Eugen Simion

CIORAN O MITOLOGIE A NEDESĂVÂRŞIRILOR

Tractus Arte, Buc, 2014

I. Angoasele unui tânăr „gânditor existenţial”

1. Experienţa spirituală a unui adolescent

p.10 Primul articol cioranian în adevăratul sens al cuvântului mi se pare a fi

„Adolescenţa”, din 23 ianuarie 1929. Tânărul de 18 intră aici într-un mod mai direct în
discuţia deja declanşată de Mircea Eliade şi de alţii, despre orientarea spirituală a generaţiei
tinere: tragicul, nihilismul, incertitudinea spirituală, sensibilitatea metafizică, recrudescenţa
religioasă, dramatismul spiritual – sunt termenii care se îngrămădesc în acest prim act de
sincronizare cu spiritul timpului şi, totodată, prim discurs de revoltă intelectuală. Cioran
anunţă că adolescenţa românească trebuie să urce pe scena vieţii spirituale fără complexe,
spre a-şi impune experienţa: „Ritmul spiritual al unei epoci poate să îndrume întreaga
adolescenţă spre o noutate de convingeri” – a valorifica o experienţă spirituală.
p.11 La 20 februarie 1929, Cioran îşi notează convingerile despre „elementele
fataliste-deterministe” ale creştinismului şi accentuarea lui spre pesimism. Apare şi aici ideea
de existenţă ca „frământare tragică şi disperată” a omului căzut în păcat (în istorie) şi a
nostalgiei sale de divin. Bazat pe lecturi din Berdiaev, Cioran conchide că, fără metafizică,
creştinismul nu poate sprijini aspiraţia către divin, iar viaţa nu ar fi decât o tragedie finalizată
prin sinucidere.
La 18 ani, Cioran nu contestă creştinismul, dar îl condiţionează de existenţa unui
îndreptar metafizic. Fără el, pe om îl pândeşte „neantul inconştienţei totale”: „Creştinismul,
lipsit de orientarea sa metafizică spre divin, ar fi cea mai dezesperantă concepţie a vieţii; viaţa
ar lua, în acest caz, aspectul unei tragedii care ar putea bine să fie consumată prin sinucidere.
Ascensiunea spre divin, realizată istoric, îndrumă creştinismul spre o filosofie a istoriei
impregnată cu multă metafizică.
p.12 În eseul „Despre protestantism”, 26 februarie 1929, Emil Cioran face referire, cu
privire la culturile Occidentului, la Oswald Spengler. Se va referi la Oswald Spengler de mai
multe ori de aici înainte în eseurile privind decadenţa spirituală a Occidentului. Deocamdată,
opune pesimismului spenglerian ideea revoluţiei morale şi spirituale. Declinul culturii
europene nu poate fi oprit, crede el, decât prin cultivarea, unui ideal etic şi intelectual şi, mai
ales, prin eliminarea individualismului anarhic din mentalitatea comună: „Aceasta se va putea
realiza numai când se va substitui culturii actuale amorţite, exuberanţa unei noi vitalităţi. Şi
aceasta nu se va putea decât printr-o revoluţie morală, printr-o ranversare a idealurilor care
străbat edificiul culturii europene îmbătrânite. Altcum, profeţia sinistră – a lui Spengler – riscă
să devină adevărată. Europa a fost prea viu chinuită de asaltul atâtor doctrine care i-au frânt
unitatea ei spirituală, catolicism – p.13 protestantism; idealism-pozitivism; spiritualism-
materialism, etc., i-au frânt unitatea. Dacă idealul unităţii spirituale a Europei nu va fi
restabilit, atunci presimţirile pesimiste sunt legitimate. Şi unitatea nu va putea fi realizată
decât prin eliminarea punctului de vedere al individualismului anarhic”.
p.14 Cioran e conştient de tragismul existenţei, dar nu e suficient de deprimat spre a
accepta fără rezerve filosofia enantului.
Nietzsche opinase că orice filosofie de sistem e primejdioasă. Cu excepţia lui Mircea
Eliade şi Mircea Vulcînescu, în parte a lui Constantin Noica, restul intelectualilor Tinerei
Generaţii resping ideea de sistem în filosofie şi detestă pe filosofii de şcoală tip Maiorescu.
Cioran se asumă drept om al fragmentului p.15. Repudiază metoda, conceptele, categoriile,
teoriile care închid sau deschid meditaţia. În faza de debut, se mai gândeşte încă la
posibilitatea unei antropologii filosofice şi, luând la rând teoriile existente (de la religie la
neohegelianism şi psihanaliză), ajunge la concluzia că, în viitor, problema omului va constitui
preocuparea esenţială a filosofiei. În toate antropologiile, remarcă moralistul, după ce citează
pe Ludwig Klages, Leo Frobenius, Soloviov, Berdiaev, Richard Krőner, omul este asaltat din
toate părţile de iraţionalităţile vieţii.
„Paradoxul antropologiei religioase constă în a voi să scoată pe om din omenire, de a
voi să elimine şi să elibereze o fiinţă istorică din istorie”. Cioran obiectează antropologiei
religioase faptul că încearcă să justifice omul nu prin el însuşi, ci în raport cu ceva care există
în afara lui, respectiv în raport cu divinitatea.
p.16 Tânărul Cioran îl consultă la tot pasul pe Nietzsche şi optează pentru „o viziune
antropologică pesimistă” şi pentru un nihilism profetic.
p.17
2. Ofensat de „forme” şi de stilul francez
p.17 [În opera lui Emil Cioran], temele, fantasmele, angoasele revin precum
anotimpurile.
p.18 La începutul anilor 30, adolescentul din Sibiu devine student în filosofie la
Universitatea din Bucureşti. Din corespondenţa din acest răstimp deducem că nu-i place stilul
de viaţă valah şi nu-i plac, cu mici excepţii, nici profesorii. Nemulţumirea sa este însă mai
adâncă şi este de origine metafizică. Existenţa, în genere, îi pare o imensă tragedie, iar omul,
un produs în totalitate eşuat. Cu aceste două convingeri caută, totuşi, o soluţie de existenţă şi
soluţia merge spre un militantism bazat pe o terapeutică a conştientizării şi asumării
dezastrului.
În genere, Cioran respinde orice se leagă de gândirea clasică şi de raţionalismul vechi
şi nou. „Prea multă claritate”, avertizează titlul unui articol din această perioadă. Claritate
înseamnă platitudine, cultul formelor, iar el, tânărul barbar, doreşte o suprimare a
formalismului şi o vitalizare a formelor. „A venit vremea unei încântătoare explozii a
conţinuturilor, a unei afirmări vulcanice a vieţii, a unei expansiuni nebune şi aventuroase, care
vor distruge cadrele şi formele care înăbuşă posibilităţile interoare. Spiritul formalizat a
menţinut lumea într-un echilibru plat, în care orice efervescenţă sau agitare erau imposibile,
unde închistarea era ideal, iar limitarea, normă. Existenţa clarităţii este expresia unei culturi
raţionaliste [...], reflexele ei luminoase pentru noi p.19 nu mai au nicio virtute revelatorie.
Există o experienţă profundă în care se descoperă aspectele mult mai complicate şi mai
chinuitoare, în faţa căreia exigenţa clarităţii este ridicolă”.
Şi, dacă e vorba de claritate, formalism, vine în discuţie stilul francez. Cioran cere, în
1933, lichidarea lui. Formalismul, claritatea, stilul francez îi ofensează tumultul interior şi, de
aceea, îi sar semne clare de decadenţă. De altfel, ideea decadenţei spirituale a Franţei revine
permanent în discursul cioranian din anii 30 şi 40. Stilul francez exprimă totodată un
„sentiment francez” al existenţei pe care moralistul român, interesat acum de filosofia culturii
şi de specificul naţiunilor, îl detestă şi îl repudiază cu aceeaşi vehemenţă: „A sosit timpul nîn
care lichidarea sentimentului <<francez>> al existenţei a devenit inevitabilă. Stilul acesta
franţuzesc de viaţă, literatura şi filosofia franceză nu dezvăluie nicio cale înspre mister, nu
revelează nicio infinitate lăuntrică sau un tumult interior, nu permite a descoperi dincolo de
rânduri un om care se agită, un spirit neliniştit şi frământat. Va fi claritatea semn de
inteligenţă disciplinată, dar, din punctul de vedere al bogăţiei şi încordării lăuntrice, „ea este
un semn de deficienţă”. Claritatea este, aşadar, un produs al superficialităţii şi reprezintă
expresia unui spirit „normal şi mediocru” şi se ştie că „tot ce este normal în mod necesar este
mediocru” – p.20 zice filosoful, ostil faţă de toate raţionalismele, clarităţile, rigorile spiritului.
El este, în genere, contra formelor, pentru că ele nu pot exprima experienţa individului,
dimpotrivă, arată „incapacitatea de a trăi devenirea şi succesiunea”. Modernii au formalizat
„forma”, răpindu-i astfel orice element ontologic. Formele nu dovedesc nimic pentru
existenţă, întrucât cristalizarea lor se realizează prin îndepărtarea de existenţă, prin separarea
treptată de lumea datului şi a trăirii. Transcendenţa formalului e expresia acestei tendinţe de
purificare progresivă, de abstractizare şi idealizare. A fi dincolo de timp însemnează a fi
dincolo de existenţă. Drumul înspre forme e o cale de depăşire a timpului”.
Dincolo de realitatea pe care o cunoaşte gândirea raţională există o altă realitate,
esenţială, după Cioran: realitatea iraţionalităţii, după cum în spatele raţionalismului,
normalităţii, clarităţii, obiectivităţii (concepte şi instrumente ale cunoaşterii clasice) se află
neliniştile problematicului, „datul lăuntric”, individualismul, subievtivitatea, conştiinţa morţii,
ethosul tragic, dialectica demonică, pe scurt: sensul ontologic al fiinţei. Dorind să fie „un
gânditor existenţial”, p.21 formulă care vine în întâmpinarea filosofiei existenţialiste
europene, Cioran pune mai întâi ordine în conceptele luate din cărţile pe care le-a citit (în
sensul că le respinge) şi caută alte căi de acces către ceea ce el numeşte cuoaşterea demonică
şi misterul fiinţei.
Cioran îi reproşează lui Nae Ionescu că a căzut în istorie, a părăsit, cu alte cuvinte,
metafizica negativităţii şi a iraţionalităţii.
Cioran deplânge faptul că Nae Ionescu a găcit în lumea aceasta „ceva în ce să creadă şi
că s-a amestecat în istorie, coborând, astfel, metafizica în politică. Ce îl poate determina pe un
metafizician să „se degradeze” în lume, cum se naşte în omul care meditează „tentaţia
timpului”, bucuria căderii, participarea voioasă la păcatul de a fi, la imediat şi devenire? [...]
când Dumnezeu nu te-a luat în braţe, te consolezi cu dezmăţul temporalităţii; tăcerea divină
duce pe oamenii p.22 torturaţi în politică”, scrie Emil Cioran despre Nae Ionescu.
Cioran optează pentru o perspectivă pesimistă a istoriei, respinge vehement istorismul
ca atare şi crede că datoria vremii sale e să dezvolte „simţul pentru tragic în viaţă şi în istorie”.
p.23 Cioran respinge concluziile furnizate de istorici, convins fiind că un tânăr
intelectual din anii 30 trebuie să ia totul de la capăt, şi că revelaţiile experienţei sale sunt mai
puternice şi mai fecunde decât dovezile oricărei istorii. Suntem condamnaţi, aşadar, la
adamism, dacă vrem să îmţelegem ceva. Şi, spre a înţelege, trebuie să învăţăm să ne dezvăţăm
de ceea ce ne-au spus alţii. Este filosofia de existenţă pe care o adoptă, ca model teoretic, şi
Constantin Noica pe urmele lui Nae Ionescu. Mai puţin, poate, Mircea Vulcănescu, care
recomandă un „istorism al resemnării”, înţelegând prin această formulă „conştiinţa
răspunderii colective şi sentimentul solidarităţii” : a-ţi face datoria în veac, nu zbuciumul
steril al agoniei.
E ceea ce constată, mai aprig, Cioran. Nu solidaritate colectivă, nu istorism (indiferent
dacă e resemnat sau nu), ci un eroism care să-l arunce pe individ dincolo de istorie, a rămâne
în istorie constituind o dovadă de adâncă mediocritate. Trebuie renunţat la impedimentul
istoriei, spre a o lua de la capăt, interesul acordându-l actualităţii sufleteşti a omului.
p.24 „Toată activitatea de înţelegere istorică de încadrare temporală a faptelor lumii
culturale, de pricepere a spiritului obiectiv în expresiile lor multiple şi concrete, fără
necesitatea unei intervenţii personale, fără atitudine şi fără o productivitate spirituală explică
de ce istorismul a dezvoltat numai o înţelegere, dar nu o creaţie. Împotriva unei conştiinţe
apăsate de greutatea imensului material al lumii istorice [...], o nouă conştiinţă de oameni cu
problematica diferită, orientaţi înspre un sens ontologic al firii, de unde istoria apare în altă
perspectivă, şi.a făcut drum în ultima vreme. Iraţionalismul e cea mai vie şi mai reuşită
mişcare anti-istoristă”.
Regăsim aici punctele esenţiale ale meditaţiei lui Kierkegaard şi, în genere, ale
existenţialismului european, fundamentat de Jaspers şi Heidegger.
3. „Vidul ideocraţiei”, metafizica demonică şi îndoiala ca instument de lucru în lumea
spiritului
Raţionalismul, istorismul, filosofia de şcoală, doctrinele pozitiviste, în genere, obsesia
cunoaşterii obiective şi prejudecăţile înţelegerii, nu sunt singurele concepte, metode, teme pe
care le contestă cu argumente subiective, Cioran. „Logicismul” nu-i pe gustul său, nici
fenomenologia.
p.26 „Vidul ideocraţiei” subsumează pentru Cioran tirania formelor, doctrinarismul,
tradiţia spiritului sistematic, „orientarea intenţionată” care exclude orice posibilitate de
spontaneitate şi creaţie.
Pentru Cioran, filosofia este chemată să elimine spiritul de sistem şi, odată cu el,
dictatura formelor şi a ideocraţiei, putând, astfel, să se întoarcă la originar şi esenţă.
p.27 „Tirania formelor” ucide „productivitatea spontană a individului”.
Emil Cioran, nemulţumit de modelele oferite de filosofia de şcoală şi de ceea ce el
numeşte formalismele contemporane (în acest compartiment intrând cam tot ceea ce există în
filosofie, sociologie, antropologie, istorie obiectivă), îşi defineşte propriul model filosofic şi
existenţial. Didactica demonică, ethosul tragic – un ethos de decadenţă – şi, din aceeaşi
familie morală şi spirituală: ethosul profetic, apoi datul lăuntric, conştiinţa morţii, viziunea
eschatologică, din nou demonie (demonie temporală), pudoare metafizică, sensul ontologic al
fiinţei, evoluţia de la istorie la metafizică, subiectivism radical, antiistorism, anticlasicism,
ostilitate totală faţă de spiritul de sistem în filosofie, negaţionism militant (ca factor
purificator al spiritului), scepticism, mult scepticism în toate şi faţă de toate ideile oficializate.
p.28 Scepticismul este platforma spiritului cioranian care îşi află viziunea şi stilul.
- îndoiala pozitivă, creatoare, pesimismul profetic; incertitudinea: sunt instrumente ale
cunoaşterii.
p.32 Ideile trebuie trăite, îndeamnă Cioran, cunoaşterea raţională fără experienţă
individuală este nulă, iar orice experienţă care nu ajunge la paroxism este pierdere de vreme.
Se cuvine, trebuie să atingem „absolutul trăirii”, trebuie să cunoaştem „voluptatea disperării”,
trebuie să fim sceptici, tragici şi demonici, spre a ni se deschide cerul metafizicii.
p.37
II. Culturi Majore şi Culturi Minore
1. „O cultură de cârpeală”. Ravagiile modelului francez. Unde ne sunt ardelenii?
Cum operează filosoful care alege îndoiala drept instrument de cunoaştere, cu ce
criterii şi ce valori acceptă în spaţiul culturii române? începe prin a se îndoi de obiectul său de
reflecţie (cultura română) şi, consecinţă firească, pune în discuţie lumea românească în
totalitate. Este o temă recurentă în eseurile de început şi va deveni tema centrală în
Schimbarea la faţă a României, carte doctrinară, manual de morală practică.
Cultura română, cultură minoră, suferă de o „lipsă organică a unei substanţialităţi”. O
vină pentru această situaţie o poartă, crede Cioran, p.38 influenţa culturii franceze. Altul ar fi
fost destinul culturii noastre dacă ne.am fi luat după cultura germană, cu virtualităţi mult mai
bogate („negaţia formei finite, tendinţa de a transcende cadrele spre a ajunge la posibilităţi,
problematizarea oricărui conţinut de viaţă, şi absolutizarea devenirii, conferă acestei culturi un
caracter de infinită seriozitate şi profunzime, de grandoare tragică şi impresionantă, caractere
care indică un suflet muzical şi pesimist”). Orientată după francezi, cultura română nu a
cultivat monumentalul şi nici spiritul filosofic; în genere, cam tot ce am imitat de la francezi
am caricaturizat. „O cultură de cârpeală”. O lipsă de destin exasprantă, insuportabilă.
p.39 Tot ce am produs noi românii, „păstrează un caracter de compromis”, „o schemă
nulă şi fadă care indică o substanţă sufletească extrem de redusă”. Să ne mirăm, atunci, că nu
există un mesianism românesc, că avem o cultură minoră, că trăim „sub istorie, neavând
niciun sens şi niciun rost deosebit, afară de acela de a vegeta în umbra marilor culturi; ceea ce
mă face absolut pesimist cu privire la viitorul acestei ţări este că nici până astăzi nu şi-a
determinat un stil original şi creator de viaţă, că nu a depăşit mediocritatea, care, probabil, că-i
este legea ei proprie”. Ardelean, Cioran constată că Ardealul nu a produs după război aproape
nimic în cultură, nu a apărut nicio personalitate tânără (Blaga e o excepţie, dar el nu mai e
tânăr), de la Cluj nu a pornit niciun curent de idei, nicio revistă serioasă scoasă de tineri; în
fine, ardelenii au, după olteni, cea mai săracă viaţă religioasă şi, dacă nu au o viaţă religioasă,
trăiesc departe de problemele metafizicii.
Naţiunea română, sceptică şi resemnată, este, aşadar, la pământ din punctul de vedere
al culturii. Indignat, Cioran manifestă faţă de ea un pesimism radical: „învinuiesc această
naţiune de a nu fi putut să depăşească p.40 un scepticism vulgar şi de a fi acceptat totul cu o
resemnare imbecilă, cu o pasivitate inconştientă, de a nu fi avut curajul absurd al unei eroice
afirmări şi în fine de a nu fi avut nicio resursă de eroism”.
p.41
2. „Ce mi-aţi făcut cu inteligenţa românească?”. Modelul german
Exilat, ca student, la Bucureşti, filosoful ardelean află alte motive spre a fi decepţionat.
Aici dă peste lumea lui Mitică, populată de proşti ori de escroci. O viziune de coşmar: „Ceea
ce e mai scârbos în Orient s-a scurs în acele suflete putrede şi murdare. Va trebui o dată, ca-
ntr-o prefacere, astfel de fiinţe să fie definitiv măturate. Tot ce se petrece acolo, de aproape e
trist, de departe, sinistru. E îngrozitor să te gândeşti că pe sufletul poporului nostru apasă
elemente atât de eterogene, că o moştenire atât de variată a determinat o multiplicitate de
componente atât de ireductibile. Elasticitatea psihică derivă din pluralismul şi divergenţa
acestor elemente ereditare. Din cauză că nicio direcţie psihică nu a câştigat o preponderenţă
categorică, totul continuând a oscila într-o confuzie psihică, elasticitatea românului nu e o
fatalitate implacabilă. Românul trebuie să-şi lepede forma sa de viaţă de până acum. Ori se
schimbă ori dispare. Într-o lume de mari frământări, de dinamism p.42 şi de tensiune istorică,
defectele noastre ne pot scoate din ritmul actual al istoriei.
Pornind de la o idee din Hegel, Cioran propune drept soluţie de salvare morală a naţiei,
„maximalismul statal, viaţa absolută în stat”. o dictatură de tipul celor deja instalate în Rusia
şi Germania. „Dictatura făcută cu asentimentul popular, este creatoare. [...] Când e vorba de
un destin şi o misiune, trebuie să ne sacrificăm o libertate care, bună astăzi, mâine ne-ar putea
fi fatală [...]. [Tinerii] care vor avea curajul, vor avea şi dreptul să tulbure liniştea celorlalţi.
Doar de aceea se vorbeşte de o teroare fecundă în statul totalitar”, notează Cioran în ianuarie
1935. El este dezamăgit, în acest timp, de democraţie, şi imaginează maximalisme statale, un
stil agresiv, „excesiv”, un radicalism moral şi politic care să producă nu idealuri, programe şi
ideologii divergente, ci „tensiunea, focul şi răsturnarea”, ceea ce în limbajul Bibliei se traduce
prin arderea de tot, purificarea absolută. Numai aşa, crede Cioran, va putea fi scoasă existenţa
românească din mediocritate.
p.43 Cioran care, până nu demult, făcea apologia spiritului în defavoarea politicului,
doreşte acum cu ardoare ca spiritualul să se pună în slujba politicului şi, împreună, să
fanatizeze România şi să o scoată din inerţia ei păguboasă.
p.44 Făcând apologia Germaniei şi propunând modelul cultural german, în care
domină „un patos apocaliptic al devenirii” în defavoarea modelului francez, „care trăieşte într-
o inactualitate spirituală şi politică scandaloasă”, eseistul se gândeşte, fatal, şi la destinul
culturii române. se gândeşte cu melancolie ca la o „cultură parazită a Franţei”. Contemplând
această dependenţă, el află un argument în plus spre a-şi justifica pesimismul. România îi pare
„ţara oamenilor atenuaţi””, ţara indivizilor care, în loc să sfârşească în nebunie, sfârşesc
lamentabil în impotenţă, ţara în care nu se discută despre suferinţă, neant, ţara care nu are
sensibilitate pentru marile probleme, ţara fără mesianism. Lui Cioran îi este ruşine că e român.
„A fi român înseamnă a fi o fiinţă cu multă apă în sânge. Şi această diluare se găseşte în toate
planurile vieţii. Lipsa de orgoliu naţional, scepticismul în toate domeniile, neîncrederea
superficială, absenţa totală a oricărui gen de mesianism, ironia uşoară şi periferică,
amabilitatea instabilă şi trecătoare – sunt aspecte ale diluării interne, expresii ale
compromisului organic p.45. România, neputându-şi lega numele de nicio creaţie prea mare,
nu şi-a legat de nicio absurditate impresionantă şi grandioasă.
 p.48 În ianuarie 1934, Cioran nota: „ca ţară şi ca oameni izolaţi, noi nu vom însemna
ceva decât în momentul când vom distruge din substanţa noastră toate elementele care ne
individualizează atât de ruşinos în lume. noi nu vom face istorie decât în momentul când vom
fi capabili de un salt definitiv, esenţial, care să însemne o metamorfoză constituţională şi când
lichelismul pe toate planurile de viaţă nu va mai fi dominanta existenţei noastre. Găsesc că în
România singurul naţionalism p.49 fecund, creator şi vitalizant nu poate fi decât unul care nu
numai că ignoră tradiţia, dar o neagă şi o înfrânge. [...] tradiţie infinit ruşinoasă,
nesemnificativă, grea de compromisuri [...]. O ţară fără ethos eroic, fără voinţa absurdă de a
înfrânge o fatalitate, o ţară întristătoare este România. În Germania s-a desfăşurat o revoluţie
politică, la noi, cea esenţială trebuie să fie o revoluţie pe plan psihologic de modificare a
premiselor şi a direcţiilor noastre sufleteşti”.
De la Berlin, Cioran recomandă preluarea modelului german, începând cu o revoluţie
psihologică. O revoluţie care să schimbe sensul tradiţiilor noastre, să înlocuiască, între altele,
spiritul de resemnare şi omenie cu patosul apocaliptic, etosul forţei.
În perspectiva lui Cioran, cultura română nu are spirit metafizic, nu e pasionată de
marile probleme, nu are stil mesianic, nu cultivă îndoiala, şi se ia după un model p.50
neproductiv în ordine spirituală (modelul francez). Toate acestea fac din cultura română o
cultură minoră, neglijabilă.
Cioran îl acceptă, în filosofie, pe Blaga, pentru preocupările acestuia neortodoxe
(mister, demonie); în rest, exceptând pe Eminescu (apariţie inexplicabilă), contemplă
pustietăţile, compromisurile, un vast spaţiu de platitudine şi mediocritate.
p.53
III. Falimentul Culturii Europene
1. Primatul spiritului sau primatul politicului? Refuzul politicului, deocamdată
Nu e singura cultură, în viziunea tânărului Cioran, care trăieşte în inerţie şi
sterilitate. Cultura contemporană, în genere, este dominată de spiritul eschatologic, spirit
care, se ştie, anunţă epuizarea procesului, crepusculul valorilor. Raţionalismul, cultul
formelor statice, „normativismul în morală”, perspectivismul istoriei, eclectismul, toate
acestea ar fi dus la sterilizarea formelor în cultură şi, proces inerent, la declinul ei progresiv.
Spre a mai salva ceva, trebuie o întoarcere radicală spre iraţional, originar, autentic, intuitiv,
trăire, paralel cu o reacţie decisivă împotriva formalismului, spre a revitaliza conţinuturile
creaţiei. Cioran este deja un declinist enragé şi propune, drept formă de resuscitare a culturii
europene, exaltarea iraţionalului şi a primitivităţii. „Predominarea formelor a schematizat
viaţa, p.54 i-a distrus spontaneitatea printr-o anchilozare excesivă. Din acest motiv, apologia
şi exaltarea mobilităţii şi primitivităţii au justificare adâncă. Omul vrea să se elibereze de
presiunea formelor unei culturi îmbătrânite. Entuziasmul pentru tinereţe, care a devenit astăzi
o adevărată frenezie, derivă din orientarea admirativă pentru spontaneitate şi iraţional.
Dincolo de un mecanism complex, dincolo de elaboraţiile culturii, omul tinde înspre o
apropiere de originar, de datul pur, nefalsificat de categorii”.
p.55 Cioran este un sceptic care se îndoieşte de toate pentru că numai îndoiala i se pare
creatoare, un creator care iubeşte religia în care s-a născut şi a crescut (ortodoxă) cu o ură
neţărmurită (efectul unei iubiri spirituale total dezamăgite), o mare voinţă, în acelaşi timp, de
înnoire a spiritului creator şi a formelor culturii în toate domeniile, o critică acerbă,
inchizitorială, a spiritului naţional cu enorme derapaje nihiliste şi, când critica vizează alte
naţii şi alte culturi, cu inacceptabile derapaje naţionaliste.
p.57 La început, aventura lui Cioran rămâne în sfera culturii. Cioran respinge,
categoric, politicul, şi orice doctrină socială. cum la finalul anilor 20 şi începutul anilor 30,
tinerii intelectuali români discută cu ardoare relaţia dintre spiritual şi politic, Cioran, asemeni
lui Eliade, nu doreşte să se implice în sfera vieţii sociale. „Refuz categoric – scrie el,
polemizând cu Mihail Polihroniade -, de a recunoaşte un primat al politicului, deoarece
consider valorile politice la periferia vieţii spirituale, nu pot însă decât să fiu de acord cu
domnia sa atunci când preconizează teroarea drept unicul mijloc de a distruge venalitatea din
această ţară. A trecut timpul în care se mai putea umbla cu formule de compromis”.
Revine asupra ideii într-un articol publicat la începutul anului 1933: Între spiritual şi
politic, în care îşi defineşte mai clar poziţia în favoarea spiritului. Justificarea sa este, aici,
metafizică: „Când pui la îndoială totul, nu crezi în valori, ce rost are să te angajezi într-o
acţiune politică?”. Orice sistem ideologic îi apare tânărului filosof drept fals şi inutil: „când îţi
este absolut imposibil să spui ce e bine şi ce e rău şi când eşti convins de iraţionalitatea
organică a vieţii, ţi se pretinde să crezi într-un fleac de organizaţie sau să militezi până la
sacrificiu pentru un ideal istoric şi efemer, p.58 când din premisele sceptice şi pesimiste nu
poţi trage alte concluzii despre societate decât cele implicate în premisele şi consideraţiile
metafizice. Personal, nu cred în nicio doctrină socială şi în nicio orientare politică, fiindcă
imperativul istoriei nu poate să-mi anuleze o perspectivă antropologică după care sursa
inconsistenţei lumii sociale şi istorice nu rezidă în insuficienţa ca atare a sistemelor
ideologice, ci în insuficienţa iremediabilă a omului şi a vieţii”.
Pentru Cioran, valorile politice sunt periferice, ele sunt expresia platitudinii
desăvârşite. „Este în structura spiritului politic limitarea, platitudinea şi, ca o încoronare,
nulitatea. [...] Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, p.59 valorile
politice sunt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivalează cu
un elogiu el platitudinii, nulităţii şi exteriorităţii. Să nu se confunde valorile politice cu
valorile vitale. Acestea din urmă sunt constitutive, alcătuind un plan esenţial al existenţei [...].
[Cioran asumă prin noţiunea de spiritual] o concepţie vitalistă şi aproximativ freudiană a
spiritului [...]. Dacă politicul este la periferia spiritualului şi dacă înspre politic evoluează
numai oameni fără substanţă sufletească şi fără posibilităţi interioare, cu rezerve lăuntrice
inexistente, incapabili de cea mai măruntă problematică, atunci, vă mai miraţi de ce
intelectualii români sunt incapabili de altceva decât de politică? Românul e o fiinţă cu puţine
resurse sufleteşti; de aici pleacă maleabilitatea şi plasticitatea lui”.
p.60
2. Momentul agonic, pesimismul profetic şi fantasmele unui ethos eroic
Revenind la creaţia eseistică a lui Cioran din anii 30, pe la mijlocul deceniului, el îşi
schimbă părerea în privinţa raportului spiritual-politic, asumând ideea că, într-un moment
agonic, implicarea intelectualului e necesară şi, dacă e necesară, politicul nu mai poate fi
eliminat din ecuaţia existennţială şi spirituală. Face, în consecinţă, „apologia barbariei” şi cere
generaţiei sale să-şi radicalizeze spiritul, să accepte ethosul eroic şi cultul puterii; în fine, este
de părere că România trebuie să renunţe la valorile morale fundamentate pe toleranţă, omenie
şi resemnare, pentru un stil maximalist şi absolutist.
În discuţia care se poartă în epocă în legătură cu filosofia de existenţă a generaţiei
tinere [e pentru prima dată în cultura română când se pune cu acuitate problema unei generaţii
tinere în termeni filosofici, estetici şi morali], Cioran aduce un accent de radicalism în toate
planurile. Crede, asemeni lui Eliade, că a sosit „ceasul tinerilor”. Tinerii trebuie să schimbe
totul în cultură: „cultura de azi, de cea mai recentă dată, este cultura unor oameni care
niciodată nu au fost tineri”. Ea e atinsă de simptomele îmbătrânirii. „O îmbătrânire timpurie,
un spirit de plictiseală faţă de formele vechi de viaţă, o nesiguranţă şi un presentiment al unei
zguduiri tragice, o gravitate melancolică, toate acestea au luat locul acelei spontaneităţi naive,
acelui având înspre iraţionalitate care caracterizează adevărata tinereţe. Problema socială
punându-se repede, individul este scos din cadrul obişnuit al vieţii, e aruncat vârtejului şi
prăbuşirii”.
p.62 Întâlnim la Cioran „apologia iraţionalismului”, „o conştiinţă anxioasă”, „un ritm
prevestitor şi apocaliptic”. Decadenţa care, potrivit lui Cioran, a cuprins lumea modernă şi
cultura ei, nu poate fi depăşită decât „prin încântare pentru fenomenul apocaliptic al
barbariei”.
Barbaria are [un] sens creator, ea arde ca fierul roşu rănile decadenţei şi însănătoşeşte
spiritul creaţiei. Cioran îndeamnă să luăm parte la „procesul de destrămare a culturii moderne.
Un paroxism al furiei va arunca în cele patru direcţii ale lumii resturile unei lumi în agonie şi
toată exigenţa clarităţii se va dovedi nulă în faţa acestui avânt haotic. Noi nu mai avem alt
sens decât să lucrăm pentru intensificarea unui proces de prăbuşire care este fatal. Acestei
fatalităţi inexorabile nu-i putem opune decât un ritm mai accelerat, o încordare paroxistă şi o
tensiune dureroasă, care vor orienta procesul cu mai multă intensitate în direcţia lui iniţială.
[...] Nu se poate concepe o barbarie creatoare fără un haos iniţial, fără un vârtej demonic şi
dramatic, fără o explozie groaznică, în care toate cadrele vechi sunt anulate”.
p.63 Tinerii au o misiune metafizică, dar şi o misiune politică. Rolul lor este să
schimbe faţa României, începând prin a renunţa la dependenţa ei de Franţa. Cioran
preconizează lichidarea democraţiei („democraţia nu a reuşit şi nu va reuşi să realizeze o
convergenţă a tinerimii, o încadrare organică şi mesianică în destinul istoriei al unei naţiuni”).
În locul democraţiei neputiincioase, coruptibile, trebuie „o adevărată dictatură care să pună
naţiunea la teasc”. Dictatura trebuie înţeleasă „ca o fatalitate, [ca] un Amor fati politic”.
În programul său şi, fatal, al generaţiei tinere, Cioran înscrie acum: adamism,
interiorizarea spiritului („reîntoarcerea spre tine însuţi”), neliniştea problematicului,
boicotarea spiritului de sistem în filosofie şi, în genere, în procesul gândirii, accentul pe
individual şi pe nota existenţială, concepţia tragică a existenţei, fragmentarism, „religiozitatea
tragică”.
În acest program de revizuire a spiritului românesc şi a structurilor sociale intră şi
ţărănimea.
p.64 Potrivit lui Cioran, ţăranul nu-i făcut pentru democraţie, iar „dictatura este
paradisul [său] terestru”.
p.71

IV. Geniul epistolar al lui Cioran. Un spirit pascalian şi kierkegardian

1. Problema religiei (o ptimă rundă). Suferinţa ca sursă a intelectului

În cuprinsul articolelor sale, Cioran este pasional, anxios, convins că lumea merge spre
dezastru.
p.72 Cioran, student în litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, nu are opinii
prea bune despre profesorii săi. Nu se duce la cursurile de filosofie („se discută lucruri atât de
plictisitoare”), abia dacă trece din când în când pe la ccursurile lui Iorga. De altfel, diploma de
filosof nu-i foloseşte la nimic. Cioran citeşte, comentează, respinge. Are colegi veniţi, ca şi el
de altfel, din lumea ţărănească. Este sceptic în privinţa lor: „Cum o să înţeleagă un om cu
conştiinţa rurală probleme care se pun la agonia civilizaţiilor?”.
p.73 În Schimbarea la faţă a României (1936), desluşim gândul său întreg privitor la
inerţiile, după el, pietrificate ale lumii rurale, ostile civilizaţiei agonice. Nu-i singurul care, în
această epocă de paroxism al ideologiilor, gândeşte că progresul începe cu eliminarea clasei
ţărăneşti.
Cioran acceptă acum filosofia istoriei, xiteşte corespondenţa lui Taine, în privinţa
axiologiei culturii stă pe poziţii spengleriene şi are păreri cât se poate de proaste despre
intelectualul român („nu există”; „noi nu avem intelectuali şi nici nu vom avea”). Naţia
română, în totalitate, îi pare a fi decimată de un „subiectivism nenorocit” care împiedică orice
valorificare corectă.
p.74 În privinţa moralistului care îşi duce, întristat, viaţa într-un detestabil oraş
balcanic, aflăm că e un om abiţios, că nu vrea să stea pe locul doi, se simte dezrădăcinat şi
inadaptat, printre valahii care trag spre zarvă şi facilitate, dar moralistul în răspăr cu valahii nu
ezită să profite de gustul acestora pentru destrăbălare. Face chefuri monstruoase şi merge la
cocote cu Critica raţiunii pure în buzunar.
În martie 1941, Cioran se gândeşte să ofere poporului român un ghid filosofic şi
moral, o „filosofie a neîmplinirii”. Trăieşte într-o lume „trivială, lipsită de orice distincţie
interioară, incapabilă de paradox, de adâncime sau de iraţionalitate”, p.75 are intuiţia
„absurdităţii progresismului” (fiind, deci, antimodern), e prost pregătit pentru viaţă şi are un
sentiment astenic al vieţii, nu se poate bucura de nimic.

2. Scrisul, o sinucidere amânată

Apare tot acum, în 1932-1933, ideea că scrisul e un produs al suferinţei şi o terapeutică
împotriva suferinţei.
p.76 „Am impresia puternică a unei acumulări de experienţe interioare care se cer
lămurite. Ca atare scrisul devine în capul meu o necesitate de precizare ce mă priveşte
exclusiv. Gândul acesta a răsărit spontan, de aceea îl cred autentic. Scrisul are o valoare
numai când obiectivează o trăire, întrucât dincolo de expresie găseşti viaţa, dincolo de formă,
conţinutul. Aş vrea să scriu ceva cu sânge. Aceasta, fără gândul unui efect poetic, ci concret,
în accepţia materială a cuvântului. Că totul în mine este rană şi însângerare, de aceasta m-am
convins definitiv. Suferinţa mi-a dat, însă, curajul afirmării, îndrăzneala expresiei şi pornirea
spre paradox (în sens pascalian sau kierkegaardian). Am pierdut definitiv simţul măsurii;
exagerez uneori până la nebunie” – scrisosre către Bucur Ţincu?).
tema predilectă în scrisorile lui Cioran este suferinţa ca element durabil. Logica lui
Cioran în privinţa suferinţei este: omul e un animal care suferă, omul care suferă îşi atribuie
valori, p.77 aşadar se poate spune: „sufăr, deci exist”. Iar el, Cioran, a suferit mai mult decât
toţi: „dintre toţi cei pe care i-am întâlnit în Bucureşti – cunoscuţi sau anonimi – unii cu mai
mulţi ani în vârstă – o afirm fără nicio rezervă că niciunul nu reprezintă o experienţă mai
chinuitoare a vieţii decât am pretenţia a o prezenta eu”). Face, în consecinţă, elogiul
suferinţei. Când îi scrie amicului Bucur Ţincu (22 decembrie 1930), este deja doctor în durere
şi se laudă cu această experienţă. Suferinţa este un aliment şi, deci, un aliat al inteligenţei.
Fără ea, omul nu poate ajunge la starea de contemplaţie.
„La vârsta mea (Cioran are 19 ani), puţini cunosc ceea ce înseamnă boala şi durerea.
Poate din acest motiv eu pricep unele lucruri mai bine decât alţii. Suferinţa te pune vecinic în
faţa vieţii, te scoate din spontan şi iraţional, reducându-te la o făptură prin excelenţă
contemplativă. [...] Pentru mine, starea aceasta constituie un element de mândrie. Când
vorbesc de o anumită superioritate personală faţă de alţii, când critic şi batjocoresc, nu mă
gândesc niciodată la o cultură oarecare câştigată din cărţi, rezultată din efort şi ambiţie, ci
numai la acest spor de înţelegere, care nu pleacă din lectură, ci din simţire, nu din cunoştinţe
multiple, ci din trăire adâncă”.
p.78
3. Fizionomia morală şi spirituală a intelectualului român. Despărţirea de Eugen
Ionescu
Subiectele suferinţei lui Cioran cuprind toate domeniile, de la suferinţa nedefinită
(melancolia) până la tristeţea de a descoperi p.79 că „intelectualul român nu există”. Într-un
eseu din anul 1931 intelectualul român este porretizat ca fiind rău, plin de iluzii, fără viaţă
interioară, fără energie lăuntrică, fără fond tragic autentic, spirit adamist, fără stil. Cusururi,
goluri, absenţe.
Potrivit lui Cioran, individualismul nostru nu e decât „o atomizare a conştiinţelor
individuale; individualismul presupune un stil de viaţă individuală, de care noi suntem
incapabili”. Un intelectual autentic se frământă, suferă, are acces la tragic, se revoltă, îşi pune
probleme (marile probleme!), e original, oferă soluţii, are viaţă interioară. Intelectualul român,
crede Cioran, nu face nimic esenţial: nu se frământă, nu se preocupă de condiţia lui tragică
(„acest tragic este esenţial vieţii interioare şi el trebuie să alcătuiască suportul pentru
lămurirea întregii problematici a vieţii interioare”), nu are stil, nu face niciuun gest de revoltă,
nu încearcă să rupă cu un cadru de viaţă monotonă şi inertă.
p.80 Cioran este de părere că nu poate exista o cultură originală fără meditaţiuni
personale interne, şi acolo unde cartea este considerată doar un mijloc de parvenire.
Tradiţionalismul nostru îşi înfinge rădăcinile în vid. „Reacţiunea tradiţionalistă de după război
nu-şi găseşte absolut nicio justificare. Faţă de ce să păstrăm tradiţia? Nu cumva faţă de o
cultură pe care nu am avut-o niciodată? Or, după cum afirmă unele cercuri tradiţionaliste, faţă
de ethosul specific al naţiunii, singurul creator, restul fiind de esenţă artificială şi străină.
Acest ethos specific este cu adevărat creator? Nimeni nu se înreabă de ce intelectualii noştri
sunt atât de sterili. Unde e suflul creator cu care ne lăudăm atât?”.
Intelectualul român nu face decât să citeze pe alţii şi are un defect organic: nu duce
lucrurile la capăt. „Nicio idee nu este analizată, nu este desfăcută în elementele ei
constitutive”).
p.81 Emil Cioran, Opere II, Academia Română, 2012, p.998: „noi, ardelenii, chiar
dacă nu reprezentăm o superioritate de inteligenţă extraordinară, dispunem de o tenacitate de
caracter care ne face improprii pentru orice parvenire”.
p.82 Emil Cioran îi destănuie amicului rămas în Transilvania, Bucur Ţincu, că trăieşte
„într-o lume trivială, lipsită de orice distincţie interioară, de adâncime sau de iraţionalitate”.
„Oamenii nu ascund un destin”, spune Cioran. Drept semn decisiv de neintelectualitate
este interesul lor pentru gazetărie şi politică. Gazetăria e renunţare intelectuală: „cu cât ai mai
multă cultură, cu atât gazetăria e o primejdie mai mare, deoarece trebuie să renunţi progresiv,
ceea ce nu e cazul neisprăviţilor pentru care ea constituie un cadru de stimulare a unor
aspiraţii vagi şi embrionare”. Iar politica e înjosire a spiritului. „Sunt un om atât de orgolios şi
cu simţul eternităţii atât de dezvoltat, încât mi-ar fi absolut imposibil să fac politică. Nu este
numai democraţia proastă, ci toate sistemele politice şi sociale sunt egal de proaste”.
Pentru Cioran, destinul individual nu se revelează decât în suferinţă. „De aceea trebuie
iubită distrugerea, moartea, prăbuşirea sau boala. De aceea durerea trebuie iubită”.
p.83 Cu aceste gânduri şi cu această stare de spirit se apropie de cultură studentul lui
Nae Ionescu şi Nicolae Iorga. Cioran a descoperit realitatea durerii şi începe să se îndoiască,
la 20-22 de ani, de soluţiile culturii. Singura cale de salvare: scrisul.
p.84 În preajma Crăciunului 1933, de la Berlin, Cioran îi scrie lui Petru Comarnescu
că simte dorinţa „de a avea un destin, [...] de a face din fiecare clipă o răspântie”, după ce a
trecut printr-o teribilă criză de deznădejde.
p.85 La 1 iunie 1934, îi scrie lui Lucian Blaga, după ce citise Censura transcendentă,
„singura carte filosofică pe care am citit-o”. în aceeaşi zi (1 iunie 1934), îi trimite lui Petru
Comarnescu o scrisoare în care desfiinţează volumul NU al lui Eugen Ionescu, care tocmai
apăruse provocând un mare scandal în viaţa literară prin negaţionismul său radical. Cioran
este şi el indignat. Rupe relaţiile, promite represalii sângerioase în ordine intelectuală. „În
viaţa mea, spune Cioran, nu am simţit un dezgust mai mare la lectura unei cărţi. O scârbă
nesfârşită m-a apucat în faţa acestei nulităţi intelectuale şi morale”.
(Emil Cioran şi Eugene Ionesco s-au preţuit în ultimele lor decenii de viaţă, în Franţa)

p.86
4. „Nu înţeleg vum sunt oameni care cred în Dumnezeu, deşi mă gândesc zilnic la el”

La Berlin, în 1935, ia ore de franceză, îşi schimbă ideile despre politică. În martie
1935, îi scrie fartelui Aurel, că „politica înn stil mare e superioară ştiinţei”.
 p.87 În aprilie 1935, află că fratele Aurel trece printr-o criză religioasă şi vrea să
părăsească Dreptul spre a se înscrie la Teologie. Cioran îi scrie: „A crede în Dumnezeu nu are
legătură cu biserica lui; [...] pe Dumnezeu nu l-ai descoperit în tine, ci în neliniştea ta (care
nelinişte, în câţiva ani, sunt sigur că nu va mai avea conţinut religios); Eu nu sunt împotriva
convingerilor tale religioase, ci împotriva ataşării tale de o instituţie moartă sau care moare.
[...] La teologie nu vei găsi mistică, vei găsi, însă, dogme, istorie şi raţionalism voalat. [...]
p.88 Toată Biblia e un sistem de amăgiri, o sumă de iluzii, care mă interesează mai mult din
punct de vedere politic. [...] În definitiv, Dumnezeu nu răspunde niciodată. [...] p.89 Nu
înţeleg cum sunt oameni care cred în Dumnezeu, deşi mă gândesc zilnic la el. [...] Cu
Dumnezeu am început şi eu. Şi de atunci, numai căderi [...]”.
p.91 Despre „Lacrimi şi sfinţi”: Cioran le scrie părinţilor, spre a-i linişti, că este
„fructul unei credinţe disperate”.

p.102
V. O confesiune lirică şi barocă. Pe culmile disperării

Cioran este, o recunoaşte el însuşi, un sceptic de serviciu, un om pentru care lumea

există spre a fi negată.
p.104 Pe culmile disperării este o carte provocată de un sentiment insuportabil de
preaplin al vidului şi scrisă de „un evadat din umanitate”. O confesiune îndreptată împotriva
filosofilor, care tremură mai mult decât toţi indivizii de frica morţii: „filosofii sunt prea
orgolioşi spre a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi spre a recunoaşte o fecunditate
spirituală maladiei” p.105 Pe culmile disperării cuprinde 41 de fragmente care, în esenţă,
întorc pe dos toate ideile primite, toate adevărurile acceptate drept adevăruri.
p.109 Pe culmile disperării şi cărţile ulterioare trebuie lecturate precum un jurnal al
unei crize morale, jurnalul unui tânăr născut şi format într-o cultură marginalizată, incapabil
să-şi accepte condiţia. Dubla sa condiţie: existenţială şi culturală. El îşi strigă atunci revolta.
Contra cărţilor care nu spun nimic esenţial despre moarte, contra înţelepţilor care tremură de
frica morţii, contra demoniei timpului. Din strigătul de revoltă se naşte o morală nouă bazată
pe negativitate productivă. La temelia sa şade un preaplin al disperării, o intensitate
insuportabilă a golului.
p.110 „Viaţa nu e decât o lungă agonie”. „Nu pot fi fericiţi decât oamenii care nu
gândesc nimic”. „Cunoaşterea e o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în
sâmburele vieţii”. „Personal îmi dau demisia din omenire”. „Femeia e un animal incapabil de
cultură”.
p.122 În Pe culmile disperării, Cioran realizează elogiul iubirii: „singurul lucru care
poate salva pe om este iubirea. Oricât m-aş lupta ... pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să
renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al
fiinţei mele”.
p.115
VI. Despărţirea de filosofie. Un mic manual de dezamăgire. Cartea Amăgirilor. O
nouă asceză. Muzica, starea de sfinţenie, iubirea
Debutul lui Cioran a scandalizat pe filosofii de şcoală (aflaţi sub semnul lui
Maiorescu), dar a provocat şi o oarecare consternare printre elevii lui Nae Ionescu. În
Dimensiunea românească a existenţei, Mircea Vulcănescu oferă o variantă mai optimistă
problemelor tratate în spirit radical nihilist în Pe culmile disperării.
Constantin Noica îl apără pe colegul său de generaţie într-un articol din Familia
(noiembrie 1934), dar mărturiseşte că nici el nu înţelege prea bine atâta pasiune pentru
nelinişte şi dezordine: „nici eu nu înţeleg bine cartea lui Emil Cioran. Nu înţeleg bine de ce
urăşte el tot ce e formă, tot ce e alcătuire, tot ce este. Nu-mi dau seama cum poate fi într-un
spirit atâta gust pentru nelinişte, atâta gust pentru dezordine, încât să nu-l mai mulţumească
îngrozitoarea nelinişte şi patetica dezordine pe care o întâlneşti în câmpul culturii şi valorilor
ei. Mi-a plăcut să cred şi să fiu încă încredinţat că nu trebuie să ieşim din cultură spre a ne
dezlănţui, şi că însăşi cultura românească este, într-un anumit sens, nebunie şi dezlănţuire”.
p.166 Cărţile lui Cioran de după Pe culmile disperării reiau aceleaşi inepuizabile
nelinişti.
p.117 Reflecţiile din Cartea amăgirilor pot fi grupate în jurul câtorva teme: muzica,
melancolia, iubirea, starea de sfinţenie, despărţirea de filosofie şi altele care ţin de condiţia
existenţială a omului.
p.118 Malraux credea că omul se defineşte prin ceea ce face, Cioran exclude pe a face
şi a avea din educaţia umană. Lui i s-ar potrivi, în gândirea sa despre om, verbul a exaspera.
Omul e o fiinţă conştientă de propria exasperare. A trăi până la defiinţare în preaplinul
vidului, a te consuma dramatic în demonia timpului. „A părăgini firea”, spune Cioran.
p.119 Privirea moralistului rămâne aţintită spre interior. Nu să construiască modele, ci
să se îndoiască de modelele existente.
Pentru Cioran, numai ura întăreşte viaţa, numai ura e un dar divin: „ura distructivă
menţine viaţa constructivă. În ea ne simţim tari, răsunători, în ea ne ard toate membrele, ea ne
cheamă la acţiune, ne îndeamnă la gest şi la faptă. Nu ura interesată, provocată de cauze
meschine şi orientate spre o răzbunare imediată, ci marea ură pasionată, sub care se cutremură
totul”.
p.120 „Numai un suflet care se sfâşie de iubire mai poate reabilita lumea aceasta
vulgară, meschină şi dezgustătoare. O mare iubire nu există fără o mare renunţare”.
În afara iubirii şi a urii, mai invocată e suferinţa. În tradiţia romantismului, Cioran
atribuie suferinţei virtuţi superioare. Suferinţa îl poate scăpa pe om de mediocritate sau îl
poate schimba. Există trei căi care duc spre absolut: mistica, muzica şi erotica.
p.121 Cioran este „discipol al sfintelor”, mai apte să exprime, crede el, extazul mistic.
Modelul este Sfânta Tereza de Avilla, femeia care reabilitează, în ochii moralistului sceptic,
un întreg sex condamnat p.122 la mediocritate: „m-a învăţat în cele pământeşti, dar mai cu
seamă în cele cereşti, mai mult decât nu ştiu câţi mari filosofi. M-ar stingheri să fiu numit
discipol al lui Schopenhauer sau al lui Nietzsche; dar oare mi-aş putea stăpâni bucuria când
m-ar chema discipolul sfintelor?”.
Sfânta Tereza e specialistă în extaz şi tot ea oferă o idee despre erotica divină,
înţeleasă ca pasiune şi totodată ca exerciţiu spiritual.
p.123 Generaţia lui Cioran începuse seria despărţirilor spirituale. ea fusese precedată şi
stimulată de p.124 lecţiile lui Nae Ionescu. Modelele intelectuale acceptate de generaţiile
anterioare sunt puse acum în discuţie şi, în bună măsură, contestate. Cei vizaţi sunt filosofii de
şcoală. Eugen Ionescu contestă în bloc literatura română contemporană în „Nu” (1934).
Urmează despărţirea de Maiorescu, de Caragiale, de stilul raţionalist al culturii. Cioran se
desparte în Cartea amăgirilor chiar de filosofie. Filosofii nu au destin, filosofia satisface un
gust mediocru al absolutului, filosofia nu e creatoare, citindu-i pe filosofi omul nu află nimic
despre sine şi nu devine alt om p.125. „Va trebui să ne convingem odată că adevărurile
filosofice sunt inutile sau că ea nu are niciun adevăr. Cu adevărat, filosofia nu dispune de
niciun adevăr”.
Necredinţa lui Cioran în sistem, mefienţa sa faţă de sistem. Cioran nu-i suportă p.126
pe cei care nu-şi amestecă ideile cu regretele, amăgirile şi dezamăgirile lor, spre a-şi crea,
astfel, un destin.
p.129
VII. Un manual de morală practică. Schimbarea la faţă a României
1. Sensul evoluţiei moderne este colectivismul. Viciul nostru fundamental este
resemnarea.
 Schimbarea la faţă a României (1936) e o confesiune dură, cu accente disperate şi cu
judecăţi provocatoare, despre destinul românesc. „Schimbarea la faţă a României” nu trebuie
citită ca opera unui doctrinar ideologic. E o confesiune scrisă de un tânăr care are
sentimentul că s-a născut într-o ţară fără noroc şi fără istorie, şi e blestemat să se rateze într-
o cultură fără viitor. este complexul pe care îl are şi Eugen Ionescu (în Nu) şi pe care îl
trăiesc în epocă mulţi alţi creatori. Emigrarea lor în p.130 alte culturi se explică şi prin acest
complex. Gândul intelectualului român că se află la marginea lumii şi fără şansa de a atinge
universalitatea. Numai Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu şi Petre Pandrea, dintre tinerii din
anii 30, gândesc că universalitatea trece prin miturile autohtone şi că a fi român nu e un
blestem, ci o condiţie normală pentru un intelectual. Cioran va vorbi mai târziu despre
ruşinea de a fi român, dorind să denunţe în stilul său teribilist inerţia românească.
Ruşinea apare, în scrisul lui Cioran, mai devreme (în articole, de la începutul anilor
30) şi este clar formulată în Schimbarea la faţă a României, carte menită a ne scoate pe noi,
românii, din somnul istoriei. Ea pleacă de la o serie de premise de sociologie şi morfologie a
culturii, în spiritul epocii (Spengler, Blaga), dar cu soluţii aproape în totalitate negative. Există
culturi majore şi culturi minore, există popoare care şi-au ratat soarta şi nu s-au împlinit în
spirit, culturile mici sunt labile, culturile mari au instinct istoric.
p.132 Cioran nu acceptă, drept formă de acţiune politică, parlamentarismul („este
negaţia eroismului”); democraţia îi pare primejdioasă pentru ţările fără axă istorică. Războiul
este o necesitate pentru buna funcţionare a societăţii, „o respiraţie periodică a fiinţei umane”.
Puterea este criteriul valorii, forţa reglează lumea; e imperios a se instaura în România
mioritică dreptul forţei – „singurul altarîn faţa căruia s-a închinat omenirea este forţa” – şi un
ethos agresiv („un fel de şira spinării a naţiunilor”).
„Nu există neam care să fi atins universalitatea numai prin forţa spiritului; procesul
prin care el se impune în lume este un complex de mijloace prin care p.133 bestialitatea îşi dă
mâna cu profeţia”.
Pentru Cioran, sensul evoluţiei politice moderne este colectivismul, iar în culturile
mici (aşadar, şi în România), forma cea mai eficace spre a spulbera inerţia este dictatura.
Cioran se pronunţă în favoarea colectivismului naţional, o formă de dictatură situată „dincolo
de hitlerism şi de bolşevism”.
p.134 Mulţimea, crede Cioran, trebuie mai întâi „biciuită şi fanatizată..., apoi vin
ideile”.
Antropologia pesimistă a lui Cioran încearcă să definească fiinţa românească, destinul
ei în istorie şi cultura sa. Toate virtuţile, cunoscute şi recunoscute, miturile, valorile care
susţin orgoliul nostru naţional (de la omenie la resemnare) sunt răsturnate, contestate,
ridiculizate. Cioran pleacă de la ideea că modelul existenţei româneşti este minorul şi că plaga
naţională este fatalismul. Omenia este o calamitate şi viciul nostru fundamental este
resemnarea. Specificul românesc include: indiscreţia, dezmăţul, lipsa de mister sufletesc,
dispreţul muncii, credinţa în inutilitatea jertfei, dispreţul valorilor, autodispreţul. „Gol iniţial”,
„lipsa unui dinamism primordial”. România nu are profeţi, p.135 niciun intelectual român nu
s-a sinucis pentru o idee, românii sunt călduţi, poporul român este un popor oriental, vegetativ
(„înţelept din lipsa de curaj şi de afirmare”), românii se autodenigrează cu plăcere.
Cioran detestă „blestemul balcanic”. Nu pune preţ nici pe ortodoxie, aceasta ne-a
închis în noi înşine şi ne-a vegheat tăcerea în istorie. Creştinismul nostru este de nuanţă
pastorală, circumstanţiat de geniul momentului, chinul românului e să-l pui să construiască o
catedrală.
Lăudatul sat românesc, spaţiu al veşniciei, este pentru fiul preotului din Răşinari,
dovada întârzierii noastre în istorie, e semnul suspendării şi inactualităţii noastre
substanţiale. În consecinţă, România trebuie apărată de ţăranii şi de satele ei. Cu ţăranii nu
vom intra decât prin uşa din dos a istoriei. Cultura lui ne ţine departe de Europa, morala lui
ne condamnă la orizontalitate.
Cioran se desparte, aici, de toată tradiţia românească, se desparte (aproape
programatic) de Blaga, dar şi de cei mai mulţi dintre colegi săi de generaţie. Este de partea
formelor fără fond (în sensul sincronismului lovinescian), preconizează occidentalizarea
rapidă, saltul istoric, fanatizarea sufletului românesc, p.136 cultul forţei, distrugerea
infecundei democraţii şi impunerea dictaturii populare, indispensabilă în cadrul culturilor
mici: „Ea e singurul mijloc prin care ele îşi pot înfrânge inerţia. [...] Democraţia a risipit prea
multe energii fără vreun scop naţional. O dictatură însă trebuie să pună ţara la teasc. Nimic să
nu rămână neexplorat şi nevalorificat. Marşul României în istorie [să reprezinte] o ameninţare
care să crească cu fiecare pas”.
Cioran visează o Românie imperialistă, dominatoare fie şi numai în Balcani, o ţară
industrializată având ca factor esenţial oraşul (creator de cultură) şi, în locul ţăranului inert,
legat de tradiţia resemnării, el vede drept tip reprezentativ pentru naţiunea română muncitorul
(om de acţiune, sincronic, motor al revoluţiei permanente).
p.137
2. Un „dionysism” al devenirii româneşti
Sursele disperării din Schimbarea la faţă a României: conştiinţa filosofului că aparţine
unei culturi marginale fără viitor; credinţa că România a dormit în istorie şi că valorile sale
(ţăranii, cultura populară şi peisajul) o ţin în continuare într-o insuportabilă inerţie; oroarea
faţă de politicianismul românesc din anii 30 şi discreditarea în ochii tânărului moralist a
formelor democraţiei; imposibilitatea de a vedea o schimbare la faţă printr-o evoluţie normală,
organică; natura specifică a filosofului, starea sa de revoltă, inaderenţa la un ritm de existenţă,
opoziţia sa funciară faţă de ceea ce este acceptabil, sacralizat. Astfel se explică iritarea sa faţă
de aproape toate valorile româneşti.
p.138 Asumarea unei morale a forţei şi a unei politici, în esenţă, de tip totalitar.â
p.139 În răspăr cu doctrinarii dreptei politice româneşti, Cioran respinge sfintele
tradiţii, religia, morala toleranţei, a omeniei, valorile tradiţionale, ortodoxia.
„Nu pot iubi decât o Românie în delir”. „Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată
şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”.
Cioran visează să „trăiască apocaliptic destinul acestei ţări”.
Cioran se desparte şi de latiniştii şi de daciştii noştri, de răsăriteni şi de occidentalişti,
p.140 nu laudă oaia noastră sfântă, Mioriţa, nu invocă baladele (catedralele noastre verbale),
nu se grăbeşte să scoată o filosofie originală (precum Mircea Vulcănescu şi, mai târziu, Noica
în Rostirea românească), nu pune preţ pe tradiţiile româneşti (le ia în seamă numai spre a le
contesta năprasnic), nu este mândru de strămoşii daco-romani şi, în genere, Cioran nu e
mulţumit de nimeni din cultura românească. Doar Eminescu, în clipele sale cele mai
pesimiste, îi mai spune ceva.
Cioran nu admite omul românesc aşa cum l-a făurit tradiţia şi îl cultivă intelectualii,
nu-i acceptă felul de a fi, spaţiul mioritic, ondularea şi resemnarea, ritmurile sale lente în
istorie, capul plecat, înţelepciunea. Cioran ne provoacă să regândim omul românesc aşa cum
l-au conceput poeţii, antropologii, istoricii.
p.141 „Fiecare din noi e în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră e şi mai
nenorocită, fiindcă noi nu avem nimic înapoi, spre a avea regrete. Totul trebuie început,
absolut totul. Culturile adamitice nu au de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu
înseamnă nimic altceva, decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se
pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o
ordine şi un stil incomparabil. A fi adamit, adică a fi silit să-ţi începi lumea ta. Cultura
românească e o cultură adamică. Fiindcă tot ce se naşte în ea nu are precedent. (Şi în sens
peiorativ). Fiecare reeditând destinul lui Adam; decât că acesta a fost scos din Paradis, iar noi
dintr-un mare somn istoric”.
Ideea despre adamismul românesc este răspândită. O susţin, între alţii, G. Călinescu,
şi, la celălalt capăt al spiritului critic, Eugen Ionescu.
p.145 Vorbind despre „frenezia imitaţiei Occidentului”, Cioran repudiază tradiţia
organicistă (Kogălniceanu, Iorga, Nae Ionescu, Maiorescu, Eminescu), îmbrăţişând punctul de
vedere al sincronismului lovinescian. Îl depăşeşte, renunţând la clauza diferenţierii pe care o
pune E. Lovinescu în calea imitaţiei. Ignoră şi criteriul tradiţionalismului spiritual reclamat de
G. Ibrăileanu şi Rădulescu-Motru în procesul evoluţiei culturii române. Cioran vrea, mai întâi,
o schimbare radicală a valorilor („a viciilor morale şi spirituale ale tribului”), apoi o „ardere a
etapelor”, o sincronizare sălbatică, rapidă, o „sete de imitaţie oarbă”, o frenezie a imitaţiei
care să permită românilor inerţi să intre în istorie şi să ajungă din urmă ţările civilizate.
p.199
X. O Hermeneutică a Sfinţeniei. Lacrimi şi Sfinţi
A doua temă prioritară a lui Cioran în deceniul al IV-lea, după filosofie, cultură,
condiţia existenţială a omului, destinul românesc, este religia. Religia (Dumnezeu, morala
creştină, antropologia religioasă, ortodoxia în raport cu catolicismul şi protestantismul) îl
preocupă încă de când începe să noteze în caietele de licean. O temă prioritară în discursul
existenţialismului european, începând cu Kierkegaard şi Dostoievski, până la filosofii mistici
ruşi şi spanioli. În Lacrimi şi sfinţi (1937), Cioran reia acest subiect şi concentrează mai toate
ideile sale despre ortodoxia românească şi, în genere, despre biserica românească.
p.201 Cioran nu a fost niciodată un spirit religios, ci un moralist sceptic ce analizează
starea de religiozitate, căutâns să-i afle temeiurile şi formele de extaz.
p.207 În Lacrimi şi sfinţi: „de când există teologie şi până astăzi, nicio conştiinţă nu a
căpătat o certitudine în plus şi nu şi-a organizat în niciun chip îndoielile. Cu Dumnezeu,
lucrurile se desfăşoară mai simplu: te pomeneşti când te aşteptai mai puţin în mijlocul lui”.