RUGĂCIUNEA ȘI CREDINȚA

MĂRTURISITOARE ÎN TEMNIȚELE
COMUNISTE

LUCRARE DE GRAD I CLERICAL

COORDONATOR: PREOT LECTOR DOCTOR MIHAI BURLACU

CANDIDAT: PREOT ICONOM STRAVOFOR ȘENDROIU NICOLAE

 INTRODUCERE

După al doilea război mondial, țara noastră a intrat sub influența Rusiei Bolșevice.
Poporul roman a fost forțat să îmbrățișeze doctrina comunistă. După alegerile false
conduse de comuniști, s-au ridicat foarte multi impotriva comunismului ateu. Conducerea
țării a inființat poliția politică și au apărul temnițele comuniste. Aceste temnițe,
cunoscute și sub numele de gulaguri în Uniunea Sovietică sau închisori politice în alte
țări comuniste, au fost folosite pentru a suprima și a înfrânge opoziția politică și pentru a
întemnița cetățenii considerați periculoși sau indisciplinați din perspectiva regimului.

În temnițele comuniste din România condițiile de detenție erau de obicei extrem de

rele și inumane. Prizonieri politici erau supuși la tortură, lipsuri alimentare, și abuzuri
fizice și psihologice. Aceste metode erau folosite pentru a-i îngenunchea și a le distruge
spiritul de opoziție.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de temnițe comuniste este gulagul sovietic.
Acesta a fost un vast sistem de lagăre de muncă forțată în Uniunea Sovietică, care a
funcționat pe mai multor decenii. Milioane de oameni au fost deportați în gulaguri și sute
de mii au murit ca urmare a condițiilor grele de trai, bolilor sau execuțiilor sumare.

În Romănia se pare că detenția a fost mai aprigă decat în celelalte state comuniste, și
menționam ca metodă unică de totură în lume, Fenomenul Pitești. Era o formă de
reeducare în care eru folosiți deținuții pentru a tortura pe ceilalți deținuți. Noii deținuți
erau bătuți pănă deveneau și ei călăi pentru colegii lor. În final deținuții care au fost
folosiți ca prim lot de călăi li sa inventat un process și au fost executați. În urma acestei
nebunii ce a durat intre anii 1945 – 1964, au suferit mii de tineri, elevi, stidenți, profesori,
țărani, și clerici. Nici măcar în Gulagurile sovietice nu vom întâlni asemenea metode.
Singurul stat unde vom putea observa procese similare de reeducare va fi China Maoistă,
unde există un experiment asemănător în închisorile de la Pekin. Acolo, toți deținuții erau
reeducați printr-un proces similar, urmând a deveni comuniști convinși. La Pitești și
Pekin, sistemul de reeducare avea aceleași planuri, și anume transformarea deținuților în
torționari și folosirea lor împotriva altor deținuți, până la atingerea scopului
propus:reeducarea în spiritul comunist. Fenomenul Pitești va depăși în oroare, și nu în
durată, reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin.

În regimul celular de izolare, timpul însuși devenea tortură. Nicolae Steinhardt, care
a trăit asemenea cumplite experiențene arată cum ,, Tortura fără unelte, prin așezarea
față în față în vid a două entități, omul și timpul pur. Tortura print imp. Omul și timpul,
nimic alceva. Tortura prin timp și mister – nu știi ce e în jurul tău cu ochelari negri, nu
știide unde vin țipetele sfâșietoare… Picătura chinezească a căutării care la fiecare
douăzeci de secunde te cercetează. Timpul unealtă invizibilă care nu lasă urme, mai puțin
decât bastonul de cauciuc. Timpul Darul cel mai de preț și doșmanul cel mai necruțător,
când e izolat și abstract, când nu mai e decât clopot de vid în care persist a viețui numai
neliniștea, nesiguranța, închipuirea dezlănțuită.,,1

Este important să înțelegem și să studiem cele întâmplate în temnițele comuniste,

pentru a nu uita atrociitățile și abuzurile care au avut loc în trecut și pentru a ne asigura
că astfel de evenimente nu se mai întâmplă în viitor. Documentarea și conștientizarea
despre aceste fenomene, ne ajută să apreciem mai multă libertatea și democrația și să ne
implicăm mai mult în promovarea și apărarea drepturilor omului.

2. MĂRTURII ȘI GÂNDURI ALE CELOR ÎNCERCAȚI

ION IOANID

Ion Ioanid s-a născut la 28 martie 1926 în comuna Ilovăț, județul Mehedinți (tatăl
său, Tilică Ioanid, boier și ministru, a decedat în 1940). Tot la Ilovăț, în casa părintească,
a fost botezat de preotul din sat. Naș i-a fost Octavian Goga, cu care tatăl lui a fost
prieten nedespărțit de-a lungul întregii vieți atât de agitate a generației lor. Primele clase
de liceu le-a făcut în București, la Liceul Sfântul Sava, iar ultimele la "Spiru Haret".
Bacalaureatul și-l dă în 1944, împreună cu absolvenții liceelor din Turnu Severin, în
localul școlii din Sisești, comună în care, din cauza bombardamentelor anglo-americane,
se refugiaseră profesori și candidați. În toamna aceluiași an, din cauza invaziei sovietice,
ajunge cu întârziere în București și pierde termenul de înscriere la facultate. S-a înscris
apoi la Facultatea de Drept, dar în anul al treilea a fost exmatriculat din cauza originii
sociale "nesănătoase".

Arestat în 1949 pentru că l-a ajutat pe vărul său, Gheorghe Boian, să redacteze două
scrisori ce urmau să fie trimise în străinătate. Anchetat la penitenciarul Malmaison.
Rearestat în iulie 1952. Torturat cu bestialitate în timpul anchetei. Condamnat la 18 ani
muncă silnică pe baza unor probe fabricate de Securitate. Detenţia la Piteşti, Jilava şi
mina Cavnic, de unde a reuşit să evadeze împreună cu un grup de deţinuţi la 6 iunie
1953. Prins în septembrie 1953 la Bucureşti. Anchetat la Securitatea din Satu Mare.
(Mama sa, Elena, a fost arestată pentru că, în loc să-l denunţe, l-a ajutat să se ascundă).
Condamnat din nou. Detenţia la penitenciarele Oradea, Aiud, Jilava, Piteşti, Timişoara,
colonia de muncă Ostrov.

În iulie 1952 este însă arestat din nou, de aceasta dată judecat și condamnat la 20 de
ani muncă forțată. După un scurt popas în Jilava și Oradea, este trimis, împreună cu un
lot numeros, la mina de plumb de la Cavnic, de unde, în primăvara anului următor
(1953), evadează împreună cu alți câțiva deținuți. După câteva luni de libertate trăită în
clandestinitate, este prins și se întoarce îndărăt în temniță, printre camarazii săi.
1
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1999
 Tânarul Ion nu era un rebel, nu era nici un mare credincios, ci un om simplu ce Îl
avea pe Hristos in suflet. În momentul când viața la târât in situații critice, credința in
Dumnezeu l-a întărit si i-a dat speranță. La început, nu știa despre severitatea securității.
Când a fost arestat prima oară, se comporta ca un tânăr perspicace și nepăsător, îi lua
peste picior pe securiști. Istorisește că atunci cănd au venit să caute prin casă dovezi
despre legăturile lui cu străinatatea, a observant ca pistolul cadrului militar nu avea
încărcător. Vrănd să se afirme, sa arate că nu îi e frică a spus tare ce găndea. Nu s-a
intâmplat nimic atunci. Dar atitudinea sa a atras mereu ura securiștilor care au căutat să-l
pedepsească drastic. Chiar el afirmă – atunci nu stiam să-mi țin gura, mai târziu am
învățat. Practic suferintele și interogatoriile l-au învățat sa fie smerit si atent. Rugăciunea
și credința în Hristos, erau printre singurele lucruri la care nu puteau ajunge persecutorii.
Ei doreau ca acești tineri, să se dezică de Hristos și de familie, să le șteargă sufletul
pentru ca să făurească noul om – ,,omul communist ateu,,. În cazul lui Ioan, și a altor
tineri, nu au reușit să șteargă devotamentul față de familie și Dumnezeu. El a avut tărie
de caracter, credință și nadejde. Nu a lăsat suferințele trupesti să afecteze sufletul.
Pedepsele erau aspre tocmai pentru a îngenunchea voința :

„Pedepsele se ţineau lanţ pentru orice fleac. În lagăr: dacă nu salutai gardianul, dacă
nu mergeai în pas alergător de la baracă la masă, de la baracă la duş, de la duş la
baracă sau pentru orice fel de pedepse care variau de la gardian la gardian. În mină:
dacă nu-ţi făceai norma, dacă erai surprins odihnindu-te. Carcerele funcţionau în
permanenţă. Erau nişte gherete din scânduri, [în care] cu greu încăpea un om în
picioare, dar erau băgaţi şi câte doi. Printre scânduri sufla vântul şi viscolul iar de sus
te ploua sau te ningea, după vreme, căci nu erau acoperite. Tămâie [comandantul cu
producţia] a adus personal o îmbunătăţire: a bătut pe pereţii interiori ai carcerelor
sârmă ghimpată, ca să nu poţi sta rezemat. Pedepsele se executau în timpul nostru liber.
Dacă primeai trei zile de pedeapsă, intrai în mină cu schimbul tău şi la ieşire erai închis
în carceră până-ţi venea iar rândul să intri în mină. După trei zile erai în culmea
epuizării: de munca din mină, de nesomn şi de frigul din carceră unde n-aveai voie să
intri nici cu pulover, nici cu cojoc.” 2

Prin memoriile sale, ne face cunoscută o pagină tristă a istoriei poporului român.
Deasemenea transmite dârzenia celor incercați, puterea sufletească cu care au reușit să
treacă sănătoși psihic de presiunile fizice și psihice, primate de la anchetatorii comuniști.

,,Recunosc că nici înainte de arestare și cu atît mai mult după experiența vieții petrecute
în închisoare nu m-au impresionat și nu am fost în stare să acord respectul cuvenit, din
principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor ierarhiei vreunei organizații, fie ea politică,
militară, ori bisericească, decît în măsura în care oamenii care le reprezentau erau, într-
adevăr, respectabili. Nici uniformele, nici numele sonore, nici originea socială, nici
chiar vîrsta părului cărunt nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte criterii decît ale

2
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, edit. Albatros , București, 1991
onestității și caracterului integru. [...] Am respectat și admirat numai noblețea de
caracter. Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca !”3

„În virtutea aceleiași solidarități, care mă leagă si azi de vechii mei camarazi de
detenție, dedic această carte de amintiri celor care au trecut prin închisorile comuniste
și nu mai sunt acum printre noi, ca sa știe, acolo în lumea în care se afla, ca nu i-am
uitat. De asemenea, și celor care au supraviețuit închisorilor și își trăiesc ultimii ani
într-o "libertate" suspectă , care pregetă să le facă dreptate. Dar am scris aceste amintiri
și pentru ceilalți, pentru acei neoameni care și-au legat semenii în lanțuri, i-au lovit și
schingiuit, i-au înfometat și i-au ucis fără milă, ca să știe și ei că nu i-am uitat și că
numele și faptele lor vor fi consemnate în paginile de rușine ale istoriei noastre" 4

Cele cinci volume sub denumirea Închisoarea noastră cea de toate zilele sunt un
document istoric veritabil, un roman memorialistic cutremurător și un manual de
rezistență, așa cum descrie opera lui Ion Ioanid. Autorul ne-a prezentat povestea vieții
sale, periplul prin închisorile comuniste, încercările de evadare și suferințele prin care a
trecut în postura de prizonier al unui regim totalitar. Ioanid descrie experiența în cele mai
mici detalii, cu scopul de a introduce pe cititor în atmosfera tulburătoare a lagărului de
muncă de la Cavnic sau în atmosfera apăsătoare, chinuitoare a micuței celule din
închisoarea din Oradea. Cu toate că a suferit mult, Ioanid și-a păstrat umorul, o
modalitate de păstrare a sănătății psihice, un mijloc de supraviețuire. Poveștile sunt un alt
mecanism de supraviețuire. Ioanid este un colecționar de povești. El este un bun
ascultător și observator, memorând istorisirile celorlalți deținuți pentru a le reda în cartea
sa, cu scopul de a nu fi uitati. El întocmește o listă cu nume unde sunt trecuți cei cu care
să se întâlnească, vii și morți, cei care au supraviețuit și cei care au pierdut lupta cu
suferința. Astfel lista sa devine un pomelnic, dar și o rememorare colectivă a tuturor
deținuților. Spre deosebire de alte romane documentare despre închisorile din România,
aici apare lagărul de muncă și evadarea. Ion Ioanid reușește să evadeze de la Cavnic,
trăind o viață în munți, lasându-se la mila localnicilor din satele prin care trecea. El
întâlnește oameni buni, români adevărați, care fac front comun împotriva regimului
impus cu forța. Ioanid poate fi comparat cu cei din rezistența anticomunistă, dar fără
armă. Este un fin psiholog și un manipulator excelent, astfel încât știe în cine să aibă
încredere și reușește să iasă basma curată din toate situațiile de criză. Hățișurile
Maramureșului îi oferă libertatea fizică, însă el este cel mai liber om, pentru că se opune
regimului, pentru că, evadând, a păcălit sistemul și a scos la iveală fisurile lui. Imediat ce
a ajuns în București, a reluat toate relațiile cu apropiații săi, menținând garda sus. Însă
civilizația spune cuvântul. Ioanid se lasă pradă obiceiurilor dintr-o viață anterioară
închisorii, o viață care îi va fi fatală. El lasă garda jos și va fi arestat după o sută de zile
3
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediția I, Albatros, București, 1996,
vol. 5, p. 264
4
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediția I, Albatros, București, 1996,
vol. 5, p. 269
de libertate. În ființa lui Ioanid se împletesc două existențe, o civilizație și alta a
închisorii, determinată de un comportament specific. Atunci când este arestat iar, statutul
său se schimbă. Este privit ca o legenda, care a reușit să scape de sub ochiul vigilent al
sistemului, este un erou care se gândește tot timpul la celalți. El trăiește pentru
colectivitate, nu pentru sine. În închisoare nu va mai fi bătut, chiar dacă tratamentul va fi
mult mai dur. Este un roman impresionant, pe care l-am citit ca pe o carte de
fictiune. Plin de suspans, traume și mecanisme de rezistență, „Închisoarea noastră cea de
toate zilele” ne vorbește despre o realitate cruntă, pe care bunicii și părinții noștri au trăit-
o, ne prezentarea o închisoare simbolică reprezentată de constrângerile comunismului, pe
care toți românii, fie ei în lagăre, fie liberi le-au trăit pe pielea lor.

VALERIU GAFENCU

Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, unde
sălășluiește Hristos. - Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu s-a născut în teritoriul actualei Republici Moldova. A urmat școala
primară la Sângerei și Liceul Teoretic „Ion Creangă” din Bălți între 1932-1940. A
absolvit liceul în vara anului 1940 și s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași. La câteva
zile după absolvirea liceului a fost martor la Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei
de Nord. Gafencu a trecut Prutul împreună cu tatăl, mama și surorile sale și s-au refugiat
la Iași. Fiul, împreună cu tatăl, au revenit în Basarabia ocupată, pentru rezolvarea unor
probleme legate de gospodăria părăsită.

În anul 1941 Gafencu era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie
din Iași și a locuit în Iași, inițial pe str. Păcurari nr. 9 și apoi pe str. Florilor nr. 10. A
condus din 19 ianuarie 1941 organizația legionară „Frățiile de Cruce” din orașul Iași,
luând în primire sediul organizației de pe str. Lăpușneanu de la Anatole Sarău, care a
plecat la București.

La 21 ianuarie 1941, în perioada Rebeliunii legionare, Valeriu Gafencu a dat

conducerii Liceului de Băieți „Mihail Kogălniceanu” din Iași un ordin verbal pentru
suspendarea cursurilor timp de o oră (între 10 și 11) și s-a adresat elevilor liceului,
adăugând cu acest prilej că „elevii sunt un explozibil mai puternic decât dinamita, că sunt
elita și conducătorii de mâine ai țării și că avem dușmani înlăuntru pe iudeo-masoni, iar
în afară, pe Ruși, care ocupă mereu câte un ostrov din Delta Dunării”. Două zile mai
târziu doi tineri legionari s-au prezentat la școală și au anunțat suspendarea cursurilor din
ordinul prefectului și au lipit afișe pentru participarea elevilor la o întrunire. Ceva mai
târziu a venit și Valeriu Gafencu pentru a verifica executarea ordinului. Elevii au fost
împiedicați să se prezinte la cursuri în ziua de 23 ianuarie 1941, iar unii și în ziua
următoare, consemnează un raport din 30 ianuarie 1941 al directorului Liceului de Băieți
„M. Kogălniceanu” din Iași.

Arestarea și condamnarea

După înăbușirea rebeliunii, Valeriu Gafencu a fost învinuit că, în calitate de

conducător al Frățiilor de Cruce din Iași, i-a instigat pe elevii Liceului Internat și Liceului
de Fete „Oltea Doamna” să nu se prezinte la cursuri în ziua de 23 ianuarie 1941, fapt care
a fost perceput de autoritățile antonesciene ca un act de „nesupunere față de autoritățile
școlare”. Într-o declarație dată la 15 martie 1941 în fața judecătorului de instrucție al
cabinetului No. 3 de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului 4 Armată, Valeriu Gafencu a
recunoscut că a avut ședințe cu membrii Frățiilor de Cruce în zilele de 21 și 22 ianuarie la
sediul de pe str. Lăpușneanu, a condus coloana Frățiilor de Cruce de la sediul organizației
până la cazarma de pe str. Lascăr Catargi în după amiaza zilei de 22 ianuarie, a participat
la manifestațiile legionare din Piața Unirii din seara zilei de 22 ianuarie și s-a prezentat în
dimineața zilei de 23 ianuarie la Liceul Internat și la Liceul Oltea Doamna pentru a
comunica suspendarea cursurilor în acea zi, afirmând că a făcut acest lucru din proprie
inițiativă. Tot atunci a negat însă că i-ar fi îmbrăcat pe elevi în cămăși negre și că i-ar fi
înarmat cu pistoale. Valeriu Gafencu a fost condamnat, într-un lot de 18 persoane, prin
sentința nr.485/94 din 25 mai 1941 a Tribunalului Militar al Corpului IV Armată la o
pedeapsă de 3 luni și o zi închisoare corecțională și 2.000 lei amendă corecțională pentru
„instigare publică”.

A fost eliberat la scurt timp și a plecat la munte, apoi s-a întors acasă și și-a susținut
examenele de sfârșit de an. Și-a reluat apoi activitatea de propagandă legionară, iar în
toamna anului 1941 a fost surprins de autoritățile regimului Antonescu împreună cu Paul
Miron în timpul unui ritual legionar organizat în via Weisbuch din cartierul Copou (din
nordul Iașului). În declarația dată la 23 noiembrie 1941 în fața șefului patrulei el și-a
asumat integral vina pentru organizarea acelei ședințe legionare și a susținut că nu a
urmărit „niciun gând rău pentru Națiunea mea”, ci că dorea doar reabilitarea Mișcării
Legionare, al cărui „ideal atâta de curat și măreț” fusese compromis de conducătorii ei
„de mâna a doua, mai slabi ca moral, departe de linia de conduită a Căpitanului”.[12] I s-a
imputat cu acest prilej că ar fi recrutat câțiva elevi ai Liceului Militar din Iași prin
intermediul lui Paul Miron și Mircea Burlibașa (elevi în clasa a V-a la acest liceu) și că ar
fi organizat, împreună cu aceștia, o ședință legionară secretă.

Valeriu Gafencu a fost judecat din nou și condamnat prin sentința nr. 2374/941 din 5
decembrie 1941 a Curții Marțiale a Corpului 4 Armată la o pedeapsă de 25 ani muncă
silnică și 1.000 lei cheltuieli de judecată pentru „Crima de Constituire de Asociațiune și
activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat”. Elevii Paul Miron și Mircea
Burlibașa au fost condamnați pentru același delict la câte 15 ani muncă silnică și 500 lei
cheltuieli de judecată, în timp ce ceilalți patru elevi (Ilie Niță, Mihai Onică, Traian
Păstrăvanu și Vasile Mihăilescu), cărora li s-au găsit circumstanțe atenuante, au fost
condamnați pentru „Crima de participare la o adunare a unei asociațiuni cu caracter
legionar potrivnică ordinei existente în Stat” la câte 3 ani închisoare corecțională și 300
lei cheltuieli de judecată.

Perioada de încarcerare

A trăit o criză mistică în timpul încarcerării la închisoarea Aiud și a început să capete

o latură ortodoxistă, motiv pentru care Nicolae Steinhardt l-a numit mai târziu „sfântul
închisorilor”. Tot la această închisoare făcea parte din gruparea lui Traian Trifan, formată
din Marian Traian, Maxim (Marin) Naidin, Ioan Ianolide, Iulian Bălan, Nicolae Mazăre,
Nicolae Trifoi, Pleniță Popescu (zis și „Popescu Dumnezeu”), Anghel Papacioc și Jacotă
Popescu, grupare orientată spre o dimensiune mistico - religioasă dar și ideologică.
Potrivit istoricului Mihai Demetriade, citând dosarul de la A.C.N.S.A.S, gruparea
exagera în posturi și rugăciuni.

Efortul duhovnicesc al misticilor era structurat pe trei coordonate: lecturi biblice și

teologice, viața liturgică și rugăciunea inimii. În anul 1943 a fost izolat, împreună cu alți
deținuți, în „zarca” închisorii Aiud, unde, potrivit prietenului deținut Ioan Ianolide, a
început să practice rugăciunea inimii și a înlocuit o mare parte a preocupărilor zilnice cu
rugăciunea. Practicarea rugăciunii l-a transformat în plan sufletesc și l-a ajutat să
depășească condițiile grele ale detenției, făcându-l să afirme: „Sunt atât de fericit încât aș
vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu [...], să ajungă fericirea mea
până la Cer!”. 5

La 2 octombrie 1944, Parchetul Curții Marțiale C.I.T. Secția II-a Balș a trimis ordinul
nr. 34638 către Penitenciarul Aiud, cerând punerea în libertate a deținutului Valeriu
Gafencu pe motiv că fapta sa a fost amnistiată prin Decretul de Amnistiere nr.
1629/1944, dar conducerea penitenciarului a răspuns la 23 noiembrie 1944 că
instrucțiunile primite nu permit eliberarea persoanelor condamnate pentru politică
legionară. Cu toate acestea, doi ani mai târziu, pedeapsa inițială de 25 de ani de muncă
silnică pe care o primise Valeriu Gafencu i-a fost redusă cu 6 ani și 3 luni prin hotărârea
judecătorească nr. 1405/1946. Acesta a fost încarcerat la Pitești. În anul 1949,
conducerea comunistă a dat o nouă sentință pentru continuarea pedepsei, condamnatul
fiind transferat în același an la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna în stare gravă,
slăbit, îmbolnăvit de tuberculoză, insuficiență cardiacă și apendicită. Potrivit istoricului
Mihai Demetriade, acesta a fost transferat la Târgu Ocna în iunie 1950, împreună cu Ioan
Ianolide. Valeriu Gafencu a continuat să practice rugăciunea inimii la penitenciarul
Târgu Ocna și i-a învățat, potrivit unei alte mărturii, pe tinerii deținuți Octav Anastasescu
(n. 1929) și Aurel Caramitru (1921-1953) să practice rugăciunea inimii prin rostirea ei
între două bătăi ale inimii.

A crescut într-un mediu profund creștin, iar credința și valorile sale morale solide au
jucat un rol esențial în viața sa. Încă de la o vârstă fragedă, el a fost atras de viață
monahală și a visat să devină călugăr. În 1942, Valeriu Gafencu a fost arestat pentru că
5
Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești, Sighetul Marmației, 2006
era împotriva regimului comunist și a fost închis în temnițele regimului. Aici, a îndurat
suferințe cumplite și tortură fizică și psihologică. Cu toate acestea, el nu și-a pierdut
niciodată credința și curajul. Valeriu Gafencu a trăit în condiții inumane, fiind supus la
munci forțate extenuante și lipsit de cele mai elementare nevoi umane. Cu toate acestea,
el a găsit puterea de a rămâne demn și de a-și menține integritatea morală. Credința
profundă a lui Valeriu Gafencu în Dumnezeu a fost o sursă de putere și încurajare în
timpul suferințelor sale. El a găsit alinare în rugăciune și meditație și a avut o încredere
absolută în voința divină. Credința la ajutat să rămână neînfricat și să nu renunțe la
valorile sale în fața torturii și a opresiunii. Chiar și după eliberare, Valeriu Gafencu a
continuat să lupte pentru libertate și dreptate în România comunistă. El a fost un exemplu
de curaj și sacrificiu pentru mulți alți deținuți politici, inspirandu-i să reziste și să rămână
demni în fața regimului opresiv.

Părintele Nicolae Grebenea spune despre Valeriu - ,, Era smerit, cu preocupări

spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, vroia să rămână pe o linie de
onoare și a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit și frumos de făcut era present.
Era tânărul care pe zii ce trecea stârnea admirația tuturor. Erau în temniță și atitudini rele,
criticabile. Le știa. Era cu ochiul deschis. Dar el nu osândea pe nimeni. Citea Biblia și
numai carți religioase. Era foarte inteligent și prindea repede sensul just al textelor sfinte.
Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă legătura cu literature
noastră și cu unele cărți științifice de valoare, adică să citească și altceva decât literatură
religioasă. Dar el a refuzat. Dacă am cele mai bune bucate de ce să recurg la surrogate.
Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva.“6

Pentru a înțelege puterea sa sufletească voi transcrie aici parti din scrisorile pe
care le trimitea acasă, unde observăm că are puterea de a înbărbăta pe ceilalți, de a da
sfaturi creștinești, și de a transmite curaj și nădejde.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi credeţi nelimitat. Eu sunt mulţumit sufleteşte şi împăcat cu

mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care şi-a găsit pacea în
înţelepciunea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai în adevărul
evanghelic îşi poate găsi omul liniştea de suflet. Dragile mele surori, vă rog păziţi-vă de
păcat, trăindu-vă viaţa în curăţenie! Numai aşa veţi birui în viaţă. (Aiud, 3 iulie 1942)

Vă doresc din suflet tot binele şi fericirea! Fiţi cuminţi şi păstraţi-vă cât mai curate,
căci curăţenia sufletească e cea mai scumpă comoară. Apropiaţi-vă cât mai mult inimile
de Dumnezeu, de cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căci de la El şi numai de
la El, ne vine tuturor mântuirea. (Aiud, 1 sept. 1942)

Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire

sufletească, îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi Calea. Cât sunt de
fericit când simt vibrând spiritul creştin, voi poate niciodată nu veţi putea înţelege.

Fi-ţi cuminţi şi păstraţi-vă curăţenia sufletelor, căci sufletul e scânteia divină ce s-a
sălăşluit în noi. De aceea, nu avem dreptul să-l pângărim. De veţi trăi în curăţenie
6
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, edit. Albatros , București, 1991
sufletească, va veni ziua când veţi auzi în voi, glasul conştiinţei, al adevărului,
îndemnându-vă să săvârşiţi numai fapte bune şi iubite de Dumnezeu! Atunci veţi trăi
suprema fericire. Altfel, viaţa vă va apare ca un calvar fără sens.

Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii – cărarea luminoasă ce urcă spre
Cer. Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop:
de a suferi fără nici o nădejde. De aici, de unde se pot vedea clar orizonturile vieţii, şi
unde trăiesc o continuă purificare de suflet, cu un scop precis – mântuirea – calea ce
duce spre Înviere -, te rog pe tine (ca şi pe surorile mele scumpe), să-ţi păstrezi
curăţenia, care e cea mai scumpă comoară.

Vă rog din suflet citiţi Biblia. În fiecare seară, înainte de a vă culca, în jurul mamei,
strângeţi-vă voi, copile scumpe ale inimii mele, şi, cu seninătate, reculegeţi-vă câteva
momente şi citiţi câte un capitol din Evanghelie, un capitol din Epistole şi câte un psalm.
Cu multă evlavie apoi, faceţi-vă rugăciunea de seară. E mult mai bine primită de
Dumnezeu rugăciunea în comun, pentru că sufletele toate se întâlnesc în acelaşi duh şi se
înalţă spre cer cu multă cucernicie şi tărie. Cântaţi „Tatăl nostru”. Apoi culcaţi-vă
liniştite, după ce, mai întâi, v-aţi închinat perniţele.

Despre Valeriu lui au scris alți doi frați de suferință, Ion Ioanid și Nicolae Steinhardt.
Ei relatează că tânarul Valeriu a fost un om cu credință tare, care a rezistat eroic în fața
asupririlor, dând curaj și celorlalți colegi de celulă. Valeriu Gafencu a fost numit sfânt al
închisorilor de către Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii.

„Era cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de
nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa
nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat.” Aurelian Guţă

„În ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea
rezemat la marginea patului, iar capul îi cădea în piept. [...] Tusea îl epuiza, se
congestiona şi adesea scuipa sânge. [...] Rugăciunea lui continua şi în somn şi asta îi
dădea pe chip o strălucire bine-plăcută, care se răspândea şi în jur.” 7

„Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. [...]
Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit. ” - acestea sunt ultimele
cuvinte ale lui Valeriu Gafencu, aşa cum şi le aminteşte prietenul său Ioan Ianolide.

După moartea sa prematură în 1952, dar mai ales dupa anul 1989, Valeriu Gafencu a
devenit un simbol al rezistenței și un martir al credinței ortodoxe în România. Moștenirea
sa continuă să influențeze și să inspire oamenii din toată lumea, care să recunosc
sacrificiul său și curajul de a se opune tiraniei comuniste – atee. Suferințele lui Valeriu
Gafencu în timpul detenției și curajul său neclintit în fața opresiunii comuniste îl fac un
exemplu de inspirație și un simbol al luptei pentru libertate și demnitate umană. Credința
sa profundă în Dumnezeu îi oferă puterea de a rămâne demn și de a păstra valorile sale
în ciuda suferinței intense. Moștenirea lui Valeriu Gafencu continuă să trăiască și să
7
Ion Ioanid, Op. Cit.
inspire generațiile viitoare să lupte pentru libertate, justiție și respect față de demnitatea
umană.

BARTOLOMEU ANANIA

Î.P.S. Bartolomeu Anania a fost unul dintre cei mai cunoscuți și respectați ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române. Născut pe 18 martie 1921 în comuna Arsuri, județul Bacău,
într-o familie de preoți, Bartolomeu Anania a urmat calea religioasă a o vârstă fragedă. A
studiat teologia la Facultatea de Teologie din Sibiu și-a continuat pregătirea la Institutul
Teologic din București, unde a obținut doctoratul în teologie. P.S Bartolomeu Anania a
fost cunoscut pentru implicarea sa în lupta împotriva regimului comunist din România și
pentru curajul de a-și exprima opiniile în mod deschis. În timpul regimului comunist,
biserica și preoții au fost supuși unei puternice presiuni și persecuții. Cu toate acestea,
Bartolomeu Anania nu a cedat intimidărilor și a continuat să predice și să slujească
credincioșilor săi într-un mod curajos și dedicat.

În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația legionară „Mănunchiul de

prieteni”, a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în „Frăția de Cruce”,
organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Bartolomeu Anania: „...Nu am
apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941,
la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani), „Frăția
de Cruce” din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei
guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică
fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în
„Frăția de Cruce” din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și
că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie,
corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public,
spirit de sacrificiu.”

În anul 1958, Î.P.S. Bartolomeu Anania a fost arestat de către regimul comunist și
închis în temnițele politice. Motivul principal al arestării sale a fost opoziția față de
politica ateistă a regimului, dar si stigmatul că este legionar.

„În noaptea de 13 spre 14 iunie au venit, mi-au făcut o

cruntă percheziţie, mi-au luat toate manuscrisele din casă şi le-au dus la
securitate unde am avut o anchetă foarte grea, de unsprezece luni. Au vrut să
mă agaţe de Rugul Aprins dar nu avea consistenţă, au vrut să mă agaţe de lotul
intelectualilor, iar nu a avut consistenţă. Voiau totuşi să îmi dea o pedeapsă
exemplară şi în toate acestea erau defapt pe la periferie. Au vrut să mă lege
de lotul lui Radu Gyr, nu a avut consistenţă şi atunci mi-au inventat. Mi-au construit un
process de jos până sus. Aşa se face că în anul următor, în 1959, în mai, am fost
judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi
încarcerat mai întâi la penitenciarul din Ploieşti. Era celebrul articol
209 Cod Penal: crimă de uneltire contra ordinii sociale. Şi aici intra orice,
de la un banc politic până la organizaţie armată. “8

Înalt Prea Sfinția Sa, însă, n-a fost doar metaforic "ocnaș" al lui Hristos, ci și în
modul propriu al cuvantului. A facut ani grei de temniță pentru convingerile sale, în
vremea cand cei fara de Dumnezeu doreau sa anihileze tot ce era spiritual și romanesc.
Dupa ce, in anul 1947, a fost expulzat din Universitatea din Cluj, în urma grevei
studențești pe care o condusese, a ratacit fugar din loc în loc "urmarit de poterele poliției
politice", pentru o vreme a ajuns ucenic al vrednicului de pomenire Patriarh Justinian. Îi
era diacon si bibliotecar. Ca să nu-i tihnească nici la palatul patriarhal, securitatea îl
urmarea cu o "vigilență" dracească. Motivul banal pentru care a fost arestat pentru a dua
oară, este faptul ca s-ar fii găsit in podul bisericii Antim materiale legionare. De fapt
securitatea dorea intimidarea și depărtarea lui de enoriași de societatea pe care vroiau să
o îndocrineze. În ceea ce privește temnițele comuniste, Bartolomeu Anania a fost el
însuși un suprațuitor al represiunii regimului comunist. Detenția din penitenciarul Aiud, a
fost o experiență traumatică care i-a marcat viața și a contribuit la determinarea sa de a se
opune ferm abuzurilor și violenței regimului comunist. Bartolomeu Anania a scris și
vorbit deschis despre suferința și nedreptățile din perioada comunistă. În scrisorile și în
discursurile sale, a vorbit despre experiența sa personală în temnițele comune și despre
atrocitățile comise de regimul comunist împotriva creștinilor și a Bisericii. El a subliniat
modul în care comuniștii au încercat să suprime credința și libertatea religioasă în
România, prin închiderea bisericilor, arestarea preoților și torturarea creștinilor.
Bartolomeu Anania a evidențiat și rezistența spirituală a creștinilor în fața regimului
comunist, pledând pentru credința în Dumnezeu și în puterea rugăciunii în timpurile
grele. El a încurajat oamenii să nu-și piardă speranța și să rămână fideli valorilor lor
religioase și morale, chiar și în fața persecuției și a nedreptății. În lucrările și predicile
sale, el a condamnat regimul totalitar comunist, evidențiind represiunea, persecuția și
încălcarea drepturilor omului. A pledat pentru libertatea religioasă și pentru respectarea
demnității umane în fața opresiunii comuniste. Cu toate acestea, trebuie menționat că
Bartolomeu Anania a fost un om al credinței și al iertării. El a îndemnat la iubire și
compasiune față de cei care au comis abuzuri în trecut și a promovat reconcilierea și
vindecarea națională.

În conferința susținuta de el, Rugăciunea izvor de putere în încercările vieții,

subliniază faptul că deținutul nu se ruga, precum orice creștin pentru sanatate, ci se ruga
ca Dumnezeu să-l țină la limita de jos a sănătății și a puterii de rezistență, și să-i țină
sufletul sănătos. Tortura fizică urmărea de fapt distrugerea sufletului. Deținuții
8
Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în incercările vieții, conferință,
ASCOR Iași
intelectuali, realizând acest adevăr, mai mult au exersat rugăciunea inimii, rugăciunea
interioară pentru a păstra sufletul și conștiința neatinse. Se spune că se închinau cu limba
pe cerul gurii, pentru ca gardienii să nu știe. Se transmiteau rugăciuni din cadrul
liturghiei, sau texte din Biblie, prin codul morse sau alte metode de scriere ascunse
(scrijelit pe pereți, scris pe talpa bocancului, pe limba bocancului și alfabetul morse pe
sfoară sau prin baterea in țevile ce trecea prin toate celulele). Așadar practicau
rugăciunea intens, pentru a putea rezista în fața torturilor. PS Bartolomeu relatează : ,,În
închisoare oamenii se salvau prin aceste două bunuri: prin religie, exprimată prin
credință și rugăciune, și prin cultură. În închisoare se învăța teologie și trebuie să știți că
marii noștri teologi, părintele Stăniloae, marele profesor Teodor Popescu și mulți alții,
patronau adevărate catedre de teologie în celulele prin care treceau. Se învăța de la ei
teologie, rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune și de a o trăi. În condiția aceasta,
de detenție, nu se mai pune problema locului unde să te rogi, pentru că nu ai decât celula
și colțul celulei, dar era singura zonă în care administrația nu te putea controla. Te
controla asupra mâncării, te controla asupra somnului, asupra ținutei, asupra frigului. Nu
putea să-ți controleze gândurile sau eul tău interior. Era interzisă cu desăvârșire
rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în
vedere că nu are voie să facă slujbe. Dacă se făceau, se făceau în mare secret și cu
oarecare riscuri. Era dificil să stea cineva în picioare în colțul celulei și să-și facă
rugăciunile, de aceea locul cel mai propice de rugăciune era în pat, cu pătura trasă pe
piept, cu mâinile strânse pe piept, sub pătură și cu fața în sus – așa îți făcea orice deținut
rugăciunile de dimineață și de seară, pentru că în pat nu aveai voie decât în timpul orelor
permise de noapte, în niciun caz ziua. Rugăciunea era cu desăvârșire interioară, era
adunată și simțeai pe Dumnezeu că este aproape. Ziua ți se părea mai ușoară, ceasurile
mai lesne se suportat. Mulți deținuți doreau să învețe rugă ciuni sau să rețină formule
teologice. Acestea se puteau transmite prin memorie și memoria era un factor
extraordinar. Dacă este mărturie de o putere a rugăciunii ca izvor de putere, în
aceste condi]ii extreme, trebuie să depun mărturia mea și mărturia miilor ca mine,
ce au trecut prin închisorile comuniste.

În emisiunea Profesioniștii de la TVR 1, Î.P.S sa relatează că în timpul detenției

reușește să compună o parte din opera sa, păstrând în minte sute de pagini, peste 12000
de versuri - dupa spusele sale, neavând posibilitatea de a le scrie, decăt după eliberare.
Compunea piese de tetru și poezii, pentru a nu devenii robul anchetei din detenție. Se
concentra asupra operei ca sa nu se gândească ce va spune la interogatoriu. Este ca si
cum iti tranformi creierul intr-o placa de gresie pe care scrii și apoi o ștergi. După ce a
fost liber, a scris diverse opere din toate speciile literare. - (Geneze, 1971, Istorii
agrippine, 1976, File de acatist, 1981, Anamneze, 1984, Imn Eminescului în
nouăsprezece cânturi, 1992) sau volume de proză și de eseuri (Greul Pământului,
1982, Rotonda plopilor aprinși, 1983, Amintirile peregrinului Apter, 1991, romanul
exotic Străinii din Kipukua, 1979). Activitatea de dramaturg a lui Valeriu Anania s-a
materializat în piesele Miorița (1966), Meșterul Manole (1968), Du-te vreme, vino,
vreme! (1969), Păhărelul cu nectar (fantezie pentru copii, 1969); Steaua
Zimbrului (1971) și Poeme cu măști (1972). În antologia Valeriu Anania O sută și una de
poezii (Editura Academiei Române, 2021) regăsim poemele care validează relieful
identitar al lirismului autorului, creator al unei poezii de incontestabilă însemnătate
estetică. În creațiile sale, Valeriu Anania sugerează ideea că „nimic nu e întâmplător,
pentru că totul e semnificativ”, poezia reprezentând o formă de eliberare, de evaziune din
fenomenalitatea profanului, o asumare de destin ascensional, cum observa Cornel
Ungureanu: „Există în poeziile lui Valeriu Anania o deschidere către cer: și în cele care
își trag seva din colinde, din spectacolul popular, din ritualuri sau din ceremonii
religioase. Aș spune că scrisul poetului, cărturarului, exegetului se înscrie într-o
«acțiune» de reteritorializare a lumii românești.”

După eliberarea sa din închisoare, Mitropolitul Bartolomeu Anania și-a continuat

activismul și a devenit o voce puternică pentru libertatea religioasă și drepturile omului în
România. A contribuit semnificativ la redobândirea libertății religioase în țară și la
renașterea Bisericii Ortodoxe Române după căderea regimului comunist.

El și-a purtat cu multă demnitate crucea suferințelor trecând prin multe urcușuri și
coborâșuri. În toți anii petrecuți în detenție și-a asumat suferința, s- a solidarizat cu cei
care erau în crunta disperare, a slujit de acolo Biserica lui Hristos, așa cum a putut mai
bine. Cu această experiență de viață revenit în lume, nu a învinuit pe nimeni, ci a mers
mai departe, iertându-i pe toți cei care l-au trădat și l-au persecutat. Bartolomeu Anania a
avut o atitudine critică și neînduplecată față de temnițele comuniste și a militat pentru
recunoașterea drepturilor omului și a demnității umane în România post - comunistă,
subliniind că iubirea și iertarea sunt instrumente de vindecare și reconciliere.

Mărturiile despre experiența sa în închisorile comuniste rămân ca o amintire

dureroasă și puternică a rezistenței și perseverenței umane în fața opresiunii. Ele un
avertisment constant cu privire la importanța păstrării libertății și drepturile fundamentale
ale omului, indiferent de regimul politic sau religios în care trăim.

ARSENIE BOCA

Părintele Arsenie Boca s-a născut la data de 29 septembrie 1910, la Vața de Sus, în
Hunedoara. A urmat Liceul Național Ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care l-a
terminat ca șef de promoție, în 1929. În același an, Zian Boca, după numele de mirean, se
înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o finalizează în 1933. Primește, la
recomandarea profesorului Nicolae Popovici, o bursă din partea Mitropolitului
Ardealului Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din
București. În paralel, audiază cursuri la Facultatea de Medicină, ținute de profesorul
Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic, de la
Facultatea de Teologie din București. Fascinat de lucrarea „Scara dumnezeiescului
urcuș”, scrisă de Sfântul Ioan Scărarul, o traduce în limba română în doar cinci luni.
Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce
manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență
duhovnicească formatoare în ceea ce privește viața de călugăr, pentru care optase încă
din anii studenției de la Sibiu. În anul 1935, ca absolvent al Academiei Teologice, a fost
hirotesit citeț și ipodiacon. Pe 11 septembrie 1936 este hirotonit diacon celibatar de către
mitropolitul Nicolae Bălan. În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu
de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din județul
Brașov. În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942
este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu, pe care o
renovează. După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie este arestat
pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea, pe 17 iulie 1945 și eliberat pe 30 iulie 1945, fiind
găsit nevinovat. La data de 14 mai 1948 este arestat din nou, pentru vina de a-i fi ajutat
creștinește cu hrană pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului. Atât pentru aceste
bănuieli, cât și din cauza notorietății sale printre credincioșii creștini, este schingiuit o
lună și jumătate, silit să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat. Mitropolitul Nicolae
Bălan îl transferă de la Mănăstirea Sâmbăta, la Mănăstirea Prislop, în noiembrie 1948.
Acolo este pus stareț, iar după ce locașul de cult devine mănăstire de maici, își însușește
rolul de duhovnic al mănăstirii, cu întreruperi în perioadele de arestare și anchetare. Pe
15 ianuarie 1950, este arestat pentru a treia oară, urmând să execute detenție
„administrativă” la Canal, până pe 23 martie 1951. Eliberarea s-a datorat patriarhului
Justinian Marina, care i-a semnalat ministrului Teohari Georgescu pericolul revoltării
făgărășenilor. De Rusalii, în 1953, este anchetat din nou, apoi este arestat la Timișoara,
Jilava și Oradea pentru 6 luni, din 5 octombrie 1955, până în aprilie 1956. În anul 1959 i
se înscenează nereguli financiare, pentru a fi scos abuziv din monahism și pentru a i se
interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra acestei decizii). A
urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. A lucrat pe
postul de pictor bisericesc, până la pensionarea sa din 1968, rămânând sub supravegherea
Securității. După anul 1984 se retrage la Sinaia, iar pe data de 28 noiembrie 1989 trece la
Domnul, fiind în vârstă de 79 de ani. Este înmormântat, după dorința sa, la Mănăstirea
Prislop, la 4 decembrie 1989. Astăzi, mormântul părintelui Arsenie de la Mănăstirea
Prislop constituie unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din țară.

Primul lucru care trebuie precizat este faptul ca părintele Arsenie a intrat în vizorul
autoritatilor încă de dinainte de instaurarea regimului comunist. Masele de oameni care
se indreptau spre Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus in anii celui de-al Doilea
Razboi Mondial puteau sa cuprinda si oameni potential periculosi pentru ordinea de stat,
atat de fragila în contextul istoric atat de delicat.

Cum drumurile aveau drept tinta cel mai adesea pe parintele Boca, in mod firesc
organele de ordine s-au intrebat cum si in ce fel acest calugar poate avea influenta asupra
oamenilor. Printre miile de pelerini la Sambata s-au numarat și tineri simpatizanti ai
Miscarii Legionare, care au cautat sfat la vestitul duhovnic. La semnalele date de
informatorii din preajma manastirii, pretinsele legaturi ale parintelui cu Miscarea
Legionara au fost verificate, dovedindu-se lipsa lor de fundament. În schimb, bănuiala a
ramas consemnată în dosarele Sigurantei, care vor fi preluate mai tarziu de Securitatea
comunistă.

În vara anului 1945, parintele Arsenie a fost arestat pentru prima dată. Totul a plecat de
la excesul de zel al proaspatului ministru al Cultelor, Constantin Burducea, care, pentru a
se face util guvernului Groza, promisese ca va curata Biserica de persoanele vinovate de
participarea la crime de razboi și la dezastrul țării. Printre cei „vinovați“ a fost considerat
și parintele Boca, care, in acea perioada, desfasura o ampla campanie catehetica, menita
sa-i pregateasca pe monahi si credinciosi sa faca fata tavalugului comunist. Anchetatorii,
care nu dobandisera încă năravurile Securitatii, și-au dat repede seama de eroare, iar
parintele a fost eliberat, întorcandu-se la Mănăstirea Brâncoveanu.

Părintele Arsenie nu a scris nimic despre întâlnirile sale cu securitatea, dar avem
mărturii despre răspnsurile sale, chiar de la informatorii securității. Acestea se găsesc în
paginile dosarelor securității, făcute publice în anul 2013. Forte interesant este ce scriau
securiștii despre părintele… îngrijoraţi, ofiţerii de securitate notau că: “se constată
afluenţa populaţiei din ce în ce mai mare” care mergea la mănăstire şi faptul că Părintele
duce “o propagandă mistică religioasă, în sensul că ar dispune de puteri supraomeneşti”.
Conform raportului făcut de Biroul de Securitate Haţeg şi înaintat Serviciului Judeţean
Deva în 4 iulie 1950, Părintele Arsenie avea o “atitudine duşmănoasă faţă de regim”, îi
“instruia” pe călugării din mănăsire să defaime regimul, “în special faţă de tineretul din
jur”; primea diferite produse “pentru că vindecă oamenii”; şi-a “vândut” fotografia “cu
suma de 200 de lei” şi a adăpostit “un călugăr timp de 9 luni, care a fost condamnat la 7
ani temniţă grea”, care, după descoperirea acestuia de către organele de securitate, a fost
încurajat “să dispară”. În concluzie, sublocotenentul de securitate Uifalvi Alexandru
propunea ca Părintele “să fie încadrat în U.M. (Unitate de Muncă, n.n.), fiind un duşman
activ al regimului actual şi clasei muncitoare”. 9

În dosarul său, printre multele hârtii fara valoare, exista si cateva marturii frumoase
despre părinte, cu atat mai revelatoare cu cat sunt date de oameni aflati sub anchetă sau
informatori. Una din ele dateaza din 1964 si aparține informatorului „Iulian Nicoară“,
care spune despre părintele Boca urmatoarele: „Ducand o viata extrem de severa si
supunandu-se unei asceze riguroase, s-a impus atentiei tuturor calugarilor si
credinciosilor care mergeau la manastire. El mânca foarte puțin și numai legume, numai
de post. El dormea jos pe podele și se ruga necontenit, stând ceasuri întregi în genunchi
la rugaciune. A inceput apoi sa predice și să spovedească credincioșii care veneau la el.
Atat in predica, cat si in spovedanie era sever, aspru cu greselile, cu pacatele oamenilor.
A fost extremist, era riguros și exagerat în pretenții de viata curată, de post, de rugaciune,
de înfrânare, de spiritualism. Pentru sine a început sa scobeasca în stanca muntelui, la
9
Anchetele, Canalul, Persecuția. Opis de Ducumente, Despre Arsenie Boca, din perioada
1950 -1959
inaltimi mari, o celula, unde voia sa se retraga si sa traiasca izolat de lume. Construcția
fizica fiind putin rezistentă – el a fost totdeauna slab, palid, anemic. Medicii i-au interzis
postul si i-au recomandat hrană și odihnă. Faima lui de calugăr riguros, de om al lui
Dumnezeu, mersese pânș la marginea țării. Lumea venea nebuna spre el (…). Era în
timpul razboiului. Dureri, necazuri si suferinte erau multe. Țăranii și intelectualii veneau
cu sutele, cu miile de pretutindeni să-l vadă, să-l audă, sa stea de vorba cu «Sfântul» de la
Sâmbata“.

O altă mărturie frumoasă apartine lui Nichifor Crainic, fiind data cu ocazia anchetei
din 1955: parintele Arsenie Boca „este de reala valoare spirituala, care s-a facut foarte
cunoscut în părțile ardelene prin viața lui personală, riguros morală, prin predicile lui de
o mare putere de influenta asupra sufletelor si printr-o patrunzatoare arta de a lamuri
starile de psihologie religioasa si de a da sfaturi duhovnicesti (…). în scurta vreme,
Manastirea Sambata de Sus a ajuns un loc de pelerinaje religioase, sute si mii de oameni
venind sa-l asculte pe parintele Arsenie. Pana in anul 1945, data dupa care eu nu mai stiu
nimic, miscarea de la Sambata de Sus avea un caracter pur religios, fara nici un fel de
amestec politic“.

Mai tarziu, in lume, Arsenie Boca era adesea ispitit sa vorbeasca despre politică,
Biserică și comunism. Raspunsurile au fost, de fiecare data, cum nu s-au asteptat
informatorii. Astfel, in 1967, Boca raspundea informatorului „Rafael“: „Eu n-am facut
politica niciodată și nici nu voi face. Ma voi încadra si voi respecta legile tarii, dandu-mi
exemplu din Biblie, cand la Iisus au venit evrei cu o moneda cu efigia imparatului, voind
sa vada ce spune. Iisus a spus: dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui
Dumnezeu“.

Mai multe lucruri a spus parintele în dialogul cu „Vicol Tatiana“, din 1976:
„Conducerii de astazi nu-i trebuie mânăstiri. Ei au lasat cateva manastiri istorice și atât.
Ei vor ajunge sa cuprindă întreg pamantul și vor conduce lumea. Pana atunci va fi bine de
noi. Atunci se va vedea care este creștin adevarat, ca va rabda toate. Care nu, va cădea în
valul lumii. Eu (informatoarea) am zis: eu nu cred ca vor ajunge sa cuprinda tot
pamantul, mai ales ca sunt oameni fara credință. Arsenie Boca a raspuns: Sunt îngăduiti
de Dumnezeu și le ajută sa puna stapanire pe întregul glob pamantesc (…). Nu te pune cu
ei rau, ci sa fii credincioasă, ca Dumnezeu este în orice loc, la Ierusalim ca și la noi. Caci
biserica din inima noastra nimeni nu o poate darama. (…) Dumnezeu cere de la noi
faptele și sufletele, atât. Trebuie sa fim dezbracați de orice si numai pe Dumnezeu să-L
avem in suflet“.10

Despre Arsenie Boca aflam amănunte de la informatorul Tâmplaru Ion, care

consemna, în nota informativă nr. 193, predată pe 4 iunie 1989 Securităţii oraşului
Sinaia: „Informez că în zilele de 18-25 mai am fost la domiciliul meu Bocazian Vălean,

10
Anchetele, Canalul, Persecuția. Opis de Ducumente, Despre Arsenie Boca, din
perioada 1950 -1959
preot călugăr pensionar, pictor bisericesc, pentru a desena modele de sculptură pe care eu
le sculptez, lucrări ce urmează să fie montate la casa construită la Sinaia prin asociere cu
alte călugăriţe. Cu această ocazie mi-a relatat că are domiciliul stabil în Sinaia, strada
Privighetorilor nr. 14. A mai precizat că deşi are domiciliul la Sinaia, unde de fapt şi
locuieşte şi îşi petrece cea mai mare parte a timpului, primeşte pensia de la Patriarhie,
unde merge în mod periodic. Nu şi-a mutat pensia la Sinaia, motivând că el este foarte
cunoscut ca pictor bisericesc şi l-ar fi solicitat prea mulţi preoţi pentru a le executa
diferite lucrări de pictură, însă el nu mai doreşte să lucreze, fiind bătrân şi bolnav.
Cu acest prilej, mi-a vorbit despre viaţa şi activitatea lui astfel: Mi-a povestit că a fost
preot la mănăstirea Prislop (preot călugăr), că în tinereţe a fost călugăr pentru o perioadă
în Grecia, timp în care a lucrat şi pictură religioasă. Printre altele mi-a povestit că a fost
arestat de organele de stat pentru o perioadă de un an şi trimis la lucrările canalului
Dunăre – Marea Neagră. Pentru această perioadă a precizat că nu are ce să reproşeze
organelor de stat, întrucât s-a[u] comportat într-un mod corespunzător cu el. Mi-a
povestit că în acest timp, cât se afla la canal, a decedat mama sa şi se zvonise că el ar fi
evadat de la canal, motiv pentru care organele de stat au căutat să se convingă dacă este
adevărat sau nu. În realitate, el nu evadase şi se afla la canal. A arătat că a presimţit că s-a
întâmplat ceva acasă, dar nu a ştiut până nu s-a comunicat oficial. Mi-a mai povestit că
atât la mănăstirea Prislop, cât şi la Bucureşti, unde a domiciliat, a fost controlat în
permanenţă de securitate şi dacă cineva s-ar interesa despre el s-ar putea convinge că şi-a
văzut de treabă şi nu a desfăşurat nici un fel de activitate. În prezent duce o viaţă retrasă,
nu face şi nu primeşte vizite şi este preocupat de starea sănătăţii, cât şi pentru a mă ajuta
în executarea sculpturilor şi altor lucrări pe care le are de făcut la casă. Aducând vorba
despre cei care pleacă şi rămân în Occident, Boca Zian-Vălean a arătat că el nu ar pleca
din ţara lui pentru nimic din lume, afirmând că în Occident este un mare haos şi pericol şi
nu ar renunţa la liniştea pe care o are în ţara noastră”.

Iată că în sfârșit avem mărturie despre politica vremii chiar din cuvintele părinelui
Arsenie: „…În ce mă priveşte, declar cu toată conştiinţa împăcată că: în toată perioada
de la 1940, de când am venit la mănăstire până astăzi, nu s-a ţinut cu ştirea sau
încuviinţarea mea nici o şedinţă legionară. N-aş fi îngăduit treaba asta nici în ruptul
capului. Am auzit că nu toţi pelerinii sunt cuminţi. Drept aceea am cerut verbal, în
repetate rânduri, D-lui Comandant al Legiunii de Jandarmi Făgăraş, un post fix de
control, care să cruţe mănăstirea de implicaţii într-un domeniu neîngăduit (…), întrucât
preotul trebuie să rămână preot, dar nici certaţii cu stăpânirea să nu poată abuza de
îngăduinţa creştină”. - Declaraţia e dată de Părintele Arsenie Siguranţei în data de 10
iunie 1948.

După întoarcerea de la Canal unde a stat 12 luni, Pr. Arsenie scrie episcolpului: ,,
De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasă, la Prislop: sănătos, mult
folosit şi tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea, V-
o împărtăşim aşa cum e: cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că, faceţi parte, în
toate privinţele din motivele ei. Am aflat că, după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm, aşa
cum vechii creştini îşi aşteptau Părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechiu mai e şi unul
local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea obştei de aici, ceea ce-mi va
asigura şi mie răgazul preocupării şi de ceilalţi talanţi ce-i am, cu care încă n-am lucrat
nimic pentru Iisus.” (3 aprile 1952)

Parintele Arsenie Boca a trăit o viață de asceză și rugăciune, dedicată în întregime

credință și slujirii lui Dumnezeu. A fost un exemplu de smerenie și iubire de aproape, iar
faptele și cuvintele sale au rămas în memorie și inimile multor oameni.

Astăzi, moștenirea parintelui Arsenie Boca este păstrată prin poeziile și picturile sale,
din mănăstirile și bisericile pe care le-a pictat sau în care a slujit, și prin influența asupra
credincioșilor nu doar din Ardeal ci și din țară. Este considerat unul dintre cei mai mari
duhovnici ai poporului român, iar poprul romăn îi acordă o cinstire aparte.

Parintele Arsenie Boca a trecut la cele veșnice pe date de 28 noiembrie 1989, în

Mănăstirea Prislop, unde este înmormântat. În ciuda trecerii timpului, amintirea sa și
învățăturile sale continuă să inspire și să aducă speranță și lumină în inimile celor care
care îl descoperă.

NICOLAE STEINHARDT

Nicu – Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de

lângă Bucureşti, într-o familie evreiască, tatăl său fiind inginerul şi arhitectul Oscar
Steinhardt, a participat activ la Primul Război Mondial – fiind rănit la Mărăşti şi decorat
cu ordinul Virtutea Militară -, iar mama sa fiind Antoaneta Steinhardt, care era înrudită
cu Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei.

Încă din copilărie este atras de clopotele şi obiceiurile creştineşti, părinţii săi fiind
foarte apropiaţi de preotul Mărculescu din comună. În egală măsură, lui Steinhardt i-a
plăcut de mic să citească, între vârstele de 8 şi 12 ani, el lecturând deja marea majoritate
a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi,
Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, sau Chaucer. În anul 1929, a
absolvit Liceul „Spiru Haret“ – unde a debutat literar, în revista Vlăstarul -, dar şi
Bacalaureatul, fiind coleg, printre alţii, cu Mircea Eliade şi Constantin Noica. În liceu a
fost singurul dintre cei patru elevi de origine evreiască care nu avea certificat de la rabin,
tocmai fiindcă şi-a propus să înveţe religia creştină, dascăl fiindu-i preotul Gheorghe
Georgescu. În anul 1934 devine licenţiat în Drept al şi Litere al Universităţii din
Bucureşti, unde a devenit apoi, în anul 1936, doctor în Drept Constituţional, sub
îndrumarea lui Mircea Djuvara, cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale
dreptului constituţional. Tot în anul 1934, publică primul său volum, intitulat „În
genul… tinerilor“ – în care îi parodia pe Eliade, Cioran şi Noica, atitudine pe care avea
să o regrete mai târziu – , urmat de alte două apariţii editoriale în limba franceză,
publicate la Paris, ambele privind religia iudaică – „Essai sur la conception catholique du
Judaisme“ . În anul 1934, este admis în Baroul de Avocaţi Ilfov, iar între anii 1934-1935,
a folosit episodic pseudonimul „Antisthius”, în „Revista burgheză”, unde a publicat
pentru a parodia stilul revistelor Criterion şi Vremea, precum şi pe Eugen Ionescu. În
perioada 1937-1939, călătoreşte prin Europa, în Anglia, la Paris, în Elveţia – unde a
parcurs studii de specializare, dar şi în Austria – familia sa având legături de rudenie cu
Sigmund Freud -, mai târziu având să constate că experienţa acumulată în această
perioadă va contribui la desăvârşirea sa intelectuală. În anul 1939, după revenirea în
România, Camil Petrescu îl ajută să obţină un post de redactor la „Revista Fundaţiilor
Regale“, însă un an mai târziu este dat afară, împreună cu Vladimir Streinu, pe motivul
originii sale evreieşti şi a „purificării etnice” declanşate de regimul Antonescu. După
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este din nou angajat aici, însă în 1947, este
din nou înlăturat de la revistă, este exclus şi din avocatură şi activitatea sa literară este
pusă sub interdicţie. Pe acest fond, care i-a cauzat suferinţe materiale şi sufleteşti, a venit
desăvârşirea sa spirituală, el simţindu-se tot mai atras de creştinism. În această
perioadă extrem de dificilă, a fost constrâns să se întreţină din tot felul de slujbe mărunte,
iar în anul 1959 este arestat „lotul Noica-Pillat“, al aşa-numiţilor „intelectuali mistico-
legionari“, la care aderase. La sfârşitul anului, la 31 decembrie, Securitatea îi cere să fie
martor al acuzării în procesul respectiv, iar după ce refuză, la 4 ianuarie 1960, este arestat
şi condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală a
averii personale, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”. La 15
martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul
basarabean Mina Dobzeu îl botează în credinţa creştin-ortodoxă – cu apă dintr-un
ibric cu smalţul sărit, naş fiindu-i fostul şef de cabinet al Mareşalului Antonescu,
Emanuel Vidraşcu. Martori ai tainei au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-
catolici – unul fiind Monseniorul Ghika – doi preoţi greco-catolici şi unul protestant.
Steinhardt este mutat apoi în închisorile de la Gherla şi Aiud, iar în august 1964 este
eliberat ca urmare a decretului de graţiere colectivă a deţinuţilor politici. Imediat după
ieşirea din detenţie, Steinhardt îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea
Sfintei Împărtăşanii, la schitul bucureştean Dărvari.

După eliberarea din detenţie şi după moartea tatălui său, în 1967, Nicolae Steinhardt
începe să caute o mănăstire unde să-şi trăiască restul zilelor, însă mai mereu era
întâmpinat cu refuzuri, fiindcă stareţii se fereau de un fost deţinut politic. În anul 1971,
scrie prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele
mai prolifice opere de introspecţie culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-
moderne – , care îi este confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, la intervenţia
Uniunii Scriitorilor (manuscrisul avea însă să fie confiscat din nou în anul 1984 şi depus
la Arhivele Statului, secţia secretă). „Jurnalul fericirii” a fost scris în mai multe versiuni,
una dintre acestea fiind scoasă pe ascuns din ţară, ajungând în posesia Monicăi
Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu avea să difuzeze „Jurnalul”,
în serial, în anii 1988 şi 1989, la postul de radio Europa Liberă, câteva din fragmente
reliefând idei limpezi care indicau aderarea lui Steinhardt la principii şi acţiuni legionare,
mai ales în perioada interbelică. În anul 1973, Constantin Noica îl anunţă că a fost la
Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea
Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. De atunci, an de an,
Steinhardt vizita Mănăstirea Rohia, care l-a cucerit imediat şi pe deplin, în 1979 se
stabileşte definitiv acolo, pe postul de bibliotecar, iar Părintele Serafim Man îi promite că
îl călugăreşte. La 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian
Chira şi de către arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae. Părintele
Serafim i-a obţinut, de la ierarhii superiori, încuviinţarea de a păstra o cameră în
Bucureşti, unde să poată merge, din când în când, pentru a-şi continua activitatea literară,
aceasta fiind considerată, indirect, şi în folosul Bisericii.

Steinhardt pune în ordine cele peste 25.000 de volume ale bibliotecii Mănăstirii
Rohia – una dintre cele mai impresionante colecţii existente vreodată în mănăstirile
româneşti -, participă la slujbe, predică, dar îşi dedică timpul şi activităţii literare.
Steinhard publică traduceri, eseuri şi cronici, în revistele Secolul XX, Viaţa Românească,
Steaua, Familia, Vatra, Orizont şi altele. De asemenea, publică mai multe volume de
eseuri şi critică literară, precum „Între viaţă şi cărţi” – în anul 1976 şi „Incertitudini
literare” – apărută în anul 1980, volum pentru care primeşte Marele Premiu al Criticii
literare. A mai publicat cărţile „Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării,
Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” – în anul 1982, „Critică la
persoana întâi” – în 1983, „Escale în timp şi spaţiu” – 1987 şi” Prin alţii spre sine” – în
1988.

Harul părintelui Steinhardt era un atu pentru toţi tinerii învăţăcei de la Mănăstirea
Rohia, iar modul său de viaţă – atitudinea faţă de Dumnezeu şi ascultarea – erau lucrurile
care l-au făcut unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi duhovnici ai mănăstirii. Răbdarea de
care a dat dovadă, cuvintele de alinare şi sfaturile pe care le dădea tuturor făceau ca sute
de oameni, de orice vârstă, să-l caute neîncetat la chilia de la Mănăstirea Rohia. La
începutul lunii martie a anului 1989, angina pectorală de care suferea se agravează, se
hotărăşte să meargă la Bucureşti pentru tratament, însă, înainte de îmbarcare, în Autogara
Baia Mare, suferă un infarct şi este dus la spitalul din Baia Mare. La doar câteva zile
distanţă, la 30 martie 1989, trece la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul
Mănăstirii Rohia, ceremonia înhumării sale fiind supravegheată îndeaproape de către
Securitate – el fiind până la final o ameninţare, doar prin prisma influenţei enorme pe
care acesta o exercita, deopotrivă, printre oamenii simpli şi intelectuali.

În timpul șederii la Mănăstirea Rohia, monahul Nicolae își scrie memoriile în cartea
Jurnalul fericirii. Aici reletează cum credința și rugăciunea îl ajută să treacă peste
suferințele îndurate în timpul detenției din temnița comunistă. Nicolae Steinhardt nu
relateaza evenimentele în ordine cronologică, lucru aproape imposibil, deoarece scrie la
multi ani dupa ce acestea au avut loc, "în temeiul unor amintiri proaspete și vii ,, asa încât
între imaginile din inchisori se intercalează amintiri din tinerețe, copilarie și adolescență.
Multe pagini se regasesc în cartea Daruind vei dobăandi, constituind aici meditatii pe
teme crestine despre jertfa hristică, libertate, curaj, credință, viata si moarte etc. Jurnalul
Fericirii pare un testament și din această perspectivă, fiindcă transmite sensurile unei
experiențe de viață exemplare. Puține cărți, în secolul nostru, propun o perspectivă
crestină asupra existenței. Este singura marturie crestina mai ampla din literatura Europei
despre ceea ce s-a intamplat temnițele comuniste din blocul Est Sovietic. Autorul nu
recurge nici la parabolă, nici la reportaj ori pamflet, ci aduce in atentia cititorului
atmosfera de teroare în care ființa gaseste solutia credintei pentru a supravietui si
a-si pastra nealterate calitatile. Marturia lui Nicolae Steinhardt pare a unui convertit
din primele veacuri crestine, care tocmai în vremea prigoanei gasește calea unirii cu
Hristos, atât de fortificat încât ajunge la seninatatea, curajul, hotararea de a-L marturisi
pe Hristos, orice sacrificiu i-ar cere aceasta. Însăși mărturisirea adevărului prin cartea sa
il expune, cum s-a vazut, prigoanei. Caci, marturisindu-L pe Hristos în vremuri atee, se
afirma adevarul lui Hristos, domn al vieții celei adevarate, spre triumf impotriva celor
care și-au facut din opresiune, crima, și injosirea finite, un program.

Nicolae Steinhardt, alege numele cărții sale, Jurnalul Fericirii, aducănd aminte de
Fericirile rostite de Mântuitorul pe munte. În carte se descriu scene atroce: bătăi,
umilințe de tot felul, opresiune, încarcerari, crime, delațiuni etc. Și totusi, Nicolae
Steinhardt își intitulează cartea - Jurnalul fericirii. Este jurnalul fericirii de a ajunge la
cunoasterea tuturor celor noua fericiri, noua chei ale viețuirii care deschid usa
împarației Cerurilor, expuse de Mantuitorul nostru lisus Hristos în Predica de pe Munte
(Matei, 5, 3-l1) : "Fericiți cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia Cerurilor. Fericiti cei
ce plang, ca aceia se vor mangaia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor mosteni pământul.
Fericiti cei ce flămânzesc și înseteazâ de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei
milostivi, ca aceia se vor milui. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe
Dumnezeu. Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiti cei
prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia Cerurilor. Fericiti veti fi cand din pricina
Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastră".
În aceste fericiri se va fi recunoscut prigonitul pentru dreptate, cel smerit, cel blând, cel
milostiv, cel curat cu inima, care a cântat pacea, cel ocarăt și badjocorit.

Ne-am astepta ca autorul să tune și să fulgere impotriva unui regim politic ce a creat
asemenea situații. Totusi, nu o face, lasand faptele sa vorbească. Sunt nenumarate scene,
momente apasatoare determinate de atmosfera carcerală. Iată o imagine a verii la
închisoarea Jilava: "E cald și-n camera ticsită, unde cerul patrunde numai pe un colțisor
de fereastră, e o zapuseală grea. Ma chinuiește setea. Apa e viermanoasă și ma feresc s-o
beau nu numai pentru ca e oribilă, ci și de teama de a nu da în diaree, boala mea cronică.
Diareea într-o celulă e pacatul capital. Spre seară zapuseala devine concretă, apasă,
turtește, ca și cum s-ar fi întreit presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitația".
Umilințele de toate felurile întâmpină o rezistență incredibilă prin puterea credinței, care
contracarează încercarile de disoluție a personalitătâții. Notația din finalul jurnalului are
valoare de testament: "Numai creștin fiind mă vizitează – în pofida oricarei rațiuni,
fericirea, ciudat delir. Numai datorită crestinismului nu umblu - crispat, jignit, pe strazile
diurne, nocturne ale orașului și nu ajung sa fiu si eu - cum spune Francois Mauriac in
Destine - unul din acele cadavre pe care le poarta, vii, apa curgatoare a vieții și să nu mă
numar printre cei ce încă n-au inteles cuvintele - ca mai fericit este a da decat a lua –“

Steinhardt a considerat închisoarea ca pe o școală a vieții și a afirmat că, în cele din

urmă, suferința a fost binecuvântare, deoarece la ajutat să-și aprofundeze și să-și
consolideze credința în Dumnezeu. Prin intermediul acestor experiențe, el a descoperit o
formă de fericire care transcende circumstanțele exterioare și care se bazează pe forța
interioară și pe legătura cu Dumnezeu.

După eliberarea sa din închisoare în 1964, Nicolae Steinhardt și-a petrecut restul vieții
ca monah la Mănăstirea Rohia, unde și-a continuat călătoria spirituală și a scris cărți de
referință despre teologie și filozofie. Moartea sa în anul 1989 a adus un sfârșit unei vieți
pline de suferință, dar și de înțelepciune și lumină.

Experiența lui Nicolae Steinhardt în închisoarea comunistă a fost una deosebită de

dureroasă și tulburătoare, dar și de transformare și învățare. A fost un martir al libertății
și un om care a reușit să rămână demn și credincios în mijlocul unor circumstanțe
extreme de opresiune. Prin operele sale, Steinhardt ne amintește de puterea spiritului
uman de a se ridica deasupra suferinței și de a găsi fericirea chiar și în cele mai
întunecate situații ale vieții.

3. CREAȚI LITERARAE ȘI POEZII COMPUSE ÎN TEMNIȚĂ

BARTOLOMEU ANANIA

IPS Bartolomeu istoriseste că pentru a -și menține mintea trează și sufletul curat,
încerca să folosescă timpul petrecut în închisoare pentru a compune versuri sau creații
care îi bucurau sufletul. Aceste versuri, datorită memoriei sale deosebite le –a reținut si
apoi după eliberare le –a publicat.

În timp ce se lupta cu ispitele și cu lipsurile în celulă, a compus o rugăciune pe care o

repeat în minte pentru a se întării. Aceată rugăciune este bună de reținut si învățat
deoarece este plină de smerenie.

«Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai
sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei,
atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de
foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici
de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai
trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu
socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia
creştină este eminamente pragmatică».11

11
Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, edit. Polirom, București, 2011
 Din înțelepciunea IPS Bartolomeu, am gasit nouă vorbe de suflet ce vin din minte si
inimă.

1. Liturghia este Împărăția lui Dumnezeu deja venită pe pământ. Binecuvântând

împărăția, preotul binecuvintează liturghia care urmează să se desfășoare.

2. Când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful

muntelui să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare
decât cea dintâi. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de
putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea.

3. Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți…

4. Nu este important că pleci, important e să te întorci. Să nu mori rătăcind prin

străinătăți, fără să îți aduci aminte că ai un părinte care te așteaptă cu brațele
deschise.

5. Hrăniți speranța cu fapte bune.

6. Urcușul către mântuire, încet, dar sigur, este să fii azi mai bun decât ieri și mâine
mai bun decât azi.

7. Rugăciunea este cea care străbate orice zid.

8. Nimeni nu L-a văzut pe Iisus înviind, dar mulţi au fost cei care L-au văzut înviat.
Faptul în sine al Învierii nu a avut martori. El s-a petrecut în intimitatea
mormântului, fără ca vreun ochi omenesc să fi avut acces la singura minune pe
care Domnul Şi-o anunţase în repetate rânduri, dar căreia nimeni nu-i dăduse
crezare.

9. Singurul lucru cert în viața aceasta este moartea.

Iată, reproduc o poezie care prezintă tristețea și suferința. (cu siguranță că a fost
compusă în timpul detenței)

Anotimpuri
de Valeriu Anania

Pe-acest mormânt - al cui o fi? - un nins.

Nu plânge, heruvimul nu sa stins.

Pe-acest mormânt a răsărit o floare.

Nu plânge, heruvimul n-o să zboare.

Pe-acest mormânt se scutură cucută.

Nu plânge, heruvimul o sărută.

Pe-acest mormânt sa veştejit o fragă.

Nu plânge, heruvimului îi dragă.
Pe-acest mormânt se cântă o colindă.
Nu plânge, heruvimul en oglindă.

Pe-acest mormânt nu sa-ntâmplat nimic.

O lacrimă se-aprinde'n cerul mic.

Într-o astfel de perspectivă spiritualizată, lirismul refuză concretul, recurgând la

verticalitate, vizionarism, sacralitate, într-un limbaj liturgic, având precedențe celebre în
literatura română (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic,
Daniel Turcea etc.).

Ritmurile imnice, cu reflexe mistice nu exclud trăirea sub zodia durerii, smerenia,
litania și evlavia împletindu-se strâns

„În nopți ridica-voi mâinile mele

spre lumea de stele-a tăcerilor grele

și-n vrajă de taină opri-se-va vântul

– sub flacăra rugii va geme pământul – (…)

în nopți ridica-voi mâinile mele

spre lumea de stele-a tăcerilor grele

și luna țâșni-va-ntr-a zărilor grotă

– apusul părea-va un vârf de Golgotă”, (În nopți…).

Între terestru și celest se redimensionează scenariul ontic configurat în orizontul

comuniunii cu divinul, ca în poezia Confessio, în care termenii esențiali (lut, patrafir,
amurg, osândă, lumină, iertare, vatră, cuvânt) induc sugestii ritualice și simbolice:
„Doamne, tinde-Ți patrafirul

peste fața mea de lut,

sufletu-mi neghiob și slut

să-l albești cu tibișirul

când amurgu-și toarce firul

peste-un pic de gând tăcut. (…)

Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu să stau pe-un colț plecat

și să-mi scriu povestea vinii,

pe când Tu, la vremea cinii,

să-mi șoptești că m-ai iertat.

Aciuiați pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumină-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt”.

Evocator și elegiac, scenariul liric are amprentă alegorică, fiind un însemn al patosului
credinței, o expresie a unei confesiuni sincere, a unei conștiințe ce își mărturisește cu
smerenie neputința ontologică și gnoseologică în fața unei transcendențe ascunse. Poetul
este „îngenuncheat sub raza unui har”, el liturghisește taine, silabisind cereasca voroavă
„rămasă-ascunsă-n raza unui rai”:

„Durerea vine-n vreme, fără vremi.

În fapt de-amurg sau aspre diminețe

te plămădesc în mii și mii de fețe

și-n nopți tresar când gângurești sau gemi.

Îngenuncheat sub raza unui har

adorm adesea liturghisindu-ți taina

și-n alb stihar înveșmântându-mi haina,

durez în tine încă un altar. (…)

Urcând și coborând pe fir de grai –

Minune nouă-n limba mea gângavă –

Vei împleti cereasca-ne voroavă

Rămasă-ascunsă-n raza unui rai” ,,(Versuri pentru versul meu)”.

Înfiorările sacrului se întâlnesc cu însemnele singurătății, „străjuite de lujere înalte”,

însoțite de ecourile plutirii și ale jertfei, ale înălțării și ale căderii, căci înfrângerea și
frângerea sunt fețe ale aceluiași destin.
„Deasupra plutirii

e duhul plutirii.

În josul căderii

e duhul căderii.

Înfrânge-te, îngere,

jertfind întru frângere” – (De profundis).

Este limpede că, în multe dintre versurile lui Valeriu Anania ținuta interogativă a
ființei, timbrul său reflexiv, livresc, introspectiv mărturisesc voința de a fi „doar ce ești
când ești ce vrei să fii”:

„Din țărmul mării mele mă-ndemni în toată ora

Să intru-n valul sinei și-adâncul să-l frământ,

Că totdeauna scumpe ne-au fost amândurora

Tăcuta-ne plămadă, fertilă zăcământ. (…)

Trecând prin vadul cărții ce-am scris-o pe tăcute,

Du viersul ei în noul făgăduit pământ,

Și dacă-n urmă-ți marea se-nchide-n valuri mute,

Mă caută prin sine-ți, că eu acolo sunt” (Trecere), sau:

„Egal cu tine însuți, tu sieți te îmbii

Să vrei să fii doar ce ești când ești ce vrei să fii.

O poartă ai sub ceruri mâncate de omizi.

Atât să bagi de seamă ca-n urma ta s-o-nchizi.”

Taina, singurătatea, harul, meditația, dialogul cu transcendența și rostirea lucidă

despre sine legitimează poezia lui Valeriu Anania, un creator care își asumă „noblețea
de-a fi singur și dreptul la tristețe”. În aceste condiții, versurile se impun prin
rafinamentul frazării, prin muzicalitatea interioară și prin plasticitatea imaginilor, dar și
prin refuzul emfazei.

„Suflete, te-am luat aici cu mine,

în singurătățile senine,

unde nu-i aproape, nici departe,

nici fiorul gândului la moarte”, (În singurătăți).

Propensiunea spre zodia luminoasă a credinței se îmbină aici cu vocația mărturisirii,

voința de claritate interioară asociindu-se cu reașezările ființei în arhitectura poliedrică a
realului, într-o trecere graduală de la cotidian la transcendent, de la senzație la iluminarea
prin gândul îndumnezeit:

„Nici eu nu știu

De-s călător sau locului mă-nvolbur.

Doar țărmurile par a-mi spune

Și vântul câteodată

Că-s altceva decât durată

Și altceva decât pustiu” (De-a valul).

Printr-o astfel de ancorare a ființei în limanul credinței suntem martori ai unei ieșiri
din timp, ai unei depășiri a concretului de fiecare zi, ființa deprinzând contururile
orizontului sacrului:

„Mi-a fost a mă deprinde cu lumina

Ca mugurele lumii: pe-ndelete.

Mi-e clipa albă. Timpul nu mai bate” (Interludiu).

Energia de sens și miracol din poeziile lui Valeriu Anania transpune comuniunea cu
transcendentul, ce rezultă din sensibilitatea conștiinței la sensurile revelatoare ale
sacrului:

„Toiagul tău m-atinse-n treacăt

Cu-o tresărire peste lacăt.

De mii de ani tânjeam închis

În stânca tulburelui vis.

Cum de-ai știut că-n zăcătoare

Mă-ncinge bezna și mă doare?

Cum de-ai știut că-n mână ai

Puterea cârjii din Sinai

Să crăpi un munte la țâțână

Și-adâncul să i-l faci fântână?” (Izvor captiv).

 În așteptarea unui presupus miracol, liniștea și lumina se împletesc în conștiința unui
poet fascinat de adâncuri, atras de rodirile începutului și de șuierul „magmelor
răscoapte”:

„Îmi vine-un gust de miez de noapte

Înjunghiat până-n zenit

De șuierul aprins și ascuțit

Al magmelor răscoapte.

Tăiș îmi trebuie prin suflet, Știu.

Cât mai visez pe craterul meu stins

Și zac în iarbă, zilnic nins

De așteptare și pustiu?

Pune-ți auzul la pământ,

O, pune-ți-l și-ascultă

Cum în adâncuri ți se coc luminile,

Luminile adevărate,

Luminile strivitele,

Luminile durutele,

Luminile ce ard, să-ți lămurească

O piatră scumpă pe inel (Interludiu) sau:

„Voi muri / Și voi muri de tristețea-nceputului.

Ca și atunci, în prima zi,

Cu fiece urnire a făcutului

Eternitatea mai piere o dată. (…)

Apele mele, / Nemărginirile mele

Pe care duhul mi se purta / Mai înainte de lume,

Apele mele vor fi cândva

Doar cioburile unui nume” (Elegie).

 În cartea de poeme din 1984, Anamneze, cele două cicluri (Anamneze și Orele mamei)
expun, cum remarcă Diana Câmpan, „registre metaforice diferite: primul ciclu este
ancorat în meditația sobră, cu profunzimi și imagini robuste, mito-simbolice, în timp
ce Orele mamei recuperează imaginarul copilăriei celei dintâi, cu o proiecție folclorică a
principiului matern și readucând pe portativele interioare arpegiile cântecului de leagăn,
sublimat ca ideatică, dincolo de substratul ludic”.

Regăsim în unele poeme ale lui Valeriu Anania ecouri mai mult sau mai puțin
pronunțate din lirica unor poeți ca Pillat, Blaga sau Arghezi. Substratul melancolic al
subiectivității, timbrul catifelat al confesiunii sau cadența anamnetică a imaginarului
redau, în fond, arhitectura unei opere în care interioritatea are rost și rol fundamental, iar
emoția se detașează prin detenta alegorică -

„Toate mamele mor / dar a mea /

Nu se poate să intre-n pământ. /

Stingeți făcliile, / Luați-i banul din palmă.

Sufletul ei arde / Prin toate vămile unei vieți. (…)

Lăsați-mă s-o iau în brațe, / S-o strâng la piept

Și așa / Ca pe o jucărie cerească

Să i-o duc tatălui meu” – (Pietà).

Apropierea de sacru presupune sfială, smerenie, implicare suavă și „slavă domoală”

„M-apropii de tine cu dulce sfială

Ca aburul gliei de slava domoală

Și cumpăn văzduhul ca norul stingher

Ușor pentru humă, prea greu pentru cer.

Și cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,

Cu inima prinsă pe strună subțire,

Ca steaua-ntr-o rază, ca măru-n parfum,

Cercând veșnicia pe clipa de-acum” – (Axion).

Există, de altfel, în multe poeme o predispoziție spre melancolie, redând reflexele

căderii, ale plutirii și ale frângerii:

„Deasupra plutirii / E duhul plutirii.

În josul căderii / E duhul căderii.

Înfrânge-le, îngere,

Jertfind întru frângere” (De profundis).

În volumul Anamneze trecerea timpului, reverberațiile evocării, sublimitatea

obârșiilor și „temelia apelor”, a adâncurilor pun în scenă o lirică nostalgică și
interogativă, prin care este recuperată povestea eului:

„Trec anii și mi-i număr de-a călare

Pe muntele meu, / Cu norii-n plete, zarea-n cingătoare

Și cu pământul în spinare

Pe cobilița-curcubeu.

Mi-am născocit și o poveste, cică

Obârșia mi se ridică / De sub adâncurile mării mume,

Acolo unde cazna jarului lumină,

Răzbi vuind în temelia apelor

Și-mi sfredeli urcușul către lume.

Când spumele s-au înecat în tină

Eu am rămas în scări, străin aproapelor” (Trec anii).

Unele dintre poeme își asumă cu claritate condiția de artă poetică, mărturisind un
crez, limpezind o concepție artistică fermă și distinctă:

„Să nu mă, cititorule, trădezi.

Poemul meu e-ntreg numai cu tine.

Doar steaua care-ajunge să se-anine

De ochii tăi, ca-ntr-însa să visezi,

Viază și în sineși, pururi nouă.

Eu sunt văzduh, tu floare ești; în zori

Antene dulci aștept să desfășori

Nuntirii noastre ce se cheamă rouă” (Anamneză).

Vocația testamentară e privilegiată în arhitectura întregii opere, culminând cu

concretizarea imaginarului biblic în revelatoriile unelte ale umanului:

„În cartea mea nimic n-o să rămână

din ce-am dospit cu soarele-n fântână,

din câte-am copt la flacără cuminte

ori în cuptorul azimilor sfinte,

ci doar atâta cât în focul mare

am ars înalt ca-n inimă de soare,

așa cum și pământul cu cristale

își ține pe-ale sale-n ale sale,

așa cum și pământul cu izvoare

mai rabdă-n el o inimă de soare…” (Durată).

Narațiunile întemeietoare ale biografiei artistice, mărturisirea ca edificare de sine,

accentele imnice și iluminările sunt relevante în volumul File de acatist (1976), în care
cele două cicluri, Iluminatul și Luminătorul, relevă comuniunea eului liric și spațiul natal,
cu fundamentele istoriei, cu obârșiile simbolice și cu credința străveche. Creațiile imnice,
dedicate lui Ioan Valahul și lui Avva Calinic relevă smerenia, drama martirajului,
accentele alegorice sublimate în „lăuntrica veghere”

„Ascuns în pulberi albe, serafic drum te urcă

Nepământean și slobod, cu stelele de mână”).

În Poemul meu, Valeriu Anania își exprimă rostul și sensul existenței, meditând
asupra propriei condiții, prin detașare de lume și împărtășire cu o condiție spirituală a
logosului:

„Cuvintele vin în nopțile primăverii,

înalte și fâlfâitoare, / abia deslușite prin somn,

ca un cântec de leagăn / la marginea visului.

Văzduhul meu e țara făgăduinței,

pământul meu e miere și lapte.

Aici te-ntâmpină arta de a te naște / și meșteșugul de a trăi. (…)

Aș începe astfel: / Poemul meu e-o toamnă cu aripi călătoare…”. Pentru Valeriu
Anania, logosul poetic are un rost eliberator, purificator, între credință și ardoarea
lirismului existând numeroase racorduri, legături și convergențe, căci scrisul se înrudește
cu sacralitatea, ca formă a rostirii de sine și ca ritual cvasiliturgic, ca retranșare în sfera
interiorității și identificare cu tainele, printr-o optimă locuire a timpului și spațiului
cotidian.
VALERIU GAFENCU

În temnițele comuniste era interzisă orice manifestare religioasă. Însă deținuții doreau
să mențină credința prin respectarea marilor sărbători (precum Paștele), măcar cu
sufletul, alfel nefiind posibil. Asfel se naște această poezie.

Imn al invierii

,,Vă cheamă Domnul slavei la lumină,

Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,
Fortificați biserica creștină,
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Să crească-n inimile voastre

Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre să se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate

Și Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfânt.

Veniti creștini, luati lumina

Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamânzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat. ,,

RADU GYR

Iată și una din poeziile lui Radu Gyr, frate de suferință cu cei menționați mai sus. O
bună parte din poeziile sale au fost create în timp ce se afla în temniță, si au fost
transmise celorlalți detinuți prin diverse metode ascunse și ingenioase.

Rugaciune

Stapane-nsangerat, Domn al luminii

si Vesnicie limpede, Iisuse!

Tu, care ai primit pe frunte spinii

si cuie-adanci in mainile-ti supuse,
Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii,
care din cruce ne-ai facut lumina
si Rasarit din ranile tacerii
si cantec din osanda-ti fara vina -
da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea din ceasul pironirii-nsangerate, sa ne primim si cuiele
si fierea ca Tine-n marea Ta singuratate.
Pe fruntea tarii zambetul ti-l pune
si Neamul care-acum osanda-si duce invata-l tu amara rugaciune
din clipele suirilor pe cruce.

Următoarea poezie este ca un bluestem aruncat asupra tuturor temnițelor prin care au
suferit pe nedrept atâți credincioși, preoți, oameni de cultură, artiști, toată floarea
intelectualității românești.

Blestemul Aiudului

Aiudule, Aiudule,
Temnita crunta,
Fa-te zaludule
Piatra marunta.
Focul mance-te
Ca nu te saturi.
Mereu vrei scancete
Si bei oftaturi.
Vantul destrama-te
Ca nu-ti ajunge
- si'n marea-ti foamete -
mereu vrei sange.
Apele faca-te
Ape ca ele,
Lacrimi din lacate
Plans de zabrele.
Grindina 'ndoaie-te
Spele-te ploaie,
Lanturi si geamate
Sa ti le'nmoaie.
Aiudule, Aiudule
Fiara naucă,
Face-te-ai crudule
Scrum și nalucă.

Voi mai aduce aminte de alte poezii ce transmit durerea sufletească și fizică ce o simte
autorul încarcerat, dar pe care nu le reproduc deoarece mi s-au părut prea dure :
Rugăciune din celulă, Sângele temniței, Sărac sunt Doamne.

PR. ARSENIE BOCA

 Părintele Arsenie Boca, a fost și el deținut în perioada comunistă, și este cunoscut
pentru tăria sa de credință și rezistența sa psihică în fața ancheteatorilor. Avem de la
dânsul o rugăciune din care reiese că acești oameni simțeau ajutorul nevăzut al lui
Dumnezeu.

,,Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei,
aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină
sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi
Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul
Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân
neputincioase. ,,12

Se păstrează o poezie compusă de Pr. Arsenie Boca, care transmite un mesaj deosebit
către credincioșii ortodoxi.

Voi, care nu ştiurăţi ce-i binele în viaţă

Şi nici căldura sfântă ce inima dezgheaţă,

Voi, care în durere aţi suspinat şi-aţi plâns

Şi cântul fericirii în inimi vi s-a stins,

Veniţi, Stăpânul lumii, Iisus, vă cheamă-ntruna

Şi mâinile-Şi întinde s-astâmpere furtuna.

Voi, pentru care viaţa n-a fost decât un chin

Şi zâmbetul durere, iar râsul un suspin,

Voi, ce-aţi ascuns trecutul sub lespezile reci

Şi plângeţi fericirea ce aţi pierdut în veci,

Veniţi cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus,

Găsi-veţi mângâiere la sânul lui Iisus.

Voi toţi, care în viaţă aţi căutat uitarea

Păcatelor în cupa, ce v-o întinse desfătarea

Şi surzi aţi fost la glasul ce cobora de sus

Azi, până mai e vreme, vă-ntoarceţi la Iisus ;

Spuneţi-I Lui durerea şi El va va-ntări,

12
Boca Arsenie, Cărarea Împărăției, edit. Charisma, Buc. 2010.
Povara vieţii voastre cu El veţi împărţi.

Voi, care nu ştiurăţi ce-i adevărul viu

Şi-n aiurare spuneţi că cerul e pustiu,

Sătui de-nţelepciune, o, voi ce va trudiți

Să dărâmaţi şi-n urmă nimic să nu clădiţi,

Rugaţi-va, şi-atunci ca să simtiţi nu-i greu

Şi-n cer, şi-n jurul vostru, şi-n voi pe Dumnezeu.

Oricare-aţi fi în pace, veniţi, veniţi la El,

Pe nimeni niciodată n-a izgonit defel ;

Cu milă vă primeşte şi braţele-Şi întinde,

În dragostea-I cerească Iisus pe toţi cuprinde ;

La pieptul Lui cel dulce iubindu-l va-ncălziţi,

Iisus este-nvierea, veniţi la El, veniţi !

4. RUGĂCIUNEA ÎN VIAȚA CREDINCIOSULUI CONTEMPORAN

În lumea contemporană, plină de agitație și distracții, rugăciunea joacă un rol vital în

viața credinciosului. Indiferent de credința sau religia pe care o practică, rugăciunea
ținând un mijloc esențial prin care credința să intră în comunitatea cu divinitatea, găsește
liniște și îndrumare spirituală.

O dificultate a rugăciunii este reprezentată de mentalitatea lumii actuale în care

trăieşte creştinul şi care cu uşurinţă îl derutează şi-l contaminează: ideea lumii pozitiviste
că adevărul este doar ceea ce poate fi verificat, demonstrat prin stiinţă şi raţiune. Or,
rugăciunea, fiind un adevărat mister care depăşeşte atât conştientul cît şi inconştientul
uman, pentru că nu poate fi verificată cu inteligenţa umană, nu ar intra în categoria
adevărurilor acceptate azi de unii oameni de ştiinţă. O bună parte a lumii actuale
apreciază doar valorile materiale, de producţie şi randament rapid, iar rugăciunea,
întrucât nu este imediat productivă, este considerată inutilă, o irosire a timpului. O altă
dificultate a practicării rugăciunii în mod constant, este dezordinea în viaţă prin
îndepărtarea de Dumnezeu. Despărţit de Hristos, omul se simte însingurat şi caută să-şi
umple golul din suflet prin atracţiile lumii, care astăzi sunt numeroase: banii, bunurile
materiale, atracţiile lumeşti de tot felul. La toate acestea pot fi adăugate şi dificultăţile ce
provin din concepţiile greşite asupra rugăciunii: uneori rugăciunea este văzută ca o
simplă operaţie sau exerciţiu psihologic, ca un efort de concentrare, pentru a înlătura
celelalte gânduri şi preocupări mentale şi a atinge astfel un fel de vid mental. Alteori este
considerată ca o atitudine specială de reverenţă faţă de divintate, sau, în cele mai multe
cazuri, este o simplă recitare a unor formule rituale.

Studii efectuate recent dovedesc că rugăciunile sunt foarte eficiente şi foarte

binefăcătoare nu numai sufletului, ci şi trupului. Rugăciunile părintelui Arsenie Boca au
efecte nebănuite dacă sunt spuse zi de zi, nu numai atunci când te simți încărcat de
păcate, nemărturisiri, când ai foarte multe griji pe cap și când evenimentele negative din
viața ta par a nu se mai termina vreodată. „Pacea sufletului aduce pacea
trupului” spunea părintele Arsenie Boca. Liniștea creierului aduce liniștea tuturor
celorlalte organe din corpul tău. Tot organismul „lucrează” mult mai bine atunci când ești
liniștit/liniștită sufletește. Te vei simți cu totul altă ființă dacă ve i începe și vei încheia
ziua cu câte o rugăciune a părintelui Arsenie Boca. Starea ta fizică se va îmbunătăți
vizibil dacă-ți vei dedica zilnic câteva momente relației cu Dumnezeu prin intermediul
rugăciunilor părintelui Arsenie Boca.

„Creştinismul nu e o afacere de duminică, ci este o strădanie de toate zilele, toată viaţa,

de a ajunge stilul de viaţă şi concepţiile pe care aşa ni le-a lăsat Domnul nostru Iisus
Hristos” – pr. Arsenie Boca

„Rugăciunea este cheia raiului, ea deschide porţile harului divin. Rugăciunea este un
gaj, o garanţie a imortalităţii, căci cel ce vorbeşte cu Dumnezeu cu toată sinceritatea,
devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reînvia în mod
glorios” – pr. Arsenie Boca.

,,Dragii mei, rugăciunea este cea care străbate orice zid, orice depărtare, pentru că
rugaciunea străbate și după moarte și aduce lumină.”
- Pr. Bartolomeu Ananania

„ Așa cum nu-l poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu-l poți dezlipi de
rugăciune pe omul care a înțeles norma ei”.

,, Rugăciunea care se face cu credință, durere, stăruință și răbdare este auzită, dacă ceea
ce cerem este pentru binele nostru. (Sfântul Paisie Aghioritul)

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este respirația pentru trup. În rugăciune, sufletul
respiră pe Duhul cel Sfânt, se hrănește din Dumnezeu, Îi vorbește și Îl ascultă,
dobândește libertatea cea duhovnicească și simțirea veșniciei pentru care a fost
creat. Rugăciunea înseamnă a sta înaintea Feței Dumnezeului Celui Viu, dobândind astfel
de siguranță, mângâiere, nespusă dragoste și gingășie. Prin rugăciune, omul ajunge la
împlinirea sensului său, sens care se descoperă în relația firească dintre el și
Dumnezeu. Fără rugăciune, viața este tristă, apăsătoare, zbuciumată, neliniștită, și omul
trăiește în întuneric și în moarte sufletească, iar aceasta se va transforma, după moartea
trupului, în moarte și în chin veșnic.

Filosoful Petre Țuțea spune - ,,Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin
care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului
prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creștin, rugăciunea ne arată că
umilința înalță, iar nu coboară pe om.”

Să luam aminte și ce spune părintele Dumitru Stăniloaie despre rugăciune

- ,,Rugăciunile sunt nervii sufletului, căci precum trupul e susţinut laolaltă prin nervi şi
prin ei se mişcă în chip unitar, persistă şi îşi menţine tăria, iar dacă îi taie cineva pe
aceştia desface toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele se armonizează şi se susţin
laolaltă prin rugăciune şi prin ele străbat drumul evlaviei. Deci, dacă te lipseşti de
rugăciune, faci ca şi cum ai scoate peştele din apă. Precum apa e viaţa peştelui, aşa îţi
este ţie rugăciunea. Precum acela trăieşte prin apă, aşa şi noi putem să ne înălţăm la
ceruri şi să ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugăciune.”

Omul care nu La cunoscut pe Dumnezeu ca Tată, ca Părinte Ceresc bun, iubitor și

milostiv, nu se va putea bucura cu adevărat nici de darurile Lui din lumea aceasta, nici de
cele pe care le-ai îngrijit, nu a pregătit veșnicie, în Împărăția Sa, și care depășesc orice
înțelegere: „Cele ce ochiul na văzut și urechea na auzit și la inima omului nu s-au suit,
acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” ( I Corinteni 2, 9 ) . Rugăciunea
este glasul omului care Îl caută pe Dumnezeu, La găsit și vrea să cunoască și să trăiască
în iubirea Lui. Numai atunci când viața noastră este întemeiată pe Cuvântul lui
Dumnezeu ajungem, prin rugăciune, să-L cunoaștem pe Cel care ne-a dăruit viața.

Viața creștinului este înțeleasă ca o rugăciune neîncetată, care, după cuvântul

părintelui Arsenie Papacioc, înseamnă o stare de prezență continuă a lui Dumnezeu în
conștiința noastră. Gândul la Dumnezeu este o rugăciune la îndemâna oricui, oricât de
ocupat ar fi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine,
păcătosul!”
Dacă lumea de azi se confruntă cu tot mai multe griji, mai multe stres și agitație,
lăuntrică și exterioară, aceasta se întâmplă pentru că La înlătura pe Dumnezeu din viața
sa, atât din societate, cât și din suflet. Dumnezeu nu-Și mai găsește locaș în inima
omului, iar acesta caută disperat noi soluții și terapii alternative pentru păstrarea
echilibrului și a păcii interioare. Dar pace nu va fi, pentru că pacea adevărată este de la
Dumnezeu. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” ( Ioan 14, 27), zice
Hristos Domnul. Pacea Lui este trăirea prezenței lui Dumnezeu, este harul Său vindecător
și dătător de putere în toate necazurile vieții, este odihna sufletului în Dumnezeu,
Creatorul său.

Foarte frumos ne învață și sf. Ioan Gură de aur - Rugăciunea ta ramâne neauzită, când
o acoperă strigatul celui năpăstuit de tine. Rugăciunea este o iarba de vindecare și de
folos, dar, dacă nu știm unde se cade s-o punem, nu vindecă boala noastră. Rugăciunea
este slujbă adusă lui Dumnezeu şi deci sărbătoare, pentru că se face în inimă. Rugăciunea
este fundament al sufletului, pentru că în ea este Hristos, ipostasul firii omeneşti.
 Iar sf. Ioan Scărarul spune - Rugăciunea este, după ființa ei, apropierea și unirea
omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, rugăciunea este puterea susținatoare a lumii,
împacarea cu Dumnezeu.

Rugăciunea întărește credința și tot prin ea dobândim pacea și unitatea lăuntrică,

găsindu-ne echilibrul și armonia atât de râvnite de omul zilelor noastre, știind că toate
sunt rânduite de Dumnezeu. Rugăciunea nu învață să gândim așa cum gândește
Dumnezeu și să intrăm în viața Lui, să trăim viața Lui, oferind-o pe a noastră prin
împlinirea poruncilor Lui. Îndemnul Mântuitorului rămâne valabil peste veacuri: „Veniți
la Mine toți cei osteniți și împovărați și veți afla odihnă sufletelor voastre!” ( Matei 11,
28).
Cum putem avea certitudinea că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră? Psalmistul
David, făcând pocăință pentru păcatele sale, nu învață care trebuie să fie starea duhului
nostru când ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu: „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu
o va urgi” ( Psalmi 50, 18). Un copac secular, atingând cele mai mari înălțimi, nu se
poate susține decât dacă sunt rădăcinile adânc înfipte în pământ. Așa și cu noi: smerita-
cugetare și pocăința ne învrednicesc înaintea lui Dumnezeu. Cu cât stăruim în ele, cu atât
inima se curăță, devine mai sensibilă și simte mai limpede prezența și lucrarea lui
Dumnezeu în lume și în viața noastră. Cu cât ne adâncim în conștiința nimicniciei noastre
și în osândirea de sine, cu atât mai sus nu ridică Dumnezeu. Cel care se roagă va fi
învățat chiar prin rugăciune cum să se roage. Căci noi nu știm să ne rugăm cu adevărat,
dar Duhul Sfânt ne învață, văzând bunăvoința și dorul după viața cea veșnică. Mai mult,
simțirea lui Dumnezeu crește în inima noastră pe măsură ce Îl considerăm mai puțin un
împlinitor de dorințe și mai mult un Părinte înțelept, Care știe ceea ce este mai bine
pentru noi și folosește toate evenimentele vieții spre mântuirea noastră. Când rugăciunea
devine mai mult o mulțumire și o laudă aduse lui Dumnezeu decât o cerere continuă,
atunci omul este încredințat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și se lasă în mâinile
Sale. Rugăciunea este primită de Dumnezeu atunci când noi iertăm pe cei care nu
greșesc. Mai mult, dacă ne rugăm și pentru cei care nu ne iubesc, dovedim că suntem fiii
lui Dumnezeu după har și, cum spunea părintele Paisie Olaru, vedem ușa Raiului
deschisă spre noi. Deoarece rugăciunea este o relație vie și personală cu Dumnezeu,
aceasta implicată și rugăciunea în comun, în biserică, unde toți credincioșii se roagă într-
un duh lui Dumnezeu. Ortodoxia se trăiește în comună, deoarece suntem făcuți după
chipul lui Dumnezeu, modelul de comuniune veșnică de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt.
„ Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu împreună cu ei”
spune Mântuitorul Iisus Hristos. ( Matei 18, 20). În biserică învățăm Cui și cum să ne
rugăm. Prin participarea la rugăciunea în comun din biserică, la Sfânta Liturghie și la
Sfintele Taine, luăm parte la viața veșnică ce ni se împărtășește nouă de la
Dumnezeu. Mai ales în Sfânta Liturghie, avem parte de cea mai mare taină, de intrare
încă de acum în modul de viețuire ceresc, în timpul lui Dumnezeu, care este veșnicia. În
Sfânta Liturghie, Hristos Însuși, prezent în pâine și în vin, sfințește viața noastră prin
viața Lui. Viața Lui cea veșnică devine a noastră și învățăm a îmbrățișa în duh întreaga
lume, rugându-ne pentru toți oamenii ca pentru noi înșine. Tot în biserică învățăm că
postul și rugăciunea sunt cele două aripi prin care se înalță la cer tot creștinul, biruind
ispitele de tot felul. Rugăciunea însoțită de post, de milostenie și de alte nevoințe este mai
puternică. Practicată cu stăruință și prin statornicie, ea devine astfel adevărata
susținătoare a lumii. Totodată, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii și la
rugăciunile ei, alcătuiește de-a lungul timpului de marii trăitori creștini, omul devine
contemporan cu toate generațiile din istorie și participă la lucrarea lui Dumnezeu de
sfințire și de mântuire a lumii. El se arată astfel a fi un suflet viu, înțelegător al celui mai
înalt sens pe care Dumnezeu la încredințat omului și întregii lumi: îndumnezeirea.

În concluzie, rugăciunea oferă credinciosului modului de a se conecta cu divinitatea

într-un mod personal și intim. Prin rugăciune, credinciosul să exprimă sentimentele,
gândurile și dorințele către divinitate, creând astfel o legătură profundă și spirituală.
Rugăciunea poate fi o formă de conversație cu Dumnezeu sau o călătorie interioară în
căutarea unei înțelegeri mai profunde a sinelui și a sensului vieții. Într-o lume în care
ritmul alert al vieții poate aduce stres și anxietate, rugăciunea oferă credinciosului sau
oază de liniște și pace interioară. Prin concentrarea asupra divinității și prin exprimarea
grijilor și îngrijorărilor, rugăciunea ajuta la eliberarea emoțiilor negative și la găsirea
echilibrului interior. Această liniște interioară poate avea un impact pozitiv asupra
sănătății mentale și emoționale a credinciosului. Îndrumare și înțelepciune spirituală:
Rugăciunea oferă credinciosului un canal prin care poate primi îndrumare și înțelepciune
spirituală. Prin deschiderea inimii și minții în timpul rugăciunii, credinciosul devine
receptiv la inspirație și ghidare divină. Rugăciunea oferă credinciosului oportunitatea de
a căuta răspunsuri și direcție în problemele și deciziile dificile ale vieții, aducând astfel
claritate și încredere. Încredere relaționare: Rugăciunea contribuie la dezvoltarea
încrederii credinciosului în divinitate și în planurile sale pentru viață. Prin rugăciune,
credinciosul Dumnezeu pune în mâinile lui sau a puterilor divine preocupări și nevoile
sale, demonstrând astfel o relație de încredere și supunere. Această relație profundă între
credințe și divinitate aduce sentimentul de apartenență și siguranța-o lume imprevizibilă.
Integrarea rugăciunii în rutina zilnică: Pentru a beneficia de puterea rugăciunii,
credinciosul contemporan poate integra rugăciunea în rutina sa zilnică. De exemplu,
rugăciunea de dimineață poate oferi o direcție și binecuvântare pentru începutul zilei,
rugăciunea de seară poate aduce mulțumire și recunoștință pentru evenimentele petrecute
în timpul zilei, iar rugăciunea înainte de culcare poate aduce liniște și pace interioară
înainte de odihnă. De asemenea, rugăciunea poate fi integrată în activitățile cotidiene,
cum ar fi în timpul muncii, în mijloacele de transport sau în timpul momentelor de
reflecție personală.

5. IMPORTANȚA RUGĂCIUNII ÎN VREMURI DE ÎNCERCARE A CREDINȚEI

Gulagul românesc reprezentat de cele 120 de lagăre și închisori comuniste nu a reușit

să transforme poporul român creștin-ortodox într-unul ateu. În aceste închisori au suferit
torturi, umilințe, înfometări și au fost omorâți oameni pentru că nu au vrut să se lepede de
credința lor. Pe lângă închisorile Jilava, Gherla, Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Miercurea
Ciuc, Suceava, Periprava etc., România a avut închisoare de femei la Mislea, de studenți
la Pitești și de copii la Târgșor. Toți erau numiți „dușmani ai poporului”. Însă, fie că erau
copii între 12 și 18 ani, studenți, femei, bătrâni, oameni simpli, poeți, profesori
universitari sau clerici, fie că erau credincioși sau nu rezonau cu principiile
comunismului ateu, erau condamnați la munci grele, condiții de trai inumane, înfometare,
bătăi, izolare sau condamnări la moarte. Aveau în fața prigoanei comuniste un singur
aliat: rugăciunea, singura legătură cu Dumnezeu și mijloc de sporire duhovnicească.

Prin stăruința lor în rugăciune și ajutorarea colegilor de celulă după îndelungi

interogatorii sau diferite boli, creștinii au reușit să își păstreze nealterată credința în
Mântuitorul Hristos. Fiind și ei răstigniți prin suferințele lor în celule, lagăre de
concentrare, izolare și bătăi, au devenit făclii de lumină mărturisitoare a adevărului în
întunecimea iadului comunist. Ioan Ioanide, Valeriu Gafencu, Pr. Valeriu Anania, Pr.
Arsenie Boca, și mulți alții, prin cele relatate de ei după ce au scăpat din detenție, dau
mărturie despre viața și trăirile lor în temnițele din timpul prigoanei comuniste. În
interviurile luate acestor foști deținuți politic, am constatat că rugăciunea a fost singurul
lor aliat. Așa au reușit unii preoți și laici să reziste zile în șir în „alba” sau „neagra”,
camere special amenajate pentru izolare, în care doar rugăciunea putea să te elibereze de
boală, foame, frig, sete și întuneric.

Multe persoane au rezistat doar cu rugăciunea. Cu Dumnezeu în gând, cu inima

deschisă către cer, râvnind la libertate, toți cei intervievați spuneau un singur lucru: „ateii
mureau primii!” Fără un suport spiritual erai ca și mort. Anchetele erau începutul iadului,
dar rugăciunea lor venea ca un balsam. Preoții spun că nicăieri nu au mai putut să trăiască
atât de profund rugăciunea ca în timpul Sfintelor Liturghii făcute în ascuns, noaptea, în
unele celule. Unii l-au văzut pe Mântuitorul prezent lângă ei, alții au fost vizitați de
Maica Domnului, iar alții, deși cu trupurile în iadul închisorii, trăiau prin rugăciunea lor
bucuriile raiului.

Ion Radu la Periprava a fost închis în izolator, primind hrană o dată la trei zile, din
cauză că unul dintre gardieni i-a găsit o cruciuliță făcută de un coleg din oasele de la
zeama primită zilnic. „Vrei să te rogi banditule?!”, a exclamat gardianul. Și s-a trezit
aruncat în izolator. Făcând greva foamei, Ion Baurceanu a fost obligat să mănânce și i s-a
introdus lapte în plămâni. Dacă nu s-ar fi rugat, murea în câteva ore. Iar Emanuel
Mihăilescu confirma faptul că după bătăi și anchete nesfârșite, în Jilava oamenii erau
întăriți de preoții din celule care nu doar se rugau, ci și găseau mereu cuvinte de
îmbărbătare pentru deținuți.13

„În izolator, după zile nesfârșite de foame și întuneric, când vedeai privirea gardianului
care te saluta cu o înjurătură, apoi te lua din nou la bătaie, chiar credeai că ești în iad și
diavolul are puterea să facă oricând și orice cu tine. Vedeai după mii de ore de rugă,

13
Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Piatra neamț, 1993
chipul diavolului din el. Unii gardieni erau de-a dreptul îndrăciți!”, mărturisea unul dintre
apărătorii ortodoxiei din perioada comunistă într-un interviu.14

Au fost momente de o duritate ce nu se poate exprima în cuvinte. Dar acești eroi ai

creștinătății românești au reușit să supraviețuiască printr-o singură metodă care nu putea
fi luată de la ei nici prin izolare și nici prin torturi: RUGĂCIUNEA.

ÎPS Bartolomeu Anania, în incheierea conferinței sale suținută la Iași, îndeamnă pe

toți credincioșii să nu uite a se ruga mai ales cand sunt în necazuri: ,,pentru ca să vă pun
în față, o dată mai mult, rugăciunea este izvor de putere în încercările vieții. Să dea
Dumnezeu ca încercările prin care am trecut noi să nu se mai repete în toată istoria
acestui neam! Să dea Dumnezeu ca încercările vieții, pe care Dumnezeu ni le trimite sau
ni le îngăduie, să ne ocolească pe fiecare mai mult. Dar dacă asemenea încercări, totuși,
vin: o suferință, o boală, o dezbinare, o ceartă în familie, un deces, o durere sub oricare
formă, vă îndemn din toată inima: Apelați la rugăciune și, dacă nu știți rugăciuni multe,
folosiți rugăciunea scurtă, pe care o foloseau și părinții pustiei! Rugăciunea scurtă și
stăruitoare, pentru că aceea este și rugăciunea pe care a folosit-o Oscar Wilde când se
găsea în închisoare și în urma căreia a scris acea carte, De Profundis, pornind de la un
psalm! O asemenea experiență, o asemenea încercare este, de fapt, un fund de prăpastie
în care tu ai căzut și în care Dumnezeu îngăduie să cazi, fie pentru a te încerca, fie pentru
a te căli. De aceea, niciodată să nu disperați! Din experiența mea personală aș da
următorul sfat: când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în
vârful muntelui, să nu amețești. Să știți că această a doua primejdie este mai mare decât
prima: să amețeăti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca
izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiți de ea. Aceasta nu înseamnă că
trebuie să solicităm veșnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o
groapă adâncă sau mai puțin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două
ori în decursul unei vieți. Este important să avem această armă, care este rugăciunea
nesofisticată, fără pretenții, care, însă, te sfințește prin sfințenia ei, prin care simți că nu
mai ești singur, prin care simți că te însoțește în primejdie, că te însoțește în boală, că-ți
întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.”

Părintele Nicolae Grebenea, vorbind despre perioada de încercări din timpul

detenției relatează - ,, Decii cutremurătoare fărădelege s-a făcut din necredință și
tăgăduirea existenței lui Dumnezeu. Dar au venit marile dureri și suferințe ale poporului
întemnițele comuniste prin care s-a restabilit echilibrul spiritual al lumii. Deținuții în
asupriri și mari cazne, au ajuns în marile lor trăiri interioare să înlăture îndoielile și să
capete pas de pas certitudinea existenței lui Dumnezeu. În condiții extreme de distrugere,
ei au rezistat și peste 10 ani, deși toată știința lumii arată că într-un asfel de regim nu se
poate rezista mai mult de un an. Cum au putut rezista atât ? Prin puterile lor ? Nu ! Ci
prin ajutorul ce l-au primit de la Dumnezeu. Prin Harul Sfântului Duh. Ei au trait sub
scutul lui Dumnezeu și au ajuns la concluzia deplină, irefutabilă, că Dumnezeu există.

14
Idem
Dar nu numai că El este, ci și că El ajută, apără sprijină pe cei ce-L iubesc. Și stă și de
vorbă cu ei, căci l-au adus pe Dumnezeu în inima lor.15

Supraviețuirea deținuților, după dramaticele suferințe prin care au trecut, este o

dovadă peremptorie a existenței lui Dumnezeu. Ei sunt niște martori ai existenței lui
Dumnezeu și a nebuniei tăgăduirii existenței Lui. Ei aduc lumii mărturia lor, și ea e
adevăratăși sinceră, căci nu numai cuvântul, ci ei înșiși sunt această marturie.

Această mărturie o aduc și eu abia după 13 ani cde temniță am ajuns să am dovada
existenței lui Dumnezeu și să mă conving de realitatea existenței Lui. Și să pot spune –
eu nu mai cred, ci știu că există Dumnezeu. Nimeni nu –mi poate zdruncina această
convingere rezultatădin fapte trăite autentice. 16

Părintele Nicolae ne dă un exemplu de rugăciune pe care o spunea în sinea lui, în

ceasurile de suferință - ,, Doamne fă ca ispitele și povara să nu depășească puterea mea
de rezistență. Întărește –mă Tu și fii cu mine. Căci o dată ce sunt cu tine mi-e de ajuns.”

Binențeles, Biblia și orice carte religioasă erau interzise. Însă s-a putut strecura
biblii micuțe ce au fost ascunse. În situația de însingurare si lipsuri, oamenii au găsit o
alinare în textile scripturistice. Chiar părintele Nicolae istorisește - ,, Citeam Biblia și
Psalmii. Ce revelație ! Ce sensuri noi descopeream acum în ei. Îi știam. Dar acum
descopeream o altă încărcătură în ei, alte frumuseți, alt conținut, altă bogăție. Eram mirat
și fericit. Cât de bun e Dumnezeu că iată în durere ne descoperă ceva din tainele sale.
Această carte sfântă, carte inspirată dumnezeiască, a fost cea mai bună hrană sufletească
a deținuților din toate timpurile și de ori unde, la cei ce erau creștini. Ajutorul ei a fost
penru ei imens. Unii s-au refăcut prin ea, s-au regăsit, s-au recules. Multora le-a dat
liniștea. Pe unii i-a salvat de la nebunie. Pe alții i-a cumințit și i-a făcut înțelepți – tuturor
le-a fost de mare ajutor. 17

6. CONCLUZII

Alegând a cerceta cele întâmplate în perioada cand în țara noastră s-a

incercat ,,uciderea lui Dumnezeu,, am aflat stupefiat despre metodele draconice folosite
de autorități, impotriva celor care vorbeau deschis despre ce înseamna regim communist
ateu. Victimile prin suferintele grele, au ajuns pe culmi de rugăciune, credință, meditație
și trăire creștină. Jertfele lor, realul lor holocaust, autentica lor ardere-de-tot, trebuie
știute, facute cunoscute generațiilor viitoare, niciodată uitate. Viața lor este pildă pentru
tinerii de azi, care nu au idealuri, nu au exemple și nu îl cunosc pe Dumnezeu.

15
N. Grebenea, op cit

16
Idem

17
N. Grebenea, op. Cit.
 Ceea ce s-a întâmplat în țara noastră în perioada comunistă, putem sa ne gândim la
zicala - Unde dai, și unde crapă. Mă refer la ideologia și planul comunist de a transforma
poporul român într-un popor ateu, însă după pulitica lor de distrugere a credinței, acum
avem un grup de martiri de la care învățâm despre cedința în Dumnezeu.

Regferindu-se la perioada comunistă părintele profesor Teodor M. Popescu spune

„Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de
acum. De la Nero la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri
şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi,
batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Iisus Hristos şi
Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate şi ca primejdie, acţiunea
anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor şi - ce e mai grav -
pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra
Bisericii şi a lumii întregi“. (Prof. Teodor M. Popescu, De la Nero la Stalin, prelegerea
inaugurală ţinută de Facultatea de Teologie din Bucureşti în noiembrie 1941,
GÂNDIREA, ianuarie 1942, p. 22)

Datorită unor vrednici slujitori - monahi sau de mir - multe dintre celulele din acele
locuri de suferinţă, de torturi fizice şi psihice, de umilinţă şi mortificare, au fost
transformate în chilii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta
Liturghie, Vecernia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Domnului; nu
lipsea nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei.

Postul din Vinerea Mare - sau din zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni
- însoţit de Spovedanie şi Pocăinţă, nu a fost în zadar; toate acestea - încununate de
primirea Sfintei Împărtăşanii - au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea
Valeriu Gafencu, numit „sfântul închisorilor“: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“
Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, înduhovnicirea unor slujitori şi
gânditori creştini?!

Toate atrocităţile unui regim totalitarist - cum a fost cel comunist - au fost biruite
numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul
închisorilor şi cei din afara acestora. Întreaga ţară a devenit - cum spunea Ioan Ioanide -
„închisoarea cea de toate zilele“; de fapt, însuşi regimul comunist-ateu recunoştea că ţara
a fost transformată într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagărul comunist“.

În concluzie, perioada anilor 1945-1989, pentru România va rămâne - pentru

totdeauna - un Memento mori al neamului românesc; dar şi un îndemn puternic -
simbolizat în mod excepţional de Memorialul de la Aiud, înălţat în acea Vale a Robilor şi
a plângerii - de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovnicească, transformându-ne
viaţa într-un urcuş spre Înviere.
 BIBLIOGRAFIE

1. Boca Arsenie, Cărarea Împărăției, edit. Charisma, Buc. 2010.

2. Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, edit. Albatros, București,
1991

3. Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în incercările vieții, conferință,

ASCOR Iași

4. Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, edit. Polirom, București, 2011.

5. Dan Lăzărescu, Genocidul de la Sighet, - studiu în manuscris

6. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1999

7. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Piatra neamț, 1993

8. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești, Sighetul Marmației, 2006

9. Anchetele, Canalul, Persecuția. Opis de Ducumente, Despre Arsenie Boca, din

perioada 1950 -1959