„Ce șanse ai tu, băiat de preot, să reușești la facultate?

” Așa a început discuția în

urma căreia Mihai Stoica Olteanu, zis Ică, l-a convins pe Alexandru Teodorescu să
devină membrul organizației anticomuniste „Frontul Eliberării Naționale”. Era
septembrie 1958, iar cei doi băieți aveau 17 ani. Erau în ultima clasă de liceu, la
Matei Basarab, în București, şi învățau din greu pentru admiterea la facultate.
Dar gândul originii lor sociale „nesănătoase” îi urmărea peste tot: Ică, premiantul
clasei, şi Alexandru riscau să fie „admiși fără loc” la universitate. Născuţi în timpul
celui de-al doilea război mondial, tinerii crescuseră în plin proces de comunizare
al societăţii româneşti. Aflaţi în pragul examenului de maturitate, erau acum
forţaţi să trăiască pe pielea lor unul dintre paradoxurile „egalităţii” din
comunism: aflaseră că 70-75% dintre locurile de la facultăți erau rezervate celor
cu „origine sănătoasă”. Copiii erau revoltaţi: „E vina noastră că părinţii noştri au
studiat şi au o profesie?” Însăși sora lui Alexandru era dată ca exemplu: luase
notă mare la examenul de admitere de la Facultatea de Medicină doi ani la rând,
dar fusese respinsă din cauza „dosarului” de fiecare dată (p. 30-31). Prin urmare,
câteva zile mai târziu, într-o dimineață de duminică, nouă tineri cuminţi şi
spilcuiți s-au reunit la casa unuia dintre ei. Planurile erau ambiţioase: răsturnarea
regimului! Iar fetele nu erau admise în organizație: „Sunt slabe, ne pot trăda!”(p.
38). Încet, încet, din vorbă în vorbă, băieții au aflat că mai toţi suferiseră din cauza
regimului: taţi închişi, bunici declaraţi chiaburi, familii aruncate în stradă (pp.
40+). S-au hotărât că trebuie să înceapă cu distribuirea unor manifeste anti-
comuniste prin oraș. După o lună de zile și câteva zeci de foi scrise și împrăștiate
cu mari dificultăți prin capitală, băieţii au renunțat pe tăcute la activitățile
grupului și şi-au concentrat atenţia pe școală. Peste aproape un an, membrii
„Frontului Eliberării Naţionale” alături de prietenii lor care nu i-au denunţat, în
total 13 liceeni, vor primi condamnări totalizând 193 de ani de închisoare.
Alexandru a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.
Autorul înțelege să-și construiască mărturia din perspectiva tânărului de atunci,
cu sinceritatea caracteristică vârstei, Cititorul vede evenimentele, oamenii şi
locurile prin ochii unui băiat de șaptesprezece ani, înzestrat cu spirit de
observaţie, empatie şi umor. Lipsesc „miracolele”, „premonițiile”,
„supranaturalul” deseori prezente în alte opere de memorialistică a detenţiei.
Oamenii întâlniţi nu se împart în „eroi”, „sfinți” și „fiare”. Nu se presupune că
cititorul ar ști mai mult decât elevul Teodorescu, ceea ce conduce la o
remarcabilă vivacitate a scriiturii. Fiecare etapă a detenției politice descrie
detaliile care compuneau o zi de închisoare la Uranus, la Jilava sau la coloniile de
muncă forţată de la Luciu-Giurgeni și Grădina. Se alcătuiește un memorabil
mozaic al vieții cotidiene din penitenciar, și tocmai în aceasta constă marele
merit al cărții. Regimul de detenție, orarul, mâncarea, hainele, pereții și paturile,
hârdăul, celula de pedeapsă depășesc imaginația cititorului de astăzi, care, dacă
nu este asistat, cu greu poate cuprinde coordonatele pe care se desfăşura traiul
celor închiși pentru crime politice. Alexandru Teodorescu scrie, deci, nu doar
pentru cei care știu deja, pentru cei care au mai citit lucrări memorialistice sau
care au avut șansa să stea de vorbă cu foști deținuți politici. El se adresează
tuturor celor curioși, iar povestea lui evidențiază cum nu se poate mai bine
absurditatea covârșitoare, inerentă sistemului totalitar comunist.
Declicul pentru scrierea cărţii s-a produs în 2014, când autorul a urmărit un
documentar la televiziunea germană, despre un grup de elevi din Berlinul de est
care au bruiat transmiterea înmormântării lui Stalin și au distribuit manifeste în
care echivalau comunismul cu național-socialismul. Mulți dintre ei au fost
executați în celule, în genunchi, cu un glonț în ceafă. Astfel, așa cum ne dezvăluie
autorul în Cuvântul înainte, memoriile de față se doresc a fi încă o contribuție la
condamnarea publică a comunismului, la paritate cu nazismul.
Poate nimic nu ilustrează mai limpede nebunia programatică a vremurilor decât
aruncarea în temniță a 13 elevi, strânși cu ușa de un regim care le refuza
admiterea la facultate.
Ne este permis să sesizăm deplinul ridicol al situației doar în cazurile aproape
excepționale, care nu au atras consecințe tragice. Un atare episod este cel în care
Alexandru se străduieşte să îşi apere iubita în timpul interogatoriului: Securitatea
descoperise un bileţel de dragoste dintre cei doi, iar porecla fetei le păruse
suspectă. Era, deci, necesar un răspuns amănunţit la întrebarea „Cine este
Pipocioara?”. Cu răbdare, băiatul a reușit să navigheze printre capcanele întinse
de ofițerul dornic să mai adauge un „duşman al poporului” la dosar, explicând de
nu mai puţin de patru ori cum comunica cu fata prin scrisori lăsate… în burlanul
casei (p. 78).
Viaţa în închisoare ne este înfățișată ca un şir de bătălii, de mici victorii tactice, în
care strategia de supravieţuire se schimbă, se adaptează la oameni şi la mediu,
capătă noi valenţe pe măsură ce se renunţă, cu sau fără păreri de rău, la unele
concepții sau atitudini. Tânărul Alexandru are câte ceva de învăţat de la toată
lumea cu care se întâlnește. Cel mai tare îi plac „bătrânii”, în jurul cărora ar vrea
să stea, ca să înveţe istorie sau limbi străine sau, dimpotrivă, să deprindă metode
de a prăşi porumbul în vreme ce se luptă cu enterocolita. La fel ca mulţi alţi
deţinuţi politici, şi Alexandru Teodorescu face un efort deliberat să povestească
despre colegii săi de suferinţă, ne putem închipui că şi pentru a lăsa o mărturie în
plus, o dovadă care să confirme existenţa lor şi regimul inuman la care au fost
supuşi. Oamenii de lângă el îl ajută, îl salvează chiar din situaţiile cele mai
periculoase şi împreună dau un sens anilor petrecuți în detenţie. Trebuiau
ticluite planuri de păcălire a gardienilor: pentru aerisirea celulei, pentru
obținerea (furtul) unei hârtii și a unui creion, pentru învățatul limbilor străine,
pentru o cană de apă fiartă. Orice victorie era prețuită, de la găsirea unui os în
ciorbă – ulterior transformat în crucifix, până la învingerea lacrimilor sub pumnii
lui Gheorghe Enoiu[i].
În „Celula de minori”, deseori dramele individuale sunt cele care dau măsura
tragediei unei societăți întregi. În cazul elevilor de la Matei Basarab, la fel ca în
multe alte situații, pedeapsa reală, cea trăită de oameni, nu s-a limitat la
încarcerarea tinerilor. O scurtă enumerare nominală a condamnărilor ilustrează
anvergura suferinței, la un prim nivel: Olteanu Mihai Stoica (23 de ani), Chioseaua
Marin (20 de ani), Vlad Constantin (19 ani), Spătaru Dan Victor (18 ani), Puiu
Stancu Costel (18 ani), Iliescu Ion Vladimir (16 ani), Furtună Dumitru (16 ani),
Mălăcilă Valeriu (16 ani), Falk Peter (15 ani). Nici cei care ştiau de grup, dar nu l-au
denunţat, nu au scăpat: Spătaru Ion Hugo şi Bunescu Paul au fost condamnați la
şase ani, iar Bogoiu Valentin Paul la cinci ani. Cu toții au fost grațiați în 1964, în
virtutea deciziilor de eliberare a tuturor deţinuţilor politici. Fratele lui Ică, Victor
Stoica Olteanu, s-a sinucis pentru că, în ciuda talentului genial la matematică, a
fost respins la examenul de admitere la facultate deoarece avea deținuți politici
în familie. Mamei lui Dick, bolnavă de cancer în stadiu terminal, i s-a refuzat
cererea de a-și vedea pentru ultima dată copilul (p. 265).
Legăturile de familie erau folosite fără menajamente de regim împotriva
deținuților, ca instrument de șantaj sau ca mijloc de izolare și demoralizare.
Afectat de tristețea celor din jur, Alexandru a anunțat într-o bună zi că
intenționează să „salveze onoarea” femeilor. Vestea a făcut rapid turul brigăzii de
muncă. 229
Într-adevăr, Alexandru Teodorescu nu se ferește de a crea uneori, chiar pe
seama sa, situații comice. Alegerea facultății, bunăoară, nu a fost deloc simplă,
așa cum rememora Alexandru în timpul unei discuții purtate cu colegii săi, în
celulă la Jilava. Ezitase îndelung între chimie – materia sa preferată, și engleză.
După o atentă analiză însă, băiatul a decis că merită să își concentreze eforturile
pentru a fi admis la Facultatea de Limbi Străine: mai convingătoare decât vizita la
combinatul chimic, a fost vizita la liceu a fetelor de la secția de engleză, timide,
dichisite și cu ochii conturați. Argumentul s-a dovedit a fi de cursă lungă. În
toamna anului 1965, Alexandru Teodorescu era înscris la Facultatea de Limbi
Străine a Universității din București. Dacă umorul nu lipsește cărții, așa cum nu
lipsea nici societății românești sub comunism, autorul nu ezită să remarce și
metehnele colaterale: „Ne amuzam și răbdam mai departe. Abia aici, în lagăr, am
devenit conştient de reversul medaliei: bancul îi scutea pe oameni de
răspundere, de luare de atitudine, dar conflictul rămâne, se adâncea” (p. 233).
Acolo unde poate, Teodorescu îi numeşte şi pe ofiţerii de Securitate şi pe cei din
administraţia închisorilor cu care a interacţionat pe parcursul anchetei şi anilor
de puşcărie. Surprinzând diferenţe în comportamentul lor, băiatul a învăţat cu
repeziciune să le şi speculeze, profitând de rarele şi bine mascatele urme de
bunăvoinţă care apăreau la orizont. Confirmă astfel, dacă mai era nevoie, că de
multe ori violența nu era un simplu dat al sistemului, perspectivă ce tinde să
absolve de vină pe făptuitori . Bătaia, înfometarea, lipsirea oamenilor de apă şi
medicamente era, într-o oarecare măsură, la alegerea celor prin care sistemul îşi
exercita autoritatea.