Literatură română interbelică

Seminar 1
Lucian Blaga – poezia

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui
Lucian Blaga. Ea este poezia care deschide volumul Poemele luminii, volum publicat în 1919.
Întregul volum, dar îndeosebi poezia ce-l inaugurează, este impregnat de acest motiv recurent al
luminii.
Această poezie poate fi considerată ars poetica, deoarece în ea eul liric își exprimă crezul
literar și clarifică rolul creatorului de artă. Blaga descrie propria atitudine față de marile taine ale
universului, ajungând la concluzia că doar prin iubire se poate realiza adevărata cunoaștere.
O analiză corectă și adâncă a operei lui Blaga este imposibilă în afara incursiunii în sistemul
filosofic blagian. Fără cunoașterea acestuia, înțelegerea stilului poetic al lui Blaga în general, și
în particular înțelegerea acestei arte poetice, ar fi sumară și incorectă. În Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii, există planuri antitetice, în care aflăm informații despre ceea ce Blaga considera
cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea paradisiacă și cea luciferică. Blaga aderă la
cunoașterea de tip luciferic, și anume cea care în loc să încerce să explice fenomenele, doar le
observă și le transformă în taine și mai mari decât erau înainte. Acesta este un atac direct asupra
științei, Blaga considerând că adepții cunoașterii paradisiace sunt oameni de știință, care încearcă
să explice logic și prin legi naturale toate misterele universului. Pentru a face acest lucru,
oamenii de știință despică elementele, spre a le analiza, astfel stricând aceste taine, pe când omul
de artă le observă și le transpune în operă sporindu-le aura de mister.
Filosoful trilogiei cunoașterii se folosește de acest sistem de gândire și îl aplică în creația
artistică. „Astfel, ideea potențării misterului din teoria cunoașterii, [...] o aflăm realizată în
poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.”1: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Dintre cele două tipuri de intelect pe care le distinge, „enstatic” și „extatic”, Blaga este adeptul
celui de-al doilea tip, intelect ce presupune depășirea de sine.2 Tocmai prin această potențare a
misterului citată mai sus, autorul se poate depăși pe sine, Blaga considerând că aceasta aste
singura modalitate prin care omul poate cunoaște în mod absolut realitatea din jurul lui.
Nicolae Manolescu remarcă faptul că „arta poetică din capul volumului [Poemele luminii]
susține ideea poeziei ca formă de cunoaștere” 3, așadar scrisul, arta, devine în sine mijlocul
cunoașterii realității exterioare.
Planurile antitetice din poezie sunt marcate prin cuvinte clare: pe de-o parte avem eul liric –
eu nu strivesc – pe de altă parte îi avem pe ceilalți oameni – lumina altora. Totuși, accentul cade
pe sine, și pe descrierea propriei cunoașteri, și nu pe denigrarea altora. Eul liric afirmă că nu
ucide/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnește/ în calea lui. Faptul că nu le ucide cu mintea înseamnă
că nu cugetă la ele spre a le desluși, a le explica, a le pune într-o cutie încadrându-le în anumite
tipare, ci le contemplă, le admiră aura de mister neîncercând să o înlăture. Mai degrabă, slujba

1
Repere, Marin Mincu, editura Cartea românească, București, 1977, 230.
2
Ibidem, 231.
3
Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Nicolae Manolescu, editura Paralela 45, Pitești, 2014,
142.

1
 Literatură română interbelică
Seminar 1
autorului este de a spori a lumii taină prin propria lumină. Căci autorul nu doar nu explică
tainele, ci sub ochii lui tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari. Motivația și
totodată mijlocul prin care autorul ajunge să cunoască lumea înconjurătoare este enunțată la
finalul artei poetice: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.” Iubirea față de tainele
lumii, grupate în patru categorii – natură, ființa umană, dragostea și moartea – este ceea ce îl
motivează pe eu liric să le sporească, în comparație cu cei care „sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric”.
Interesul omului pentru realitatea ce-l înconjoară este enunțat de însuși Lucian Blaga în
Geneza metaforei și sensul culturii, în Trilogia culturii: „Această lume e în anume sens o
prelungire a trupului nostru. [...] Lumina e simțită ca trezire și ca o înviere, colorile ca bucurie și
sănătate.” Dacă într-adevăr există o conexiune specială între natură și om, sporirea tainelor
universului în observarea lor este de fapt o formă de autocunoaștere. Prin poezie, autorul descrie
tainele universului, așadar se descrie pe sine.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu este altceva decât „confesiunea aderenței profunde
la viața cosmică și a participării la misterul insondabil”.4 Așadar această corolă de minuni este,
de fapt, „marea corolă a existenței, în care fiecare lucru trăiește încărcat de misterul vieții și al
materiei.”5
Acest laitmotiv al luminii care inundă întregul volum „atestă, psihologic, un complex al
sufletului tânăr, iar ontologic, un simbol al dorului de absolut și integrare în viața universală.
Viața, dragostea și bucuria lor sunt lumină.”6

Gorunul
Aparținând aceluiași volum, Gorunul este o elegie filosofică, considerată cea mai frumoasă
elegie romantică dintre toate poemele.7
Tema poeziei este ilustrată de meditația poetului asupra morții, pe care o percepe nu ca pe un
final implacabil şi neașteptat, ci ca pe o „mare trecere” într-o altă stare spirituală, care se apropie
pe măsură ce viața alunecă treptat spre neant. Presimțirea morții este o componentă a vieții şi se
dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei. Ideea poetică exprimă senina detașare, liniștea
filozofică, meditativă, cu care Blaga îşi contemplă curgerea lentă a vieții în neființă.
Sursele de inspirație ale poeziei Gorunul se află în mitologia universală, folclorul național şi
literatura cultă. În mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizează un spațiu de
comunicare între cer, pământ şi infern, pe care Mircea Eliade îl consideră „axis mundi”.
În ceea ce privește sursa folclorică, poezia lui Blaga a fost asemănată, ca punct de plecare, cu
balada Miorița, unii critici considerând că esența ambelor creații constă în atitudinea omului de
a-şi accepta moartea cu detașare, ca pe un dat firesc al existenței.
Totuşi, seninătatea ciobănașului în faţa morții este o stare asumată cu înțelepciune,
considerând că moartea este singurul final al vieții, pe când liniștea ce „picură” în sufletul

4
Inițiere în poezia lui Lucian Blaga, Melania Livadă, editura Cartea românească, București, 1974, 42.
5
Idem.
6
Inițiere în poezia lui Lucian Blaga, Melania Livadă, editura Cartea românească, București, 1974, 43.
7
Ibidem, 44.

2
 Literatură română interbelică
Seminar 1
poetului Blaga este dobândită prin meditația profund filozofică asupra existenței spirituale a
omului, ca parte componentă a Universului.
Gorunul este, în poezia lui Blaga, un simbol sacru al condiției omului în Univers, semnificând
ideea că viața şi moartea cuprind deopotrivă ființa umană şi copacul şi că între cei doi există o
comunicare spirituală.
Poezia Gorunul este structurată în trei secvențe lirice, aflate într-o gradație evidentă atât din
punct de vedere ideatic, cât şi din punct de vedere spațial, ilustrând pregnant presimțirea morții
într-un cadru imaginat panoramic, de la general la particular.
Prima secvență lirică debutează cu percepția auditivă - „aud” - a morții - „un clopot” - la care
poetul cugetă încă din timpul vieții - „bate ca o inimă”. Presimțirea neantului este în directă
legătură cu natura, poetul meditând într-un cadru propice, în „limpezi depărtări”, turnul are
trăsături omeneşti - „în pieptul unui turn” - , iar clopotul măsoară, cu „zvonuri dulci”, scurgerea
timpului. Verbul ce exprimă incertitudinea, „îmi pare”, potențează ideea de picurare a morții în
viață, care provoacă o liniște simțită de eul poetic: „stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de
sânge.
În a doua secvență lirică, poetul se adresează direct copacului sacru printr-o întrebare
filosofică privind acceptarea morții cu senzația liniștii ce domină întreaga natură, cu care poetul
se simte într-o deplină armonie: „Gorunul din margine de codru,/ de ce mă-nvinge/ cu aripi moi
atâta pace/ când zac în umbra ta/ şi mă dezmierzi cu frunza-ti jucăușă?”.
Ultima secvență lirică începe cu o întrebare filosofică tulburătoare care potențează presimțirea
morții prin verbul dubitativ „poate”, poetul contemplând taina neființei ce capătă contur în
trunchiul gorunului, sub forma sicriului: „O, cine ştie? - Poate că/ din trunchiul tău îmi vor
ciopli/ nu peste mult sicriul”.
Identitatea dintre condiția omului şi cea a gorunului este percepută cu „liniștea” trecerii în
moarte - „şi liniștea/ ce voi gusta-o între scândurile lui” - care cuprinde deopotrivă poetul şi
gorunul.
Viața oricărei ființe se scurge cu fiecare clipă înspre moarte: „cu fiecare clipă care trece”,
existând o îmbinare perfectă între om şi natură, care alcătuiesc, în elegia lui Blaga, o singură
ființă. Cu toate acestea, moartea nu trezește spaime, groază, ci se insinuează lent şi liniștit în
sufletul poetului, ca presimțire, concentrând stările lirice în ideea curgerii ireversibile a timpului
(fugit irreparabile tempus).
Conceptul de mister este ilustrat în această elegie prin taina morții, care-l fascinează pe poet
prin luminarea treptată a unui mister esențial din Univers.
Versificația are un rol esențial în accentuarea semnificațiilor filosofice şi ideatice, deoarece
versurile nu au rimă şi sunt inegale. Versurile scurte, de unul sau două cuvinte scot în evidentă
stările poetului, ideile lui filosofice, esențele spirituale: „îmi pare”, „şi liniștea”, „şi mut”, „sicriul
meu”, iar procedeul folosit este enumerarea prin „şi”, potențând receptarea fiecărui termen în
parte.
Un alt procedeu al versificației lui Blaga este ingambamentul (enjambamentul) care constă în
continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză : „În limpezi

3
 Literatură română interbelică
Seminar 1
depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că
stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge”.

Bibliografie
Livadă, Melania. 1974. Inițiere în poezia lui Lucian Blaga. București: Cartea românească.
Manolescu, Nicolae. 2014. Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Pitești:
Paralela 45.
Mincu, Marin. 1977. Repere. București: Cartea românească.