Părintele Ioan de la Recea.

Figuri de preoţi ortodocşi în închisorile comuniste.

Primul dintre drepturile omului – netrecut cu vederea de nici o declaraţie sau convenţie
universală - este acela că oamenii trebuie să-şi cunoască drepturile. Şi, cu riscul de a comite o
impoliteţe, vom spune spune că marea lor majoritate ori nu le ştiu, ori nu au curajul să le
caute. În special două dintre ele şi, poate, cele mai importante, dreptul la libertate şi dreptul la
adevăr, pe care, de altfel, ne-am propus şi noi să le reafirmăm în această lucrare, nu pot
exista integral, deci real, dacă nu funcţionează, nu pot fi valide dacă nu sunt aplicabile şi
practicate.
Aplecându-se asupra catastrofelor pe care le-a îndurat poporul român în decursul istoriei
sale bi-milenare, vom observa că ele niciodată n-au fost mai dezastruoase ca în comunism.
Dacă ar fi să încercăm o ierarhizare a înfiorătoarelor atentate la fiinţa neamului pe toate
planurile existenţei şi să indicăm crima cea mai gravă, vom spune că e cea îndreptată
împotriva spiritualităţii.Ea urmărea, după cum vom vedea, desfiinţarea identităţii şi demnităţii
individului, în special, şi a întregului neam, în general, prin asasinarea memoriei.
“Cea dintâi dintre toate forţele care conduc lumea este minciuna” spunea Jean-Francais
Revel în debutul cărţii sale: “La connaissance inutile” (Grosset , 1988). Temniţele comuniste
au servit la desfiinţarea identităţii individuale pentru a-l înrola pe om în tagma slujitorilor
fideli ai minciunii, pe care o naşte întotdeauna, fără excepţie, mai devreme sau mai târziu,
totalitarismul, de orice orientare sau structură ar fi el. Societatea comunistă, în deplin proces
de solidificarea forţelor, s-a dovedit a fi o modalitate puternică şi suficientă sie-şi de izolare,
de încarcerare a individului în segmente de realitate strict şi atent delimitate: copilul era
închis sau “repartizat” într-un anumit tip de şcoală, soldatul era distribuit într-un anumit tip de
cazarmă, iar alienaţii mintali sau elevaţii incomozi în spitale de neuro-psihiatrie; criminalii de
drept comun şi, alături de ei, milioane de nevinovaţi gânditori, indiferent de condiţia socială,
erau închişi şi reeducaţi în lagăre de concentrare şi în înspăimântătoare penitenciare. De la
începutul anului 1949, reţeaua concentraţionară a început trierea condamnaţilor pe categorii
sociale, destinându-le, în funcţie de acestea, anumite închisori:la Aiud, intelectualii; la
Gherla, muncitorii; la Târgşor , elevii iar studenţii la Piteşti, etc. Aceasta nu însemna, evident,
că toţi intelectualii erau condamnaţi la Aiud sau toţi elevii la Târgşor. Numărul condamnaţilor
fiind prea mare şi închisorile devenind neîncăpătoare, intelectuali, muncitori, studenţi
rămâneau şi în alte penitenciare ca: Sighet, Suceava, Caransebeş, Mislea, etc. Cetăţenii erau
legaţi într-un mod documentar, cel puţin, de anumite localităţi, o aşa-zisă migraţie de la un
oraş la altul, determinată de nevoi personale stricte, neputându-se efectua fără o aprobare
specială. Mai mult decât atât, întreaga populaţie era încarcerată între frontierele statului şi
păzite cu atenţie armată, căci, nu?, la urma urmei, orice contact cu cetăţenii străini, străini de
neam şi de partid, era nu numai periculoasă ci chiar nefolositoare. Teroarea invada România.
Pedagogia comunistă a reuşit să anuleze milioane de identităţi, fiecare avându-şi micul ei
adevăr obiectiv şi să obţină o mărturisire generală, un fals adevăr, conformitatea cu un act şi o
culpă inventate arbitrar , să obţină o uriaşă minciună de stat, în care starea normală era deci
permanenta şi/sau posibila sa vinovăţie. Toate acestea s-au realizat printr-o spălare a
creierelor, printr-o asasinare a memoriei iniţiale. Fie că vorbim de distrugeri de sate, de
monumente istorice de mare importanţă ori de ctitorii măreţe, de mutilări ale instituţiilor de
învăţământ reprezentative, de interzicerea unor călătorii şi a unor contacte culturale normale,
indispensabile, la un moment dat, de cenzura operelor de valoare, de agresiunea sau
indiferenţa faţă de unele personalităţi marcante ale societăţii, clerici sau laici, sau de
falsificarea unor opere sau bio-bibliografii strălucitoare, ideea care se impune este
următoarea: omul lipsit de memorie îşi pierde întotdeauna identitatea.
Între timp, ceasul comunismului a sunat. Briza libertăţii tinde să se transforme tot mai
mult într-un vânt regulat, ce suflă dinspre vest. Ne putem închina în pace şi voie; putem
spune orice oricui; putem stabili legături spirituale la orice nivel şi de orice tip, putem zâmbi,
putem gândi liber şi crea; putem demonstra, în cele din urmă, că falimentara jumătate de
secol ce a apus nu ne-a obosit îndeajuns pentru a nu mai putea gusta azi din frumuseţea şi
nobleţea unei zile trăite în libertate, la lumina credinţei.
O logică elementară însă, ne face să considerăm ideea reconfortantă până la un punct.
Chiar dacă am învăţat să conjugăm speranţa şi alte timpuri înafară de trecut, iar viitorul pare
definitiv colonizat cu cuvintele, promisiunile, planurile şi chiar cu noastre, rănile necicatrizate
sângerează încă, multe inimi stau şi azi nemângâiate, iar durerea multora îşi cere dreptul la
cuvânt. Amintirea e totuşi puternică şi serveşte realitatea fie informând-o, fie chiar formând-
o. Rădăcinile realităţii sunt înfipte deci în solul amintirii, hrănit, pe lângă sudoarea de ţăran şi
vitejia de ostaş, şi cu sânge de martiri. Iar martirii produc întotdeauna mituri…
Un astfel de martir al Bisericii Ortodoxe Române este părintele Ioan, în prezent duhovnic
la Mânăstirea Recea. În limbajul curent este chiar numit şi cunoscut ca:”Părintele Ioan de la
Recea”, numele său şi al mânăstirii fiind, în conştiinţele a mii şi mii de credincioşi, legate
într-un mod unic şi definitiv. A fost condamnat de regimul comunist la închisoare pe viaţă
pentru faptul că a crezut şi a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, pentru curajul de a rosti, cu
glas înalt, adevăruri despre prigoana “microbului roşu” împotriva Bisericii şi pentru curajul
de a scrie şi trimite un memoriu Conducerii Statului, în care demasca ororile, laşitatea,
ipocrizia şi demagogia ideologiei comuniste, străine de neamul nostru.
De origine bihorean, s-a născut la din părinţii Pr. Gavriil şi presbitera Maria. Studiile
primare le-a făcut în satul natal, iar cele medii la liceul “Emanoil Gojdu“ din Oradea, ultimele
două clase însă sub ocupaţie maghiară, la liceul “Sfântul Ladislau“. A urmat apoi la Cluj, în
paralel, teologia şi dreptul timp de trei ani. Ca licenţiat în teologie al Facultăţii din Sibiu, a
frecventat, timp de doi ani, seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind apoi
repartizat la liceul Ghe. Bariţiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, studiază timp de doi ani
sub îndrumarea părintelui Stăniloae. Viaţa monahală l-a atras însă mai mult, drept pentru care
s-a retras la Mânăstirea Vladimireşti, lângă Tecuci. În 26 mai 1948 este hirotonit diacon de
Episcopul Nicolae Popovici; un an mai târziu primeşte sub numele de Ioan, schima monahală,
iar în decembrie 1949 este hirotonit ieromonah pe seama Mânăstirii Vladimireşti. Slujeşte
doar şase ani, pînă în 1955, când, datorită unui memoriu înaintat Conducerii Statului şi
Conducerii Bisericii, s-a hotărât caterisirea sa. Mânăstirea Vladimireşti, ca orice punte
valabilă spre cer, incomoda vizibil pe “tovarăşi”. Drept urmare, probabil sub presiune
rusească, s-a hotărât desfiinţarea ei.
 În cele ce urmează, vom prezenta, pe baza declaraţiilor post-decembriste ale părintelui,
cele mai semnificative, cele mai grele şi mai cutremurătoare momente ale detenţiei sale,
însoţite, atunci când cadrul permite, de anumite precizări, în vederea unei mai bune
cuprinderi şi înţelegeri a fenomenului detenţiei.
Printr-o înscenare mizerabilă, pe baza unui denunţ fals, a fost acuzat de instigare la
terorism, arestat din ordinul Securităţii şi condamnat la închisoare pe viaţă de Tribunalul
Galaţi. Încarcerarea s-a făcut la penitenciarul din localitate. Slăbit de ancheta şi de tortura
psihologică la care fără oprire era supus şi conştient că firul vieţii i se scurtează pe zi ce trece,
s-a dedicat exclusiv rugăciunii, mângâierii şi îngrijirii sufletului. Din cauza mizeriei şi a
frigului, a făcut un T.B.C. glandular; concomitent, mâinile i-au crăpat până la os. Cu toate
acestea, oficia zilnic Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor primea o sticluţă de vin tonic
ca medicament. Antimistul îl avea cusut pe spatele maieului, iar potirul era o cutie de
medicament din ebonită sfiinţită. În noaptea de 7 februarie a avut un vis cutremurător: şi-a
visat mama moartă în casa parohială, în care s-a născut, înconjurată de flori. Din nefericire,
visul s-a dovedit a fi previziunea sumbră a unei crude realităţi. A doua zi a fost transferat într-
o celulă cu căldură şi cu geam, la etaj. Intervenţia salvatoare a doctorului Shoferman de la
Spitalul Central al Penitenciarelor ca, în aceeaşi săptămână, să fie transferat la Văcăreşti,
unde, evident, urma să fie îngrijit ca atare. La începutul verii a primit chiar şi dreptul de a
scrie acasă şi de a chema pe cineva la vorbitor. Şi-a chemat mama. În 28 august însă, la
scadenţa vorbitorului, a primit vizita tatălui său, vizită ce nu a făcut decât să confirme acel
nefericit vis: mama sa murise.
Tot la Văcăreşti, înainte de a fi mutat la Jilava, a trăit un moment de înălţare sufletească.
Împreună cu părintele vicar romano-catolic de la Iaşi, Xaveriu şi cu părintele greco-catolic
Nicolae Opriş, fost paroh la Bondiţa-Cluj, a oficiat Sfânta Liturghie. Totul a decurs bine până
la momentul sfinţirii, când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugămintea şi insistenţa
părintelui, dar şi momentul ca atare, l-au ajutat să treacă peste confesionalism şi să accepte
până la urmă prefacerea în comun a Sfintelor Taine. Împărtăşirea tuturor deţinuţilor “într-o
atmosferă de extaz creştinesc” şi mai apoi imnul: “Hristos a înviat!”, cântat de toţi cei
prezenţi, animaţi de o bucurie divină unică, au încununat sărbătoarea.
Următorul punct în acest “itinerariu al captivităţii” al Părintelui Ioan a fost închisoarea
Jilava, un penitenciar socotit de tranzit, unde se practica o încercare diabolică, perversă, de
morală a deţinuţilor condamnaţi la pedepse mari, pentru a-i obliga să-şi renege convingerile,
să trădeze sau să subscrie unor nedemne minciuni. A fost “cazat” într-o celulă, lângă camera
mortuară. Prima impresie era, după mărturia sa, că locuia într-un mormânt. Gura de aerisire
se afla într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reuşea
să-şi usuce prosopul sau măcar batista.
Aici a trăit cel mai intens sentimentul că era preot. Într-o zi a fost dus la fierărie, întrucât
trebuia să fie transferat la Gherla. A fost culcat la pământ, pe spate, iar deţinuţi de drept
comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, aruncau în batjocură lanţuri ca să-şi aleagă.
În acel moment, ferindu-se de cei prezenţi, a luat lanţul, l-a închinat şi l-a sărutat, gândindu-se
la Sfântul Apostol Pavel şi socotindu-l ca pe o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. Se
pare că alegerea nu a fost dintre cele mai bune. În loc să aleagă unul mai gros şi mai lung, a
ales unul mai scurt şi mai uşor. L-au prins şi l-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-i fixa
niturile, operaţiune extrem de dureroasă, având în vedere că metalul “muşca din carnea vie a
picioarelor”. “Cătuşele americane” aplicate la mâini aveau particularitatea de a se strânge
automat în momentul mişcării mâinilor, provocând dureri îngrozitoare.
Echipat cu lanţuri şi cu cătuşe, a pornit înapoi spre celulă, biciuit cu îndemnul: “mişcă
banditule!”. La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-şi piardă
echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, nu a observat când cineva, din spate, cu o
înfiorătoare ură, i-a aplicat o lovitură de cizmă în zona lombară, însoţită de execrabilă o
înjurătură de mamă. Reacţia părintelui, demnă de cele mai alese tratate de aghiografie
creştină, a şocat atât pe agresor, cât şi pe confraţii de suferinţă: “Domnul Dumnezeul şi
Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate
păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este
dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Reiterând una din marile porunci şi virtuţi ale credinţei creştine, virtutea iertării, Părintele
Ioan a oferit un exemplu de excepţie, un model de vieţuire demn şi înalt, clar şi profund, ce a
făcut şi face din iubire şi iertarea prin iubire, după modelul hristic, condiţia sigură a unei
adevărate doxologii.
De la Jilava a fost transferat cu o dubă-tren la penitenciarul Gherla, o închisoare cu 365
de camere, construită de Maria Tereza. În tot acest timp, în Ungaria au izbucnit evenimentele
contrarevoluţionare. Însă faptul că această contrarevoluţie a fost înăbuşită în sânge a avut, se
vede, o puternică influenţă şi asupra deţinuţilor politici din România. A doua zi după acest
răsunător eveniment, în ideea prevenirii unei posibile acţiuni protestatare, au fost scoşi şi
înghesuiţi în holul penitenciarului şi obligaţi să se aşeze pe burtă, cu gura lipită de ciment.
Scena care a urmat a fost înfiorătoare. Comandatul Goiciu cu toţi subalternii, inclusiv
doctorul şi sanitarii, au început să-i lovească şi să-i calce cu cizmele, într-un vacarm
îngrozitor, în care se găseau cu prisosinţă lovituri bestiale, ţipete, gemete înăbuşite şi,
evident, o amplă varietate de înjurături. După amiaza însă, medicul şi sanitarii s-au ocupat de
pansarea rănilor. Şi nu putem să nu ne întrebăm, fie şi retoric: ironia soartei sau culmea
ipocriziei?
Regimul de detenţie era, fără doar şi poate, deosebit de greu, mai ales pentru oameni cu
conştiinţa nepătată, a căror vină a fost doar de a crede cu toată fiinţa în ceva, sau, mai exact,
în altceva decât regimul instaurat şi de a acţiona ca atare. Pe de o parte. Pe de altă parte,
regimul era îngreunat şi de capacitatea de ură, de forţa şi convingerea cu care o parte dintre
gardieni, cei mai neînsemnaţi pioni ai puterii, slujeau răului, răutăţii şi prostiei. Din
nefericire, pentru mulţi, răul devenise o a doua natură. Un exemplu elocvent, în cazul pe care-
l tratăm, ar putea fi şi acesta: în ziua întâi de Paşti, după Sfânta Liturghie, părintele Ioan
vorbea despre Învierea Domnului. De obicei, în discuţiile lor din celulă, fiecare vorbea despre
un subiect legat de profesia lui din libertate. La un moment dat, un gardian, tătar de
naţionalitate, poreclit “cap pătrat”, ce asculta, în ascuns, la vizetă, cu o vădită intenţie
punitivă, a întrerupt patetica expunere despre Înviere(a părintelui) şi i-a cerut să-l urmeze.
Motivul “ridicării” era barba sa, normală, am spune, la un autentic călugăr ortodox. Nici
argumentul că alţi deţinuţi, de alte confesiuni, nu şi-au tăiat barba, nici faptul că se aflau în
prima zi de Paşti, nu l-au oprit pe acel gardian, culmea, creştin ortodox, fiu de ţăran din
Minteiul Gherlei, să-l tundă şi să-l bărbirească pe călugărul Ioan, umilindu-l şi întristându-l
într-o măsură cu greu de exprimat. Curajul de a-l înfrunta pe “celebrul năbădăios” i-a adus
părintelui un transfer în cea mai mizerabilă celulă din Gherla, unde apa curgea pe pereţi,
dirijată într-un fel anume. Condiţiilor mizerabile li se adăugau tortura fizică şi psihică. Într-
una din zile “renumitul zbir al Gherlei”, plutonierul Somlea, care nutrea o imensă ură
împotriva preoţilor, i-a făcut părintelui o percheziţie. Părintele a fost dezbrăcat la piele şi pus
cu faţa la perete, în timp ce plutonierul răscolea printre haine. Atenţia i-a fost atrasă de un
cojocel, cusut de fraţii de suferinţă din bucăţele şi care, în timpul iernii crâncene, i-a fost de
un mare folos, apărându-l de frig şi de umezeală. Valoarea sa nu consta neapărat în aceasta, ci
mai mult în faptul că în spatele unui nasture era cusută Sfânta Împărtăşanie primită de la tatăl
său, la vorbitor, în preajma decesului mamei. Teama şi grija de a nu fi profanate sfintele l-au
făcut pe părintele Ioan să strige în inimă: “Maica Domnului, salvează sfintele!”. Şi minunea
s-a produs: nici nu s-a terminat rugăciunea interioară, că la uşă s-a prezentat un gardian foarte
grăbit, ce l-a anunţat pe tovarăşul Somlea că este chemat de urgenţă la comandant…
După evenimentele din Ungaria, un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, condamnaţi
la 20-25 ani de muncă silnică, au fost transferaţi la penitenciarul Aiud, segment existenţial
cunoscut în biografia părintelui Ioan ca “momentul Aiud”. Concentraţi în camere mici, cu
paturi supraetajate, fără aer şi în condiţii mizere, în scurt timp au început să fie seceraţi de
boli; dizenteria făcea ravagii incredibile. La toate acestea se adăugau lipsa asistenţei medicale
şi a medicamentaţiei. Din cauza mirosului provenit de la tinetă şi a lipsei de aerisire, deţinuţii,
sleiţi de puteri, se chinuiau abia făcându-şi vânt cu cearceaful. Când medicul şi politrucul
efectuau vizita de rigoare, se opreau la uşă şi, scârbiţi de miros, se îndepărtau, zicând: “Ăştia-
s criminali, mergem mai departe”. Zilnic scoteau morţi din celule. Cea mai zguduitoare
imagine i-a oferit-o lipsa de omenie a gardienilor, adevărate animale, care, atunci când
deschideau uşa, în fiecare dimineaţă, întrebau, rânjind, care este numărul morţilor.
Tortura a constituit una dintre cele mai redutabile folosite de anchetatori, şi nu numai,
pentru “marcarea adevărului”. Acţiunile absurde sistematice ce priveau măcinarea nervilor şi
secătuirea trupului în vederea “purificării” şi reeducării, alcătuiau, putem spune, un catalog
voluminos: de la imposibiltatea satisfacerii nevoilor fiziologice, la timpul reclamat de
organism până la anchetele de noapte, desfăşurate după scenarii incredebile (anchetarea de 4-
5 ori pe noapte, la intervale de maxim o oră; deschiderea uşiţei de la vizetă din trei în trei
minute, lăsarea uşii de la celulă deschisă, în timp ce pseudoboxeri patrulau pe coridor,
gesticulând şi ameninţând cu pumnii şi, evident, nelipsitele bătăi) de la extracţia dinţilor şi
odată cu ei a bucăţiolr de gingie până la călcarea în picioare a interogatului în aşa fel încât îi
ieşeau plămânii printre coastele rupte, de la hărţuieli şi silnicii până la oribile violuri, de la
silirea, pe diferite căi şi în repetate “şedinţe de demascare” să-şi recunoască condiţia de bandit
sau vreo imaginară vină, până la hulirea mamei şi batjocorirea tatălui, de la silirea de a scuipa
pe chipul Fecioarei Maria şi să o numească “marea curvă” sau de la profanarea bestială a
Mântuitorului, numit “marele idiot”, prin aceea că unul dintre ei trebuia să se aşeze în patru
labe, iar altul îl încăleca, zicând: “Acum intră Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin”, până
la stâlcirea în bătaie şi umplerea de sânge a vreunui prieten bun, de la silirea de a sta ore în şir
într-o poziţie chinuitoare, aplecat, cu mâinile la vârfurile picioarelor, în caz de mişcare
riscând o lovitură de rangă pe spate, până la a-şi mânca excrementele. Încet, încet, deţinutul,
devenea el însuşi un călău, capabil şi el de cele mai abominabile practici. Astfel, în funcţie de
vina şi de locul unde trebuia să se corecteze, să se îndrepte, el parcurgea un drum al decăderii,
fiecare treaptă coborâtă pe scara demnităţii fiind din ce în ce mai mizerabilă. Iată,veritabile
fascicole de sub-umanitate, servite ca metode de reeducare! Când nu-şi rupea venele cu dinţii,
cum au făcut unii, nemairezistând torturii, un asemenea om ajungea, probabil, fie un sfânt în
viaţă, fie se cobora la cea mai degradantă treaptă a regnului, unde era gata să spună orice şi să
facă orice.
De o parte din aceste metode nu a fost scutit nici Părintele Ioan, acesta vorbind, adesea,
cu durere, de anchetele de la Interne, de încarcerările în subsol, de atmosfera de iad, de frigul
şi curentul special oferit deţinuţilor anchetaţi, de multe ori mai eficient ca agresiunile fizice,
etc.
Întâlnirea cu Alexandru Drăghici, ministrul de interne al regimului de atunci, s-a dovedit
pentru părintele Ioan ocazia unei mărturisiri a credinţei în Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, în
credincioşii care cercetau cu o puternică convingere mânăstirea sa, dar şi bisericile, în
general. Dialogul înfiripat este demn de amintit urmărind exact declaraţiile părintelui: ”Într-
una din zile, în timp ce-şi făcea rugăciunile, cu faţa în direcţia crucii însemnate cu apă pe
perete, anchetatorul împreună cu un general au pătruns în celulă.
-Ce-ai făcut dumneata acolo pe perete?-m-a întrebat generalul.
-M-am rugat…
-Te ţii de prostii! Ce te-a făcut să îndobitoceşti lumea la mînăstire, ca să ajungi aici? - a
continuat cu dispreţ.
-Aş vrea şi pe dumneavoastră să vă îndobitocesc, domnule general, cu intenţia nobilă de a
vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mânăstire cu oamenii credincioşi.
-Pe mine n-ai să mă îndobitoceşti niciodată, decât pe prostimea şi ţărănimea care mai
crede în minunile voastre!…
Anchetatorul n-a ezitat să intervină ameninţător:
-Ai stricat totul, toată ancheta s-a dat peste cap, şi atitudinea dumitale va avea urmări
grave, fiindcă a fost în control chiar ministrul de interne, tovarăşul Alexandru Drăghici.
-Să fie sănătos şi să nu-mi insulte credinţa; eu sunt gata să-mi dau viaţa pentru credinţa
mea.”
Una din feţele ipocrite ale reeducării a fost şi metoda folosită în mai toate puşcăriile:
celor ce doreau să fie “reeducaţi”, li se făceau promisiuni că vor fi eliberaţi mai devreme; în
contra-partidă, celorlalţi le era exclusă certitudinea eliberării. Cei care consimţeau reeducarea,
îşi făceau, într-un ridicol şi grosolan spectacol, ”mea maxima culpa”, recunoscând cât de mult
au greşit împotrivindu-se regimului comunist, pe care, acum, îl ridicau în slăvi, pretinzând
solemn că-l vor sluji şi că niciodată nu vor unelti împotriva lui, socotindu-l chiar cea mai
bună soluţie şi o veritabilă fericire. Celor care refuzau participarea,metoda li se impunea
forţat, prin montarea unor difuzoare în celule. Faptul că cei reeducaţi beneficiau de un regim
alimentar foarte bun, iar celorlalţi li se dădea doar zeama rămasă de la masa celor dintâi, a
celor “purificaţi”, mulţi ajungând să se îmbolnăvească de scorbut şi de calcifierea oaselor,
este un alt aspect al sistemului formativ de tristă amintire.
Refuzul “nereeducabilului” părinte Ioan de a citi colegilor din blasfemia mediatizată sub
denumirea de: “Biblia hazlie”, l-au determinat pe comandantul Crăciun să dispună
transferarea sa la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură şi mai austeră izolare, creată
special pentru exterminare. I se dădeau trei surcele de lemn pe noapte pentru a face foc într-o
sobă de tuci, care nici nu se aprindeau bine, că se şi terminau. Noaptea dormea încovoiat
cârlig, din cauza frigului. Presiunile făcute în continuare pentru a ceda, s-au dovedit însă fără
succes. Într-una din acele nopţi lungi, când aşteptarea măcina, ca un vierme nevăzut, nervii şi
trupul, i-au apărut în vis imagini de la hirotonie, cu P.S.Episcop martir Nicolae Popovici,
binecuvântându-l cu dragoste. A doua zi dimineaţa afost scos de la Zarca şi transferat înapoi
în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, a fost eliberat.
O lege a existenţei, evocată minunat de Eugen Ionesco, ne spune că nu putem fi fericiţi
dacă nu credem în ceva sau cineva, într-o prezenţă, care să ne susţină şi să ne alimenteze
dorinţa de mai bine, de justiţie şi de adevăr. Iar momentele de maximă fragilitate evocate
confirmă cu prisosinţă aceasta. Adevărata fericire, în varii condiţii, o dă credinţa în
Dumnezeu, credinţa în grija Sa părintească pentru fiecare dintre noi. A fost şi cu toţi deţinuţii
puşcăriilor comuniste, cu acei nevinovaţi martiri ai simplităţii, cu acei mici Iovi sau Abeli,
este şi azi cu noi, oriunde. Cum, nu ştiu. Cel mai adesea poate, ca în relatările părinţilor,
alături de noi, împletindu-ne cununi de slavă, în timp ce suntem luptaţi, în felurite moduri, de
diavol; căci ştim că pentru a avea totul, trebuie, să dăm totul, pentru a fi fericiţi, trebuie să ne
asumăm suferinţa, iar pentru a cuceri cerul, trebuie să luptăm pe pământ.
Părintele Ioan n-a lipsit de pe baricadele speranţelor noastre şi ale acestui popor. Nu
lipseşte nici astăzi din conştiinţa românească şi mai ales din faţa sfântului altar, de unde,
slăvindu-l pe Dumnezeu, dă neîncetat mărturie. A ne concentra prea mult asupra raportului
dintre suferinţa din viaţă şi răsplata faptelor, ocolind nepermis adevărul ratificat de cea de-a
noua “fericire”, a ne lovi apoi de bariera psihologică pe care timpul tinde să o impună între
noi şi acele momente ale tristeţilor batjocorite şi a ne mulţumi finalmente cu simple
generalităţi confortabile, ar însemna nu numai să ne minţim cu şi prin menajamente, ci şi să
neglijăm faptul că exemplul lor sfânt marchează începutul unui nou capitol creştin al istoriei
contemporane. Iar aceasta ar fi nu numai imoral ci şi inestetic.
Articolul de faţă nu este şi nici nu se doreşte a fi o pagină de literatură. “Literatura şi
stilul frumos, ales, sunt pentru timpurile fericite”, spunea Gabriel Liiceanu, prefaţând o la fel
de tulburătoare “voce”. Este însă evocarea unei lumi trăite într-o înfundătură infectă a istoriei,
făcută de oameni şi cu oameni, cu vieţile lor, cu bestialitate, lacrimile, speranţele, idealurile,
tăcerea, chinurile şi moarte lor, ce se identifică în istoria omenirii sub numele de
“comunism”. Iar despre o asemenea lume, scriitorul rus Boris Pasternak, mort la 1960,
spunea în romanul: “Doctorul Jivago”, care, de altfel, a şi declanşat împotriva lui o puternică
companie de critici şi hărţuieli politice, următoarele: “Despre acea lume trebuie scris în aşa
fel încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre
ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit
Petersburgul Gogol şi Dostoievski, n-ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil.
Suntem încă departe de acest ideal.”
Chiar dacă azi nimeni nu se poate lăuda cu un geniu asemănător lui Gogol sau
Dostoievski, nu suntem, totuşi, foarte departe de acel ideal. Nu suntem pentru că mărturia
celor care au reuşit să supravieţuiască acelei infecte fundături a istoriei şi, mai ales, să
vorbească, există şi poate, oarecum, să suplinească absenţa iluştrilor scriitori de geniu. Spusa
lor, asemenea celei de faţă, născută din suferinţe, există şi e suficientă pentru a ne activa
coardele sensibile ale personalităţii noastre şi a ne obliga astfel, ca martori sau urmaşi, la
reflecţie şi la atitudine.

Florin-Spiridon Croitoru,

Bibliografie:

-Revista Memoria, nr.1,2,3,5,8,9,10,11/1990-1994;

-Martiraj ortodox în închisorile comuniste, ziarul “Cuvântul liber”, Tg.Mureş, dec 1991-
martie 1992;
-Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991;
-Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;
-Gabriel Liiceanu, Prefaţă la Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993;
-Octavian Paler, Vremea întrebărilor, Editura Albatros şi Editura Universal, 1995;
-Remus Radina, Testamentul din morgă, Editura, Bucureşti;
-J.Francois Revel, La connaissance inutile, Grosset, 1988;
-N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992;
-Cotidianul România liberă, mai-august/1991;