Cuvânt înainte

Rezistența română în prag de Centenar

La un veac de la Unirea din 1918 și la un pătrar de veac de

existență academică, Institutul Național pentru Studiul Totalita–
rismului are datoria și onoarea să prezinte publicului din țară și
de peste hotare o lucrare pe cât de cuprinzătoare în timp (1918 –
2018), pe atât de temerară, a unui fost deținut politic a cărui viață
s-a împletit cu rigorile unui regim politic ce va rămâne,
nădăjduim, unic și irepetabil în istoria poporului român.
Negreșit că această operă de sute de pagini a necesitat mii de
ore de travaliu intelectual intens, placat pe valorificarea surselor
documentare existente, dar, mai ales, pe mărturia de visu a unei
trăiri concentraționare feroce, pe care Nicholas Dima a avut nefe–
ricitul prilej s-o cunoască. Între amintiri și memorie există o
corespondență directă, un flux continuu între amintirile perso–
nale, subiective în speță, și cenzura memoriei care reprezintă
sigiliul adevărului, memoria recuperată a post-istoriei, pe care
Cioran o numea și „destin secundar al omului”.
Volumul își deschide paginile cu un afișaj identitar (Crez
moral – Prima verba): Mă trag dintr-o familie de oameni simpli, dar cu
frică de Dumnezeu și cu dragoste de țară, familie care a detestat
ocupația sovietică și comunismul, cu crezul moral al domniei sale,
îndreptar, stea polară, atât pentru tânărul Nicolae Dima, născut
aproape de București, cât și pentru cei care i-au fost cândva
mentori, amintindu-i aici pe dr. Șerban Milcoveanu, fost
președinte al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români,
cât și o seamă de părinți spirituali ai bisericii, precum Ioan de la
Vladimirești, Dumitru Stăniloae sau Grigore Băbuș.
Ce le recomandă bătrânul profesor de azi după o viață de zbucium
tinerilor români: credința bunilor și străbunilor noștri și corolarul
ei, dragostea de glie strămoșească.
13
 Memorialistul Dima nu trece în uitare temelia credinței
noastre, pe care o rezumă în binomul iubire/iertare, subliniind
un deziderat obligatoriu pe care-l numește echilibru, naționalism și
creștinism. În fond, în încheierea acestui testament moral, autorul
nu le promite tinerilor decât o cruce grea prin care însă pot
învinge! Nicholas Dima strecoară și un element transcendental:
Marea Judecată este personală, iar judecata noastră omenească ne
conduce la a prețui oamenii pentru ceea ce sunt și, mai ales,
pentru ceea ce au făcut.
Autorul este preocupat de ororile regimului comunist, în
special în Basarabia și Bucovina, și menționează că într-un fel sau
altul întreaga națiune română a fost supusă unui proces de pervertire
sufletească. Tot în aceeași uvertură a analizei, N. Dima focalizează
starea României de azi, 2018. La 100 de ani de la Marea Unire din
1918, România se confruntă din nou cu mari probleme existen–
țiale, Basarabia și Bucovina sunt înstrăinate, economia țării a fost
ruinată, milioane de tineri au părăsit țara și autorul încheie neliniștit
cu întrebarea: Cum s-a ajuns aici?
Există un capitol care subsumează destinul a zeci și zeci de mii
de români care au fost asasinați de comuniști. Unii dintre ei se aflau în
închisori, alții au fost smulși din sânul familiei și au dispărut pentru
totdeauna. Și autorul introduce un flash-back dramatic, narat de
inginerul Georgescu, supraviețuitor al procesului „sabotorilor”
Canalului Morții, comandat de Gheorghiu-Dej, cel care urma să
justifice abandonarea construirii Canalului prin acțiunea de
sabotaj a unor ingineri de înaltă ținută care au fost condamnați la
moarte și executați. Cu acest prilej terifiant a fost împușcată o
personalitate de rang major din lumea U.G.I.R., inginerul Nicolae
Vasilescu-Colorado, cel care la începutul deceniului al patrulea
devenise părintele unui baraj pe fluviul Colorado, în Statele
Unite, al cărui nume îl va purta ulterior. Alături de el, inginerul
Aurel Rozei-Rozemberg, alt expert de valoare în construcții
hidro, și al treilea, un amărât de mecanic de locomotivă, Dumitru
Nichita, care a mărturisit de bunăvoie și nesilit de nimeni că sabota
construcția Canalului (sic!). Capitolul este întrețesut cu angajarea
14
autorului la Vocea Americii, cu apariția cărții domniei sale,
Amintiri din închisoare, și cu sfârșitul nemeritat, la Aiud, al
celebrului avocat Istrate Micescu, condamnat pentru crime
imaginare.
Prezența unor comuniști de origine etnică străină formează
un subcapitol mereu discutat și analizat de istoricii români și
străini. Fără să refuze existența unor comuniști idealiști animați de
intenții bune, citându-l pe fostul ministru Angheliu, N. Dima se
întreabă retoric ce i-a determinat pe acei români să adere la regim?
Oare nu știau ei despre zecile de mii de arestări din jurul lor... despre
metodele criminale folosite de Securitate, de tributul plătit prin lupta
de clasă cu zeci de mii de victime, recrutate mai ales din rândurile
intelectualității și tineretului moștenitor al trecutului!?
De-a lungul capitolelor, portretele și intersecțiile în umbra
temniței își capătă prețuire nu numai prin prezența lor reală, dar
și prin folosirea cu talent a tropilor literari. Această latură a
fostului profesor de la școala superioară „J.F. Kennedy”, expert în
studii europene și sovietice, reiese și din citatele pe care ni le
oferă din volumul de amintiri Journey to Freedom, publicat în țară
cu titlul Călătorie spre libertate. O vizită la Jilava, post 1989,
povestită unui colonel american, care citise cartea, îi va suscita
acestuia următoarea replică despre Jilava:
– Nick, este înspăimântătoare! E mai lugubră decât ai descris-o tu,
Doamne, cum au trăit și cum au rezistat oamenii în asemenea condiții!
Aș putea să adaug că în 1950, ca proaspăt supraviețuitor al
Piteștiului, temnița Jilavei mi s-a părut un paradis în absența
demonilor și fiarelor cu chip uman de la Camera 4-spital, Pitești.
O proiecție în prezent, în universul politic actual, încheie
subcapitolul intitulat duios Poezia temniței:
În mod dureros, guvernanții români de azi au lăsat închisoarea
Jilava în paragină, probabil ca să șteargă urmele crimelor comise și
totodată să stingă memoria neamului nostru.
În privința altei închisori prin care a trecut autorul, Aiud, în
ciuda unor așa-numite îmbunătățiri ale condițiilor de detenție,
datorate primirii României ca membră a Națiunilor Unite, din
15
păcate, pe celular, ameliorarea nu s-a produs, iar la zarcă decesele
înregistrau aceeași cotă. Concurența cu cealaltă temniță, Gherla,
se situa la egalitate, circa 100-120 decese lunar. Activitatea
subversivă a autorului din fabrica Aiudului a fost sesizată de
administrație, iar sancționarea sa a fost severă, constând în două
săptămâni petrecute într-o celulă la subsolul celularului unde
lumina lipsea cu desăvârșire, iar alimentația era redusă,
dimineața la un degetar de terci, iar după-amiază la o zeamă de
varză putredă.
Un capitol aparte, cu conținut strict biografic, este cel dedicat
mai multor personalități ale Exilului sau rămase în țară să lupte
pentru crezul și convingerile lor naționale; extra muros, Brutus
Coste cu Frământările Exilului, Ion Rațiu, Un om politic complex,
episcopul Valerian Trifa, cu o dublă activitate, preotul Gheorghe
Calciu Dumitreasa ș.a. În temnițele patriei, Doctorul Cornel
Petrasevici, un exemplu de umanitate, credință și profesionalism,
Comandorul Mircea Pătru, un compatriot cu două tăișuri, Grigore
Scor... Basarabeanul, Nicu Naum, un soldat la datorie, Claudiu
Matasă, omul de știință, cu numeroase realizări de-a lungul a peste
10 ani de activitate științifică. În încheierea acestui capitol, care
este, în fond, un mixaj fericit al secvențelor memorialistice, sunt
trecuți oameni de seamă ai românilor de peste Prut, din
Basarabia, precum Alexandru Moșanu, fostul președinte al
Primului Parlament de după eliberare (1991), Mircea Snegur,
Nicolae Dabija, Gheorghe Ghimpu ș.a.
Capitolul următor este închinat martirajului din îndepărtata
Siberie. Sunt pagini care ilustrează suferințele fraților noștri
basarabeni, smulși de la vetrele lor istorice, supuși muncii forțate
într-o climă aspră, până la geruri de -30, -40 grade, fără locuință și
hrană, sortiți pieirii, din care unii s-au întors și au lăsat mărturie,
sau genocidului prin foamete: Vasile Țeportei, Amintiri din Gulag,
Anița Nandriș Cudla, Douăzeci de ani în Siberia sau Alexei
Vakulovski, În gura foametei.
Un scurt istoric ar putea evidenția tradiția împământenită a
deportărilor încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea în
16
Imperiul Țarist, unde indezirabilii politici precum și criminalii de
drept comun erau expediați să-și ispășească pedeapsa. Dar câtă
deosebire între domiciliul obligatoriu de atunci, când, de pildă,
Lenin se căsătorește cu Krupskaia. Se puteau primi vizite, iar
exilul avea termene fixe. Cea mai bună dovadă este că viitorii
bolșevici, de la Lenin, Stalin, Molotov, Nikolai Buharin la Lev
Kamenev sau Mihail Frunze, au fost eliberați după expirarea
condamnării, fapt de neconceput în existența Gulagului, unde
foștilor deținuți li se interzicea accesul dincolo de Ural și erau
vărsați în alte lagăre de detenție sub Cercul Polar.
Procesul Reeducării ocupă un spațiu important în analiza
autorului. Pentru decriptarea acestui fenomen unic în istoria
umanității, N. Dima folosește sursele autentice ale celor ce au
consemant pe viu tentativa unui veritabil genocid fizic și psihic.
De la mărturiile lui Ioan Ianolide, care a trăit tentativa de
reeducare de la Târgu Ocna, din 1950, la mărturiile
cutremurătoare ale arhimadritului Roman Braga, care i-a văzut la
față pe Eugen Țurcanu și pe scelerații săi ucenici, până la
valorosul poet Demostene Andronescu și acel studiu al său, Peisaj
lăuntric, ce conține ultima față a reeducării, cea din 1962-1964 de
la Aiud, și terminând cu volumul subsemnatului, La taină cu
Diavolul. Finalul, în data de 12 spre 13 februarie 1952, a fost
comandat de însuși Gheorghiu-Dej în urma unor declarații ce
incriminau conducerea MAI, dar și, colateral, pe Ana Pauker și
alți corifei ai partidului. Monstruozitățile de la Gherla au fost
relatate începând din septembrie 1951, în Camera 99, etajul III,
botezată ad-hoc Camera morții, de fostul colonel cu funcție de
general din Direcția Pașapoartelor, Veiss Vintilă, care, ulterior, a
fost eliberat, dar și suprimat printr-un accident banal de mașină,
în comuna Comarnic.
Un alt capitol relevant este sugestiv intitulat Cotitura istoriei şi
consecinţele ei. Aici, N. Dima se oprește asupra recenzării câtorva
cărți ilustrative pentru destinul românilor de dincolo și de
dincoace de Prut, alegând ca prim popas, deloc întâmplător, Cotul
Donului – 1942 și Românii din jurul României, de Vasile Șoimaru.
17
Titlurile sunt relevante pentru conținutul celor două volume,
două demersuri importante mai ales prin dimensiunea lor de
recuperare iconografică.
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, memoriile în două volume
lăsate nouă de Ion Gavrilă Ogoranu, este o mărturie cu un loc
însemnat în expunerea lui N. Dima, impresionat de rezistența
armată de pe versantul nordic al masivului Făgăraș împotriva
comunismului, pe care și noi am cunoscut-o îndeaproape, și pe
urma căreia am fost condamnat la 15 ani de detenție, pe care i-am
executat integral, și cu o expresie a autorului – nu le-am rămas
dator cu nimic.
Capitolul curge cu prezentarea a două dialoguri realizate de
colega noastră, Flori Bălănescu. Primul dialog este cu un fedepist –
cum ne recunoaștem între noi, foștii deținuți politici –, Neculai
Popa, nu cel care a coborât în iad1, ci un altul, care a beneficiat de 14
ani executați, la o condamnare de 25, și care ne mărturisește că
Fără închisoare, aş fi fost nimic. Al doilea dialog care l-a marcat pe
N. Dima a fost realizat împreună cu o personalitate din domeniul
arhitecturii românești – Alexandru Budișteanu, cu care însumi
am o istorie subversivă comună înainte de 1989 și care a fost
„prinsă” în cartea apărută la institutul nostru, Între istorie şi
judecata posterităţii. Capitolul se încheie cu recenzarea, și credem
noi că nici această alegere nu este întâmplătoare, a unei cărți
străine, In Europe’s Shadow, de Robert D. Kaplan, pe care am avut
ocazia să o citim și în traducere românească. Este foarte
interesantă această punere în oglindă a realităților crunte din
regimul comunist românesc și felul în care suntem văzuți de un
analist american.
Penultimul capitol este un corolar al acestui excurs aparent
fărâmițat cronologic și tematic: România şi Globalizarea, dar care
propune o viziune integratoare asupra spațiului românesc și

1
Neculai Popa, Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste,
Editura Vremea, București, 1999 (n. red.).
18
problemelor sale, față în față cu răspântiile și fundăturile
provocărilor globalizatoare la nivel mondial.
În fine, Ultima verba este o încheiere cu un caracter profund
confesiv, asemeni deschiderii (Crez moral – Prima verba), dar și un
prilej de a trage o linie, fie și provizorie, pentru a formula
întrebări introspective. Impactul lor este cu atât mai mare, cu cât
ele se află în mintea fiecăruia dintre noi, deși puțini avem curajul
de a le verbaliza sonor:
Ce viitor are o ţară căreia îi pleacă tineretul? O ţară care nu mai
produce aproape nimic? O ţară care ar putea hrăni Europa, dar care
importă alimente?
Și pentru că este o persoană responsabilă, N. Dima încheie,
totuși, într-o notă optimistă, deoarece se întoarce mereu în
România, unde mijesc speranţe noi.
Mărturii dedicate eroilor și martirilor noștri (O sută de ani de
frământări: 1918-2018) este, fără îndoială, ecografia poate celui mai
zbuciumat și criminal secol din istoria omenirii, văzut prin filtrele
unui om care i-a suportat ororile direct, atât prin propria detenție,
cât și prin traumele familiei (fratele său a executat zece ani de
închisoare politică). După o viață de profesorat în școli de elită
americane, de lupte vizibile și mai puțin vizibile duse pe frontul
Vocii Americii, „exilului creator” sau mecenatului, Nicholas Dima
ne arată că este posibil, chiar și în turbioanele globalizării, să-ți
păstrezi demnitatea și identitatea, într-o lume care se cere tot
mai mult a ecumenismului cultural. La ceasul Centenarului
Unirii, N. Dima pune o piatră la temelia acestei construcții a
echilibrului național, repetându-le tinerilor să se ferească de
greșelile trecutului.
Parcurgând cartea, constat că nu ne leagă, pe N. Dima și pe
mine, doar împărtășirea unei memorii traumatiza(n)te a
pușcăriilor comuniste, ci și bucuria de a-l fi întâlnit pe Sergiu
Mandinescu, tragicul poet, cu ale cărui versuri autorul își începe
și își încheie Mărturiile. Este adevărat, am împărtășit îndeaproape
cu poetul martir speranța de a scăpa de comunism, poate am
împărtășit chiar istoria, fiind coleg de arme și de lot cu acest
19
fragil-puternic, în Organizația Națională de Rezistență din Oltenia,
condusă de grl. Iancu Carlaonț. Voi încheia și eu cu câteva
versuri din același poem Amin, scris cu sânge în reeducare, un loc
și un timp trăite de amândoi:

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.

Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie...
...AMIN!

Radu Ciuceanu
București, martie 2018

20