre.
- În concepția elenistică în centrul oikoumene-i se situează lumea greacă; în imediata apropiere trăiesc popoare, ce se
îndeletnicesc cu agricultura, apoi urmează, sub forma unor cercuri concentrice, crescătorii de vite şi, și apoi, nomazii
(păstori); în aceste două ultime noţiuni se încadrează şi ceea ce la Herodot sunt sciţii: cei regali şi cei nomazi; următorul
cerc este al culegătorilor, iar totul este înconjurat de neamuri mitice (în nord hyperboreii). Priviţi astfel, sciţii au devenit
o noţiune generică pentru a desemna popoarele din aria ponto-caspică, extinsă până în Asia Centrală.
- Hekataios din Milet (sfârşitul secolului al VI-lea î.Chr.) îi menţiona pe sciţi atât în informațiile scrise despre Europa, cât
şi în cele despre Asia.
- Ceeace în vreme homerică era o zonă locuită de neamuri, dintre care, unele, au devenit ulterior mai mult mitice. Această
zonă a fost „mutată” mai târziu spre nord, iar atributele din Iliada ce au rămas pentru a desemna crescătorii de animale şi
pe nomazi au fost conferite sciţilor ( în sensul generic al acestui etnonim).
- Herodot, (IV, 2) susțimea că ,, [sciţii] nu sunt plugari, ci păstori” referinţă ce se regăseşte apoi şi în IV, 46: „…[ei sciţii]
trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor ”,
- în capitolul II al cărţii a IV-a a lui Herodot, apar caracteristicile din Iliada – hippemolgoi şi galaktophagi – este definit
modului de viaţă scit şi economia lor care capătă asfel o semnificaţie specială, prin generalizare.
- Autorul tratatului lui Hippocrate ,, De aere, aquis et locis” sciţii apar ca „nomazi”. În cazul de faţă termenul nomades
poate avea un înţeles ambiguu: păstori în sens generic sau sugerând un anume grup etnic sau chiar social. Acelaşi tratat ,
ce descrie modul de viaţă al respectivilor „sciţi nomazi”, lasă să se înţeleagă că se referă la toţi cei ce practică
nomadismul, adică crescătorii de vite în general. Tot acolo, este descris peisajul tipic al stepei bogate în păşuni şi
mişcarea continuă a populaţiei în căutare de hrană („băutorii de lapte”, preluat din termenii homerici şi hesiodici).
- În tratatul hippocratic ,,De aere, aquis et locis”: „sciţii... nu au case, ci locuiesc în care (...) ce sunt acoperite cu pâslă,
fiind construite în felul caselor, unele cu o încăpere, altele cu trei”.
- Potrivit lui F. Hartog pentru viziunea lui Herodot Sciţia era: ,, un pustiu ce se întindea dincolo de ceea ce oamenii
puteau cunoaşte, o viziune care devenise deja un loc comun; 8
Alexandru Vulpe afirma astfel că ,,Herodot a ţinut să prezinte originea sciţilor sub forma a patru versiuni ar putea, şi în acest
caz, să reprezinte o formă de spirit critic în judecarea informaţiei istorice, originală pentru noi modernii, dar proprie ideologiei
greceşti din acea epocă.” De asemenea insistă pe ideea că ,,singurele evenimente istorice importante care ar fi putut influenţa
transformările culturale ale acestor regiuni, inclusiv ale ariei nord-pontice, sunt restructurările politice petrecute în Orientul
Apropiat, respectiv apogeul şi decăderea regatelor asirian şi neo-babilonian, urmată de înglobarea lor în structura supraputerii
persane, care, la sfârşitul secolului al VI-lea, îşi întinsese fruntariile până la Dunărea de Jos.” 9
Sciții considerați a fi cei adevărați, erau sciții regești de care vorbește Herodot, sau „socoloți” (scoloți) de rasă indo-
iraniană, amestecați într-o oarecare măsură cu alte neamuri asiatice. S-a încercat adesea împărţirea nomazilor din stepele
eurasiatice în diverse popoare şi triburi. În special scriitorii romani şi cei greci au dorit să explice structura flexibilă a acestor
popoare prin categoriile pe care le cunoşteau.

2.
ORIGINEA ȘI PRIMELE MIGRAȚII
Călăreţii nomazi de origine indo-europeană stăpâneau vastele stepe din Ucraina, sudul Rusiei şi Kazahstan, (zona
Caspica –Oxus), până când, în sec. IV î.Hr., presiunea hunilor a declanşat „marea migraţie a popoarelor”. Însă chiar înainte de
această perioadă, unele triburi au părăsit regiunea, pătrunzând în zona mediteraneană, munţii Iranului sau India. Încă din secolul
VIII î.Hr. au ocupat stepele nord-pontice, din sudul Basarabiei întinzându-se spre câmpia Donului, alungând și luând
locul cimerienilor așezați aici din timpuri preistorice. Unii dintre sciţii au traversat apoi munţii Caucaz şi au pătruns în Asia Mică
şi Mesopotamia. Astfel hitiţii, mezii, perşii, sau ulterior parţii, s-au stabilit în noile zone asiatice şi au înfiinţat regate. Sciții sakiani

7
http://www.scivajournal.ro/pdf/sciva2012_1_2/SCIVA.2012.63.1-2.03.pdf - SCIŢI ŞI AGATHYRSI ÎN SPAŢIUL CARPATO-DUNĂREAN* ALEXANDRU VULPE** * Acest
articol este versiunea românească a studiului publicat în engleză sub titlul Herodotus and the Scythian problem in Romania, apărut în „Dacia” NS 56, 2012, pag. 4
8
F. Hartog Le miroir d’Hérodote. Essai sur la représentation de l’autre, Paris 1980, pag. 31
9
http://www.scivajournal.ro/pdf/sciva2012_1_2/SCIVA.2012.63.1-2.03.pdf - SCIŢI ŞI AGATHYRSI ÎN SPAŢIUL CARPATO-DUNĂREAN* ALEXANDRU VULPE** * Acest articol este versiunea românească
a studiului publicat în engleză sub titlul Herodotus and the Scythian problem in Romania, apărut în „Dacia” NS 56, 2012 , Pag 53
au rămas pe loc în timp ce alte triburi şi-au continuat migraţia până când au fost distruse, sau s-au văzut nevoite să se reîntoarcă de
unde plecaseră.
Pentru Herodot nu era clar unde se sfârşeşte acea Sciţie, concepută de greci ca un teritoriu vast, fără sfârşit, mai mult
necunoscut, în care locuiau tot felul de neamuri, mai ales păstori nomazi, dar nu numai, desemnate generic „sciţi". Acea Sciţie
tetragonala (IV, 101), o imagine imposibil de pus în acord cu realitatea, în pofida numeroaselor încercări de a-i da un sens, a fost
construită de Herodot pe baza hărţilor întocmite în periplurile ioniene, poate chiar a „înconjurului lumii" a lui Hekataios din Milet,
care a comentat, în respectiva lucrare, harta lui Anaximandros, concetăţeanul său, şi în care se punea accentul pe ideea de simetrie
şi, de aici, de geometrizare a contururilor ţinuturilor descrise.
3. EXPANSIUNEA
Triburile rătăcitoare ale sciților au ocupat părți din Dacia până prin secolul II î.Hr., când urma lor se pierde printre geți.
Majoritatea dintre ei locuiau în stepele din nordul Marii Negre, un neam de păstori, foarte buni luptători. Călăreți neînfricați, ei se
foloseau mai ales de arc, aruncând săgeți din fuga calului. Năvala lor era înspăimântătoare. Se abăteau ca un uragan acolo unde
nimeni nu știa că vor lovi. Atrași de bogățiile dacilor, sciții au încercat să supună Dacia. Grupuri de călăreți sciți au reușit să
ajungă în Transilvania, iar altele au pătruns în Dobrogea. Timp de trei sute de ani s-au dat lupte între sciți și daci. Agatârșii, un trib
de sciți care au izbutit să se așeze în Transilvania, au fost asimilați de daci. Atrași de bogățiile acestei zone, agatârșii, în momentul
în care s-au stabilit pe teritoriul Daciei, au folosit aurul și argintul care se găseau acolo pentru podoabe.
Se pare că tot sciții ar fi distrus statul Urartu în secolul al VII-lea î.Hr., și se stabilesc preponderent în Rusia și Ucraina,
unde au practicat un nomadism legat de creșterea ovinelor și caprinelor.
În sec. VI î. H. tot din cauza lor a fost pornită expediția lui Darius I cel Mare când puterea sciților a devenit un pericol
pentru Imperiul Persan. Regele Darius I a fost nevoit să organizeze o expediție împotriva lor în anii 514—512 î.Hr. Se
presupune că Darius urmărea să consolideze stăpânirea persană în Balcani, în vederea cuceririi Greciei. Rezultatele expediției lui
Darius au fost apreciate diferit de cercetători. Nu este probabil să fi fost un eșec, așa cum scrie Herodot. Cert este că expansiunea
scitică spre vest a fost oprită, iar perșii s-au putut îndrepta spre Grecia. În sec. V î.Hr. începe declinul puterii scitice. Locul
stăpânirii persane în Balcani a fost luat pe la 470 î.Hr. de regatul odrișilor, care s-a opus înaintării scitice. Agatârșii
din Transilvania au fost totdeauna ostili sciților și nu au fost niciodată supuși de aceștia. Mai mult, regele scit Ariapeithes, care
stabilise relații prietenești cu odrișii, încuscrindu-se cu regele odris Teres, este asasinat de regele agatârș Spargapeithes. Aceste
informații fragmentare transmise de Herodot nu permit reconstituirea istoriei evenimentelor din sec. V î.Hr. dar sunt suficiente
pentru a ne informa despre raportul de forțe dintre sciții agatârși și odriși.
În secolele VI şi V î.Hr., sciţii trăiau încă în cadrul democraţiei militare, cu trăsături caracteristice, dintre care una era
poziţia dominantă, conducătoare a „sciţilor regali” (o parte a sciţilor nomazi din stepă) faţă de ceilalţi sciţi nomazi şi de „sciţii
agricultori” (după ştirile date de Herodot) care locuiau în silvo-stepă şi reprezentau o populaţie autohtonă eterogenă, în
componenţa căreia intrau şi triburi traco-geto-dacice. În urma unor adânci transformări, petrecute în interiorul societăţii lor, sciţii
au înjghebat, în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. o organizaţie statală sclavagistă, al cărei centru se va muta în secolului II
î.Hr. de pe cursul inferior al Niprului, în Crimeea, având capitala la Neapolis.
Conform Declarației scoțiene de independență, formulată de Robert I al Scoției (sau Robert Bruce rege al Scoției în
intervalul 25 martie 1306 – 7 iunie 1329) sub forma unei scrisori redactate în latină în localitatea Arbroath, comunicată inclusiv
papei Ioan al XXII-lea, scoțienii se identifică cu sciții, recunoscând explicit în acest act oficial că au fost creștinați de Sfântul
Apostol Andrei pe țărmul Mării Negre, înainte de a migra în sudul Spaniei.
Totuși sciţii nu au lăsat nici un document scris. Singurele detalii ale vieţii lor ne-au parvenit din sursele greceşti şi
romane, precum şi din descoperirile arheologice.
4. MODUL DE VIAȚĂ
Principalul izvor pentru cunoaşterea sciţilor nord-pontici îl constituie informaţiile istorice furnizate de Herodot. Aceste
informaţii sunt adunate în special în Istorii, cartea a IV-a. Apoi, o mulţime de date privitoare la sciţi s-au adunat prin cercetările
arheologice, continuate încă şi în vremea noastră. Inventarul funerar din mormintele sciţilor regali a oferit ample posibilităţi
pentru înţelegerea fenomenului religios scitic. În fine, lucrarea lui Anacharsis, «Obiceiuri scitice» poate fi abordată în vederea
reflectării asupra culturii acestui neam.
Baza economiei sciţilor nomazi o alcătuia creșterea animalelor, cu predominarea în turme a vitelor cornute mici, a cailor
și prezenţa, într-o măsură mai mică, a vitelor cornute mari. Sciţii se deplasau în grupuri mari de triburi pe un anumit teritoriu,
urmând o anumită rută a perindărilor. În astfel de condiţii populaţia locuia în care cu patru-șase roţi, acoperite cu piei de animale.
Carele erau trase de boi.
În descrierea sa Herodot explică invincibilitatea sciţilor anume prin circumstanţele modului lor de viaţă: „...sciţii nu au
nici cetăţi, nici ziduri întărite; ci toţi își duc casele cu ei și sunt arcași călări, trăind nu din agricultură, ci de pe urma dobitoacelor
ce le au. Iar locuinţele lor sunt în căruţe. Și atunci cum să nu fi e de nebiruit acești oameni și cum să te poţi apropia de
dânșii?” (Herodot IV, 46).
În hrană se utiliza preponderant carnea. Laptele era consumat în stare proaspătă, dar și ca lapte acru. În afară de aceasta,
din lapte se făcea și o specie de băutură ameţitoare de tipul cumâsului. Produsele alimentare se mai completau cu vânat și pescuit.
O parte din produse – vinul, uleiul de măsline – pătrundeau la sciţi prin intermediari ori nemijlocit din coloniile antice grecești.
Produsele agricole și meșteșugărești sciţii le primeau de la triburile sedentare de agricultori, dar meșteri care confecţionau obiecte
de primă necessitate din metal și alte materiale erau prezenţi în fiecare hoardă nomadă. Hrana se pregătea în vase de lut modelate
cu mâna, procurate de asemenea de la vecinii-agricultori.
Pentru aceşti războinici ai stepelor, calul era ceea ce reprezintă cămilele pentru oamenii deşertului. Sciţii erau călăreţi
excelenţi; ei au fost printre primii care au folosit şaua şi scara. Mâncau carne de cal şi beau lapte de iapă. Mai mult decât atât,
aduceau cai ca holocausturi zeilor lor. Când murea un războinic scit, era ucis şi calul lui, care avea parte de o înmormântare
onorabilă — în mormânt se punându-se şi harnaşamentul şi podoabele calului.
 Potrivit descrierii făcute de istoricul Herodot, sciţii aveau tot felul de obiceiuri sadice, cum ar fi folosirea craniilor
victimelor lor drept cupă de băut. Când năvăleau asupra inamicilor, îi ucideau cu săbii de fier, cu securi, cu suliţe şi cu săgeţi
ascuţite care spintecau carnea.
Un rol important revenea comerţului cu orașele grecești. Sciţii din zona de silvostepă exportau cereale, miere, ceară,
blănuri și vite, precum și robi. Cele mai solicitate produse grecești erau vinul și uleiul aduse în amfore, recipiente de ceramică și
metal, podoabele și piesele de toaletă.
Сonfecţionarea armelor era o ocupaţie foarte răspândită la sciţi. O parte importantă din arme ei le primeau de la propriii
lor meșteri-armurieri. Cea mai mare parte a fi erului și bronzului care se producea în Sciţia sau venea de la vecini era utilizată
pentru confecţionarea armelor și a pieselor de harnașament. Armele luxoase de parade pentru aristocraţia scitică, după modele
scitice, erau lucrate de meșteșugarii greci, ce lucrau în numeroase ateliere din centrele antice grecești de pe litoralul de nord-vest
al Mării Negre.
Având în vedere vestimentația bărbaţii purtau scurte și pantaloni de piele, caftane de lungime medie, fiind încălţaţi în
cizme moi de piele. Scurta și caftanul în mod obligatoriu se încingeau cu o centură. Pe curele sciţii purtau armele și echipamentul
militar – spada, pumnalul, toporul, gresia de ascuţit, cravașa, tolba cu săgeţi, arcul. În afară de aceste curele înguste, sciţii mai
purtau și cingători protectoare late. Pe cap purtau glugă de piele ori șapcă înaltă din blană sau pâslă. Mulţi bărbaţi își legau părul
lung cu panglici de piele ori ţesătură. Sciţii purtau barbă și mustăţi, cu toate că sunt și imagini de sciţi bărbieriţi. Costumul era
înfrumuseţat cu multiple elemente decorative, predominând broderia cu motive geometrice și vegetale. Femeile purtau, de regulă,
rochii lungi cu mâneci lungi sau medii. Deasupra rochiei se îmbrăca un halat deschis. După toate probabilităţile, și femeile purtau
pantaloni de tip șalvari. Capul se acoperea cu o basma-cuvertură lată (fi xată cu o panglică de piele sau stofă), ce acoperea umerii.
Femeile scite utilizau frecvent oglinzi de bronz circulare, prevăzute uneori cu mânere, pe care le păstrau, învelindu-le preventive
cu pânză, în tocuri de lemn sau pungi de piele. Materia primă pentru confecţionarea hainelor era lâna, inul și cânepa. Sciţii nobili
utilizau stofe de import pentru coaserea hainelor – se cunosc veșminte de atlas pentru femei.
Îmbrăcămintea aristocraţilor se deosebea prin prezenţa în elementele de decor a unor broderii mai complicate, mai ales cu
fir de aur, la fel fiind prevăzută cu aplici de aur. Astfel, comănacul de formă conică din mormântulnobilei scite și a slujnicei sale
era decorat cu aplici de aur reprezentând grifoni și ornamente vegetale.
O completare importantă a costumului scitic, mai cu seamă a celui nobiliar, erau podoabele: cerceii și inelele de tâmplă,
torquesurile, brăţările pentru mâini și picioare. Populaţia de rând purta piese de bronz, cei mai bogaţi și nobilii își permiteau
podoabe de argint ori aur. 10
Unul dintre principalele aspecte cunoscute despre sciţi este obiceiul „frăţiei de sânge“, pe care îl aveau aceştia şi care
era larg răspândit printre luptători, unificând trupele care rămâneau împreună toată viaţa. Călăreţii erau înarmaţi uşor şi purtau
cămăşi de zale pentru protecţie. Săgeţile otravite lansate de arcaşi iscusiţi semănau moartea de la distanţă. Pentru lupta corp-la-
corp războinicii preferau spada cu lamă scurtă, securea de război şi buzduganul cu ţepi. Tactica lor de luptă, un atac rapid şi scurt,
urmat imediat de o retragere, era foarte temută în rândul duşmanilor şi constituia un avantaj în faţa corpurilor greoaie de
pedestrime.
5. RELIGIA
Herodot a încercat să creioneze divinităţile scitice după modelele greceşti pe care le ştia el. Privind deci astfel asupra
panteonului scit, el a afirmat următoarele: «Cu despre datinile lor (ale sciţilor, n.n.), iată care sunt: ei cinstesc numai pe următorii
zei: pe Histia, apoi pe Zeus şi Gaia, ţinând-o pe Gaia drept soţia lui Zeus; după aceştia, pe Apollo şi Afrodita cerească, pe Heracles
şi pe Ares. Acestor zei li se închină toţi sciţii, iar cei care sunt numiţi sciţi regali aduc jertfe şi lui Poseidon. În limba scită, Histia
se numeşte Taviti, iar Zeus, «Papaios», Pământul – Api, Apollo – Goitosyros, Afrodita Cerească – Argimpasa, Poseidon –
Thagimasadas» (Herodot, Istorii, IV, LIX).
Altfel spus, divinităţile adorate de sciţi erau: Tabiti, patroana sau zeiţa focului şi a vetrei, «Papaios» - zeul
protector, Api – Pămîntul roditor, Goitosyros – Soarele ca izvor de bogăţie, Argimpasa – Luna ocrotitoare, Thagimasadas sau
Tamimasadas – zeul mării. Zeul numit de Herodot - Ares era adorat în chipul unui pumnal încovoiat sau sabie scurtă.
Divinităţile scitice reflectă înţelegerea de către sciţi a raportului dintre om şi firea înconjurătoare personificată în chip
mitologic dar şi a raporturilor dintre persoane. Tabiti – Mare zeiţă – ocrotea vetrele, căminul, dar şi investea cu putere pe
conducătorii triburilor, aşa cum rezultă din arta scită, îndeosebi dintr-un tapet descoperit în mormântul de la Pazirik. Tot Tabiti era
garantul jurămintelor şi pedepsea cu boli groaznice pe cei ce comiteau sperjuri.
Sciţii nu au clădit temple. Fiind un popor de nomazi, templele ar fi, trebuit construite – cel mult – din lemn. Dar Herodot
ne încredinţează că «în ţara sciţilor lipsa lemnului este cumplită». Numai zeului războiului i se înălţa un altar din vreascuri. Se
pare că totuși vatra era loc sfânt, sanctuarul permanent.
Nu avem ştiri sigure despre existenţa unui sacerdoţiu scitic, deşi existenţa jertfelor ar presupune şi o categorie specială de
jertfitori. Se pare că fiecare şef războinic îndeplinea ritualul jertfelor umane sau animaliere, la locul său. Este iarăşi posibil ca
fiecare grup scitic să-şi fi avut propriul şef religios şi, în consecinţă, câte un jertfitor sau «sacerdot». Se pare că au existat «mari
preoţi» la sciţi, aceştia fiind una şi aceeaşi persoană cu şeful militar sau – la sciţii «regali» - regele. Din mărturiile arheologice
desprindem că şeful militar şi religios al sciţilor se supunea unui ritual de învestitură, în care Marea Zeiţă, Tabiti, îi acorda
însemnele puterii. Există unele indicii că regina sau soţia şefului militar putea îndeplini atribuţii sacerdotale pe lângă Marea Zeiţă.
De la Herodot cunoaştem că sciţii aveau un singur mod de a jertfi. Materia de jertfă o constituiau animalele de sacrificiu.
Nu se exclude existenţa unor jertfe particulare sau aducerea de ofrande în cinstea divinităţilor, mai ales pentru fertilitatea
pământului. Un tip special de jertfă îl constituia sacrificiul prizonierilor în onoarea zeului războiului. în timp de pace, numărul
victimelor aduse acestui zeu era mai mare decât al jertfelor obişnuite faţă de ceilalţi zei.
Se pare că sub influenţa unor popoare mai puţin războinice, cruzimea obiceiurilor sciţilor s-a atenuat şi că jertfele
funerare cu timpul nu au mai cuprins sacrificii umane. Este posibil ca pe vremea lui Alexandru cel Mare sciţii să fi ajuns la o
conştiinţă morală mai înaltă şi la un grad înaintat de civilizaţie, din moment ce însuşi Alexandru ceruse mâna unei prinţese scitice.

10
https://istpedia.blogspot.com/2018/01/modul-de-viata-al-scitilor.html - Valentin Dergaciov, Istoria Moldovei
Totuşi rămâne ca un fapt extraordinar în viaţa sciţilor că ei apărau pământul lor cu multă străşnicie, astfel încât nici un duşman să
nu poată pătrunde până la mormintele strămoşilor lor şi să le jefuiască sau să le profaneze.
Ca la toate popoarele fără scriere şi fără o cultură a scrisului, şi la sciţi a existat o puternică tradiţie divinatorie. Sciţii
aveau o mare încredere în aşa numiţii enarei, bărbaţi cu trăsături deosebite de restul populaţiei: cu vestimentaţie specifică şi
socotiţi mai mult în rândul femeilor decât al bărbaţilor. Aceştia, fiind pedepsiţi pe totdeauna pentru un păcat săvârşit de strămoşul
lor faţă de Marea Zeiţă, aveau, în schimb, darul de a cunoaşte viitorul cu ajutorul unor mănunchiuri de beţişoare de salcie. Pe
acestea le aruncau pe pământ şi, din modul în care se aşezau ele, făceau analize şi trăgeau concluzii cu privire la viitorul imediat şi
mai apropiat al persoanelor care le solicitau serviciul, în acelaşi scop divinatoriu, enareii puteau folosi şi coaja de tei, pe care –
după cum ne spune Herodot – ghicitorul o despica în trei şi dădea diverse răspunsuri răsucind-o pe degete. În cazul când regele
scit era cuprins de boală, îndată erau chemaţi enaieii şi puşi să descopere pe cel vinovat de sperjur faţă de divinităţi, deoarece se
credea că Tabiti pedepsea cu boală pe rege dacă vreun supus al lui jura strâmb pe vetrele regale. Dacă enareii chemaţi nu ghiceau
corect, se continua boala regelui. Atunci se chemau alţi enarei, să ghicească mai bine cauza supărării divine şi, deci, cauza bolii.
Ghicitorii care n-au putut da de adevăr erau socotiţi mincinoşi. Pedeapsa pentru o atare minciună se acorda în felul
următor: enareul era urcat într-un car plin de crengi, la care erau înjugaţi boi. Se dădea foc carului şi condamnatul pierea în flăcări.
Pedeapsa putea fi aplicată întregului neam al ghicitorului fals.
Cultul morţilor. Credinţa în nemurirea sufletului/viața de după moarte
Cei dintâi care se bucurau de o viaţă fericită după moarte erau vitejii, eroii, apoi cei care nu şi-au călcat niciodată
jurămintele sacre şi nu au comis furturi. Dimpotrivă, cei care nu aveau astfel de calităţi erau sortiţi chinurilor veşnice, erau daţi
pradă duhurilor rele, care se luptau cu cruzime între ele. Puterea răului chinuia pe cei necinstiţi. Ea era simbolizată prin animale
feroce şi hidoase şi se manifesta încă de la primele semne ale morţii şi până când sufletul ajungea la Tabiti. Pe calea îndelungată
către divinitatea judecătoare, morţii aveau nevoie de obiecte magice, care să-i apere de duhurile rele: săgeţi, oglinzi şi hrană.
Prinţii sciţi, conducătorii poporului lor, erau îngropaţi în tumuli complecşi numiţi kurgani. Morţii erau adesea
îmbălsămaţi şi aşezaţi într-o încăpere mortuară centrală. Caii celor decedaţi erau frecvent îngropaţi cu ei, în încăperi alăturate, de
unde reiese importanţa acestor animale pentru sciţi. În morminte erau aşezate arme şi obiecte de aur, fin cizelate, precum şi cupe
de băut, bijuterii şi armuri cu scene de vânătoare sau de luptă pictate, sau banchete. Animalele domesticite îşi însoţeau adesea
stăpânii dincolo de moarte. Peste un an de zile avea loc o ceremonie stranie şi crudă, la care se sacrificau oameni şi cai, care erau
plasaţi unul lângă altul – cal şi călăreţ – într-un cerc al groazei şi erau acoperiţi cu pământ după ce înconjurau iniţial mormântul.
După înmormântare, cei vii se purificau cu o alifie specială şi cu o baie de aburi produşi prin arderea seminţelor de cânepă pe nişte
pietre încinse în foc şi aşezate sub un cort special amenajat.
Femeile erau şi ele îngropate cu arme, ceea ce duce la concluzia că nu numai regine precum Tomyris, dar şi femeile scite
de rând au luptat în război. Unii istorici au făcut o legătură între ele şi mitul grec al femeilor războinice din Asia, amazoanele.
6. ARTA
Arta reprezintă cultura materială și spirituală unite, ea fiind unul din factorii ce caracterizează o populație sau un grup
etno-cultural existent într-o perioadă pe un anumit spațiu. Arta constituie unul dintre criteriile de definire și de separare, de
diferențiere a unei culturi în raport cu altele.
Această artă a fost profund influențată de Orientul Apropiat și de China. Nu întâlnim în ea începuturile unui spirit
creator, ci rămășițele stilistice ale unui trecut îndelungat. Acest sistem ornamental animalier al popoarelor de stepă începe în
sudul Rusiei și nu poate fi atribuit decât unui singur popor, iar acesta este poporul scit. Ei depășesc această graniță, intrând în
contact cu orașele grecești de pe țărmul Mării Negre, aprovizionându-se cu produse de artă decorativă și, mai ales, cu vin, căci se
știe că sciții erau mari băutori de vin. 11
Sciții vorbeau iraniana, între ei deosebindu-se țăranii, care ocupau zona occidentală, și nomazii, care erau la răsărit de
Nipru, printre care se afla un grup numit „tribul regal”, aceștia socotindu-i pe ceilalți sciți drept sclavii lor. 12Arta lor era creată de
artiști din alte părți, după cum demonstrează descoperirile din necropolele de pe întreaga întindere a Schytiei, însă motivul
principal al decorării rămâne același: imaginile animaliere, cum ar fi leul (care provine din Asia Anterioară), mistrețul (de
proveniență grecească), numeroase ființe hibride, de exemplu lei și vulturi, au o lungă preistorie în Orient, dar pot fi foarte bine
urmărite pe drumul stepelor, iar reprezentarea cerbilor și țapilor sălbatici sciți, cu picioarele sub pântec, ar proveni din arta
sirianohurită. O imagine, folosită cu scop decorativ este scena luptei dintre o felină și un cervid, des utilizată în arta scitică.
Fiecare reprezentare animalieră are un anumit simbol, cu o încărcătură de forță, spre binecuvântarea și ajutorul războinicului.
Această artă, cu păsări răpitoare, animale de pradă, cervide, țapi și grifoni, își menține prezența până pe la sfârșitul
secolului al VI-lea, începutul secolului al V-lea î.e.n. Apelul la artiștii greci, după această etapă, face să se simtă un regres:
reprezentările de animale își pierd din ce în ce mai mult caracterul realist, rămânând doar niște simple linii sau ia naștere un
element-vrej într-o formă bogată.
Aplicile cruciforme de tolbă sunt obiecte caracteristice culturii scitice nord-pontice, atât ca funcționalitate, cât și ca
ornamentație13, precum și celebrele pumnale akinakes, amintite chiar în izvoarele antice, reprezentate pe statuile de tip menhir. De
asemenea, s-au descoperit podoabe, cum ar fi inelele de buclă, mărgeluțe din pastă caolinoasă, mărgele tronconice de caolin cu
caneluri verticale, cochilii Kauri, mărgele de sticlă, mărgele de chihlimbar, mărgele de bronz, spirale de bronz, ace de păr, precum
și brățări de bronz, dar și obiecte de toaletă și ornamentale: oglinzi, vârfuri de baldachin și aplici în stil animalier.
Astfel, în arta scitică distingem o serie de obiecte numeroase și ornamentație aparte. Întâlnim astfel corpuri geometrice
simple, conuri, bile, o ornamentație spiralată sau în volută, motive care redau forme de plante, palmete, flori, lotus, cârcelul
geometric. De asemenea, vedem redate schematic unele atribute animaliere, cum ar fi cornul berbecului, coarnele cerbului, colții
mistrețului, gheara animalului de pradă, precum și imagini reale de animale sau părți ale acestora, ca pești, păsări, cervide,
antilopa, oaia sălbatică, capra sălbatică, mistrețul. Frecvente sunt animalele de pradă, precum tigrul, lupul, leul, leopardul
11
Karl Jettmar, Arta stepelor, traducere de Cristina Petrescu, Editura Meridiane, București, 1983, p. 23
12
Karl Jettmar, op.cit., p. 25
13
Valentin Vasiliev, Sciții agatârși pe teritoriul României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 119
zăpezilor, iar dintre păsările de pradă cel mai important este vulturul. ,,Prin toate acestea descoperirile de artă scitică ne pun în fața
unei culturi nomade surprinzătoare, cu numeroase motive și cu deosebite împrumuturi din locurile prin care a trecut, arta lor fiind
un adevărat conglomerat de stiluri și simboluri.”14
Întâlnim în arta scitică un horror vacui (teama de spaţiul gol). Aceasta îşi avea justificarea în arta scitică şi sarmatică de a
umple întreg spaţiu cu decoruri ce trăda singurătatea acestor oameni pe uriaşele întinderi ale stepei. De asemenea apare un proces
de unire morfică, atunci când părţi terminale (coarne, picioare, cozi), se multiplică devenind alte fiinţe sau forme ale regnului
vegetal.15
Cultura scitică s-a format după ce în perioada prepontică unele elemente ale artei lemnului din regiunea Uralilor au intrat
în atingere cu civilizaţia orientală şi cea grecească, absorbind şi o sumă de trăsături preluate de la populaţiile locale din regiunile
din nordul Mării Negre.
În lumina descoperirilor arheologice din România şi a noilor păreri în ştiinţa arheologică rusă cu privire la problema
scitică, fenomenul scitic trebuie judecat pe de o parte în funcţie de împrejurarea că avem de-a face cu două zone culturale şi
militar-politice scitice: una în stepă, a sciţilor nomazi, şi alta în silvo-stepă, a „sciţilor agricultori”. Cultura hallstattiană nord-
tracică a absorbit astfel elemente scitice din silvo-stepă, de caracter încă hallstattian şi în care, precum se ştie, nu lipsea nici
componenta etnică tracică.
Frecvenţa elementelor de cultură scitică şi pseudo-scitică din zona nord-tracică se explică deci prin raporturile etnice şi
culturale dintre traci şi „sciţii” din silvo-stepă. Mai ales vârfurile aristocraţiei - întreţineau raporturi multilaterale şi foarte strânse,
oglindite deopotrivă în izvoarele literare şi în documentarea arheologică, dar care împiedicaseră aşezarea efectivă a sciţilor în zona
indicată. Datorită legăturilor dintre aristocraţia sciţilor nomazi şi cea sud-tracică, pe care influenţa civilizaţiei greceşti, ca factor
comun şi îndelung activ, le-a stimulat mereu, a luat naştere stilul animalier traco-scitic, cu elemente comune artei scitice şi celei
tracice. Sciţii au contribuit la intensificarea răspândirii metalurgiei fierului în spaţiul carpato-dunărean şi a unor tipuri de arme
orientale, fără ca ei să fie iniţiatorii culturii fierului din acest spaţiu.
7. SOCIETATEA
Teoria școlii lui Le Play insistă pe cercetarea lanțului cauzal care leagă genetic locul, ocupația, tipul familiei și al
societății. În consecință aceasta susține că ansamblul condițiilor geografice determină organizațiile și procesele sociale. Pe baza
teoriei nomenclatorului Demolins a amis o teorie a societăților simple și complexe. Odată cu trecerea de la solurile cu producție
spontană la cele transformate de om se trece la societatea complexă.
Astfel planeta este îmbrăcată în aceste două veşminte naturale, care configurează organizaţiile sau structurile
naturale ale planetei. Primul “veşmânt” – consacrat de marea călătorie a raselor – este reţeaua drumurilor. Peste acesta se
suprapune “veşmântul” compus din ţesătura familiilor.
Sinteza acestor veșminte generează tipurile sociale ale popoarelor, astfel încât putem spune că ecosistemele umane,
organizarea comunitar-familială şi reţeaua popoarelor reprezintă stratul formaţiilor sociale naturale. Acestea subîntind reţeaua
societăţilor simple.
Apoi, invaziile, războaiele, cuceririle, comerţul, combinarea drumurilor duc la apariția societăţilor compuse, care şi ele
sunt împărțite în două tipuri: organice (bazate pe o legătură intimă între comunităţile locale şi societăţile superpuse) şi artificiale
(cele două rămân exterioare una față de alta).
Familia patriarhală este, potrivit unor sociologi, specifică popoarelor de stepă şi agricole de câmpie. Această familie
educă tânăra generaţie în aşa fel încât toţi copiii rămân împreună, sub autoritatea şefului de familie, determinându-i să-
şi sacrifice toate eforturile individuale în favoarea comunităţii de familie şi să depindă de această organizaţie
familială. ,,În cadrul ei, individul este anihilat şi complet absorbit de comunitate.”
Caracteristicile morfologice ale acestui tip sunt, în principal, trei:
a) autoritatea patriarhului;
b) dependenţa completă a copiilor de comunitatea familiei;
c) instrucţia nu este personală ci familială.
Societăţile care derivă din acest tip (ori şi-l asociază) sunt conservatoare, stagnante şi, cred adepții lui Le Play, înapoiate.
Societăţile patriarhale (incluzându-le, parţial, pe cele ţărăneşti) trăiesc încadrate înstructuri patriarhale (pure, diminuate sau mixte),
astfel încât putem spune că sunt autorităţi care n-au caracter public (cum s-ar crede), ci trăiesc“alături de” societatea patriarhală, în
simbioză cu ea, pe seama produselor acesteia. Când dispare autoritatea întemeiată pe “direcţia patriarhală” se produce haosul şi
vor urma nenorocirile.
În aceste condiții trăsăturile familiei patriarhale pot fi definite astfel:
a) “tatăl familiei sau patriarhul” are autoritatea asupra întregii comunităţi;
b) el reuneşte funcţiile: tatălui, magistratului, pontifului, suveranului;
c) el administrează într-un regim de indiviziune bunurile comunităţii;
d) păstrează în juru-i toţi fiii, căsătoriţi sau celibatari;
e) stabileşte care fiice se vor căsători;
f) familia este autosubzistentă;
g) menţine în cadrul ei toţi membrii pentru a-i folosi la muncile familiale;
h) muncile sunt cumulative;
i) autoritatea paternală e posibilă în condiţiile “izolării” de stepă şi ale inexistenţei unei puteri publice;
j) “....acţiunea puterii publice creşte pe măsură ce aceea a tatălui scade”;
k) regimul nevoilor reglează accesul la fondul comun (regimul comunitar al nevoilor) nu regimul proporţiei muncii

14
http://ionelbuduroi.blogspot.com/2014/01/v-behaviorurldefaultvmlo.html

15
http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=lucrari_de_licenta&fisier=piutorean_ruxandra_-_imagine_si_iconografie_la_geto-daci articol IMAGINE ŞI
ICONOGRAFIE LA GETO-DACI de Piutorean Ruxandra
prestate;
l) comprimarea iniţiativei personale (individuale): nu se iau decizii personale şi nici nu se dau responsabilităţi individuale.
Deci indivizii n-au iniţiative.
Acesta este tipul patriarhal pur sau abrahamic, mai ales atunci când patriarhul este şi pontiful, adică cel care menţine grupul
sub ascultarea adevăratului Dumnezeu (cum au făcut patriarhii Vechiului Testament) şi deci mediază raportul comunităţii cu
autoritatea sacră.
Întregul destin al societăţilor patriarhale (şi/sau ţărăneşti) atârnă de capacitatea lor de a controla raportul dintre autoritatea
patriarhului şi autoritatea publică, adică dintre “direcţia patriarhală” din societate şi “direcţia” iniţiată istoric prin apariţia unei
clase specializate în administrarea “domeniilor publice” şi deci în exercitarea autorităţii publice. În Societăţile moderne, aceasta
este clasa “politicienilor” şi ea va fi recrutată dintre “fiii” trimişi la studii în Occident (remarcă Demolins pentru sud-estul
Europei).
Când clasa “politicienilor” a lichidat “direcţia patriarhală” societăţile ţărăneşti şi-au pierdut orice autonomie. Tipul lor a
dispărut, practic, din istorie. 16
Comunismul este concepţia stepei, observă sociologul Demolins. Aceasta imprimă în raportul cu pământul ,,caracter de
indiviziune, iar autorităţii un caracter nedisputat şi complet”. Comunismul de stepă menţine peste secole aceleaşi principii,
îmblânzind complet o rasă întreagă. Stepa determină comunitatea indiviză a solului şi cumularea muncilor (fiecare poate fi utilizat
la orice muncă: diviziunea muncii este extrem de redusă). Nevoile personale sunt aproape anihilate, nevoile comunităţii sunt cele
care reglează regimul muncii. Acesta este comunismul de stepă tătaro-mongol. 17 Dacă «socializarea solului», este un fapt normal
în ţările de stepă, ea este pentru solurile transformate ale Occidentului, o concepţie impracticabilă şi antiştiinţifică.
Viziunea lui Demolins este interesantă întrucât leagă tiparul comunist de un cadru natural şi de un tip rasial: cadrul stepei şi tipul
tătaro-mongol, respectiv tipul nomad al deşerturilor arabe. Totul aici îmbracă forma comunităţii indivize: solul, muncile, etc. Iată câteva
din trăsăturile acestui tip:
 solul nu este transformat, mai precis nu poartă marca unei istorii;
 munca nu este divizată, ci cumulată;
 proprietatea domeniului se confundă cu cea a foyerului;
 starea socială este una de mare uniformitate;
 durata “proprietăţii” se suprapune cu “durata muncii” (grupul se simte legat de solul pe care-l munceşte doar pe
durata muncii, după care se înstrăinează de el);
 proprietatea nu este familială, ci comunitară;
 nu există distincţie între proprietarul solului şi cultivatorul solului;
 puterea “şefului” este de tip patriarhal: acesta “cumulează în mâinile sale puterea tatălui, a magistratului, a
pontifului, a suveranului”;
 tipul socio-cultural este acela al unei adormite “imobilităţi”; societatea se mişcă în spaţiu şi în timp rămânând
total nemişcată fixată în imobilitatea principiilor ei, a “tradiţiilor”, pe care nu le schimbă nimeni, niciodată;
 respect de caracter religios al autorităţii, etc.
Deci: indiviziune, imobilism, uniformitate, cumulativism, autoritarism, colectivism orizontal, aistorism, iată
trăsăturile comunismului de stepă, tătaro-mongol. Aşadar, această concepţie despre societate este produsul a trei factori: a)
stepa; b) tipul rasial; c) tipul de familie patriarhală.
În viziunea lui Demolins, comunismul de stepă este propriu doar muncilor care nu se bazează pe principiul diferenţierii
capacităţilor, şi al specializării. Comunismul de stepă, deci, este contrariu ierarhiei meritelor individuale şi deci etosului
individualist, al performanţei şi succesului individual.
O altă caracteristică a familiei patriarhale este “respectul aproape religios al autorităţii paterne şi, în general, al bătrânilor” şi
asta pentru că: “autoritatea patriarhală se transmite unui bătrân; ea trece de la frate la frate şi nu de la tată la fiu.”
Comunismul de stepă este încă modelul care persistă în organizările eurasiatice, de unde a fost extins în cadrul experienţei
comuniste asupra întregii Europe de Sud-Est. 18

16
Ilie Bădescu - ENCICLOPEDIA SOCIOLOGIEI UNIVERSALE, vol I, Fondatorii, Editura Mica valahie, Bucureşti, 2005, pag. 131 – 134
17
Ibidem, pag. 157
18
Ilie Bădescu din E. Demolins - ,,Comment la route crée le type social, Paris, 1901-1903, pag. 62