ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ŞI ARTE

PLASTICE din Moldova

Facultatea Artă Teatrală, Coregrafică și Multimedia

Referat
La disciplina: Filozofia culturii
Tema: Analiza compartimentului din ,,Spațiu Mioristic”
de Lucian Blaga

A elaborat: Coman Cătălin,

Anul I, specialitatea PCAM
A verificat: Dumitru Dodul

1
Chișinău, 2021

2
 LUCIAN BLAGA – SPAŢIUL MIORITIC

Lucian Blaga a elaborat una dintre cele mai coerente şi mai interesante teorii asupra
culturii. Potrivit lui Blaga, omul este sortit creaţiei, având un destin creator permanent. Omul
trăieşte într-un mediu specific, creat de el însuşi, într-un univers simbolic care-l detaşează de
natură. Cultura este astfel o tălmăcire simbolică a lumii, o lectură a existenţei, o interpretare a
lumii, un mod de a traduce experienţa în limbaje simbolice. Această idee, ce domină filosofia
culturii şi antropologia culturală la începutul secolului al XX-lea, are un relief teoretic
excepţional în gândirea lui Lucian Blaga, pentru care cultura exprimă modul ontologic specific
uman, mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om la actuala dezvoltare. Prin
cultură, existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Cultura este semnul vizibil,
expresia, figura, trupul acestei variante. Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât
conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns.
Discutând cultura din perspectiva genezei sale, Lucian Blaga emite ideea că aceasta este
posibilă doar prin depăşirea datului sensibil, în sensul transcenderii sale, <dincolo> de datul
sensibil însemnând situarea în mister, proces considerat a fi un mod existenţial specific uman.
Prin încercările sale revelatoare, omul devine creator de cultură în genere. Cultura nu este un lux
pe care şi-l poate permite omul ca o podoabă care poate să fie sau nu; ea nu este o haină pe
care o poţi lepăda când nu mai ţine de căldură, un arabesc nefolositor, tolerabil; cultura rezultă
ca o emisiune complementară, din specificitatea existenţei umane ca atare.
În prima lucrare din Trilogia Culturii – Orizont şi Stil – Blaga subliniază faptul că există
un orizont spaţial al sensibilităţii conştiente dar şi unul al subconştientului, prezentat ca o
perspectivă pe care şi-o creează subconştientul uman ca un prim cadru necesar existenţei sale şi
care stă la baza aşa numitului sentiment spaţial, specific unei culturi. Între cele două orizonturi
spaţiale există anumite deosebiri fundamentale. Astfel, primul, apare ca un peisaj multiplu, străin
de conştiinţă, în timp ce al doilea, este un orizont spaţial unic, parte integrantă şi organică a
subconştientului.
Blaga prezintă, în contextul liricii universale, fenomenul unic al inconştienţei conştiinţei
de sine şi de lume. Dincolo de teatralitatea expresionistă, pe care o acceptă, la începuturi ca
strategie poietică, se impune constant nota de firesc: există senzaţia că nu poetul rosteşte fiinţa,
ci fiinţa îl rosteşte pe poet. Mioriticul îi asigură această dezinteresare organică de ceea ce este în
univers, întrucât este suficientă conştiinţa — nativă şi naivă, în sens schillerian, — că este în el.
Opunându-se filosofilor care au dorit cu tot dinadinsul să pătrundă secretele lumii, Lucian Blaga
îşi exprimă bucuria că nu ştie ce sunt lucrurile din jurul lui şi ce este el ca eu cunoscător, căci
doar astfel poate proiecta în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori care izvorăsc din cele mai
intime necesităţi ale vieţii şi ale duhului lui.
 Al doilea centru al universului poetic blagian – după cel, insurmontabil, al Marelui
Anonim – este certitudinea identităţii, constituit de mioriticul blagian. Vectorial, adună în sine
direcţiile finitului şi infinitului. Este tărâmul dintre tărâmuri în care fiinţa omului blagian îşi
pierde şi în acelaşi timp îşi recuperează identitatea. Acest tărâm poate fi deplasat: fie coborât, fie
înălţat.
Viziunea infinitului tridimensional aparţine atât europeanului cât şi celui din India; pe de
altă parte, graţie substanţelor umane care umplu peisajul, în Ardeal, de exemplu, coexistă
viziunea spaţială gotică a infinitului tridimensional şi viziunea mai răsăriteană şi mai vegetativă a
spaţiului mioritic. Faptele sunt de aşa natură, încât contrazic morfologismul cultural, un suflet,
individual sau colectiv, poate să trăiască inconştient într-un anumit orizont spaţial, chiar şi atunci
când peisajul real al vieţii sale cotidiene contrazice structura spaţiului inconştient. Aşa se face că
românul trăieşte subconştient în spaţiul mioritic, chiar şi atunci când vieţuieşte de sute de ani pe
bărăgane. Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului. Şi de vreme ce omul de la şes nu
poate avea în preajmă acest plai, sufletul îşi creează pe altă cale atmosfera acestuia: cântecul îi
ţine loc de plai. Una e peisajul real, caleidoscopic, în care se aşează întâmplător un suflet, şi
altceva e orizontul spaţial inconştient, menhir, care rezistă tuturor intemperiilor. Orizontul
inconştient, cu dorul său de a străbate personant până în creaţiile spirituale de fiecare moment ale
acestui suflet, este de o eficienţă neegalată de nicio materialitate. Orizontul spaţial al
subconştientului, spre deosebire de peisaj, face parte integrantă din fiinţa noastră, este un element
constitutiv al sufletului nostru, fapt pentru care tot ceea ce creăm, creăm prin el.
Cu acest orizont spaţial se simte organic şi solidar sufletul nostru inconştient, ancestralul
suflet românesc. Avest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anumite accente, fac din el
cadrul unui anume destin. Despre acest orizont păstrăm undeva, într-u colţ înlăcrimat de inimă,
chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă.
Mioriticul, ca tragic ce sfârşeşte în ataraxic, într-o împăcată împăcare-neîmpăcare cu
Dumnezeu, este trăire, cunoaştere, murire sub zodia misterului, în timp ce lucifericul e mai mult
o formulă metafizică.
Omul blagian se va coborî de la poarta înălţimei până la ţărnă şi vale – până la zona ori-
ginară a cunoaşterii – ca o fiinţă întrebătoare de fiinţare, de Dumnezeu ca centru al acesteia şi de
sine ca oglindă a totalităţii divine numinoase. Poteca, pajiştea existenţei, în care omul blagian
râvneşte să bată ţăruşi, nu este una a urcuşului şi a coborâşului, în mod nervos şi tensionat, cu
departajările tranşante între finit şi infinit, între orizontul concretului şi orizontul misterului.
Omul blagian preferă un orizont intermediar: plaiul, pe care î1 urcă şi î1 coboară sub îndemnul
fatalităţii senin asumate şi al unei încrederi calme în inconştientul care lucrează tainic în fiinţă şi
nu trădează. E un orizont înalt, ritmic susţinut şi indefinit, alcătuit din succesiunea deal-vale.
Omul spaţiului mioritic se simte în permanenţă într-un infinit ondulat, trăindu-şi destinul ca un
veşnic, monoton repetat, suiş şi coborâş. Sufletul omului blagian trăieşte la unison cu sufletul
omului mioritic, suind şi coborând un plan indefinit ondulat, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi,
resimţind în el un dor care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai
avea de trecut încă un deal şi încă un deal, o duioşie ce are înălţări şi cufundări de nivel şi un
ritm repetat, monoton şi fără sfârşit.

4
 Însuşi Lucian Blaga, avea convingerea că e modelat sufleteşte de tainicele puteri ale
peisajului, că satul său natal, cu istoria şi mitologia sa, se integrează perfect universului, aşa-
numitului spaţiu mioritic. Lancrămul şi locuitorii lui sunt, potrivit acestei înţelegeri, dominaţi de
destinul unic al satului românesc, deoarece sufletul ţăranului român se lasă-n grija tutelară a
unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai,
culminează pe plai şi sfîrşeşte pe plai.
Locul naşterii, nu e un leagăn cald şi îmbălsămat numai de flori şi miere - satul în care a
văzut lumina şi a copilărit poartă însemne arhetipale, ale originilor neamului său, istorice şi
mitologice, o lume statornicită în imuabile chingi metafizice, relief al permanenţelor străbătut de
contradicţii, aidoma marelui cosmos, în sânul căruia pulsează cu ambiţia de a rămâne autentic şi
nealterat. Poemul se realizează ca o muzică de amplă rezonanţă, cu accente tragice, în care poetul
se mărturiseşte testamentar, ca om al vetrei şi originilor.
Vatra, satul-monadă iradiază în biografia şi gîndirea blagiană nenumărate meandre ale
drumurilor, ca un centru al unui cerc plin de complicate raze. Vatra e centrul şi drumurile sînt,
aşadar, dependente de acest punct fix, determinant, al biografiei omului. Satul natal cu sunet de
lacrimă şi, implicit, într-o accepţie generală, satul-monadă se constituie, în dominanta
orizontului inconştient al poetului şi gînditorului, cercul magnetic în care pulsează valenţele
grele ale vieţii şi operei sale.
Spaţiul mioritic e o insulă în mijlocul lumii, un ostrov mitic de compoziţie monadică. Şi
totuşi, el e în relaţie cu Physis-ul grec, cu retragerea din orizont a omului vedic, cu zoroastrismul
şi dionisiacul, cu cosmogonia hölderliniană, cu visul lui Novalis şi neantul însorit, iberic. E o
cuprindere cu ochiul a întregului univers al omului, mărturisind o metafizică a ţărânei, a vetrei,
ancorată în sol cu adânci rădăcini de gorun uriaş. Satul, dobândeşte semnificaţii mitice, e o lume
în lume, cu o mitologia bine determinată, în care, între real şi fantastic nu există hotare precis
statornicite, tărâmul fiind prielnic visului şi chiar miracolelor.
Destinul Omului mioritic începe în acest spaţiu, se consumă şi sfârşeşte tot în el.
Sentimentul de solidaritate cu plaiul e de domeniul a prioricului, venind din adâncimile abisale
ale sufletului: nu ţine de revelaţia numinoasă, de efervescenţa sentimentală sau de o fascinaţie
conştientă: e mulcum, inconştient, asemănându-se unui foc îngropat.
Satul mioritic s-a emancipat de sălbăticia primară a totemului, nu mai e o porţiune a
pădurii, ci este constituit, are legi proprii, altele decât cele ale naturii, chiar dacă seamănă cu
acestea, sau decurg adesea din ele; are suflet, e o fiinţă vie, o monadă cu suflet, şi ca orice
monadă, satul blagian e zăvorât ermetic, este emanator de energii, devenind astfel o realitate
psihică închisă, cu legi proprii, sociale, biologice si fizice, întrucât pulsul e aici încetinit prin
trăirea panteistică; densitatea timpului scade, raţiunea acţionează lent, ritmica proceselor
biologice se reduce, totul pare un tărâm prin care se poate atinge esenţa naturii în simplitatea
elementelor, ceea ce dă impresia de izvor al veşniciei.
Satul blagian e o monadă cu entităţi şi simboluri, un mit al satului, în care prezenţa
omenească e implicată în lucruri şi fapte; ea nu apare direct, ci este omniprezenţă. În lirica
blagiană întâlnim monada filosofică în stare pură, în sens leibnizian originar, ca unitate
impenetrabilă activă, solie a misterului ce rămâne ascuns.

5
 Sufletul satului blagian se află deasupra sufletelor oamenilor; este un eu în sine, alături de
eul uman, fiind astfel o prezenţă mitică. Blaga se întoarce în tradiţie, în mitologie, potenţează
misterul, prin întreaga sa operă, constituind deliberat un sistem de mitologie românească. În
viziunea acestui vast panteism, viaţa-ţărână, viaţa-plantă, viaţa-văzduh sunt una şi aceeaşi
existenţă ce se continuă în forme diferite, omul fiind, desigur, cea mai înaltă expresie a lor.
Satul şi împrejurimile sale se constituie, încă de la început, în ceea ce Blaga definea, în
originala sa teorie a spaţiului mioritic, ca orizont specific. El constata că teoreticienii mediului şi
morfologii culturii au studiat exclusiv efectele peisajului asupra sufletului omenesc, fără să se
întrebe ce dobîndeşte peisajul din partea sufletului omenesc. Lancrămul trebuie astfel numit
centru al spaţiului sau matrice, al orizontului său inconştient, întrucât peisajul e integrat într-un
angrenaj sufletesc, se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei
corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului.
Omul blagian se mântuie prin şi în lumina geniu-astrală a cerurilor, aşa cum Ciobanul
Mioriţei se eliberează de presentimentul morţii prin şi în lumina veghetoare şi întregitoare a
stelelor-făclii, a soarelui şi lunii care-i ţin cununa în dacic-romanica nuntă cosmică. De altfel, îl
vom întâlni pe Lucian Blaga şi în ipostază de cioban modern ţinând răboj în duh arhaic,
numărând zilele albe şi zilele negre, paşii frumoasei, stelele din cuibul Găinuşei, amăgirile şi
fumurile, rătăcirile şi drumurile, pietrele pe care trece mândra şi păcatele pentru care îl va arde
iadul. Luciferi-cul provoacă mereu mioriticul, fără însă a-1 descumpăni, întrucât mioriticul
înseamnă, în primul rând, cumpănă a fiinţei, mereu regăsită după stările de criză sau chiar în
timpul acestora
Liniştea, discreţia ontologică a urmăririi îndemnurilor abisale ale destinului şi
inconştientului se instaurează statornic şi în demersul liric blagian. Omul blagian, în zodia
mioriticului, trăieşte dragostea ca pe o stare de graţie în ciuda senzaţiei veştezirii simţurilor. Sub
zodia visătoarei cumpătări şi a marii discreţii îşi fac apariţia stările de nuanţă şi momentele de
mişcare stinsă şi alunecare organice în sfera trans-individuală a impersonalităţii şi anonimatului
sau a timpului originar, care sunt însemnele vădite ale aceluiaşi mioritism.
Blaga scoate în relief spaţiul mioritic considerând-ul un dat fundamental pentru sufletul şi
creaţia românească, însă simbolismul spaţial, cu transcrierea figurată a formei în cadrul
morfologiei culturilor, reprezintă limpede o concesie şi aproape o derogare de la nivelul
speculativ al admirabilei sale viziuni filosofice, în timp ce la ceilalţi filosofi ai culturii forma
spaţială reprezintă o idee majoră a morfologiei, pe care astfel o degradează.