Angela Furtună

Tranșeea plină de cărți

Tinerii din zilele noastre sunt nu doar fragili, ci și foarte

descumpăniți. Până recent, li s-a cultivat iluzia că, în ciuda faptului că
România nu merge bine și nu le oferă nimic, ei se vor putea salva prin
exodul către Occident. Timp de vreo două decenii, fluent, lucrurile
așa s-au petrecut. Dar în 2020 a venit pandemia Covid cu apocalipsa
morților și răsturnarea piețelor. Cu scurtcircuitarea multor filiere ale
libertății de mișcare și economice. România a agonizat din greu.
Tinerii s-au simțit irosiți. Apoi în 2022 a izbucnit și războiul terorist al
lui Putin împotriva Ucrainei și a Occidentului, deci și a României,
plasată în vecinătatea direct amenințată. Acest război a avansat după
principiul dominoului și a adus pe plan mondial solidarizări și alianțe
noi, a rescris hărți psihice mentale, a recodificat frontiere ale
războiului de prevenire și capcane ale celui hibrid. Noțiunile de patrie
și de cetățean se tot resetează. Tinerii români sunt din ce în ce mai
debusolați. Deși părea local, acest război lovește pe toate continentele.

- Dacă Putin ne atacă, spun ei, fugim în Vest. Dar ne temem și de

cutremurul ăla mare, căci uite ce au pățit Turcia și Siria, iar România
poate uma la rând...Geografia, lanțul comun, corupția endemică, toate
ne reduc la statutul de victime sigure.

- Și dacă va trebui să rămâneți pe loc, așa cum ne-a prins și ne-a fixat
și pe noi în insectarul istoriei, în anii ’50 -’90, Războiul Rece?, îl
întreb pe Ciprian, studentul care mă ajută la corectură.

- Aoleu, cred că mă sinucid, îmi răspunde. E senin. Hotărât. Nu se

alintă. Are luciditatea aceea seacă pe care manualul de psihologie o
atribuie sinuciderii logice, invocată adesea de bătrânii singuri sau de
bolnavii terminali, cu dureri cumplite, ori de marii mutilați prin
accidente și război. Ciprian știe de la părinții și bunicii lui cât a fost de
cumplit. O moarte la grămadă, colectivistă. Nu era nimic de mâncare,
oamenii se mâncau între ei. Șobolani.

Mă întreb dacă nu cumva Ciprian are temeiuri de a se manifesta așa.

Evenimentele au luat-o razna. Un pârjol informațional scăpat de sub
control sau, dimpotrivă, produs anume pentru a genera implozii și
blocaje. Arde creierul, sufletul, inima, tot. Clar că depășește cu mult
puterea de adaptare în timp util a ființelor. Mai ales a celor tinere, ce
nu au acumulat cum se cuvine experiența rezistenței la frustrare. Căci
uneori istoria numai asta oferă: frustrare, moarte, genocid, foame de
normalitate. Pentru un timp, bucuria și liniștea dispar. Trebuie să
înveți să faci singur focul, altminteri îngheți.

Sinucidere?

De obicei, acest termen, invocat chiar și în glumă, reprezintă o

urgență medicală, ca și hemoragia. Cineva – în pasta de creier sau în
fluidul sangvin, ambele vitale – nu mai suportă anumiți parametri.
Amenințarea sau presiunea. Oare cine va accepta că există și urgențe
morale, și urgențe filosofice?

“Nu pot să nu mă frământ: e oare mai bine să-ți petreci viața având
dreptate împotriva tuturor decât greșind alături de toți”, se întreba și
Monica Lovinescu, pe 7 decembrie 1982. Ani la rândul, în tinerețe
trăise cu obsesia sinuciderii, dar mai apoi numai cu gândul
salvatorului. De la egofobie, la egofilie. De la suicid, ca formă de
negare a realității nedrepte, la salvarea celor amenințați de genocid.

Da, auzindu-l pe Ciprian, dar evitând să-i răspund imediat, brusc mi-
am amintit de neliniștea mea, la 20 de ani, în 1976, îngrozită de
teroare, în plin lagăr comunist, sau de chinul Monicăi Lovinescu, abia
ajunsă în 1948 la Paris cu bursă pentru un doctorat, dar surprinsă
acolo de bolșevizarea României și de imposibilitatea revenirii la
București.
Parisul a intrat în viaţa Monicăi Lovinescu prin fascinaţie culturală
dar şi prin tragedie istorică. Anii de dinainte de 1950 desenează un
Paris în alb şi negru. Gândul sinuciderii şi gustul absurd al istoriei
europene : iată cele două presiuni ce îşi intensifică forţa de clivaj al
personalităţii şi cărora tânăra Monica Lovinescu a fost obligată să le
facă faţă (şi să le supravieţuiască) la începuturile exilului parizian, pe
când citea mult teatru (îl descoperise, în sfârşit!, oare nu pentru
psihodramă şi autoterapie?) dar mai ales imediat după aflarea veştii
că, în România, Regele Mihai a fost obligat să abdice.
„De la Cioran învăţasem că cel mai sigur mijloc de a nu te sinucide
este s-o doreşti patetic în scris. Însă nu aveam vitalitatea lui Cioran
la care negaţia era jubilatorie. De la o întâlnire cu el, plecai
revigorat şi aproape încrezător în virtuţile…optimismului” (Monica
Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 55). La 7
mai 1949, autoarea nota că „sinuciderea revine prea insistent în
Jurnalul acelor ani pentru a nu o repune în contextul ei: obsesiile
mele recurente: moartea (încă din copilărie), fâşâitul timpului (îl
ocolisem cu grijă pe plângăreţul Lamartine, ceea ce nu mă împiedica
să-i caut ecoul în toate bibliotecile), ideea fixă a ireversibilei treceri”.
Jurnalul primilor ani parizieni este – după cum recunoaşte Monica
Lovinescu –, plin de ieremiade pe aceste teme şi de citate din Pascal
răscolit şi consultat ca o Biblie. Nevroza pură refuză însă să se
instaleze, pentru că, în aceeaşi măsură cu o posibilă acţiune a
factorilor tipici endogeni şi exogeni, psihicul tinerei se fortifică printr-
o autoregenerare miraculoasă (probabil legată de cerebralitatea
persoanei); cert este că acest psihic a fost puternic şi s-a apărat de
atacul destructurant al durerii morale (resimţită intens şi devastator de
autoare după bolşevizarea României şi după luarea deciziei de a
rămâne în exil) – finalmente, a câştigat, refuzând eşecul generalizat al
propriei fiinţei. La alte persoane (care, spre deosebire de Monica
Lovinescu, au fost mai puţin structurate de educaţie în jurul virtuţilor
axiologiei), un eşec urmat de ruinarea întregii personalităţi ar fi fost
mai mult decât posibil: în astfel de situaţii, de obicei are loc o
anestezie mentală urmată de demodulările personalităţii şi de
parazitarea psihică, toate generate de tulburarea afectivă aflată în
expansiune (care e urmată ulterior nu numai o puternică anosognozie,
ci şi o ratare intelectuală pe măsură). În cazul Monicăi Lovinescu, au
existat din fericire conştientizarea timpurie a cauzelor suferinţei –
şocurile istoriei Estului Europei –, efortul profilactic orientat
împotriva catastrofei istorice şi revelarea ab initio a factorilor
conflictogeni interni şi externi (iată o veritabilă şansă pentru
exorcizarea răului şi pentru autovindecare!); accentul specific pus de
Monica Lovinescu pe funcţiile eticului – care se va centra în următorii
ani pe vocaţia est-eticului şi o vor alimenta din belşug – devine capital
şi rezolvă „cazul” prin adecvarea plasării sale în domeniul corect: nu
era vorba, aşadar, de primatul unei tulburări afective organice
oarecare, cât de diverse faţete personale ce ţineau, de fapt, de
funcţiile cognitive: „mi-am dat seama în faţa acestui vid că de fapt nu
agnostică sunt, ci jansenistă, dintre cei cărora graţia le fusese
refuzată”. Răul cel mare, însă, venise din direcţia loviturii primite din
partea destinului şi din aceea a acceptării istoriei: Estul căzuse în
mâna lui Stalin, România era comunizată cu forţa, mama autoarei
rămâne în calvarul Gulagului românesc. Mai departe, tânăra Monica
Lovinescu nu face decât să reconfirme un alt atu personal, anume un
IQ foarte înalt, căruia ar fi util să-i atribuim autoratul autoterapiei,
deci şi al salvării, prin „hotărârea de a suprima în Jurnal orice accent
de jelanie. „Plus d’étas d’âme, ça suffit!”…Estomparea”. Blocajul,
fie şi instinctiv, al autocompătimirii self-distructive a transfigurat
metabolismul durerii în metabolism al creaţiei. Autoarea
conştientizează, ceva mai departe, că nu de obsesii se dezbăra, ci doar
de exprimarea lor. Spusese stop compulsiilor distructive cu etiologie
pur culturală, şi putea să se încumete, acum fortificată, pe drumul
sfâşietor şi tragic al supravieţuitorilor exilului (exil care pe mulţi alţii
îi ucisese, macerându-le minţile în burta mereu flămândă a trecerii
barierelor limbii, culturii şi azilului politic). Poate că, aici, Monica
Lovinescu se întâlnea cu Emil Cioran cel din 1930, din Cele
douăsprezece scrisori de pe culmile disperării1 , care în Scrisoarea
nr.2, datată 2 noiembrie 1930, Bucureşti, se confesează: „personal nu
admit idealuri, nici reverii, nici exaltări.[…] Am renunţat categoric la
orice filozofie sentimentală, la preocupări fragmentare şi sterile, cari
nu duc decât la lamentaţii asupra vieţii şi la exclamaţii patetice.
Lucrurile „aride” capătă un viu conţinut de viaţă prin preocuparea
intensă cu ele. După mine, cel mai bun mijloc de a învinge
melancolia este recurgerea la probleme abstracte şi impersonale”.

Mi-am dat seama că Ciprian, așa speriat și însingurat cum e în Patria

sufletelor alungate - tare se mai teme de copilul interior și de forța
Elefantului ce-și aruncă din șa Călărețul! -, poate fi salvat prin lectură.
Citind lucruri deștepte. Așa m-am salvat și eu. Așa se salvase și
Monica, dar și atâția copii confiscați ideologic sau pușcăriași politici
de lux ai regimurilor criminale din Europa recentă sau din Europa de
azi.

1
Cioran, Emil, 12 scrisori de pe culmile disperării, Biblioteca Apostrof, nr. 12, 1995, p. 24.
- Ciprian, trebuie să citești. Dacă îți va fi foame, dacă îți va fi sete,
dacă vei rămâne pustiit. Să citești. Să nu privești în gol, dorindu-ți
să mori.
I-am pus în brațe niște cărți: La drum cu Platon, de Robert Rowland
Smith (Litera, București, 2014), Mic dejun cu Socrate, de același
autor (Litera, 2013), Exodul balcanic, de Livia Iacob (Editura
Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2022), Strigătul neauzit
pentru sensul vieții, de Viktor E. Frankl (Meteor Publishing, 2018),
Homo magicus, de Nicu Gavriluță (Editura Universității “Alexandru
Ioan Cuza” din Iași, 2021). Ah, și Mic dejun cu Seneca. Ghid stoic
pentru arta de a trăi, de David Fideler, 2022).
Ciprian se bucură, dar mă și privește uimit. Vorbim din priviri. Se
miră că l-am înțeles. Hieroglife ale bucuriei. Desigur, și eu am trăit
sub amenințare. Doar și eu am trecut prin asta.
- Da, Ciprian, îi spun. Citind, iau o hotărâre: decizia de a lupta cu
absurdul şi de a-i opune acţiunea sa constantă împotriva
sistematizării Răului. Lumea de azi este din nou o lume a morții:
între genocid și suicid. Iar această Moarte începe mai întâi din
minte. Așa cum ai întâlnit, deja, prin scrierile lui Hannah Arendt:
Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine
fiinţei umane.
- Pe mâine, așadar.
Mergem mai departe. Împreună. Către viitor. Ne ridicăm din tranșee
și din ruine. Important este ca șirul pașilor noștri să nu se întreurpă
niciodată.