Regimul Antonescu

Regimul Antonescu
Lt. Col. Dr. Luiza Rotaru
Sursa: ART-EMIS
1
Cuprins
Despre...................................................................................................................................................3
Instaurarea Regimului Antonescu (1)...................................................................................................4
Instaurarea Regimului Antonescu (2).................................................................................................13
Regimul Antonescu (5).......................................................................................................................53
Regimul Antonescu (10).....................................................................................................................95
Regimul Antonescu (11)...................................................................................................................105
2
Despre
Acest document conţine o serie de articole apărute pe www.art-emis.ro, având

ca autor pe Lt. Col. Dr. Luiza Rotaru.
3
Instaurarea Regimului Antonescu (1)
Lt. Col. Dr. Luiza Rotaru
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/instaurarea-regimului-antonescu-1
Vara şi toamna anului 1940 rămân în memoria românească, ca cea mai neagră
pagină a istoriei naţionale. Izolată în plan internaţional cu alianţele
tradiţionale interbelice destrămate, România devine o pradă uşoară pentru
forţele internaţionale revizioniste şi revanşarde. Lovitura de graţie îi este
aplicată prin rapturile teritoriale săvârşite cu cinism de U.R.S.S., Ungaria
horthystă şi Bulgaria militaro-fascistă, sub directa supraveghere şi coordonare
a Germaniei naziste şi Italiei fasciste[1]. Ţara era în pragul de a se prăbuşi,
independenţa, integritatea sa teritorială şi însăşi entitatea statală fiindu-i
ameninţate cu dispariţia. Toate aceste fenomen vor provoca o gravă criză
politică internă. Soluţionarea acesteia se încearcă a se rezolva de către forţele
politice responsabile, prin forţarea abdicării regimului dictatorial şi falimentar
al regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului său Mihai I şi aducerea la
conducerea ţării a unui guvern de concentrare naţională, în frunte cu
generalul Ion Antonescu[2]. În majoritatea ei, opoziţia politică patriotică a
fost favorabilă actului politic săvârşit la 6 septembrie 1940.
Contextul instaurării regimului Antonesu

Retrospectiva istorică în privinţa situaţiei internaţionale din anii interbelici a
oferit concluzii valoroase despre contextul intern şi internaţional ale marilor
puteri „democratice” din perioada „decesului (sistemului de la Versailles)” [3]
în 1938-1940, perioadă ce jalonează escaladarea războiului european şi
mondial, cu evoluţii şi semnificaţii aparte pentru România. Momentele
culminante ale degradării sistemului de securitate şi de menţinere a păcii, pe
fondul ascensiunii fascismului şi cedărilor conciliante ale marilor puteri
„democratice”, sunt considerate aproape la unison, de majoritatea cercetărilor,
fiind următoarele: remilitarizarea Renaniei, Anschluss-ul; München-ul;
dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea Poloniei - moment ce semnifică
declanşarea celui de al doilea război mondial.
În momentul izbucnirii războiului prin agresiunea nazistă contra Poloniei,
edificiul politico-diplomatic al Europei, în conexiune cu care se elaborase şi
sistemul românesc de alianţe externe, se prăbuşise. Aplicabilitatea alianţelor
politico-militare ale României era anulată prin acţiunea factorilor externi;
centrul şi S-E Europei - spaţiul spre care erau dirijate planurile expansioniste
ale puterilor fasciste. Ţara noastră va încerca, prin mijloace din ce în ce mai
precare însă, să-şi păstreze fiinţa naţională şi integritatea teritorială vizată de
expansionismul sovietic şi revizionismul hortysto-bulgar, în spatele căruia se
afla Germania însăşi.
4
După ce la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană, luând în discuţie situaţia
internaţională şi politica externă a guvernului în noile împrejurări[i], a dat
publicităţii un comunicat prin care România se angaja la „observarea strictă a
regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de
beligeranţii din actualul conflict[5], diplomaţia românească a militat în
continuare pentru menţinerea independenţei şi suveranităţii naţionale,
evitarea antrenării în război şi totodată consolidarea securităţii în sud-estul
Europei”[6]. Neutralitatea României, în condiţiile internaţionale create, era
întru totul de acord cu orientarea externă tradiţională a factorilor politici de la
Bucureşti. Ea nu însemna cedare în faţa pericolului revanşard şi revizionist, ci
din contră, era o formulă prin care se încerca a se menţine ţara în afara
conflictului european şi a se amâna orice discuţie referitoare la statu-quo-ul
teritorial până la conferinţa generală de pace[7]. Ea a fost dictată de locul pe
care-l ocupa ţara noastră în cadrul mai larg al intereselor generale şi
particulare ale marilor puteri, unele dintre ele deja angajate în conflict.
Trebuie specificat că poziţia României în timpul neutralităţii nu a fost
binevoitoare Germaniei. Din contră, prin tot ceea ce a întreprins diplomaţia
românească, cu acordul conducerii superioare de stat, s-a evidenţiat pregnant,
încă de la începutul războiului şi până în momentul desăvârşirii izolării sale
politice[8], tendinţa de a câştiga timp pentru pregătirea ţării, în vederea
conflictului, de partea puterilor occidentale împotriva Germaniei naziste. Se
manifestă clar, la Bucureşti, convingerea că până la urmă Germania va fi
înfrântă şi puterile occidentale vor fi cele care vor avea cuvântul hotărâtor la
viitoarea conferinţă a păcii[9]. Practic, după capitularea Franţei şi căderea
frontului aliat, procesul izolării României este încheiat, ţara noastră la nivelul
lunii iunie 1940, nemaiputând beneficia de nici unul din tratate şi acordurile
menite să-i asigure rezistenţa militară în cazul unei agresiuni încheiate şi
supravegheate cu atâta migală în decursul anilor[10].
În conjunctura politico-militară europeană şi mondială creată, oficialităţile
româneşti nu mai vedeau nici o forţă capabilă şi interesată să împiedice
Germania nazistă de a-şi impune planurile de dominaţie asupra ţării noastre.
Adăugând la aceasta criza politică a regimului de dictatură regală ce se
manifesta pe plan intern, concretizată în schimbarea de orientare a regelui şi
anturajului său faţă de Garda de Fier, în sensul concilierii cu aceasta şi
acceptării unor reprezentanţi ai săi în guvernul I. Gigurtu instaurat la 4 iunie
1940, vom înţelege mai bine evenimentele ce au dus la alunecarea tot mai
pregnantă a României spre cel de-Al Treilea Reich. Presiunile şi ameninţările
Germaniei naziste vor deveni mult mai insistente decât până acum, planurile
lui Hitler de a îngenunchea România pe calea intervenţiei militare directe
susţinute în comun cu armata hortystă, lichidând în felul acesta unul din
principalele centre de rezistenţă împotriva penetraţiei germane în Balcani şi
totodată un punct important de sprijin al politicii Marii Britanii şi Franţei au
trecut în faza definitivă[11]. Pentru început presiunile s-au intensificat în
5
domeniul economic, impunându-se României semnarea a noi tranzacţii
comerciale, menite să subordoneze complet producţia de petrol şi cereale a
ţării maşinii de război naziste. Concesiile economice acordate Germaniei până
acum şi înscrise în tratatele din septembrie, decembrie 1939 şi 6 martie 1940,
au favorizat semnarea, la 22 mai 1940, a Pactului petrolului, conform căruia
schimbul petrol - armament între Germania şi România se făceau în condiţii
deosebit de dezavantajoase pentru ţara noastră, facilitând influenţa directă şi
tot mai puternică a Germaniei asupra comerţului nostru exterior, asupra
întregii activităţi interne. Controlul exercitat de Germania prin organizaţiile
de spionaj sau prin agenţiile oficiale ale Legaţiei sale la Bucureşti asupra
principalelor ramuri ale economiei, comerţului, transportului, a facilitat
ştirbirea gravă a suveranităţii naţionale, prin amestecul direct şi brutal în
treburile interne ale ţării.
Subordonarea economiei va accelera subordonarea politică

şi militară a ţării faţă de Germania nazistă
Carol al II-lea, din dorinţa de a-şi salva dictatura, încalcă flagrant interesele
naţionale ale ţării şi, la 20 mai 1940 în Consiliul de Coroană, hotărăşte să
propună guvernului german „lărgirea cadrului unei colaborări amicale”[12].
Drept urmare, la 1 iulie 1940 guvernul român a renunţat la garanţiile anglo-
franceze, iar la 11 iulie noul prim ministru, Ion Gigurtu, anunţa retragerea
României din Societatea Naţiunilor. Este interesant de semnalat că se încerca
astfel ca în schimbul colaborării cu Germania - stat nazist - şi subordonării
politice faţă de aceasta, să se garanteze graniţele şi integritatea teritorială a
ţării. La consumarea ultimului act - cererea expresă a lui Carol al II-lea în
acest sens - Hitler, stăpân pe situaţia de acum, a condiţionat atât garantarea
frontierelor, cât şi trimiterea unei misiuni militare germane în România,
solicitată tot atunci de Carol al II-lea de acceptare a concesiilor teritoriale în
favoarea Ungariei şi Bulgariei[13]. În felul acesta, evoluţia raportului de forţe
dintre Marile Puteri în prima parte a anului 1940, sfârşitul războiului „ciudat”
şi declanşarea agresiunii hitleriste împotriva ţărilor occidentale, a dus la
crearea împrejurărilor internaţionale în care a avut loc deschiderea problemei
revizuirii frontierelor statului naţional român, una dintre cele mai grave
consecinţe ale izolării ţării şi destrămării sistemului de alianţe politice militare
tradiţionale. Cu toate eforturile României de stabilire a unor relaţii normale cu
acei vecini care revendicau, mai ales din toamna anului 1939, teritorii
româneşti[14], preconizându-se inclusiv semnarea unor tratate de asistenţă
mutuală, aceştia, sub influenţa evenimentelor internaţionale şi incitaţi de
fascismul italian şi de cel german şi-au înteţit activitatea revizionistă.
În vara anului 1940, regimul comunist de la Moscova, cel hortyst ungar şi cel
militaro-fascist bulgar a dezlănţuit o adevărată campanie propagandistică
denigratoare la adresa României, susţinută de numeroase incidente de
6
frontieră, survolări ale teritoriului românesc şi concentrarea de noi şi noi
trupe în apropierea graniţelor noastre naţionale. În aceste împrejurări, la 28
iunie 1940, în urma unor note ultimative ale guvernului sovietic adresate
guvernului român[15], Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, care din 1918
se uniseră cu ţara ca provincii istorice româneşti, au fost incluse în
componenţa Uniunii Sovietice. Aceasta reprezenta prima ciuntire teritorială a
României Mari, înfăptuită prin istoricele hotărâri ale populaţiei româneşti din
Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat din 27 martie, 28 noiembrie şi 1
Decembrie 1918. Mai mult, în luna iunie 1940, diplomaţia sovietică
întreprinzând demersuri pe lângă oficialităţile bulgare, iugoslave şi ungare
pentru încheierea unor acorduri politice şi economice, considera „fondate
revendicările teritoriale maghiare faţă de România”[16]. Încurajat, guvernul
ungar trece la presiuni militare mobilizând armata şi concentrând trupele la
frontiera cu România[17].
În faţa acestor evenimente, agenturile hitleriste şi politicienii filogermani din
România reuşesc să-l determine pe Carol al II-lea să-şi dea acordul pentru
alinierea cât mai rapidă şi totală a ţării la Axă. După ce adoptă o serie de
măsuri interne favorabile forţelor filogermane, la 30 iunie Carol l-a convocat
la Palat pe ministrul nazist la Bucureşti pentru a-i comunica personal
hotărârea sa de a urma o politică „de strânsă colaborare cu Germania în toate
domeniile”, iar la 6 iulie 1940 el transmitea, prin intermediul lui Fabricius la
Berlin, angajamentul guvernului român de a începe, aşa cum recomanda
Führer-ul, tratativele cu guvernele ungar şi bulgar, în scopul rezolvării tuturor
disputelor dintre România, Ungaria şi Bulgaria. A urmat vizita la Berlin şi
Roma a noului prim-ministru Ion Gigurtu şi a ministrului de externe Mihail
Manoilescu, prilej cu care s-au reliefat clar intenţiile hotărâte ale căpeteniilor
fasciste din Germania şi Italia de a impune României, prin şantaj, abuz şi
ameninţare cu forţa începerea neîntârziată a negocierilor teritoriale cu
Ungaria hortystă[18]. În aceste condiţii, după o scurtă perioadă de pregătire,
pe fondul a numeroase incidente de frontieră, au început discuţiile cu
delegaţii guvernului ungar, la 16 august 1940 la Turnu Severin şi guvernul
bulgar la 19 august 1940 la Craiova. Discuţiile de la Craiova se vor încheia la
7 septembrie prin semnarea de către delegaţiile română şi bulgară, cu acordul
guvernelor lor, a unui document pe baza căruia România, cedând partea de
sud a Dobrogei - Cadrilaterul - se punea astfel capăt neînţelegerilor bulgaro-
române provocate de guvernele fasciste ale Bulgariei.
La Turnu Severin discuţiile s-au purtat în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940,
fără a se ajunge la un consens[19]. Aceasta datorită poziţiilor diametral opuse
ale celor două reprezentanţe. În timp ce delegaţia română se opunea
categoric unor concesii teritoriale, fiind adepta rezolvării diferendelor pe
calea unui schimb de populaţie[20], delegaţia maghiară nu lua în consideraţie
schimbul de populaţie, opunându-i ideea cedării de teritorii. Se revendicau 2/3
7
din teritoriul Transilvaniei cu 2/3 din locuitori, dintre care 2.200.000 erau
români, contrar celui mai elementar drept istoric[21]. Se cunoaşte că în acel
moment, Hitler s-a hotărât să preia în mod direct problema reglementării
pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi să-i dea o asemenea rezolvare, încât să
creeze posibilitatea ca ambele ţări să servească intereselor Germaniei. El era
hotărât să acţioneze pentru realizarea pretenţiilor hortyştilor, considerând că
România făcea parte din ţările ostile Axei. În felul acesta, Führer-ul
recompensa Ungaria hortystă pentru devotamentul şi sprijinul său faţă de
politica revanşardă a Germaniei şi Italiei şi sancţiona România pentru
fidelitatea sa faţă de politica de securitate colectivă şi a pactelor
regionale[22]. A urmat „invitarea” miniştrilor de externe român şi maghiar la
Viena, unde încălcând în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea
statului român, refuzând să-l asculte pe reprezentantul României, miniştrii de
externe ai Germaniei şi Italiei i-au impus acestuia, la 30 august, semnarea
„arbitrajului” guvernelor lor, ameninţând că în caz contrar, România va deveni
obiectul unei agresiuni armate şi va fi ştearsă de pe harta Europei[23]. Prin
Dictatul fascist de la Viena, Ungaria hortystă anexa partea de nord-vest a
României în suprafaţă de 42 243 km2, cu o populaţie de peste 2.600.000 de
locuitori, majoritatea români[24].
Consiliul de Coroană întrunit în cursul aceleiaşi nopţi de 29/30 august a fost
nevoit să accepte cu 21 de voturi pentru, 10 împotrivă şi o abţinere[25],
odioasa hotărâre de la Viena impusă României. În comunicatul dat publicităţii
în acest sens se preciza: „Conferinţa de la Viena determinată din iniţiativa
Germaniei şi Italiei [...] s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuia să
aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei
lui [...]”[26]. Factorii care au influenţat această hotărâre sunt multiplii şi nu
fac obiectul acestui studiu. Important de reţinut este faptul că acest dictat
samavolnic a fost primit cu adâncă ostilitate de întregul popor român,
determinând un val de manifestaţii antihitleriste în întreaga ţară. La acestea
au participat cele mai diverse clase şi categorii sociale, cerându-se în mod
hotărât a se organiza rezistenţa armată împotriva ocupării părţii de nord-vest
a ţării. Cu prilejul acestor manifestaţii, întreaga armată reflectând starea de
spirit a poporului român, s-a pronunţat ferm pentru apărarea cu arma în mână
a fruntariilor ţării, a integrităţii ei teritoriale. Soldaţii, ofiţerii, au luat parte
activă la demonstraţiile de stradă de protest alături de celelalte categorii
sociale, au condamnat în cuvântările lor Dictatul de la Viena şi pe cei ce l-au
impus, au cerut guvernului să nu cedeze, declarând că nu se vor retrage din
teritoriul cedat şi că se vor opune cu arma în mână invaziei hortyste. Toate
aceste manifestaţii şi demonstraţii n-au putut schimba însă verdictul lui Hitler
şi Mussolini. În prima parte a lunii septembrie, nord-vestul României a trebuit
cedat temporar.
8
Trebuie remarcat însă faptul că ideea care a dominat acţiunea forţelor
politice, inclusiv a celor ce purtau răspunderea pentru tragedia prin care
trecea ţara – a constat în menţinerea organizării statale, ideea care de-a
lungul istoriei se dovedea a fi în măsură să asigure reunificarea naţional-
statală a românilor. Astfel, se adevereşte o dată mai mult că mutilarea
teritoriului naţional, în vara anului 1940, a fost rezultat şi consecinţă a izolării
politice a ţării determinată de destrămarea sistemului de alianţe politico-
militare tradiţionale. În aceste condiţii dramatice pentru România, Germania
având o situaţie privilegiată pe continent, a impus o schimbare de regim
politic în România. La cârma statului a fost instalat, la 6 septembrie 1940, în
calitate de „conducător”, generalul Ion Antonescu care, la 14 septembrie, a
format un guvern cu o substanţială participare a Gărzii de Fier[27].
Antonescu a fost personalitatea care, în acel moment grav pentru armată şi
ţară, a stăpânit cu sânge rece situaţia şi a asigurat sprijinul partidelor liberal
şi ţărănesc (care, deşi interzisese oficial, îşi păstrau o influenţă importantă în
societate), a câştigat simpatiile Germaniei şi a avut, totodată, acceptarea
tacită a Marii Britanii. Cunoscut în Marea Britanie ca adept al anglo-
francezilor, Antonescu garanta în condiţiile acelor vremuri, menţinerea unei
anumite influenţe aliate la Bucureşti. Preluând puterea politică, generalul
Antonescu a reînnoit, la 7 septembrie 1940, într-o convorbire cu ataşatul
german al aerului la Bucureşti, cererea făcută de Carol al II-lea înaintea
abdicării lui, pentru întărirea colaborării între armatele germană şi cea
română. Prin prezenţa trupelor germane în România, generalul Antonescu
urmărea obţinerea unei certitudini în privinţa garanţiilor teritoriale date de
Germania după Dictatul de la Viena, înzestrarea armatei cu tehnică de luptă şi
armament modern, precum şi instruirea ei pe baza doctrinei Wehrmacht-ului.
Concomitent, regimul de la Bucureşti considera prezenţa militară germană ca
o contrapondere la o posibilă agresiune sovietică la vest de Prut.
Garanţiile teritoriale germane nu erau suficiente totuşi pentru România.
Speranţa refacerii statului unitar, presiunile sovietice şi şicanele din partea
Ungariei, o determină să grăbească aderarea la Pactul Tripartit, pregătit spre
a fi semnat între Germania, Italia şi Japonia. O observaţie se impune: aderarea
la acest pact s-a făcut în urma unei invitaţii a Germaniei, survenită la
jumătatea lunii octombrie 1940; pe de altă parte, în septembrie, Antonescu a
întreprins o vizită în Italia, sondând posibilităţile sprijinirii pe Axă în faţa
tendinţelor Rusiei Sovietice de a-şi instaura controlul asupra gurilor Dunării şi
în sensul revizuirii Dictatului de la Viena. Antonescu a semnat aderarea la
Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1941. Cu acest prilej a obţinut din partea lui
Hitler garanţii că armata germană va apăra România în cazul unei agresiuni
sovietice, că Germania va sprijini România spre a-şi reface vechile frontiere şi
că Germania va susţine reorganizarea armatei şi economiei româneşti.
9
Vizita lui Ion Antonescu la Berlin şi semnarea actului de aderare la Pactul
Tripartit (23 noiembrie) marcau încheierea acţiunii de remodelarea opoziţiei
statului nostru într-un context extern modificat radical faţă de cel din perioada
1919-1939. Supravieţuirea politico-militară a statului român a fost garantată
la momentul respectiv chiar de către puterile Axei, ce patronaseră direct şi
indirect dezmembrarea sa. Diplomaţia de la Bucureşti a obţinut şi o a doua
victorie, dobândirea de asistenţă militară în eventualitatea unei agresiuni
sovietice. O a treia victorie constă în angajamentul Germaniei că va interzice
cu armele orice operaţie de invazie din direcţia Ungariei. Concomitent,
România îşi putea menţine relaţiile cu Anglia şi S.U.A., iar regimul generalului
Antonescu se consolida considerabil în interior, bilanţ apreciat până de curând
de numeroşi specialişti ca fără importanţă, chiar păgubitor pentru ţară. Totuşi,
avându-se în vedere că Axa dispunea de puteri excepţionale în Europa, că
Rusia şi Ungaria stăruiau în atitudinea lor expansionistă, că Franţa dispăruse
ca forţă continentală, că Anglia nu putea ajuta în nici un caz ţările din sud-
estul Europei, rezultatele politico-diplomatice din noiembrie 1940 ne apar în
altă lumină. Simpla comparare a modului în care s-au purtat tratativele între
prima putere a Europei şi România în toamna anului 1940 şi „negocierile” din
septembrie 1944 cu Puterile Aliate şi Asociate de la Moscova ar trebui să dea
mai mult de gândit experţilor noştri. Altfel, mai mult de atât nu se putea
obţine atunci, decât supravieţuirea statului naţional, cu un grad de autonomie
destul de ridicat. Fără semnătura generalului Antonescu pe Pactul Tripartit,
poate rebeliunea legionară ar fi avut sorţi de izbândă, sau cine ştie, ar fi
favorizat, ca pretext, o intervenţie militară sovietică în Moldova şi la Gurile
Dunării (sunt destule dovezi ale amestecului rusesc în desfăşurarea revoltei
legionare). Sprijinit de armata română, de structurile administrative ale
statului, de principalele forţe politice interne de către cancelarul Reich-ului şi
de Wehrmacht, Antonescu a reuşit să-i elimine pe legionari de pe scena
politică a ţării. Este unicul caz în Europa dominată de nazişti, de reprimare
dură a unei mişcări satelite lor. O victorie a spiritului de ordine şi a subtilităţii
diplomaţiei româneşti, pe care trebuie s-o atribuim echipei de colaboratori a
Mareşalului. Aşadar bilanţul momentului noiembrie 1940 poate fi construit şi
în această perspectivă: crearea premiselor externe ale contracarării celor doi
periculoşi adversari ai României: Ungaria şi Rusia Sovietică şi ale eliminării
principalului factor de instabilitate internă - Legiunea. Realizări obţinute când
totul părea pierdut în ţară şi fără amestecul puterilor tradiţionale obligate să
protejeze România - Franţa şi Marea Britanie - într-o Europă îngenuncheată de
Reich-ul nazist.
Concomitent cu înţelegerile stabilite cu Germania şi consolidării situaţiei
politice interne, generalul Antonescu a accelerat măsurile de reorganizare a
armatei. În acest sens, el îl informa pe Hitler, la 14 ianuarie 1941, că în aprilie
armata română va fi reorganizată, „gata pentru mobilizare şi va putea atunci
să facă faţă tuturor situaţiilor ce s-ar putea ivi”.
10
Se poate concluziona că regimul antonescian, regim orientat spre apropiere
de Germania s-a conturat în vara - toamna anului 1940 într-un context
internaţional şi intern aflat într-o profundă criză, grevată pe succesele militare
răsunătoare ale celui de-Al Treilea Reich, în primele luni de război dezlănţuit
împotriva Poloniei şi a democraţiilor vest-europene în plan internaţional şi pe
nemulţumirile generate ansamblului societăţii româneşti, de neputinţa
guvernelor de dictatură personală a lui Carol al II-lea în faţa pretenţiilor
revizioniste şi a cedărilor teritoriale din vara anului 1940 în interior.
--------------------------------------------------
[3] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de Istorie şi Civilizaţie
Europeană, Iaşi, 1995, p.11.
[4] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX (1918-1948), Editura
„Paideea”, Bucureşti, 1999, p.384.
[5] Florin Constantiniu, Agression et securitè; les phase de la desagregation du système de

Versailles, în „Snage i putovi rata i mira”, Zagreb, 1978, p.55-56.
[6] Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei. 1938-1940, Editura Politică,
Bucureşti, 1980, p.147.
[7] „Timpul”, 8 septembrie 1939.
[8] Vezi pe larg în Viorica Moisuc, Diplomaţia României în problemele apărării suveranităţii şi
independenţei naţionale în perioada martie 1938 – mai 1940, Editura Academiei, Bucureşti,
1971.
[9] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial…, p.112.
[10] Elementele izolării politice a ţării s-au acumulat treptat, de-a lungul unui proces care şi-a
consumat ultimele faze în vara anului 1940 - cum foarte argumentat susţine dr.Viorica Moisuc
(op.cit., p.303), proces care nu se încheie în septembrie 1939, cum susţine dr.Gh.Zaharia, care
concluzionează că: „Noile evenimente internaţionale premergătoare declanşării celui de-al
doilea război mondial, încheiaseră procesul izolării României pe plan extern”. (Gheorghe
Zaharia, Aspecte ale dezvoltării României şi ale eforturilor ei pentru apărarea suveranităţii
naţionale şi integrităţii teritoriale în anii 1919-1944, în „File din istoria militară a poporului
român”), vol.10, 1982, p.418.
[11] Detalii în Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.314-331.
[12] Viorica Moisuc, op.cit., p.288.
[13] Planul concret al operaţiilor militare împotriva României a fost discutat la Cartierul
General al Armatei Germane între 4-8 aprilie 1940 (vezi Viorica Moisuc, op.cit., p.279-280).
[14] Memoriul Evoluţia relaţiilor anglo-române din 1919 până azi, întocmit de Alexandru
Cretzeanu în 5 martie 1940 în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.),
fond 71/Anglia, vol.39.
[15] Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marechele Antonescu Dentsche-Rumanischen
Bezichungen, Franz Steiner Verlag G.N.B.H. – Wiesbaden, 1965, p,84-85. Lucrarea a fost
tradusă în limba română sub îngrijirea lui Stelian Neagoe şi publicată la Editura Humanitas,
în 1994.
11
[16] Încă de la 17 septembrie 1939, prin reprezentantul României la Moscova se transmitea
guvernului sovietic dorinţa guvernului român „de a consolida raporturile de bună vecinătate,
atât politice, cât şi economice cu U.R.S.S.. Un pact de neagresiune va fi, fireşte, totdeauna
bine venit”. (Arhiva M.A.E., fond 71/România, vol.116, Telegrama din 17 septembrie semnată
Gafencu, adresată ministrului român la Moscova). La fel s-a procedat şi cu Ungaria. Încă la 24
august 1939 se propunea acesteia „încheierea în cel mai scurt termen a unui pact de
neagresiune între cele două ţări” (Gheorghe Zaharia, România în preajma celui de-Al Doilea
Război Mondial, în „Probleme de politică externă a României. 1918-1940”, Editura Militară,
Bucureşti, 1977, p.413). În ceea ce priveşte Bulgaria, sunt de menţionat încercările României
de atragere a acesteia în Blocul Neutrilor. Toate iniţiativele româneşti dezvoltate chiar în
aceste condiţii deosebit de vitrege, în spiritul politicii externe tradiţionale de bună înţelegere
cu vecinii, s-au soldat însă cu un grav eşec, lovindu-se ca de un zid de netrecut pe poziţiile
intransigent revizioniste ale guvernelor de la Moscova, Budapesta, Sofia, sprijinite de Berlin.
[17] Notele ultimative sunt publicate în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol.II
(1939-1945), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.49-52.
[18] Vezi „Pravda” din 2 august 1940, cuvântarea lui V.M.Molotov rostită la 1 august 1940 în
faţa Sovietului Suprem al U.R.S.S.
[19] Pe larg în: Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj, 1972, p.137-158, şi în
Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 – decembrie 1944,
[20] S. Simion, op.cit., p.149.
[21] Problema este amplu dezbătută în literatura de specialitate. În unanimitate, istoricii

evidenţiază absurditatea pretenţiilor ungare cu privire la teritoriile Transilvaniei (Vezi
A.Simion, op.cit., Teroarea ..., Eliza Campus, op.cit., Olimpiu Matichescu, Istoria nu face paşi
înapoi, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1985, ş.a.).
[22] Arhiva Naţională Istorică Centrală (în continuare A.N.I.C.), fondul Casa Regală, dosar
nr.LXXXII, varia 16.
[23] A.M.A.E., fond nr.7/Germania, dosar nr.48, Aide – memoire din 11 august 1940,
cuprinzând propunerile Ungariei.
[24] A.Simion, Declanşarea mişcării de rezistenţă naţională antifascistă în condiţiile interne şi

internaţionale din toamna anului 1940, în „File ...”, vol.XV/1984, p.80.
[25] Ibidem. Interesant de văzut şi Memoriile lui Mihail Manoilescu sau fragmente din acestea
publicate în Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 – decembrie
1944, p.17-27.
[26] A. Simion, op.cit., p.200.
[27] A.M.A.E., fond 71/Transilvania, vol.42/1940, f.224-225. Documentul „Dezbaterile

Consiliului de Coroană de sub preşedinţia majestăţii sale regelui”, 30 august, ora 03.
12
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/instaurarea-regimului-antonescu-2
Personalitatea viitorului conducător al statului, generalul

Ion Antonescu
În scurgerea organică şi firească a istoriei colectivităţilor umane, a naţiunilor
şi statelor, apar şi se afirmă mai ales în momente de răscruce, de mare
complexitate şi importanţă, personalităţi de excepţie în care se afirmă tot ce
aceste entităţi umane au mai de preţ şi mai reprezentativ, personalităţi de
elită care joacă un rol esenţial în realizarea istorică a acestor colectivităţi
umane. La români şi strămoşii lor, în istoria lor multimilenară pe care aceste
meleaguri, acest fenomen, legitate istorică, se pare că are dimensiuni şi
valenţe cu totul deosebite, prin afirmarea unor personalităţi care, în momente
dramatice, de răscruce, catalizând toate energiile umane, au marcat salvarea
neamului românesc, prin ceea ce are fundamental şi definitoriu majoritatea
locuitorilor spaţiului carpato-danubian: inteligenţă, bunătate, înţelepciune,
echilibru, demnitate, cinste, mândrie şi mai ales patriotism. Şi ca un destin
implacabil, aproape toate aceste personalităţi au sfârşit tragic. Să ne amintim
numai de Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea,
Tudor Vladimirescu, Bălcescu, Cuza, Eminescu, Titulescu, Nicolae Iorga şi
mulţi alţii. Acestei legităţi tragice de destin a fost supus şi Ion Antonescu,
omul providenţial chemat în toamna anului 1940 să salveze ţara şi neamul
românesc de la pieire.
Rădulescu-Motru, titular al Academiei Române, scria în epocă: „Omul chemat
să salveze România de la pieirea ce o aştepta, în urma dezastrului din cursul
anilor 1940, a fost Mareşalul Antonescu. Cu această frază vor începe istoricii
din viitor povestirile lor despre aceşti ani dramatici, iar filozofii şi publiciştii
vor considera cazul Mareşalului Ion Antonescu drept un exemplu clasic pentru
a ilustra rolul hotărâtor al oamenilor excepţionali în explicarea destinului unui
popor”[28]. Pentru că, afirma în continuare marele sociolog „în afară de Ion
Antonescu, nimeni altul nu putea să salveze România de la prăbuşirea
determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei şi
nenorocirile ce au urmat: evacuarea întregii administraţii de stat cu mii de
funcţionari şi zeci de mii de familii gonite din căminele lor, dezorganizarea
economiei agricole şi industriale a ţării, împovărarea bugetului peste măsură
şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească
din rândurile armatei care era pe cale de descompunere şi care se văzuse
umilită prin ordin de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului şi mai
ales, aş zice eu, haosul din sufletul tineretului nostru care îşi vedea viitorul
lăsat la voia întâmplării. Niciodată în istorie nu a mai fost atâta urgie adunată
13
pe capul unui singur popor şi în aceste condiţii, cel chemat să înlăture această
urgie nu putea fi un om politic”[29].
Cazul Antonescu, aşa cum l-a denumit Rădulescu-Motru şi cum a fost preluat
şi de prof.Gheorghe Buzatu în vasta-i operă consacrată Mareşalului, socotim
că va ocupa încă multă vreme, un loc important în preocupările de fond ale
istoriografiei româneşti. Şi aceasta pentru că, pe de o parte, personalitatea
Mareşalului nu este încă pe deplin elucidată în raport cu contribuţia şi rolul
acestuia în istoria contemporană românească şi universală. Avem în vedere, în
principal, rolul lui Ion Antonescu în momentele majore ale secolului XX, cu
predilecţie în cele două războaie mondiale, dar şi în perioada interbelică,
atunci când în funcţii publice, sau chiar ca persoană particulară, a luat
atitudine şi s-a pronunţat în legătură cu marile probleme cu care se confrunta
societatea românească, problema armatei şi a apărării ţării în condiţiile
creşterii pericolelor la adresa fruntariilor, unităţii naţionale şi integrităţii
teritoriale, fiind cea mai acută şi, totodată, cea mai apropiată preocupărilor
sale[30].
Apoi, chiar dacă din majoritatea lucrărilor şi culegerilor de documente sau
monografii publicate în ultimii ani pe acest subiect şi trebuie să precizăm de la
început că nu sunt deloc puţine[31], se desprinde concluzia că în „cazul” Ion
Antonescu, nu este vorba de un „criminal de război” şi „vinovat pentru
dezastrul ţării”, ci de un „erou-martir” al neamului românesc[32], se mai
găsesc încă destui neaveniţi care, din scopuri pur politicianiste, falsifică din
nou istoria, aşa cum se întâmpla pe vremurile de tristă amintire cu
„ultraspecialistul” în istoria României, Mihai Roller, încălcând în felul acesta
cele mai elementare norme ale deontologiei profesionale şi principiul sacru al
scrierii istoriei „sine ira et studio”. Pentru toate acestea, dar mai ales pentru
sfârşitul său tragic, socotim că niciodată nu este lipsit de importanţă să
aducem noi elemente la întregirea imaginii veridice a personalităţii
Mareşalului Ion Antonescu, mai ales în ceea ce priveşte elementul forte al
acestuia - cariera militară.
Una dintre cele mai controversate personalităţi politice ale României moderne
(astăzi cu precădere), Ion Antonescu s-a născut la 2/14 iunie 1882, la
Piteşti[30], în familia ofiţerului de carieră Ion Antonescu. Crescut de mic, într-
o educaţie spartană ca autoimpusă, în rigorile exigenţei militare, după
absolvirea cursurilor şcolii primare a urmat patru ani gimnaziul, apoi şcoala
fiilor de militari (liceul militar) de la Craiova, pe care a absolvit-o la 25 iunie
1902[34]. În acelaşi an s-a înscris la Şcoala Militară de Infanterie şi
Cavalerie, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1904, la 1 iulie, fiind înaintat
la gradul de sublocotenent în arma cavaleriei. Pe timpul şcolarităţii, în timpul
unei inspecţii la Şcoala Militară, efectuată de însuşi regele Carol I, elevul
sergent major Antonescu i-a fost prezentat ca un „elev deosebit de bun”[35].
14
Încadrat la Regimentul 1 Roşiori (1904), între anii 1905-1906 a urmat
cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie de la Târgovişte, „întrucât singura parte
slabă a ofiţerului este călăria”, cursuri absolvite cu rezultate foarte bune, fiind
clasificat primul în promoţie şi propus a fi înaintat la alegere. În toamna anului
1906, a participat la manevrele efectuate cu Divizia de Roşiori, îndeplinind
funcţia de ofiţer de ordonanţă la cartierul diviziei, prilej cu care s-a remarcat
în mod deosebit. La încheierea manevrelor, şeful de Stat Major al Diviziei de
Roşiori nota în foaia calificativă a sublocotenentului: „Acest ofiţer a îndeplinit
foarte bine toate însărcinările ce i s-au dat, atât la birou, cât şi la câmp. Ofiţer
serios, cu bună judecată, se poate conta pe el în toate împrejurările”. A
comandat un timp, un pluton de pionieri în anul 1907, iar la 10 mai 1908, a
fost înaintat la alegere (adică avansat în mod excepţional) la gradul de
locotenent.
Marea răscoală ţărănească din anul 1907 l-a găsit în funcţia de comandant de
pluton în Regimentul 1 Roşiori, participând în judeţul Covurlui la acţiunile de
rezolvare a conflictului, unde s-a remarcat prin aplanarea rapidă a
acestuia[36], impunându-se prin atitudinea sa justiţiară, plină de omenie,
dreptate şi hotărâre, reuşind să potolească spiritele fără vărsare de
sânge[37], fiind felicitat de principele Ferdinand în faţa întregii garnizoane
din Galaţi pentru conduita şi modul cum s-a manifestat cu acest prilej[38].
Încadrat pentru scurt timp în Regimentul 10 Roşiori, a revenit apoi la
Regimentul 1 Roşiori. A beneficiat, în anul 1907, de un concediu medical de
patru luni, apoi, pentru cruţarea sănătăţii, a fost încadrat ca ataşat la
Herghelia Armatei din Cislău (14 iunie 1908 – 10 mai 1909), unde a îndeplinit
funcţia de şef de serviciu la Escadronul 2 şi ofiţer cu aprovizionarea şi
manutanţa. Deşi era scutit de manevrele de toamnă, a solicitat să participe la
acestea (1909), iar la încheierea manevrelor a fost apreciat ca un ofiţer
„excelent sub toate raporturile”.
A fost mutat în Regimentul 8 Roşiori (10 mai 1909), susţinând în acelaşi an
examenul de admitere în Şcoala Superioară de Război, „reuşind întâiul la
concurs”, pe care a absolvit-o la 30 octombrie 1911, fiind clasificat al şaselea
din 33 de absolvenţi cu aprecierea generală „Prea bine” (7,65) şi brevetat
ofiţer de stat major[39]. Încadrat după absolvire la Brigada 7 Roşiori, în 1912
a fost detaşat la Marele Stat Major „pentru stagiu de încercare”. În anul
următor, la 1 aprilie, a fost avansat la gradul de căpitan[40] şi încadrat în
Regimentul 1 Călăraşi.
A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic ca ofiţer cu operaţiile în Statul
Major al Diviziei 2 Cavalerie, funcţie în care s-a remarcat în mod deosebit,
fiind decorat la încheierea campaniei, cu Medalia „Virtutea Miliară de Aur”
[41] - de pace (7 octombrie 1913). În acelaşi an, a fost detaşat la Regimentul
38 Infanterie „Neagoe Basarab” pentru a-şi satisface stagiul de un an în arma
infanteriei, fiind notat ca un ofiţer „distins şi conştiincios în îndeplinirea
15
serviciului ce merită a fi înaintat excepţional până la cele mai înalte trepte ale
ierarhiei militare”. Calităţile sale de pedagog, instructor şi ofiţer de stat major,
cu o conduită morală ireproşabilă, l-au impus, la terminarea stagiului de un an
(1 noiembrie 1913 - 31 octombrie 1944) la comanda Escadronului de elevi din
Şcoala Specială de Cavalerie de la Târgovişte (1 noiembrie 1914), în condiţiile
când în Europa izbucniseră flăcările primului război mondial, în a cărui
vâlvătaie, în scurt timp, va intra şi România. A îndeplinit această funcţie până
la 1 aprilie 1915, când a fost mutat la Serviciul de Stat Major al Corpului 4
armată[42], unde a condus Biroul Operaţiilor, remarcându-se ca un „eminent
ofiţer de Stat Major, fapt pentru care îl propun să se prezinte la examenul
pentru gradul de maior, va merita înaintarea excepţională”, nota în Foaia
calificativă şeful de Stat Major al Corpului 4 - viitorul mare comandant pe
câmpurile de bătaie ale războiului de întregire naţională, generalul Nicolae
Zadic. În timp ce comandantul corpului, general Constantin Prezan rezuma
aprecierea sa astfel: „o cultură generală şi militară cu totul excepţională,
foarte studios, inteligenţă vie, judecată solidă, vederi excelente la teren,
educaţie aleasă, caracter pe care se poate conta cu toată încrederea.
Căpitanul Antonescu este desemnat, de pe acum, pentru cele mai înalte trepte
militare”.
Intrarea României în vâltoarea Primului Război Mondial l-a găsit pe căpitanul
Antonescu ca şef al Biroului de Operaţii al Armatei „de Nord” (Armata 4),
funcţie în care se vor evidenţia din plin calităţile sale organizatorice, spiritul
prospectiv şi viziunea sa asupra evoluţiei situaţiei militare. A elaborat planul
de operaţii al Armatei „de Nord” pentru ofensiva din Transilvania[43], apoi a
fost trecut pentru scurt timp (5-10 noiembrie 1916) în funcţia de şef al
operaţiilor Armatei 1, în urma pătrunderii inamicului în lungul Văii Jiului. A
participat în cadrul Grupului de armate „General Prezan” la bătălia de pe
Neajlov şi Argeş („bătălia pentru Bucureşti”). Numit (la 5 decembrie 1916)
şeful Biroului Operaţii al Marelui Cartier General, maiorul Antonescu (fusese
înaintat în mod excepţional la 1 noiembrie 1916)[44], a contribuit la
elaborarea planurilor privind retragerea, regruparea, reconstituirea şi
reorganizarea armatei române dislocate în Moldova.
În cursul refacerii armatei române în Moldova (iarna 1916/1917), s-a opus
transferării diviziilor române pentru reorganizarea în afara graniţelor
ţării[45] şi a desfăşurat o neobosită muncă pentru punerea pe picior de război
a armatei române, reorganizată, restructurată şi înzestrată cu noi mijloace de
luptă. A elaborat, în cadrul Biroului Operaţiilor al Marelui Cartier General,
Schiţa noului plan de campanie pe frontul românesc pentru vara lui 1917,
devenită, după însuşirea acesteia de către comandamentul frontului româno-
rus din Moldova, comandat de generalul Şcerbacev, „Planul de campanie
româno-rus pentru anul 1917”[46].
16
Concomitent cu îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, a făcut parte din
delegaţia română care s-a deplasat, în primăvara anului 1917, la Moghilev şi
Petrograd, unde, de acord cu şeful Stavkăi ruse, generalul Alexeev şi
preşedintele guvernului provizoriu rus, Alexandru Kerenski, au fost puse de
acord problemele de fond ale colaborării române-ruse, cât şi eşalonarea
aprovizionărilor[47] cu armament a armatei române, în urma achiziţiilor
noastre din Franţa şi Marea Britanie, transportate pe teritoriul Rusiei prin
Vladivostoc spre România. Încheierea cu succes a bătăliilor din vara anului
1917 din Moldova, soldate cu oprirea contraofensivei Puterilor Centrale, a
purtat şi amprenta maiorului Antonescu. Dar un nou pericol se ridica acum în
urma armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, când trupele ruse
bolşevizate au intrat într-o profundă degringoladă, părăsind frontul în grupuri
masive, dedându-se în retragerea lor la adevărate acte banditeşti de jafuri şi
crime împotriva populaţiei române.
O dată cu încheierea campaniei din anul 1917, locotenent-colonelul (din 1
septembrie 1917) Antonescu - a cărui activitate a fost concentrară în
realizarea Planului de campanie al comandamentului româno-rus pentru anul
1917, a Proiectului pentru dezarmarea bandelor ruse în urma descompunerii
armatei, a Proiectului Planului privind organizarea rezistenţei armatei române
pentru semnarea armistiţiului de la Focşani şi a Proiectului de ocupare a
Basarabiei etc. - a devenit în urma semnării Tratatului de Pace de la Buftea –
Bucureşti, persoană „non grata”[48]. El, care fusese avansat de la gradul de
sublocotenent la cel de locotenent-colonel de fiecare dată la „excepţional”, era
pur şi simplu retrogradat pe una din cele mai mici funcţii din armată. El, a
cărui activitate în timpul campaniei din anii 1916-1917 fusese apreciată de o
serie de mari personalităţi în mod elogios, era îndepărtat în mod brutal de la
treburile ţării. „Maurul” îşi făcuse datoria. Despre el, I. G. Duca nota în
jurnalul său: „Braţul drept al generalului Prezan era un tânăr ofiţer, maiorul
Antonescu, un element de o deosebită valoare şi care prin inteligenţă,
pricepere şi activitatea sa şi-a adus personal, dar a adus şi ţării nepreţuite
servicii”[49].
În timp ce generalul rus Galiţin îl caracteriza astfel: „Maiorul Antonescu este
un om de onoare în cel mai nobil sens al cuvântului. Succesele lui, care au
salvat ţara în situaţii critice, se datorează nu numai calităţilor lui de eminent
strateg, ci şi celor înnăscute viitorului om de stat. Nu ştiu cum se va pronunţa
istoria ţării sale despre el. Vitejia inimii sale şi calitatea stoicismului său nu
vor putea fi egalate de nimeni”[50].
Mutat din funcţia de şef al Secţiei a II-a Operaţii a Marelui Cartier General la
comanda Divizionului de tren al Regimentului 7 Roşiori (funcţie îndeplinită în
mod normal de un căpitan sau de un locotenent fără studii superioare), apoi
comandant al Divizionului 1 Roşiori din aceeaşi unitate, dislocat la Chişcani,
pe malul Nistrului, nu a precupeţit nici un efort pentru bunul mers al
17
subunităţii ce comanda. Inspectând Divizionul 1 Roşiori, comandantul Brigăzii
5 Roşiori, generalul M. Olteanu, nota în Foaia calificativă a locotenent-
colonelului Antonescu pe anul 1918: „[...] este un adevărat ofiţer de cavalerie,
foarte distins. Am fost adânc impresionat de dragostea părintească cu care
îngrijeşte de oameni şi cai în cea mai critică perioadă de lipsuri şi foamete şi
m-am putut încredinţa că nu şi-a cruţat nici nopţile, nici sănătatea; aleargă
peste tot pentru a preîntâmpina mizeria şi moartea care seceră totul. A izbutit
să dea divizionului voinţă şi energie şi să-l menţină gata pentru orice, cu toate
calităţile combative... Unitatea sa este înfloritoare, atât ca stare fizică, cât şi
ca stare de spirit, cât şi de pregătire profesională”.
Referitor la această numire, oricum ar fi privită, ea nu poate fi decât o
retrogradare dură. În epocă, problema a fost privită sub două aspecte: fie el a
fost „ascuns” în această funcţie pentru a fi protejat în noul context politico-
militar după ce s-a semnat „pacea” de la Buftea - Bucureşti, fie, mai sigur,
invidia, ura personală, ranchiuna unora pe care Antonescu îi înlăturase pentru
lipsa lor de pregătire şi afaceri veroase în timpul războiului au reuşit, prin tot
felul de uneltiri, să-l treacă, cel puţin pentru moment „pe linie moartă”[51]. A
deţinut această funcţie între 21 iulie şi 21 octombrie 1918[52].
Precipitarea evenimentelor din toamna anului 1918, iminenta înfrângere a
Puterilor Centrale şi reintrarea României în război, au determinat factorii de
decizie politico-militară să-l recheme pe locotenent-colonelul Antonescu
pentru a doua oară într-un moment decisiv pentru ţară, în Secţia a II-a
Operaţii a Marelui Stat Major, unde se găsea din nou „în centrul problemelor
ţării” [53]. Armistiţiile semnate în avalanşe de statele aparţinând Puterilor
Centrale în toamna anului 1918 au determinat la 27 octombrie – 9 noiembrie
1918, guvernul român să adreseze un ultimatum Mareşalului Mackensen,
somându-l să părăsească România, iar a doua zi armata noastră a fost
mobilizată pentru a doua oară.
În condiţiile când la 1 decembrie 1918 se realizase unirea Transilvaniei cu
România, iar la 13 decembrie acelaşi an, statul ungar obţinuse prin Armistiţiul
de la Belgrad, ca linia de demarcaţie cu România să fie stabilită de-a lungul
Mureşului, act care, aprecia Antonescu „a înfipt adânc şi cu sânge rece un
cuţit tăios în inima românismului”[54], în teritoriul de dincolo de Mureş a
început o cruntă prigoană împotriva românilor ce se pronunţaseră pentru
Unire. Ţinând seama de această situaţie, cât şi de apelurile românilor ardeleni
de a nu fi lăsaţi la discreţia autorităţilor şi a bandelor ungare, la 12 ianuarie
1919, generalul Prezan şi locotenent-colonelul Antonescu informau
comandantul Armatei Franceze de Dunăre pentru a doua oară, că în
Transilvania „teroarea se întinde din ce în ce mai mult”[55].
În calitate de şef al Biroului Operaţiunilor al Marelui Cartier General,
Antonescu a contribuit la desfăşurarea cu succes a ofensivei armatei române
18
împotriva armatei Republicii Ungare a Sfaturilor. Recunoaşterea contribuţiei
sale la campania armatei române din anul 1919 , a fost cel mai clar formulată
în aprecierea suveranului ţării, regele Ferdinand I Întregitorul, în cuvintele ce
i le-au adresat: „Antonescu, nimeni altul, nu poate şti mai bine decât regele
tău, marile servicii pe care le-a adus ţării în acest război” [56]. Paralel cu
îndeplinirea atribuţiilor din cadrul Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major
(funcţie deţinută între 1 noiembrie 1918 şi 20 martie 1920), locotenent-
colonelul I.Antonescu a fost trimis într-o serie de misiuni cu caracter politico-
militar în afara graniţelor ţării. Astfel, a fost în misiune la Constantinopol,
Belgrad şi Paris în anul 1919[57], a îndeplinit funcţia de consilier tehnic al
Misiunii Române din Varşovia (1920), „dând dovadă de un spirit clarvăzător,
înzestrat cu tact şi abilitate, tratând toate chestiunile cu multă
competenţă”[58]. A fost expert militar la Paris, în perioada pregătirii
documentelor şi desfăşurării tratativelor de pace. Din foile calificative pe anii
1918 şi 1920, rezultă faptul că pe lângă „serviciile nepreţuite ce a adus în
timpul operaţiilor (militare - n.n.) de la Tisa, la care a luat parte activă”, a fost
implicat direct şi a pregătit „studiile pentru apărarea intereselor neamului la
Conferinţa Păcii, fapt ce pune în evidenţă însuşirile strălucite cu care era
înzestrat şi patriotismul cald care-i încălzeşte acţiunile”[59]. De asemenea, a
lucrat în cadrul acestei Conferinţe la Comisia de Reparaţii pentru lichidarea
litigiului născut în urma ocupării Republicii Ungare a Sfaturilor de către
armata română, devenind, la 4 martie 1920, membru al Secţiunii a II-a
(executarea clauzelor militare navale şi aeriene) şi Secţiunii a III-a (prizonieri
de război, internaţi şi ostatici), ale Comisiei române pentru executarea
Tratatelor de Pace.
La 1 aprilie 1920, odată cu încheierea acţiunii de retragere a armatei române
din Ungaria, locotenent-colonelul I.Antonescu a fost numit comandantul Şcolii
Speciale de Cavalerie, funcţie deţinută până la 8 septembrie 1922. Războiul se
terminase! România, prin jertfa a aproape un milion de oameni - morţi, răniţi
sau dispăruţi pe front sau înapoia frontului - ieşise triumfătoare. „Maurul” îşi
făcuse din nou datoria. De-acum, nu mai era nevoie de inteligenţa, dârzenia şi
puterea sa de muncă în „sferele înalte”, menţinerea lui într-o asemenea
funcţie devenea incomodă, mai ales pentru parveniţii de tot felul care vânau
aceste posturi, deşi nici nu „mirosiseră praful de puşcă şi sudoarea soldatului,
ale cărui cizme putreziseră odată cu el prin tranşee”.
Numit în noua funcţie, Antonescu a demonstrat încă o dată că „omul sfinţeşte
locul”. A făcut eforturi deosebite pentru a muta şcoala de la Oradea, întrucât
aici „nu dispunea de teren de instrucţie pentru formarea călăreţilor de teren”,
la Sibiu, unde s-a străduit pentru a crea condiţii de instruire şi viaţă dintre
cele mai moderne[60]. Notându-l, comandantul Şcolilor de Aplicaţie ale
Cavaleriei, generalul D.Popovici aprecia că: „Datorită viei sale inteligenţe şi
calităţilor deosebite, care au făcut şi câştigat în trecut o reputaţie aşa de
19
frumoasă, a reuşit să se achite şi de această însărcinare în mod cu totul
excepţional. Din punct de vedere al spiritului de organizare şi gospodărie,
dintr-o cazarmă veche şi deteriorată, a făcut o şcoală [...] de admirat şi prin
combinaţii judicioase, aducând statului economii, a reuşit să înzestreze şcoala
cu tot ce este necesar. Din punct de vedere militar, didactic şi educativ, nimeni
nu ar corespunde mai bine misiunii ce i s-a încredinţat”. Iar generalul
N.Sinescu - inspector pentru cavalerie - concluziona: „Locotenent-colonelul
Antonescu este un ofiţer deosebit [...], i se poate încredinţa orice fel de
comandă, conducere sau serviciu superior delicat şi le va duce pe toate la bun
sfârşit. Merită a înainta în mod excepţional la gradul de colonel pe Statul
Major sau Armă”[61].
A fost avansat la gradul de colonel, în mod excepţional, la 1 ianuarie 1921, cu
vechimea în grad din aprilie 1920[62]. Pe timpul cât a comandat Şcoala
Specială de Cavalerie, a fost trimis în Franţa pentru un stagiu de patru luni,
urmând în acest timp şi cursurile Instituţiei militare de la Versailles[63]
(specializare în informaţii), ataşat pe lângă Misiunea Militară a armatei
române în Franţa (7 mai - 1 iulie 1921), iar în august acelaşi an, a participat la
manevrele armatei franceze din zona Metz. Participând direct la procesul
instructiv al elevilor Şcolii Speciale de Cavalerie s-a angajat direct într-o serie
de exerciţii, impulsionând printr-o „activitate şi competenţă neobosită în mod
radical mersul şcolii”. Într-unul din aceste exerciţii, a suferit un grav accident
de călărie care i-a pus viaţa la grea încercare, necesitând îngrijiri medicale
timp de peste 6 luni[64].
Necesităţile de reprezentare a României Mari, a armatei sale, care devenise
„o putere demnă de luat în consideraţie în această parte a Europei”, prin
personalităţi cu înaltă ţinută morală, caracter şi competenţă, au determinat
numirea sa în funcţie de ataşat militar la Paris (30 august 1922 - 1 iulie 1923).
De remarcat aportul său alături de alte personalităţi politice de prestigiu, ca
Nicolae Titulescu, V. Antonescu, Vintilă Brătianu, E. Neculce ş.a., care au
contracarat încercările guvernului de la Budapesta de a condamna acţiunile
armatei române în timpul campaniei din 1919 şi au denaturat adevărul cu
privire la capturile de război de pe teritoriul ungar. A negociat un împrumut
de circa 100 milioane franci pentru achiziţionarea de armament şi tehnică
militară, cât şi condiţiile achitării datoriei României de către statul francez
(circa 1.106.072.000 franci), acumulate în timpul Primului Război
Mondial[65]. Numit ataşat militar la Londra (la 23 mai 1923) s-a prezentat la
post abia la 1 iulie acelaşi an, reţinut la Paris în vederea definitivării unor
acţiuni de mare importanţă pentru statul român declanşate anterior. A deţinut
postul de ataşat militar la Londra până la 14 iulie 1926, timp în care a girat şi
funcţia de ataşat militar la Bruxelles[66].
A participat în această perioadă la lucrările diferitelor forumuri internaţionale
(Conferinţa Interaliată de la Londra, 16 iunie - 16 august 1924; Conferinţa
20
pentru Dezarmare de la Geneva, 1924), manifestări în care s-a făcut remarcat
prin tactul, probitatea profesională şi cunoştinţele de istorie, geografie şi
relaţii de drept internaţional, dar şi voinţa împinsă până la patimă de a apăra
interesele României.
Revenit în ţară, a fost numit din 21 septembrie 1926, comandantul Centrului
de Instrucţie al Cavaleriei din Sibiu[67], funcţie exercitată doar în perioada
octombrie - decembrie 1926, încredinţându-i-se comanda Regimentului 9
Roşiori „Principesa Elena”, comandă deţinută până la 15 iulie 1927, când a
fost numit director al Şcolii Superioare de Război[68], funcţie luată efectiv în
primire la 5 august acelaşi an. Noua funcţie îi asigura cadrul necesar
valorificării cunoştinţelor sale militare, experienţei acumulate în timpul
războiului şi, nu în ultimul rând, talentului său pedagogic. El considera că
viitorii comandanţi de mari unităţi şi ofiţeri de stat majori trebuie să cunoască
temeinic modul de acţiune al fiecărei arme, colaborarea între acestea în luptă
pentru asigurarea victoriei.
Pentru roadele muncii sale concretizate în pregătirea unor absolvenţi ai Şcolii
Superioare de Război, şi-a atras admiraţia multor personalităţi de seamă ca
generalii Angelescu, Samsonovici, Comănescu, Lăzărescu şi alţii, care
consideră munca sa în această instituţie, drept a „unui ofiţer de mare
valoare”[69].
La 1 octombrie 1928, a fost numit secretar general al Ministerului de Război,
deţinând în continuare funcţia de director al Şcolii Superioare de Război. Cu
prilejul numirii în noua funcţie, Nicolae Titulescu îi trimite o telegramă ce
constituia un adevărat elogiu pentru activitatea sa: „Felicitări pentru
dumneata. Eu felicit mai curând Ţara. Aşa simt, aşa îţi spun”[70]. A fost
propus în fiecare an, chiar din primul an după ce a fost avansat colonel (1
ianuarie 1921), să fie avansat la gradul de general „la alegere”. Deşi trecuseră
aproape 10 ani de la ultima avansare, deşi se remarcase prin servicii
deosebite aduse ţării, prin acţiunile sale politico-diplomatice în domeniul
militar, deşi în aceşti 10 ani fuseseră „făcuţi” zeci şi zeci de generali, unii
dintre ei neluând parte la nici o campanie în timpul marelui război, totuşi
colonelul Antonescu, cu toate elogiile aduse în foile calificative şi propunerile
de înaintare, rămânea tot colonel.
Un eveniment important în viaţa sa a avut loc în anul 1928, când s-a căsătorit
cu Maria Niculescu.
Pentru a satisface stagiul la comandă, la 1 aprilie 1929 a preluat comanda
Brigăzii 5 Roşiori, „continuând să deţină funcţia de director al Şcolii
Superioare de Război, până la încheierea anului de învăţământ” [71]. La scurt
timp, a fost numit comandant al Brigăzii 8 Cavalerie (10 mai 1930), iar la o
lună mai târziu (26 iunie) a trecut la comanda Brigăzii 6 Cavalerie, funcţie
deţinută până la 8 iunie 1931. La 10 mai 1931 a fost avansat, în sfârşit, la
21
gradul de general de brigadă, iar la 8 iunie, acelaşi an, a fost numit pentru a
doua oară comandant al Şcolii Superioare de Război, funcţie luată în primire
la 2 octombrie 1931. În perioada 8 iunie - 2 octombrie 1931 a îndeplinit o
serie de misiuni din însărcinarea Ministerului de Război pe lângă Marele Stat
Major[72]. În noua funcţie s-a preocupat nemijlocit de procesul de
învăţământ, de pregătirea pedagogică a cadrelor didactice si, personal, a
absolvit cursul de comandament de pe lângă Marele Stat Major. A comandat
Şcoala Superioară de Război până la 1 iulie 1933 când a fost numit
comandantul Diviziei 3 Infanterie, din Piteşti. În acest timp, aşa cum rezulta
din Foaia matricolă, a condus delegaţia României la Conferinţa pentru
Dezarmare de la Geneva (1933).
A comandat efectiv Divizia 3 până la 12 decembrie 1933, când a fost numit (la
recomandarea P.N.L. - personal a lui I. Gh. Duca; acesta fusese numit în
fruntea guvernului constituit la 14 noiembrie, cabinet în care Ministerul
Apărării Naţionale a revenit generalului Nicolae Uică[73]) subşef al Marelui
Stat Major, dar îndeplinind „cu delegaţie provizorie” funcţia de şef al Marelui
Stat Major (în locul generalului Constantin Lăzărescu, retrogradat în funcţia
de comandant al Corpului 3 Armată, din care făcea parte şi Divizia 3
Infanterie) rămânând, e drept, mai mult nominal şi comandant al Diviziei din
necesitatea de a avea stagiul de comandă. Numirea ca şef al Marelui Stat
Major – spuse C.I.C.Brătianu - a fost bazată pe două motive: cel intern,
constând în calităţile militare de excepţie ale lui Antonescu; cel extern,
întemeiat pe faptul că „era personalitatea cea mai marcantă a armatei române
cunoscută în străinătate” [74].
Sesizând evoluţia evenimentelor politico-militare din Europa, dar nu numai,
care ascuţeau contradicţiile dintre învinşi şi învingători după Primul Război
Mondial, cât şi conturarea unor noi alianţe politico-militare, câteodată de-a
dreptul nefireşti, dar şi tendinţele revarşarde şi revizoniste[75] ale unor state
vecine României, noul şef al Marelui Stat Major a propus Consiliului Suprem
de Apărare (la 12 februarie 1934) măsurile ce se impuneau pentru
reorganizarea şi înzestrarea armatei române. A întreprins, în această
perioadă, o serie de vizite în capitalele unor ţări prietene României (Ankara,
Belgrad, Paris, Praga), a condus lucrările conferinţei şefilor statelor majore a
Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României pentru materializarea pe plan militar a
deciziilor Micii Înţelegeri cu privire la apărarea împotriva unei eventuale
agresiuni din partea Ungariei şi Bulgariei.
Revoltat de faptul că propunerile sale referitoare mai ales la reorganizarea şi
înzestrarea armatei nu erau luate în consideraţie de forurile politico-militare
de decizie, şi-a prezentat, la 7 decembrie 1934, demisia din funcţia de şef al
Marelui Stat Major, rămânând la comanda Diviziei 3 Infanterie. Era un act de
demnitate, o măsură de protest împotriva „putregaiului”, ce cuprinsese
inclusiv sferele cele mai înalte ale oştirii[76].
22
Gestul generalului nu a trecut neobservat, presa sesizând la timp că în
„Danemarca este ceva putred”. Astfel, ziaristul Gheorghe Filipescu arătând
cauzele demisiei, sublinia capacitatea generalului român, citând aprecierile
unui înalt comandant al armatei franceze: „Armata română suferă de multe
lipsuri, dar are un şef pe care multe armate ar putea să-l invidieze[77].
Scandalul iscat în parlament a rămas fără rezultat. Ministrul Apărării
Naţionale a primit demisia generalului Antonescu. Referindu-se mult mai
târziu la cauzele demisiei sale într-un raport înaintat regelui Carol al II-lea,
generalul Antonescu arăta: „chiar a doua zi de la numirea mea ca şef al
Marelui Stat Major, toate forţele oculte, toţi beneficiarii incorecţi, toţi
invidioşii, toţi care făcuseră dovada incuriei, nepriceperii şi neputinţei lor în
redresarea statului s-au coalizat pentru a dărâma prin intrigi şi ură, pe acela
care ştiau că venise să-i scoată cu biciul din viaţa politică românească, pentru
că o dezonorau şi o duceau cu vorbe sonore, încet, dar sigur la pieire”[78]. De
fapt, ceea ce „deranja” la Antonescu era cinstea, corectitudinea, ţinuta sa
morală şi demnitatea naţională, patima pentru a apăra interesele ţării.
Demisia sa a fost foarte uşor acceptată şi ca urmare a refuzului lui Antonescu
de a participa la un dineu al regelui Carol al II-lea, la care lua parte şi metresa
lui, Elena (Magda) Lupescu. Că generalul a demisionat din motive întemeiate
a fost adeverit de izbucnirea, la scurt timp, a scandalului politico-financiar
declanşat de „afacerea Skoda”.
Rămas la comanda Diviziei 3 Infanterie, s-a ocupat cu rezultate excelente de
instruirea, educarea şi chiar înzestrarea diviziei, contrazicând aprecierile din
Foaia calificativă pe anul 1934, semnată de generalul C. Lăzărescu,
comandantul Corpului 1 Armată, care recomanda, după ce înşira o serie de
lipsuri în actul de control, să nu i se socotească stagiul la comandă perioada
pentru care l-a notat (1 noiembrie 1933 - 31 octombrie 1934). A continuat să
comande divizia până la 31 octombrie 1937, perioadă în care a fost apreciat
de-a dreptul elogios: „Generalul Antonescu şi-a exercitat comanda în mod
demn de orice laudă ... Divizia 3 poate fi dată ca model de pregătire solidă
pentru război... Antonescu se ocupă nu numai de instrucţia trupei şi ofiţerilor,
dar şi de administraţia diviziei... Din punct de vedere gospodăresc, este o
adevărată plăcere starea la care au ajuns regimentele. Îl apreciez ca un ofiţer
de o mare valoare, cu o excelentă pregătire pentru a comanda orice mare
unitate superioară diviziei. Admis la comanda de corp de armată şi înaintarea
la gradul de general de divizie. Merită a înainta la „excepţional”, sunt doar
câteva din aprecierile extrase din Foile calificative pe anii 1935-1937.
A fost numit (la 1 noiembrie 1937) comandant al Regiunii teritoriale a
Corpului IV Armată, funcţie pe care nu a ocupat-o efectiv, solicitând mai multe
concedii, iar la 7 noiembrie şi-a înaintat demisia din armată, care însă i-a fost
refuzată. La 25 decembrie 1937, a fost înaintat la gradul de general de divizie,
23
iar la 28 decembrie, în urma unei audienţe la regele Carol al II-lea, a preluat
departamentul Apărării Naţionale[79].
În legătură cu contactele pe care le-a avut cu Garda de Fier, acestea se pare
că au fost stabilite prin anul 1936. În însemnările sale, Armand Călinescu nota
la 24 iulie 1936: „La Piteşti, un delegat al lui Corneliu Zelea Codreanu a fost
primit de generalul Ion Antonescu, care a fi transmis următorul mesaj: « Cu
toate meritele şi galoanele mele, strig astăzi: Trăiască Căpitanul »[80].
Acestea contrastează însă puternic cu ceea ce i-a declarat suveranului la 27
decembrie 1937, când acesta i-a propus să constituie guvernul. Ştiam însă că
ea, Garda de Fier nu avea sorţi buni, deoarece toată pleava societăţii
româneşti se afla înscrisă în legiune”[81]. Probabil, după ce a fost destituit
din fruntea Marelui Stat Major, crezând că va demisiona, capii Legiunii au
încercat astfel să beneficieze de prestigiul lui Antonescu, spre a câştiga
aderenţi în rândul cadrelor armatei.
În decembrie 1936, prin generalii Zizi Cantacuzino şi N.Mareş, adepţi ai Gărzii
de Fier, generalul Antonescu l-a întâlnit pe Corneliu Zelea Codreanu, care i-a
declarat intempestiv că „în 24 de ore de la luarea puterii, va trece de partea
Germaniei”; pe loc, Antonescu i-a răspuns: „În acest caz, primul pe care va
trebui să-l împuşti va fi generalul Antonescu” . În ce priveşte caracterizarea
făcută lui Codreanu, Antonescu nota: „Un om încrezut, rigid ... şi cu idei
greşite în multe privinţe ..., om de acţiune, ştie ce vrea şi înţelege să meargă
spre scopul propus cu orice preţ ..., nu avea nici un plan (program - n.n.)
intern” [82]. Este totuşi greu de stabilit acum adevăratele cauze care l-au
împins pe generalul Ion Antonescu la colaborare cu Legiunea.
În ziua numirii ca titular al Ministerului Apărării Naţionale, Antonescu a
prezentat suveranului o nouă organizare a armatei, determinată de „necesităţi
de ordin operativ”.
Noua structură organizatorică prevedea constituirea a şapte corpuri de
armată cu 21 de divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 brigăzi mixte de
munte, 2 brigăzi moto. A reuşit, de asemenea, să impună noi măsuri privind
înzestrarea armatei şi să întocmească Legea de funcţionare a Ministerului
Apărării Naţionale, a construit un mare număr de cazărmi şi locuinţe pentru
cadre. A rămas în fruntea ministerului (de la 10 februarie 1938 fiind şi ad-
interim la departamentul aerului şi marinei) [83] până la 29 martie 1938,
când a demisionat, fiind pus la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale
pentru încadrare. A refuzat comanda Inspectoratului General al Cavaleriei,
rămânând „în concediu” şi la dispoziţia Ministerului până la 1 noiembrie
acelaşi an, când a fost numit comandant al Corpului 3 Armată de la Chişinău,
funcţie deţinută până la 30 noiembrie 1938, când a fost din nou pus la
dispoziţia ministerului, întrucât dăduse ordin ca legionarii din închisoarea de
la Chişinău „să fie trataţi omeneşte”.
24
Odată cu demiterea sa, în noaptea de 29/30 noiembrie, căpitanul Gărzii de
Fier, Corneliu Zelea Codreanu şi alţi 13 legionari arestaţi au fost lichidaţi din
ordinul lui Carol al II-lea în timp ce erau transportaţi de la Râmnicul Sărat la
închisoarea de la Jilava. Antonescu a intrat apoi într-un con de umbră până la
6 iunie 1940, când i s-a aprobat demisia din armată. Avea 58 de ani, o
pregătire miliară remarcabilă, o putere de muncă şi ambiţie deosebite. După
demisie a fost repartizat „ca ofiţer de rezervă la Marele Stat Major şi la
dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale”. A asistat cu neputinţă la drama
ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, când mai mult ca
oricând experienţa, tenacitatea şi clarviziunea sa erau necesare ţării.
Contrariat de măsurile nechibzuite ale conducătorilor politici ai statului
român, după mari insistenţe, a fost primit în audienţă de către suveranul
României (1 iulie 1940), căruia i-a prezentat situaţia dezastruoasă a ţării şi
armatei, oferindu-şi serviciile pentru salvarea situaţiei în care se găsea
România. Cu prilejul audienţei, i-a remis o scrisoarea prin care îl acuza pe
regele Carol al II-lea de situaţia gravă în care se găsea ţara, arătându-se
dispus să-şi asume responsabilitatea pentru a „schimba imediat oamenii şi
sistemul”. La scurt timp după audienţă, a fost arestat în vila sa de la Predeal,
din ordinul regelui, eliberat însă (la 11 iunie 1940) la intervenţia
Germaniei[84], prin ministrul său la Bucureşti, Fabricius. I s-a stabilit însă
domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea), unde, în vechea
clădire a Şcolii de Subofiţeri, a rămas până la 17 august 1940, când a intrat în
clandestinitate, sfătuit de apropiaţii săi, întrucât camarila - şi poate nu era
străin de aceasta nici Carol al II-lea - ar fi urmărit să-l asasineze.
Într-adevăr, situaţia din ţară era deosebit de tulbure, existând o serie de
nemulţumiri, inclusiv în armată, care au generat anumite mişcări ostile
guvernului, camarilei şi regelui pentru situaţia dezastruoasă în care fusese
adusă România prin grava ciuntire a teritoriului naţional, dar şi prin presiunile
din ce în ce mai insistente ale Reich-ului german asupra României. Aşadar, o
personalitate de excepţie a vieţii politico-militare interbelice mult
controversată, dar tot atât de mult apreciată pentru meritele sale militare şi
diplomatice, dar mai ales pentru caracterul, intransigenţa când era vorba de
interesele ţării şi patriotismul său.
Notă: Fragment din teza de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în

perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la
Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa.
Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.
-------------------------------------------------
[28] „Timpul” din 1 septembrie 1940.
25
[29] Ion Antonescu şi Garda de Fier, Editura Rom-Edition, Târgu-Mureş, 1991, p.11 şi urm.
[30] C. Rădulescu-Motru, Mareşalul Ion Antonescu în Revista culturală „Fundaţia Regală”,

august-septembrie 1941.
[31] Ibidem.
[32] Vezi, pe larg, Gh.Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Editura
Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.8 şi urm.
[33] Cf. Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt.R I dr.Jipa Rotaru, Ion Antonescu - cariera militară.
Scrisori inedite, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p.12-13.
[34] O amplă bibliografie consacrată subiectului Ion Antonescu în istoriografia românească şi

universală este realizată de prof.Gh.Buzatu, Conducătorul statului şi disputa politico-
istoriografică în jurul personalităţii sale Mareşalul Ion Antonescu în „Dosarele Istoriei” , An IV,
nr.3(31), 1999, p.30-34.
[35] Jipa Rotaru, O carieră militară strălucită, în: Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica
Valahie, Bucureşti, 2006, p.49-56.
[36] De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare – Comandanţi,

profesori, absolvenţi 1889-1995, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1995, p.56.
[37] Arh. M. Ap. N., fond 3024, dosar nr.686, Foaia calificativă pe anul 1904 a sublocotenentul
Ion Antonescu, f.4.
[38] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 686, f.4.
[39] V.F.Dobrinescu, Gh.Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat.
1914, Iaşi, Imprimeria Institutului European, 1994, p.9.
[40] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 686, f.6.
[41] Ibidem, dosar 686, Foaia Calificativă pe anul 1911.
[42] Ibidem.
[43] V.F.Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.9.
[44] Gh.Buzatu, Istorie interzisă, Craiova, Ed.Curierul Doljan, 1990, p.564
[45] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.13.
[46] Înalt Decret nr.3064 bis, Sep. 1916. V. şi V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.13
[47] Lt.col.Antonescu, Românii, originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Bucureşti,

1919, p.31, 33.
[48] George Magherescu, Antonescu, purtătorul decoraţiei de pe pieptul regelui, în:

Gh.Buzatu, op.cit., p.75.
[49] Arh. M. Ap. N., fond 3831, dosar nr.489, 1917, poziţia 233, f.85.
[50] Arh. M. Ap. N., fond 3024, dosar nr.686, f.34.
[51] I. G. Duca, Amintiri politice, München, Ion Dumitru Verlag, 1981, vol.III, p.104.
[52] George Magherescu, op.cit., p.63.
[53] I. C. Drăgan Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire. Mărturii şi

documente, Veneţia, Editura Nagard, 1986, p.77.
[54] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 3060, 1918, f.217.
26
[56] Lt. col. Ion Antonescu, op.cit., p.73-74.
[57] Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr.57, 1918-
1921, f.14.
[58] Arh. M. Ap., fond 5540, dosar 2, f.1, 2.
[59] Ibidem, f.38.
[1] Biblioteca Centrală de Stat (azi Biblioteca Naţională Română), fond Al.St.George, CXCVIII,
dosar 3, passim.
[61] Gh. Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, Ed.Păunescu, 1991, p.114.
[62] Arh. M.Ap.N., fond 3042, dosar nr.686. Foaia Calificativă nr.5411, anul 1920 (20 Mar. – 31
Oct.).
[63] Ibidem.
[64] „Monitorul Oficial”, nr.9, din 12 aprilie 1921, p.338.
[65] Arh.M.Ap.N., fond 3024, dosar nr.686, f.3.
[66] Ibidem, f.5, Foaia calificativă pe perioada 1 noiembrie 1920 – 31 octombrie 1921.
[67] V. F. Dobrinescu, Relaţii româno-engleze. 1914-1933, Ed. Universităţii, Iaşi, 1986, p.28.
[68] Arh. M. Ap. N., fond 5417, anexa, dosar 352, passim.
[69] „Monitorul Oficial”, partea I, nr 158 din 20 iulie 1927, p.9898.
[70] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.46
[71] Gh.Buzatu (coordonator), Titulescu şi strategia păcii, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.443.
[72] Arh.M.Ap.N., fond 3042, dosar 686, Foaia calificativă pentru perioada 1 noiembrie 1927 –
31 octombrie 1928, f.5.
[73] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.47.
[74] „Monitorul Oficial”, nr.16, Adunarea deputaţilor, 24 decembrie 1934, p.277.
[75] Ibidem, p.281.
[76] Arh.M.Ap.N., fond 948, dosar nr.1397, f.49.
[77] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.82.
[78] „Monitorul Oficial”, nr.18, Senatul, 13 decembrie 1934, p.11-12.
[79] I.Ardeleanu, V.Arimia, editori, Ion Antonescu. Citiţi, judecaţi, cutremuraţi-vă, Editura
Tinerama, Bucureşti, 1991, p.39-40.
[80] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.299, 28 decembrie 1937, p.9665-9666.
[81] Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916-1919, Humanitas, Bucureşti, 1990, p.312.
[82] Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de neatârnare, p.502.
[84] „Monitorul Oficial” nr.74, 30 martie 1938, p.1628.
27
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/6-septembrie-1940-instaurarea-regimului-antonescu-3
4 - 6 septembrie 1940: apogeul crizei politice interne şi

instaurarea regimului Antonescu
Deteriorarea situaţiei internaţionale, izbucnirea celui de-Al Doilea Război
Mondial, la 1 septembrie 1939 au afectat şi România, care a pierdut, succesiv,
pieţele de desfacere din Austria, Cehoslovacia, Polonia, apoi din iunie 1940,
din Franţa. Economia românească a intrat în criză, situaţia materială a
populaţiei a început să se înrăutăţească; rechiziţiile, concentrările, sporirea
impozitelor şi taxelor au generat o stare de nemulţumire, pe care regimul
căuta s-o acopere prin festivităţi grandioase. Cea mai grea lovitură a primit-o
Carol al II-lea, prin destrămarea sistemului de alianţe a României şi izolarea ei
pe plan internaţionale. Întreaga politică externă românească din perioada
interbelică se baza pe Societatea Naţiunilor, pe prietenia cu Franţa şi Anglia,
Mica Înţelegere şi, din 1934, pe Înţelegerea Balcanică. Dar politica de cedare
în faţa agresiunii Germaniei, promovată de guvernele de la Paris şi Londra,
dispariţia Cehoslovaciei şi Poloniei, dar mai ales capitularea Franţei la 22
iunie 1940, au constituit pentru Carol al II-lea, şi de fapt pentru întreaga clasă
politică românească, lovituri dintre cele mai dureroase. Guvernul şi
colaboratorii săi şi-au pierdut busola politică sau - cum se exprima Alexandru
Cretzeanu - „steaua polară” după care se orienta politica externă a României.
Încercarea regelui de a se „adapta la realităţi”, adică de a se orienta spre
Germania, a fost primită cu ostilitate de Hitler, care aprecia că suveranul
României era lipsit de sinceritate. Pentru a-l convinge pe Führer, Carol al II-
lea a trecut la înlocuirea din posturile de conducere a oamenilor politici cu
vederi filo-engleze, a promovat politica de „reconciliere” cu legionarii,
mergând până la includerea lui Horia Sima în guvern (iunie 1940); Frontul
Renaşterii Naţionale a fost transformat în Partidul Naţiunii - declarat „partid
unic şi totalitar”, au fost adoptate legi cu caracter antisemit; au fost promovaţi
oameni cu vederi filo-germane şi filo-italiene (Ion Gigurtu a fost numit, la 4
iulie 1940, preşedintele Consiliului de Miniştri, iar Mihail Manoilescu -
ministru de Externe).
Totul a fost în zadar, întrucât Germania şi U.R.S.S. conveniseră încă de la 23
august 1939 destrămarea României. Prin notele ultimative din 26-27 iunie
1940, Uniunea Sovietică a cerut guvernului român să-i cedeze Basarabia şi
nordul Bucovinei, pe care le-a şi ocupat; la 30 august, prin „arbitrajul” de la
Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au impus României să cedeze
Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei; la cererea Berlinului, guvernul
român a iniţiat tratative cu cel bulgar, acceptând cedarea Cadrilaterului.
28
Aceste evenimente tragice din vara anului 1940 şi începutul lunii septembrie,
marchează în România momentul unei profunde crize interne, caracterizată
printr-o stare de spirit de adâncă indignare şi revoltă[85], printr-o adevărată
explozie de mânie a majorităţii societăţii româneşti faţă de regimul dictaturii
regale, care se dovedise falimentară şi incapabilă să apere integritatea
teritorială a ţării în ara anului 1940. După cedarea Basarabiei şi a Bucovinei,
şi apoi a Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, în întreaga ţară au fost
declanşate ample manifestaţii de revoltă, armata împiedicată să-şi facă datoria
de apărare a fruntariilor, aflându-se de aceeaşi pate a baricadei cu majoritatea
populaţiei, adânc impresionată şi revoltată de neputinţa regimului carlist[86].
Este de semnalat că la manifestaţiile organizate tot mai insistent în aproape
toată ţara, au participat practic toate curentele politice (mai puţin comuniştii
care au salutat anexările româneşti) şi toate clasele şi păturile sociale,
exprimându-şi hotărârea de a apăra pământul strămoşesc, de a nu se înstrăina
nici o palmă de pământ românesc şi de a nu lăsa să ia drumul robiei nici un
cetăţean al statului român. Din noianul de exemple ale manifestărilor
protestatoare la adresa acceptării de către regimul lui Carol al II-lea, a răpirii
Basarabiei şi Bucovinei, prezentăm unul dintre cele mai concludente.
Protestul semnat de câteva mii de personalităţi patriotice, citit în faţa şedinţei
comune a comisiilor de politică externă ale Camerei şi Senatului României la 2
iulie 1940, de academicianul Ştefan Ciobanu: „Dacă mai există dreptate pe
acest pământ, dacă principiile umane mai au vreun rost, dacă drepturile
popoarelor sfinte chiar în timpurile întunecate ale istoriei mai au vreo valoare
- spunea acest strălucit fiu al Basarabiei - noi, parlamentarii şi fruntaşi vieţii
politice şi culturale din Basarabia, români şi minoritari, în numele poporului
din provincia dintre Prut şi Nistru, astăzi redus la tăcere, apelăm la lumea
civilizată şi atragem atenţia asupra dramei sfâşietoare prin care trece
populaţia Basarabiei; în acelaşi timp, ridicăm glasul nostru de protest viguros
în contra încălcării nelegiuite a celor mai sfinte drepturi ale noastre istorice,
etnice şi umane”[87].
Şi tot în acest context, nu putem să nu amintim şi atitudinea viitorului
conducător al statului, generalul Ion Antonescu. În speranţa că mai poate
contribui cu ceva la împiedicarea dezastrului ţării, a solicitat şi a obţinut la 1
iulie 1940, o audienţă, plină de semnificaţii, la regele Carol al II-lea, lăsându-i
la plecare a remarcabilă scrisoare de protest, plină de realism, dar şi de
revoltă neţărmurită, din care spicuim: „Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi
Bucovina se petrec scene sfâşietoare[... ] Poporul şi armata au fost dezarmaţi
fără luptă. Demoralizarea lor este fără limită. Lipsa lor de încredere în
conducători este totală. Ura loc contra vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor de ieri
şi de azi creşte. Consiliul de Coroană s-a hotărât să cedaţi. Consecinţele lui
(Consiliul de Coroană - n.n.), anarhia cortegiul ei sinistru de crime şi de
distrugeri”[88].
29
Imediat după ce ieşise din curtea Palatului regal, generalul a fost urmărit de
agenţi. Antonescu a plecat, chiar în aceeaşi zi, la 9 iulie, la locuinţa sa din
Predeal. A fost arestat şi adus cu maşina într-o pădure de lângă Sinaia, sub
escorta unor jandarmi înarmaţi până în dinţi. Mihai Antonescu, confidentul
generalului, care urmărise maşina, s-a dus imediat la ministrul plenipotenţiar
german Fabricius şi l-a informat despre cele petrecute. Amintindu-şi marile
tensiuni politice dintre Germania şi România cauzate de „înlăturarea” lui C. Z.
Codreanu, ministrul plenipotenţiar s-a hotărât să-l cheme la telefon pe
ministrul Casei Regale, Urdăreanu şi să-l întrebe pe acesta în particular, ce se
întâmplă cu Antonescu. Urdăreanu a înţeles din acest apel al ministrului
plenipotenţiar tocmai ce vroia să dea de înţeles Fabricius. După scurt timp,
Urdăreanu i-a comunicat că generalului de aici înainte nu i se va întâmpla nimic.
În timp ce Mihai Antonescu se adresa ministrului plenipotenţiar Fabricius,
Mircea Cancicov, fostul ministru al economiei şi generalul Rozin, l-au rugat pe
însărcinatul special cu probleme economice al Germaniei la Bucureşti, doctor
Herman Neubaker să intervină pentru salvarea generalului Antonescu „cel
mai bun bărbat al naţiunii”. Neubaker, care nu ştia de acţiunea paralelă a
ministrului plenipotenţiar Fabricius, a făcut la rândul său, din proprie
iniţiativă, un demers particular, rugându-l pe generalul Victor Dombrovski,
primarul general al Bucureştilor, să aducă la cunoştinţă lui Urdăreanu părerea
sa, a lui Neubaker că un „accident întâmplat generalului Antonescu ar face o
impresie foarte proastă la Cartierul General german” - în realitate, în perioada
aceea, generalul Antonescu nu constituia un factor politic important pentru
conducerea superioară a Germaniei. Aluzia clară a celor doi miniştri
plenipotenţiari a avut drept urmare că, la 11 iulie Antonescu a fost eliberat. I
s-a fixat domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia unde, ce-i drept, era
sub pază, însă putea primi vizite.
Dictatul de la Viena a provocat, la rândul său, un val de vii emoţii şi profunde
reacţii ale opiniei publice interne şi internaţionale, numeroase personalităţi
politice, marile agenţii de presă sau cotidiene de marcă s-au pronunţat cu
vehemenţă împotriva nedreptăţii făcută mâniei, prin răpirea Transilvaniei.
Agenţia „Reuter” califica Dictatul de la Viena ca „o nouă şi uriaşă înşelăciune
nazistă”, insistând că cea dintâi reacţie a opiniei publice faţă de capitulare a
fost stupefacţia generală pentru felul cum a fost „prădată” România[89].
La rândul său, cunoscutul cotidian „New York Herald Tribune” aprecia în
acele zile că: „Dictatele impuse de dictatori au avut întotdeauna soarta
făuritorilor lor. Nimic nu se poate clădi într-adevăr, pe violenţă, după cum
nimic nu se poate clădi pe nisip: nici dictaturi şi nici dictate”[90], pentru ca
ziarul turc „Yeni Sabah”, după ce relata împrejurările în care s-a produs
Dictatul de la Viena, să conchidă: „Este de datoria noastră de a exprima
prietenilor noştri români regretul şi simpatia noastră pentru tratamentul
neuman la care au fost supuşi. Înţelegem că în aceste clipe dureroase
30
întreaga naţiune este cufundată în doliu adânc. Dar amicii noştri români, care
sunt curajoşi, tenaci şi harnici, vor găsi în nenorocirea lor o nouă forţă şi vor
munci cu solidaritate mărită Ei vor păstra, fără nici-o îndoială, locul important
ce-l ocupă în Balcani”[91].
Dintre înaltele personalităţi politice, premierul englez W.Churchill declara în
Camera Comunelor, la 5 septembrie 1940: „România a suferit o severă
mutilare teritorială. Nu avem de gând să recunoaştem vreuna din schimbările
teritoriale ce se fac în timpul războiului, afară de acelea ce s-ar produce cu
liberul consimţământ şi cu bunăvoinţa părţilor interesate”[92], iar lordul
Halifax, ministrul de externe englez, declara că guvernul englez „nu
recunoaşte nici-o cesiune de teritorii făcută sub presiune şi, în special, nu
recunoaşte arbitrajul de la Viena”[93].
În ţară, frământările sunt şi mai acute. Sentimentele de frustrare şi de
neputinţă alimentau nemulţumirea românilor. Armata, zdruncinată şi
demoralizată de pe urma retragerii fără luptă din teritoriile cedate, cerea o
conducere nouă. Opinia publică aştepta o infuzie de energie, de disciplină, de
ordine şi de autoritate. Marile personalităţi ale neamului românesc încep să ia
atitudine. La cea de a doua reuniune a Consiliului de Coroană, consacrată
discutării „arbitrajului” vienez, ţinută în noaptea de 30/31 august, Nicolae
Iorga, consilier regal şi fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, a precizat că
documentul în atenţie pe care l-a respins, nu poate fi considerat definitiv, el
reprezentând produsul unui „moment al războiului”[94]. La rândul său, Iuliu
Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, în acelaşi Consiliu de Coroană se
pronunţa ferm împotriva cedării Transilvaniei şi a condamnat hotărârea de
„ratificare” a Dictatului de la Viena, spunând: „Majestate, eu în numele
poporului român din Ardeal, protestez în contra ruperii integrităţii Ardealului,
protestez împotriva cedării acestei părţi către Ungaria şi protestez în contra
procedurii care s-a observat, care dă aspectul că această ciuntire a acestei
părţi a Ardealului se întâmplă oarecum cu învoirea noastră, printr-o judecată
convenită de noi [...] Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă,
a fost o profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi [...] Niciodată nu
vom recunoaşte o hotărâre, oricine ar aduce-o care ar stabili o rupere a
Ardealului sau a unei părţi a lui de la patria mamă”[95].
Manifestările din august - septembrie 1940, tot mai intense şi mai profunde,
au cuprins întreaga ţară. Un rol important în extinderea acestora l-a avut
presa, care a reuşit să spargă cenzura şi să devină un fervent dinamizator al
atitudinii antifasciste şi antirevizioniste ce domina în toate structurile sociale.
Totodată, explozia de mânie cu care populaţia ieşise în stradă, se îndrepta
deopotrivă împotriva regelui Carol al II-lea, care era făcut direct răspunzător
de situaţia în care fusese adusă România. I se imputa lui Carol şi camarilei
politice că dusese, mai ales în ultimii ani ai domniei, o politică externă
duplicitară, pretându-se la compromisuri extrem de periculoase pentru
31
securitatea ţării, cu agresorii fascişti[96]. Se făcea trimitere directă la
abandonarea politicii externe tradiţionale orientată spre marile puteri
democratice ale Europei şi demersurile întreprinse pentru realizarea unei
apropieri de Germania hitleristă, care cucerise prin puterea armelor sau
domina cea mai mare parte a Europei, precum şi acceptarea negocierilor cu
guvernul hortyst şi bulgar, împingând ţara pe panta concesiilor teritoriale, iar
în urma presiunilor cu caracter ultimativ exercitate de Germania nazistă şi
Italia fascistă, acceptase sentinţa de la Viena, ce încălca în mod grav
interesele naţionale ale poporului român.
În plus, Carol şi colaboratorii erau făcuţi răspunzători de lipsa de preocupare
pentru înzestrarea armatei cu armament modern, pentru a putea rezista cu
mai mulţi sorţi de izbândă agresorilor. Era învinuit monarhul, ca în cei zece
ani de domnie, cu acordul tacit şi deloc dezinteresat al cercurilor politice şi
financiare ce-l înconjurau, delapidase pur şi simplu fondurile strânse pe
spinarea contribuabililor pentru înzestrarea oştirii, transferându-le în propriile
seifuri sau în seifurile băncilor cu care regele avea legături de afaceri. Se
dovedise astfel, că vastul program de înarmare nu fusese altceva decât un
mijloc de îmbogăţire pentru rege şi pentru oamenii de afaceri, jefuirea
fondurilor respective echivalând cu un adevărat act de trădare a intereselor
naţionale ale poporului român.
Din păcate, acest extraordinar val de mânie populară la adresa suveranului şi
a regimului politic instaurat de acesta, nu a beneficiat de coordonarea şi
conducerea marilor partide politice ale vremii - Partidul Naţional Ţărănesc şi
Partidul Naţional Liberal - principalele partide burgheze din România.
Conducerile acestor partide s-au arătat lipsite de iniţiativă, de hotărâre şi
curaj, dovedindu-se incapabile să folosească crize ce zguduie din temelii
regimul carlist, pentru a se reveni la un regim normal parlamentar
democratic. Conştienţi de tragedia în care intrase ţara şi conducătorii acestor
partide, doreau schimbarea de regim, dar nu pe calea revoluţionară.
„Burghezia anticarlistă românească aştepta să i se dea puterea şi nu voia s-o
cucerească. Cu atât mai mult voia s-o cucerească cu ajutorul maselor şi prin
mijloace violente - scria Lucreţiu Pătrăşcanu. Ea se temea de fapt tot atât de
tare ca şi oamenii dictaturii carliste, că o mişcare de masă odată declanşată,
nu s-ar opri la o simplă schimbare de guvern, ci ar fi impus în organismul
economic şi social românesc, reforme şi transformări mult mai adânci”[97]. În
consecinţă „Iuliu Maniu, sprijinit de C.I.C.Brătianu şi de alţi lideri ai celor
două partide, temându-se de o intervenţie străină, având ca urmare
desfiinţarea statului român, au recurs la fel de fel de manevre şi chiar au dat
indicaţii organizaţiilor lor pentru a se imprima acţiunilor populare doar un
caracter pur demonstrativ”[98].
În timp ce partidele istorice se dovedeau incapabile să preia puterea
guvernamentală pentru a apăra graniţele ţării şi ordinea democratică a
32
statului, forţele de extremă dreapta în frunte cu Garda de Fier, având asigurat
sprijinul Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste, mult mai înverşunate
împotriva regelui Carol al II-lea, care le decimaseră conducătorii, au profitat
de generalizarea nemulţumirilor şi au trecut la organizarea unor acţiuni
violente şi tulburări grave în diferite oraşe ale ţării: la Braşov, Bod, Constanţa
şi la Bucureşti[99] şi în alte localităţi. Măsurile luate pentru înăbuşirea
acestor mişcări au pricinuit urmări grave, s-au tras focuri de armă şi au căzut
victime de ambele părţi; între 3-5 septembrie, legionarii au atacat principalele
instituţii ale statului, Palatului Regal, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi
Prefecturii Capitalei, încercând să le ocupe.
Incapabil să stăvilească marile manifestaţii populare împotriva Dictatului de la
Viena[100], neputând să-şi mai apere regimul de dictatura regală, atacat atât
de la stânga, cât şi de la dreapta, Carol al II-lea a încercat, în aceste
împrejurări, să-şi salveze cel puţin tronul. În acest scop, el s-a orientat spre
soluţia instituirii unui guvern de mână forte, căreia să-i încredinţeze soarta lui
şi a dinastiei. Încercările lui disperate s-au lovit însă, de la început de mari
greutăţi, deoarece conducătorii principalelor partide politice refuzau orice
colaborare cu el, urmărind prin aceasta să-l constrângă să abdice[101]. În
această conjunctură, forţat de împrejurări, Carol al II-lea a concediat guvernul
Gigurtu şi s-a hotărât să-l solicite pe generalul Ion Antonescu pentru a-i
încredinţa mandatul constituirii unui nou guvern, care să poată stăpâni
situaţia ce se agravase de la zi la zi şi de la ceas la ceas[102], cu toate că
relaţiile dintre cei doi era dintre cele mai tensionate. Animozităţile dintre rege
şi general erau cunoscute în înalta societate din perioada interbelică. Ion
Antonescu, un general demn, dârz, cu o perfectă coloană vertebrală,
neimplicat în nici un fel în marile acte de corupţie şi jaf ce se practicau sub
patronajul regelui pe seama înzestrării armatei, era acuzat de Carol al II-lea
de colaborare cu legionarii şi, drept urmare, la un moment dat, chiar arestat.
Chiar în momentul când regele s-a hotărât să-i solicite colaborarea (începutul
lunii septembrie), generalul era oficial surghiunit la Mănăstirea Bistriţa, în
Oltenia.
Cu toate stricteţea şi măsurile de pază de la Mănăstirea Bistriţa, Antonescu a
reuşit să ţină în permanenţă legătura cu Capitala, să fie la curent cu tot ce se
petrecea în ţară şi în afară, să afle cu indignare despre dureroasele amputări
teritoriale din luna august. Prin intermediul avocatului Mihai Antonescu (o
mai veche cunoştinţă care-l apărase într-un proces) a reuşit să contacteze unii
reprezentanţi ai Legaţiei germane de la Bucureşti, faţă de care îşi exprima
opiniile cu privire la viitorul ţării, aspect relatat personal, mai târziu, în
şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 octombrie 1940. Considerând incompatibilă
situaţia sa de „deţinut” cu cea de militar, la 12 iulie 1940, generalul Ion
Antonescu a demisionat din armată. Demisia i-a fost imediat acceptată,
rămânând în continuare bine păzit la Mănăstirea Bistriţa. Cu toate acestea, a
33
reuşit să părăsească acest loc la 27 august, aşa încât în ziua de 1 septembrie a
fost semnalat la o întâlnire cu Iuliu Maniu, în oraşul Ploieşti, prilej cu care au
stabilit modalităţi de acţiune comună pentru forţarea lui Carol al II-lea să
abdice şi formarea unui nou guvern.
În noua situaţie creată în primele zile ale lunii septembrie, Antonescu a avut o
primă întrevedere cu Carol al II-lea în ziua de 3 septembrie 1940. Regele l-a
rugat pe generalul căzut în dizgraţia camarilei şi demisionat să primească
sarcina de a forma un guvern care să salveze ţara de dezastru. A doua zi,
miercuri, 4 septembrie, Antonescu a depus jurământul în calitate de
preşedinte al Consiliului de Miniştri şi a trecut la consultarea principalilor
conducători ai partidelor istorice, în vederea constituirii noului cabinet. Nici
Maniu, nici Brătianu şi nici chiar militarii solicitaţi n-au răspuns apelurilor
acestuia, condiţionând colaborarea de iminenta detronare a regelui Carol al II-
lea, act pe care generalul îl impune suveranului în aceeaşi zi cu semnarea de
către acesta a Decretului de instituire a lui Ion Antonescu, ca preşedinte al
Consiliului de Miniştri cu puteri depline.
Condiţionând colaborarea de iminenta detronare a regelui Carol al II-lea, act
pe care generalul îl impune suveranului în aceeaşi zi cu semnarea de către
acesta a Decretului de instituire a lui Ion Antonescu ca preşedinte al
Consiliului de Miniştri cu puteri depline. În asemenea condiţii, în ziua de 5
septembrie, în convorbirea cu Carol al II-lea, a cerut să fie împuternici prin
decret regal cu puteri politice depline. Se treziseră în el simţămintele de mai
mult cultivate ale militarului de carieră, om integru, de cinste exemplară, de
curaj şi de hotărâre, de dragoste şi de mare responsabilitate pentru ţară şi
neam El a înţeles că la greu nu poţi sta deoparte şi că datoria te obligă să sari
întru salvarea neamului. El ştia cel mai bine că pericolul prin care trecea ţara
nu putea fi înlăturat alături şi împreună cu cel care îl provocase prin
pasivitate, frică şi lipsă de responsabilitate, aşa încât a impus chiar în ziua de
5 septembrie 1940 semnarea de către Carol al II-lea a ultimului său act de
guvernământ, Decretul nr.3052 (anexa nr.3), prin care preşedintele Consiliului
de Miniştri, generalul Ion Antonescu, a fost investit „cu depline puteri pentru
conducerea statului român”, prerogativele regale fiind restrânse la maximum.
Documentele de arhivă demonstrează că din dorinţa de a salva ţara în
condiţiile izolării internaţionale din vara anului 1940, şi cu gândul la
reîntregirea fruntariilor, gând niciodată abandonat, Antonescu a acceptat să
continue politica de apropiere faţă de Germania, singura în măsură, după
părerea sa, în contextul internaţional creat, să garanteze frontierele naţionale
ale României. Astfel, şi-a asociat la putere, cel puţin în prima etapă a
guvernării, exponenţii Gărzii de Fier, substanţial stipendiată de la Berlin.
La 4 septembrie 1940, în toiul crizei de guvern, şeful Legaţiei germane din
România, Wilhelm Fabricius, raporta Berlinului: „Generalul Antonescu m-a
34
chemat de două ori pentru a discuta situaţia /.../ În înţelegere cu colegul meu
italian şi având în vedere că numai mâna forte a generalului şi o hotărâre
rapidă pot salva ţara din haos, l-am sfătuit pe Antonescu să-şi asume puteri
unipersonale, să înlăture anturajul regelui, urât de ţară şi să ordone
miniştrilor şi secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea
definitivă a cabinetului şi a problemei eventualei abdicări a regelui, iar el să
guverneze în mod autoritar”[103]. Este elocvent faptul că în preluarea puterii
în stat, generalul Antonescu era sprijinit de la Berlin, Hitler considerând că
numai un om de „mână forte” putea servi interesele sale în România. De altfel,
cu acelaşi prilej, Fabricius declara: „Am contribuit la abdicarea regelui, care
în lipsa intervenţiei mele, ar fi format un cabinet al generalului (Gheorghe)
Mihail şi l-ar fi împuşcat pe Antonescu” . Poate afirmaţia era exagerată, dar
realitatea a confirmat că odată puterea preluată, Antonescu s-a apropiat tot
mai mult de Germania şi celelalte puteri ale Axei.
Prin decretul de investire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu din 5
septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheia. În ziua următoare a
fost îndeplinit şi actul formal al abdicării, în favoarea fiului său Mihai, care şi-
a început domnia prin semnarea unui act (Înaltul decret nr.3067 din 6
septembrie 1940) de reînnoire a investirii generalului Antonescu cu puteri
depline. A urmat la 8septembrie, Înaltul decret nr. 3072 prin care se crea o
nouă instituţie politică, cea de conducător al statului, investit cu puteri
discreţionare. Ea concentra atât atributele puterii legislative, cât şi pe cele ale
puterii executive.
Conştient de misiunea istorică ce şi-a asumat-o, generalul, în calitate de
conducător al statului, a trecut încă din primele zile la transformări de
substanţă în ansamblul eşafodajului super-structurii statale şi în primul rând
al armatei. Ţelul guvernării antonesciene, după cum chiar generalul s-a
exprimat în mai multe rânduri, îl constituia reîntregirea ţării prin orice
mijloace. De aceea, el era conştient că pentru români veneau vremuri şi mai
grele, şi ca atare, încă din primele zile, chestiunea întăririi armatei şi a
pregătirii acesteia pentru război a constituit un obiectiv central.
La 6 septembrie, când Carol al II-lea părăsea tronul şi ţara, iar fiul său
depunea jurământul, generalul se adresa poporului român spunând: „[...] Azi
trebuie să salvăm Statul şi Naţiunea. Cu toată conştiinţa şi strădania, trebuie
să-i ştergem rănile, să-i adunăm puterile, să-i ridicăm onoarea şi să-i asigurăm
viitorul. Într-o suferinţă, dar şi într-un gând, într-o singură putere [...] Numai
prin jertfă şi prin muncă vom putea birui”[104].
Jertfa şi munca, acţiunea şi fapta, au fost primele gânduri pe care le-a adresat
poporului său, căruia i-a consacrat în următorii ani întreaga-i fiinţă. După ce la
14 septembrie 1940 a definitivat lista guvernamentală, alcătuită în majoritate
din legionari şi militari, Ion Antonescu proclamă România „stat naţional
35
legionar”. În guvern, generalul şi-a rezervat, pe lângă demnitatea de
preşedinte, şi pe cea de ministru al apărării. Imediat, la 16 septembrie,
Consiliul de Miniştri a anulat demisia lui Ion Antonescu din armată,
repunându-l în toate drepturile militare şi avansându-l la gradul de general de
Corp de Armată. A ţinut neapărat să-şi păstreze pentru sine departamentul
Apărării Naţionale, pentru a putea continua opera de refacere a armatei, pe
care a început-o încă de când îndeplinea funcţiile de şef al Marelui Stat Major
şi apoi ministru al apărării, acţiune întreruptă brutal de duşmanii săi şi care a
adus mult rău armatei şi ţării. El considera că dacă România ar fi avut o
armată puternică în vara anului 1940, nu ar fi fost mutilată de Uniunea
Sovietică şi de Ungaria hortystă, cu concursul Germaniei şi Italiei.
Cu cedarea tronului de către regele Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai
I şi investirea generalului Ion Antonescu în funcţia de Conducător al Statului,
se încheia una dintre cele mai negre momente din istoria noastră naţională -
vara anului 1940 şi, totodată, se punea capăt regimului dictaturii regale.
Ciuntită, pândită şi ameninţată, ţara avea, din păcate, neşansa instaurării unui
nou regim dictatorial, revenirea la un regim democratic, fiind amânate de un
crunt război şi apoi de comunism, pentru mai bine de o jumătate de secol.
Notă: Cap. I al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada
guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de
Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător
de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.
---------------------------------------------------
[85] Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Wiesbaden, 1954, p.74.
[87] A. Simion, Regimul politic…, p.9.
[88] Vezi în acest sens: A.Simion, Dictatul de la Viena, Cluj, 1972, p.203-213 sau: Traian
Bunescu, Lupta poporului român împotriva Dictatului fascist de la Viena (august 1940),
Bucureşti, 1971, p.124-191; de văzut şi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p.383-384.
[89] Apud Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1941, p.14.
[90] Vezi textul integral al scrisorii din 1 iulie 1940, precum şi un amplu memoriu pe aceeaşi
temă adresat regelui Carol al II-lea cu câteva zile înainte în: Gen. Lt. Mircea Agapie, Cpt.R I
dr.Jipa Rotaru, op.cit., p.144-152.
[91] Olimpiu Matichescu, Opinia publică internaţională despre Dictatul de la Viena, Editura
Dacia,Cluj Napoca, 1985, f.120.
[92] Ioan Scurtu, Gh.Buzatu, op.cit., p.384.
[93] Olimpiu Matichescu, op.cit., p.129-130.
[94] Ibidem p.132.
95] Ibidem.
36
[96] Ion Mamina, Consiliul de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.259.
[97] Ibidem, p.260.
[99] Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, 1970, p.191.
[100] A.N.I.C., fond Casa Regală, Buletin din 2 septembrie 1940.
[101] Constantin I.Kiriţescu, România în Al Doilea Război Mondial, vol.I, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.157.
[102] A.Simion, op.cit., p.12.
[103] Ibidem.
[104] Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt.R I Jipa Rotaru, op.cit., p.43.
37
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/6-septembrie-1940-instaurarea-regimului-antonescu-4
Caracterul şi structura puterii politice

Despre caracterul regimului politic instaurat în România în toamna anului
1940 s-a scris mult în istoriografia românească, mai ales în cea comunistă.
Mai puţin însă au fost abordate condiţiile concret istorice în care acesta a fost
instaurat şi raporturile dintre instituţiile puterii şi forţele opoziţioniste, atâtea
câte au existat, la suprafaţă sau în culise, ceea ce se poate include într-o
sintagmă mai puţin uzitată până în prezent, aceea de comunicare putere-
opoziţie.Conceptul de putere, în general şi cel de putere politică în special, a
fost şi este mult dezbătut din cele mai vechi timpuri. Gânditori renumiţi,
începând cu Platon, Aristotel, Toma d'Aquino, J.Locke, J.J.Rousseau, Gh.
Montesquieu, Hegel etc., au manifestat interes în scrierile lor pentru analiza
problemelor legate de putere. Numeroşi reprezentanţi ai ştiinţei politologice
contemporane, pornind de la reflecţiile despre putere ale înaintaşilor, au
aprofundat această temă atât de controversată în cadrul ştiinţei politice. Ideile
acestora îşi găsesc astăzi o confirmare în politica actuală.
Pe ansamblu, este unanim acceptat că puterea politică constituie un subsistem
al puterii sociale, având un rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii
sociale. Ea asigură organizarea conducerii societăţii la nivel global,
coordonează şi celelalte forme ale puterii, urmărind o conducere unitară, cu
caracter suveran, se exercită pe baza unei Constituţii şi a altor legi. De aici
precizarea că puterea politică cuprinde: instituţii politice, relaţii politice,
cultură politică şi se concretizează ca acţiunea unui ansamblu de instituţii
juridice, politice, administrative, militare, sociale, culturale etc., care prin
funcţiile specifice sunt implicate în acte decizionale şi de execuţie în scopul
realizării strategiilor, a programelor forţelor aflate la putere.
De-a lungul istoriei umanităţii puterea a îmbrăcat forme distincte, în funcţie
de stadiul de evoluţie în plan social-economic şi cultural; de la imperii,
monarhii absolute, la republici sau regimuri totalitare moderne, de tipul
dictaturilor autoritare militare, fasciste sau comuniste. Urmează analiza
regimul politic totalitar instaurat de generalul Ion Antonescu după abdicarea
regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), sub forma „statului naţional
legionar” şi în special relaţiile autorităţii de stat din această perioadă cu ceea
ce se poate constitui în opoziţia mai mult sau mai puţin legal manifestată.
În general, prin opoziţie înţelegem forţele politice, sociale, economice care,
prin programele şi strategiile, precum şi prin practicile politice menite a
38
finaliza aceste programe şi strategii, se află în dezacord cu puterea. Prin
obiectivele propuse, opoziţia poate fi radicală, având drept ţel răsturnarea
puterii, sau moderată, menită a supraveghea, a controla şi corecta actele de
putere. Indiferent de scopurile urmărite, opoziţia politică se manifestă ca un
factor de influenţare, de determinare a cursului evenimentelor, din acest
punct de vedere ea putând fi socotită drept asociata puterii. Cuprinzând
ansamblul forţelor care reprezintă întreg spectrul social-politic, opoziţia nu
poate fi omogenă. În cadrul ei se manifestă diferenţieri sociale, economice,
politice, filosofice, religioase etc. care, în funcţie de intensitatea cu care se fac
simţite, determină puterea şi eficienţa opoziţiei. Componente ale opoziţiei, în
cele mai multe cazuri, se pot sesiza chiar în instituţiile şi elementele puterii
politice. Aceste succinte constatări ne conduc la concluzia că în cadrul
opoziţiei, într-un anumit sistem politic, se manifestă două modele de relaţii: de
convergenţă şi ca urmare unitate de vederi mai profund sau mai puţin profund
manifestate în alte domenii sau chiar inconciliabile, atât în raport cu puterea,
cât şi în raport cu alte forţe din opoziţie. Aşadar, puterea politică şi opoziţia
sunt două realităţi social-politice care se raportează la societate şi una şi
cealaltă atât de pe poziţii divergente, cât şi de pe poziţii convergente,
rezultate din natura actelor de putere sau din natura evoluţiei societăţii într-
un anumit moment istoric.
Prin prisma acestor precizări teoretice vom analiza în continuare, atât
structura şi programele ambelor componente: putere, opoziţie, cât mai ales
relaţiile, comunicarea dintre ele în raport cu esenţa regimului politic instaurat
în România la 14 septembrie 1940, acela de stat naţional legionar.
Guvernarea antonesciană, instaurată la 6 septembrie 1940, cuprinde două

perioade distincte. În prima etapă (septembrie 1940 – ianuarie 1941),
generalul Antonescu a condus împreună cu legionarii, pentru ca ulterior, din
ianuarie 1941 şi până în august 1944 să renunţe la colaborări de culoare
politică[1]. Avansat Mareşal la 22 august 1941, Antonescu a condus în fapt,
printr-un cabinet militar, situaţia în care el a beneficiat nu numai de largi şi
multiple atribuţii, dar şi de enorme responsabilităţi, fapt care s-a evidenţiat în
etapa finală a războiului din Est (1941-1944) şi după aceea, căci în urma
eşecurilor militare şi a loviturii de stat de la 23 august 1944, numele
Mareşalului a fost identificat cu acela al regimului pe care l-a gestionat[2]. Cu
toate acestea, mai ales în istoriografia de dinainte de 1989, guvernările Ion
Antonescu din 1940-1944 au fost tratate, în linii generale, nediferenţiat, fiind
socotite pe rând fasciste (1940-1941) şi militaro-fasciste (1941-1944) [3].
Pentru o cât mai precisă înţelegere a regimului antonescian este nevoie să ne
întoarcem la literatura politică care identifică termenul de dictatură cu cel de
totalitarism, absolutism, tiranie[4]. Prin dictatură[5] se înţelege un regim
39
politic, caracterizat prin deţinerea puterii absolute de către o persoană sau un
grup restrâns. Puterea dictatorială este obţinută cel mai adesea prin violenţă
şi mijloace neinstituţionale, fiind exercitată fără restricţii sau cu puţine
restricţii din partea puterilor legislative şi judiciare, în măsura în care acestea
mai funcţionează separat. În mod obişnuit, separarea puterilor este înlocuită
cu unitatea puterilor[6]. Indiferent de forma pe care o îmbracă: dictatură
personală, dictatură militară sau dictatură religioasă, în literatura de
specialitate, termenul de dictatură se identifică cu cel de totalitarism,
absolutism, tiranie. În studiul citat, Hannah Arendt defineşte totalitarismul ca
un sistem politic al „dominaţiei totale”, o dominaţie permanentă asupra
fiecărui individ, în fiecare sferă a vieţii. Autoarea ajunge la concluzia că
teroarea constituie natura sau esenţa sistemului totalitar, iar ideologia,
principiul său de acţiune[7].
Definiţia însă, unanim acceptată de cercetătorii ştiinţei politice a
totalitarismului o găsim la cunoscutul politolog Raymond Aron, care într-o
formulă sintetică scria: „Totalitarismul este o dictatură bazată pe un partid
unic şi pe o ideologie”[8]. După el:
1. fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul
activităţii politice;
2. partidul monopolist este înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o
autoritate absolută şi care, prin urmare, devine adevărul oficial al statului;
3. pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă la rândul său,
un dublu monopol: monopolul mijloacelor violente şi al mijloacelor persuasive;
4. cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale sunt supuse
statului şi devin, într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. Întrucât
statul este inseparabil de ideologia sa, cea mai mare parte a activităţilor
economice şi profesionale are corolarul adevărului oficial;
5. toate fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei.
Astfel încât, în final apare o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor
greşelilor individuale posibile şi în concluzie, o teroare în acelaşi timp
poliţienească şi ideologică[9].
După părerea noastră, aceste caracteristici se aplică fără nici o deosebire
regimurilor lui Hitler, Mussolini, Franco, Lenin, Stalin, mai puţin regimului
antonescian care are alte trăsături.
Dat fiind că în majoritatea lucrărilor de specialitate regimul antonescian era
socotit un regim totalitar fascist, cel puţin în prima sa fază, pentru unii autori,
pentru alţii în întregul său, este necesar să aducem unele precizări şi în
legătură cu esenţa regimului fascist. Totalitarismul fascist a apărut după
Primul Război Mondial în Italia[10] şi a fost apoi dezvoltat în Germania,
40
propovăduieşte supremaţia absolută a statului şi a partidului unic fascist care
domină toate elementele aparatului represiv: armată, administraţie, poliţie,
magistratură într-o primă fază, pentru ca în faza următoare, odată fascismul
stabilizat, aparatul de stat să devină o pârghie de exercitare a puterii
partidului fascist[11]. Contopirea aparatului de partid cu cel de stat s-a
concretizat atât în Italia lui Mussolini, cât şi în Germania lui Hitler prin:
a) ocuparea preponderentă a posturilor din aparatul de stat de către vârfurile
conducătoare ale partidului fascist sau nazist;
b) cumularea funcţiilor guvernamentale cu cele de partid;
c) controlul general al partidului asupra tuturor organelor de stat, asupra
funcţionarilor şi a activităţii lor;
d) contopirea unor formaţiuni de stat şi de partid similare;
e) retribuirea centrală de către stat a activiştilor salariaţi care se ocupau de
munca organizatorică de partid sau de o activitate de propagandă şi agitaţie.
Partidul fascist era situat deasupra legilor statului, unitatea dintre partid şi
stat realizându-se prin ideologia fascistă care a devenit ideologie de stat.
Pentru a împiedica afirmarea oricărei alte ideologii, statul fascist total va
recurge la teroarea fizică şi la lagărele de concentrare. Şi, în sfârşit, o altă
trăsătură a statului fascist constă în aceea că el urmăreşte unificarea întregii
vieţi sociale, ceea ce înseamnă controlul partidului asupra tuturor sferelor
vieţii sociale şi particulare. Partidul conduce: statul, forţele armate, pe fiecare
cetăţean din cadrul acestui stat; partidul lichidează toate instituţiile, toate
grupurile, pe toţi oamenii care nu doresc să accepte conducerea Führer-ului
în Germania sau a Ducelui în Italia[12].
Aceste trăsături generale ale regimului totalitar dictatorial, în liniile sale
fundamentale, fiind creionate, putem încerca definirea caracterului statului
naţional legionar instituit de generalul Ion Antonescu în septembrie 1940[13].
De la început trebuie precizat că în istoria noastră contemporană, regimul
politic instaurat de Ion Antonescu odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea,
nu a fost primul regim de factură dictatorială de la noi[14]. El a reprezentat,
în anumite privinţe, doar o continuare a primului regim dictatorial instituit de
însăşi regele Carol al II-lea prin lovitura de stat, în februarie 1938, când a fost
suspendată Constituţia democratică din 1923, iar întreaga putere a fost
concentrată în mâinile monarhului. Partidele şi organizaţiile politice au fost
desfiinţate, libertăţile cetăţeneşti îngrădite, singurul partid politic care a
rămas în funcţiune fiind Frontul Renaşterii Naţionale, conceput ulterior ca un
partid unic şi totalitar, sub denumirea de Partidul Naţiunii[15].
Aşadar, din punctul de vedere al structurii sistemului partidelor politice, una
din trăsăturile de bază ale dictaturilor totalitariste, Ion Antonescu a preluat o
stare de fapt pe care a perpetuat-o. Este cert că, prin înfiinţarea Partidului
41
Naţiunii ca partid unic şi obligativitatea tuturor funcţionarilor statului şi a
conducătorilor instituţiilor de stat şi particulare de a fi membrii ai acestui
partid, Carol al II-lea viza instituirea regimului totalitar. Prin Decretul Lege
pentru apărarea ordinii politice unice şi totalitare a statului român[16] din 22
iunie 1940, se stipula la art.2 că „nu poate fi funcţionar public cine nu este
membru al Partidului Naţiunii. Cei ce nu vor cere înscrierea până cel târziu la
data de 1 august 1940, precum şi cei ce cerând înscrierea nu vor fi admişi,
sunt revocaţi de plin drept pe această dată. Această dispoziţie nu se aplică
militarilor în activitate”, iar în articolul 5 se preciza că „nimeni nu poate fi
membru în Consiliul de administraţie al unei întreprinderi private şi publice
dacă nu are calitatea de membru al Partidului Naţiunii”[17]. Cum prin acelaşi
decret se stipula că în calitatea de conducător al partidului se află însuşi
regele, adică şeful statului, era clar că noul partid se substituia statului,
devenind forţă politică conducătoare în stat, caracteristică esenţială, după
cum am văzut, a statului (regimului) totalitar.
Aceasta a fost moştenirea preluată la 6 septembrie de general. Este tot atât de
adevărat că în zilele următoare, după eşecul tentativei de a forma un guvern
de uniune naţională, ca urmare a refuzului liderilor partidelor istorice[18],
odată investit cu puteri depline şi consiliat de autorităţile germane din
România (Wilhelm Fabricius, general Gerstemberg) Ion Antonescu s-a orientat
la rândul său spre un regim de dictatură autoritară, regim apropiat de cel
preconizat de Carol al II-lea, excluzând din viaţa politică partidul unic[19],
prin desfiinţarea şi preluarea patrimoniului acestuia de către Preşedinţia
Consiliului de Miniştri. Spre o înţelegere şi mai exactă a deosebirilor dintre
regimul antonescian şi cel carlist, trebuie menţionat şi faptul că imediat după
preluarea puterii, Ion Antonescu a desfiinţat şi ultimele structuri democratice
ale fostului regim dictatorial-carlist, Constituţia, organele legislative
(Parlamentul şi Senatul rezultate din alegerile desfăşurate la 1 iulie 1939), a
anulat reforma administrativă efectuată de Carol al II-lea prin Decretul din 13
august 1938 şi a desfiinţat breslele, organizaţii profesionale ale muncitorilor
înfiinţate în timpul dictaturii regale.
Împrejurările interne, rapturile teritoriale, nemulţumirile sociale, dar şi
evenimentele internaţionale i-au impus generalului ca în noua structură de
putere să includă reprezentanţii Mişcării Legionare, Garda de Fier, rămânând
singura organizaţie politică legală în stat, de unde şi formula de „stat naţional
legionar”, adoptată prin Decretul regal din 14 septembrie 1940[20], act
normativ prin care generalul Ion Antonescu era numit Conducătorul Satului
legionar şi şeful Regimului legionar. Motivarea unei asemenea soluţii ne-o dă
însuşi Ion Antonescu, atunci când afirmă că includerea Gărzii în guvern şi în
general colaborarea cu legionarii a reprezentat pentru el „o experienţă
inevitabilă” [21].
42
Se năştea astfel, în urma Decretului lege din 14 septembrie, un nou tip de
putere, un regim bazat pe un partid politic, al cărui conducător, nu era
conducătorul statului[i] ca în Germania şi Italia, sau chiar ca în vremea
dictaturii regale la noi, ci Horia Sima, unul dintre cei mai nefaşti comandanţi
ai Mişcării Legionare din întreaga sa existenţă, s-a ajuns la această formulă
după mai multe contacte cu reprezentanţii partidelor istorice şi a Mişcării
Legionare, la care a fost omniprezent Fabricius, ministrul Reich-ului la
Bucureşti.
După îndelungi conciliabule şi dezbateri aprinse, determinate în principal de
neînţelegerile privind împărţirea portofoliilor din rândul conducătorilor
legionari, în noaptea de 14/15 septembrie s-a constituit guvernul naţional-
legionar, alcătuit cu precădere din elemente legionare în frunte cu Horia
Sima[23]. Regele Mihai a semnat Decretul Regal nr.3151/14 septembrie 1941
prin care consemna:
„1. Statul român devine stat naţional-legionar;
2 Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în stat [...];
3. Domnul general Ion Antonescu este conducătorul Statului naţional-legionar
şi şeful regimului legionar;
4. Domnul Horia Sima este comandantul Mişcării Legionare;
5. Cu începere de la data semnării acestui Înalt decret, orice luptă între fraţi
încetează” şi a transmis către ţară un Comunicat, chemând la strângerea
rândurilor în jurul Conducătorului Statului.
Preşedinte al Consiliului de Miniştri era, aşadar, generalul Ion Antonescu, care
îşi asuma şi Apărarea Naţională. Legionarii deţineau portofolii cheie în
cabinet: Horia Sima era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, fără
portofoliu; la Interne - Constantin Petrovicescu, la Afaceri Străine - Mihail
Sturdza, Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor - Pompiliu Nicolau,
Ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor - Traian Brăileanu, Ministerul
Muncii, Sănătăţii Naţionale şi Ocrotirilor Sociale - Vasile Iaşinski[24].
Ministerele economice au fost încredinţate unor specialişti neînregimentaţi în
gardă, dar îndeaproape controlaţi. Aşa a fost cazul Ministerului Economiei
Naţionale, unde a rămas profesorul Gheorghe Leon din guvernul Gigurtu,
secondat însă la secretariatele de stat cu Corneliu Georgescu şi V.Dimitriuc.
La Finanţe a fost numit fostul director al Băncii Naţionale, George Cretzianu,
având la rândul său ca subsecretari de stat, pe legionarii Constantin Papanace
şi Ion Protopopescu La Justiţie a fost instalat Mihai Antonescu, profesor de
drept internaţional la Agricultură şi Domenii, Nicolae Mareş, îndeaproape
supravegheat de subsecretarul de stat legionar Petre Nemoianu, iar la noul
departament, înfiinţat de Ion Antonescu, al Coordonării şi Statului Major
Economic, lt.col.Nicolae Dragomir, doctor în ştiinţe politice şi economice,
43
apreciat de Ion Antonescu. Subsecretariatele de Stat de la Apărarea Naţională
au fost încredinţate, cum era şi firesc, unor militari: generalul Gheorghe
Dobre - la Înzestrarea şi Administraţia Armatei; generalul Constantin Pantazi -
la armata de uscat, iar comandorul George Jienescu - la Subsecretariatul de
Stat pentru aviaţie şi marină. Un alt militar, apropiat al generalului Ion
Antonescu, lt.col.Alexandru Rioşanu, a fost numit subsecretar de stat în
Ministerul Afacerilor Interne pentru Poliţie şi siguranţă.
Întreaga presă şi propagandă, care funcţiona ca un sector de sine stătător pe
lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, a fost încredinţată legionarului
Alexandru Constant. Totodată, Garda de Fier deţinea majoritatea absolută a
posturilor de secretari generali, directori generali şi directori din ministere,
inclusiv secretariatul general de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Preponderenţa legionară a noului regim este dată şi de lista prefecţilor şi a
primarilor instalaţi la 21 septembrie 1940. Din cei 45 de prefecţi, doar trei nu
erau legionari. De asemenea, chesturile şi prefecturile de poliţie, în frunte cu
Prefectura Poliţiei Capitalei, condusă de colonelul Zăvoianu, respectiv Radu
Mironovici[25]. Cât priveşte caracterul noului regim, ne exprimăm părerea,
pe baza bibliografiei studiate, că acesta nu se încadra în formula unei dictaturi
militaro-fasciste, mult trâmbiţată în istoriografia comunistă şi susţinută chiar
şi după 1990 de unii autori[26], fascismul, în România, fiind repudiat în
întreaga perioadă interbelică, era mai mult un regim autoritar personal al lui
Ion Antonescu, care în lipsa sprijinului cerut partidelor istorice de a contribui
la formarea unui guvern de uniune naţională, a fost nevoit să accepte
insistenţele Germaniei lui Hitler de a-şi asocia la putere extrema dreaptă din
ţară, reprezentată de Mişcarea Legionară.
Preluarea puterii de către Ion Antonescu nu s-a datorat presiunilor venite din
partea armatei şi nu a fost rezultatul unei lovituri de stat militare, după cum
nu a fost consecinţa nici a unei „revoluţii gardiste”, cum afirmă încă unii
dintre susţinătorii dreptei româneşti. Ea s-a instaurat, după cum am arătat
deja, paşnic, printr-un Înalt Decret semnat de regele ţării, monarhia fiind
menţinută ca principală instituţie a puterii în stat, chiar dacă atribuţiile i-au
fost mult diminuate. Aşa cum rezultă şi din apelurile, chemările şi discursurile
generalului Ion Antonescu (anexele nr.6-8) cu o asemenea echipă care era,
după părerea noastră, reprezentativă pentru a ilustra regimul legionar,
generalul conducător al statului spera să realizeze „o schimbare totală de
front a politicii interne şi externe” a statului român[27].
În planul preocupărilor de ansamblu a noii guvernări, Ion Antonescu îşi
propunea drept obiective fundamentale, redresarea situaţiei politico-
economice a ţării, garantarea suveranităţii naţionale, apărarea împotriva
primejdiei comuniste, dinspre nord-est, reîntregirea ţării în vechile ei graniţe,
prin restituirea teritoriilor de care fusese deposedată[28]. Şi-a început
activitatea printr-o avalanşă de decrete legi, toate îndreptate împotriva
44
regimului dictaturii regale, dictatură considerată drept singura răspunzătoare
pentru sfârtecarea graniţelor ţării[29].
Împărţind puterea cu Garda de Fier, după ce într-o primă etapă, preluând o
bună parte dintre prerogativele Şefului Statului, a suspendat Constituţia din
1938, a interzis activitatea partidelor politice cu excepţia mişcării legionare, a
acceptat adoptarea unor măsuri legislative antirasiale, a suprimat Consiliul de
Coroană, a dizolvat „Straja Ţării”, a scos din rândul cadrelor armatei un
număr important de generali devotaţi regelui, a instituit controlul averii
foştilor demnitari ai statului şi a dispus anchetarea proceselor politice din
ultimii opt ani şi a magistraţilor care le-au cercetat etc., generalul Ion
Antonescu se orientează spre problemele de fond economice, sociale, politice,
culturale şi internaţionale, cu care se confrunta statul român la sfârşitul
anului 1940.
Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri[30] şi ale Consiliul de
Cabinet[31] se constituie într-o adevărată radiografie a problematicii
complexe a ţării din perioada analizată. De la orientările generale privind
politica internă şi externă a statului până la preţul pâinii şi raţionalizarea
alimentelor de bază ca urmare a secetei, stârpirea speculei, lichidarea
urmărilor devastatorului cutremur din noiembrie 1940, relaţiile
conducătorului cu partidele politice, mai ales cu Garda de Fier, sunt tot atâtea
preocupări care s-au aflat pe agenda de lucru a acestor organisme ale puterii
statului naţional-legionar.
II.2. Evoluţia raporturilor conflictuale dintre Ion Antonescu şi Mişcarea

Legionară, cei doi parteneri la conducerea statului naţional legionar
Cele mai grave şi complicate probleme ale guvernării au fost determinate de
neînţelegerile dintre Antonescu şi legionari - cei doi parteneri de alianţă -,
apărute foarte repede şi în chip inevitabil, fiecare dintre părţi urmărind a-şi
mări baza de putere şi influenţă în stat. „Se ciocneau de fapt - scria Vlad
Georgescu - două ideologii şi două politici diferite, sugestiv puse în lumină de
schimbul de scrisori dintre conducător şi vice prim ministru său la numai o
lună după instaurarea statului naţional-legionar. Patriot, om al ordinii, cu
rădăcini în lumea veche, anglofil din convingere şi filogerman numai din
necesitate [...] generalul nu putea fi decât iritat de neprofesionalismul şi
radicalismul care domneau în Mişcarea Legionară, nepregătită pentru a fi un
partid de guvernământ” [32].
Încercând să reglementeze modul de funcţionare a „alianţei de conjunctură”
din septembrie 1940, generalul îşi preciza încă la 21 octombrie linia de
conduită în raporturile cu Mişcarea Legionară. El spunea: „Acum trebuie să
pun la punct o chestiune cu domnul Sima. Aţi văzut, noi am transformat statul
într-un stat naţional-legionar. Eu sunt şeful regimului legionar, iar domnul
45
Horia Sima este comandantul Mişcării Legionare. Cu domnul Sima suntem
înţeleşi că toată partea politică o face Mişcarea. În guvernare însă, partidul nu
se amestecă; nu se amestecă decât domnul Horia Sima (vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri - n.n.) prin raporturile directe pe care le am cu domnia
sa şi împreună căutăm să dirijăm statul în direcţiunea cutare sau cutare.
Cădem sau nu de acord; până acum am căzut de acord în toate problemele şi
cu siguranţă că tot aşa se va întâmpla şi de acum înainte. Aşa încât acestea
sunt raporturile noastre” [33].
Din nefericire, de la vorbe la fapte era cale lungă. Mişcarea Legionară, încă
din momentul aducerii la putere, a depus eforturi stăruitoare pentru a-şi
extinde rândurile şi a-şi creşte influenţa în ansamblul social-politic. În acest
context, cunoscând firea şi intenţiile generalului Ion Antonescu, era firesc să
apară primele semne de conflict, chiar dacă la modul oficial se făceau
numeroase afirmaţii referitoare la colaborarea perfectă dintre cei doi
parteneri la guvernare. În zilele următoare instaurării regimului legionar,
nemulţumiţi de modul cum a fost înfăptuită problema repartizării portofoliilor
guvernamentale, legionarii au făcut presiuni insistente pentru ocuparea celor
mai importante posturi care să le favorizeze realizarea scopurilor de dominare
şi mai ales îmbogăţire peste noapte. În acest sens, controlul asupra
Ministerului de Interne şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, principalele instituţii
represive, a reprezentat un succes important pentru Legiune şi o cedare
foarte gravă din partea Generalului, cu consecinţe nefaste pentru ţară în
perioada imediat următoare.
La procesul său din 1946, chestionat pe tema formării guvernului cu
participarea legionarilor, Ion Antonescu a precizat: „Am format guvernul cu
oamenii care mi s-au pus la dispoziţie şi militari şi am dat legionarilor
minimum posibil ce puteam să dăm. Au fost discuţii foarte violente”[34].
Acţiunile întreprinse pentru înarmarea şi pregătirea formaţiunilor
paramilitare de către legionari, inspirate după modelul nazist, a deconspirat
de la început adevăratele intenţii ale Gărzii de Fier, constituind sursa cea mai
importantă a accentuării conflictului cu generalul Antonescu. În perioada
septembrie - octombrie 1940 s-a desfăşurat un adevărat „război al
comunicatelor”[35], în care s-au confruntat cele două tabere din guvern,
obiectivele grupării din jurul generalului Ion Antonescu fiind limitarea, pe cât
posibil, a tendinţelor legionarilor de a acapara cele mai importante sectoare
din domeniul politic şi economic. Înfiinţarea poliţiei legionare, numirea de
prefecţi şi primari legionari în majoritatea judeţelor şi localităţilor au
reprezentat alte concesii din partea lui Antonescu, care în final au dus la
necesitatea folosirii unor mijloace violente pentru a se reveni pe cât posibil la
un climat de ordine şi linişte în ţară.
În planul politicii externe, atât Conducătorul, cât şi „cămăşile verzi” se
orientau ferm pentru alianţa cu puterile Axei, însă şi în acest domeniu existau
46
deosebiri de nuanţă. În timp ce legionarii se pronunţau pentru o alianţă totală
şi necondiţionată cu Germania şi Italia, mai lucid, Generalul manifestă unele
rezerve, determinate de evoluţia raportului de forţe pe plan european, care se
afla în continuă schimbare, sigur cu ascendenţa Germaniei şi necesitatea
garantării, în măsura în care mai era posibil, a intereselor fundamentale ale
ţării. Desăvârşirea reorientării politicii externe româneşti către Germania,
începută încă de Carol al II-lea în toamna anului 1938, s-a făcut de către
regimul legionar, prin semnarea la 23 noiembrie 1940 de către Ion Antonescu,
a aderării României la Pactul Tripartit[36] şi astfel alinierea la Axa Berlin-
Roma-Tokio[37]. Că această orientare nu a reprezentat voinţa unanimă a
românilor, o spune explicit însuşi Mareşalul Ion Antonescu în februarie 1942,
când într-o convorbire cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al
Germaniei naziste afirma: „Singur şi numai cu sprijinul domnului Mihai
Antonescu am declarat, fără a întreba poporul, că politica ce trebuie să aduc
este alături de Axă”[38].
Adepţi ai guvernării totalitare şi monopolului politic, legionarii au făcut
presiuni permanente pentru aplicarea în România a principiilor economice
naţional-socialiste germane, pe care le împărtăşeau vizând realizarea unei
economicii dirijate. Incapacitatea şi spiritul anarhic al legionarilor care
obţinuseră poziţii importante la nivelul tuturor structurilor economice, prin
comisarii pentru romanizare, instituţie improprie introdusă de regimul
antonescian - legionar, în octombrie 1940 au avut consecinţe negative pentru
dezvoltarea economiei româneşti, faţă de care Antonescu nu putea rămâne
indiferent. Încercând să concentreze pe deplin puterea în propriile-i mâini şi
având în vedere că legionarii se bucurau de un sprijin deosebit din partea
unor cercuri politice interesate din Germania, Antonescu ajunge la
convingerea că singura soluţie era subordonarea totală a Mişcării Legionare,
mergând până la preluarea conducerii acesteia.
O încercare politică, pe de o parte, a Generalului de a aduce Mişcarea
Legionară la ascultare, iar pe de altă parte a lui Horia Sima de a-l izola pe Ion
Antonescu de anturajul său militar, s-a petrecut la 6 octombrie când, cu mare
fast, s-a aniversat o lună de la instaurarea noului regim. Atunci, pentru prima
şi ultima oară, Generalul a îmbrăcat cămaşa verde şi de la tribună le-a adresat
legionarilor chemarea de a strânge rândurile în jurul său. „Legionari, ajutaţi-
mă pe mine ca, împreună, să scuturăm, să redeşteptăm şi să ridicăm neamul”
[39] spunea Antonescu. Şi pentru a nu lăsa nici un echivoc în legătură cu
sensul acestei chemări, pentru a-i lega şi obliga să-i execute ordinele, el le
cerea cu acelaşi prilej să-i jure credinţă. Folosind apoi convingerile lui cu
Corneliu Codreanu, în încheierea discursului el îi îndemnă: „Să păşiţi peste
morţi şi mormintele lor, aducând în mâinile voastre, steagurile triumfătoare
ale României” [40].
47
În scurtă vreme însă, contradicţiile dintre Antonescu şi gruparea lui Horia
Sima vor deveni tot mai acute, evidenţiind tendinţele centrifuge în cursa
pentru consolidarea poziţiilor în viaţa politică şi de stat. Contradicţii reale
existau însă şi în cadrul Mişcării Legionare, determinate de lupta pentru
putere şi de deosebirile de vederi la nivelul conducătorilor. Pornind de la
constatarea că Legiunea nu dispune de oameni politici capabili, cu experienţă
necesară actului de guvernare, grupul seniorilor din jurul tatălui fostului
Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Zelea Codreanu a manifestat în
permanenţă o rezistenţă activă la acţiunile autoritare ale lui Horia Sima şi
acoliţilor săi. Divergenţele au atins maximum de intensitate în luna noiembrie,
când Ion Zelea Codreanu, în fruntea unui grup devotat a încercat să ocupe
Casa Verde, sediul central al Mişcării Legionare. După un schimb violent de
focuri de armă, acţiunea a fost neutralizată, iar întregul grup reţinut şi judecat
de Consiliul Suprem Legionar, mulţi dintre aceştia fiind îndepărtaţi pentru
totdeauna din Garda de Fier[41].
Trebuie menţionat că în conflictul care căpăta proporţii îngrijorătoare dintre
legionari şi Ion Antonescu, oficialităţile germane, direct interesate, au avut o
atitudine diferenţiată, manifestându-se două tendinţe, ambele urmărind însă
aplanarea conflictului. La un pol s-au situat înalţi funcţionari ai aparatului
nazist de partid, S.D.-ului şi S.S.-ului care sprijineau Mişcarea Legionară şi
uneori chiar au subvenţionat-o, la celălalt pol se aflau politicieni mai lucizi din
aparatul diplomatic şi conducătorii militari care apreciau că Garda de Fier
este incapabilă să guverneze, fapt ce determina grave perturbaţii la nivel
socio-politic şi economic în România, situaţie ce contravenea flagrant
intereselor Germaniei aici. Drept urmare, cea de a doua grupare sprijinea
echipa în fruntea căreia se afla Ion Antonescu.
În perioada de sfârşit a anului 1940, legionarii au trecut la acţiuni făţişe
antistatale, îmbrăcând forme de o violenţă ieşită din comun. Erijându-se în
promotori ai naţionalismului şi noii ordini, poliţia legionară, funcţionarii
publici şi chiar simpli legionari propovăduind lozinci rasiste şi proclamând
necesitatea romanizării comerţului şi a economiei în general, au săvârşit
adevărate jafuri şi numeroase fărădelegi la adresa proprietarilor şi
comercianţilor, a celor de origine evreiască în mod special[42]. Atrocităţile
săvârşite de „cămăşile verzi” erau demne de odioasele metode ale inchiziţiei
medievale. Asasinate, descinderi, arestări ilegale, maltratări, sechestrări de
persoane, violări de domiciliu, devastări, toate având drept mobil răzbunarea
politică şi personală şi, nu în ultimul rând, îmbogăţirea celor parveniţi, alături
de Ion Antonescu, la putere[43].
Grav a fost faptul că dezlănţuite, la început în Capitală, aceste acţiuni s-au
extins în cursul lunilor octombrie-noiembrie pe tot cuprinsul ţării[44]. Sediile
legionare şi locuinţele gardiştilor se transformaseră în adevărate magazii de
bunuri jefuite şi de armament. Creşterea agresivităţii şi a periculozităţii
48
sociale a Gărzii de Fier a fost în această perioadă nemijlocit legată de
încurajarea şi înarmarea premeditată şi constantă a legionarilor de către
Ministerul de Interne, prin Direcţia Generală a Poliţiei, Siguranţa Generală,
Prefectura Poliţiei Capitalei, precum şi prin intermediul tuturor organelor de
poliţie locală, întru totul acaparate de legionari. După unele date statistice,
desigur incomplete, în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, legionarilor
le-au fost puse la dispoziţie, pe filiera amintită, următoarele cantităţi de
armament: 2.846 pistoale automate, 4.724 pistoale revolver, 485 carabine,
776 mitraliere, la care se adăugau importante cantităţi de muniţie.
Luna noiembrie 1940 atinge apogeul în ceea ce priveşte actele criminale
săvârşite de legionari. Se ştie că, la începutul lunii octombrie, generalul Ion
Antonescu, pentru a da satisfacţie lui Horia Sima, a instituit o comisie
însărcinată cu „cercetarea şi trimiterea în judecată a celor care au comis
crime şi delicte cu prilejul reprimării acţiunilor politice, începând din ianuarie
1933”[45]. La 16 octombrie această comisie emitea primele mandate de
arestare împotriva unor lideri politici din administraţie sau foşti miniştri
învinuiţi de „crime şi delicte” contra mişcării legionare. Au fost internaţi la
închisoarea Jilava, unde paza era asigurată atât de militari, cât şi de poliţia
legionară, un număr de 28 de demnitari. La aceştia s-au adăugat încă 37 de
persoane, arestate din proprie iniţiativă de legionari, unele dintre acestea
neavând nici o legătură cu mobilurile invocate de poliţia legionară[46], aşa
încât spre sfârşitul lunii noiembrie, la Jilava, se aflau internate 65 de
personalităţi politice şi militare, considerate vinovate de persecuţiile împotriva
legionarilor din perioada 1938-1939[47].
Notă: Fragment din cap. II al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie
în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la
-------------------------------------------------
[1] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX (1918-1948), Editura
„Paideea”, Bucureşti, 1999, p.401.
[2] Ibidem.
[3] De urmărit pe larg aceste aserţiuni în: Gh.Zaharia, Ion Cupşa, Participarea României la
înfrângerea Germaniei fasciste, Bucureşti, Editura Politică, 1985 p.51, Mihai Fătu, Contribuţii
la studierea regimului politic din România (septembrie 1940 – august 1944), Bucureşti,
Editura Politică, 1984 sau chiar S. Simion, Regimul politic din România în perioada
septembrie 1940 – ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1976, p.46.
[4] Hannah Arendt, The Origins of Totalitarism, New York, 1966, p.110 şi urm.
[5] Termenul provine din cuvântul latin „dictatura” derivat din „dictare”, care înseamnă „a
afirma”, a „porunci”.
[6] Hannah Arendt, op.cit., p.113.
49
[7] Ibidem, p.115
[8] Raymond Aron, Démocratie et totalitarism, Paris, 1965, p.287-288.
[9] Ibidem.
[10] Benito Mussolini, Le fascisme, doctrine, institutions, Paris, 1993, p.50.
[11] Ibidem.
[12] Documents of Nazism. 1919-1945, London, 1947, p.75; vezi şi Aristide Cioabă, Lorena
Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Editura Institutului de
Teorie Socială, Bucureşti, 1997, p.147.
[13] Ne întocmim analiza pe o serie de documente studiate din Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar şi pe unele lucrări de referinţă
apărute mai ales după 1989, dintre care nu putem să nu cităm în special: Gh.Buzatu, România
şi războiul mondial. 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p.307 şi
urm., Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 2002, p.369-373; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul
Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Bucureşti, Humanitas, 1994, p.132 şi
urm.; Larry Wats, O casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1916-1941,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p.299-368; Gh.Buzatu, România cu şi
fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991; Mareşalul Ion Antonescu, un A.B.C. al
anticomunismului românesc, editor Gh.Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1992; I.C.Drăgan ed.,
Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, I-II, Veneţia, Editura Nagard.
1986-1988; George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol.I, Bucureşti,
Ed.Păunescu, 1991; Jipa Rotaru şi Mircea Agapie, Ion Antonescu. Cariera militară, Editura
A.I.S.M., Bucureşti, 1993; Gh.Buzatu, coordonatori, Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica
Valahie, Bucureşti, 2006; Constantin I.Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol.I,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.161-182; Vlad Georgescu, Istoria românilor.
De la origini până în zilele noastre, p.227-233; Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării,
Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu, Editura „Românul”, Bucureşti, 1992, p.17-45; Mareşalul Ion
Antonescu. Epistolarul infernului, Mihail Pelin, Editura Viitorul Românesc, f.a., Bucureşti,
p.7.65 ş.a. Am folosit de asemenea Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri.
Guvernarea Ion Antonescu, vol.I - VII, editate de Arhivele Naţionale ale României, sub
coordonarea prof. Marcel-Dumitru Ciucă (în continuare: Stenogramele … vol. …).
[14] Vezi: Mihai Fătu, Consens pentru salvarea naţională. 1940-1944, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1996, p.13.
[15] „Monitorul Oficial” nr.142 din 22 iunie 1940.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Vezi pe larg: Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, ediţie prefaţată şi îngrijită
de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Saeculum, I.O., Editura Europe Nova, 1995, p.188-189.
[19] Decret lege nr.3086 din 9 septembrie 1940, vezi şi „Timpul” din 10 septembrie 1940.
[20] „Monitorul Oficial” nr.314 bis din 14 septembrie 1940.
[21] Procesul Marii trădări naţionale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996, p.175.
[22] „Monitorul Oficial” nr.214 bis, septembrie 1940.
[23] Gheorghe Buzatu, Corneliu Ciuceanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti.
1927-1941, Bucureşti, Editura EFPress, 1996, p.60-61.
50
[24] Vezi Lista completă a miniştrilor Guvernului Antonescu în perioada 4 septembrie - 31
decembrie 1940, în Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion
Antonescu, vol.I, Bucureşti, 1997, p.XII-XIII.
[25] Vezi pe larg în stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940, în
Stenogramele ..., vol.I, p.59-75.
[26] Eduard Mezincescu, Mareşalul Antonescu şi catastrofa României, Ed. Artemis, 1993, p.16
[27] Vezi în acest sens: Apelul generalului Ion Antonescu către români din 6 septembrie 1940;
Proclamaţia generalului Antonescu către armată, din 6 septembrie 1940; Chemarea
Generalului Antonescu către ţară din 7 septembrie 1940, din care spicuim: „Credinţa şi
dreptatea, legea şi munca, cinstea şi conştiinţa, ordinea şi omenia vor fi de azi înainte, de la
cel de sus până la cel de mai jos servitor al patriei, cartea sfântă a îndatoririlor noastre”;
Apelul şefului statului către români din 7 septembrie 1940; Apelul la ordine şi muncă al
Conducătorului statului din 11 septembrie, în care generalul defineşte caracterul nou al
regimului instaurat, spunând: „Scopul meu nu a fost numai să sparg în ţăndări un sistem, ci
acela de a crea altul nou. Un regim nou de viaţă curată, un regim de viaţă armonioasă şi
frăţească între conducători şi conduşi de un regim de viaţă plină de ideal, de cuget curat şi de
forţă creatoare, în sfârşit un regim în care de la cel mai tânăr dintre voi până la cel mai în
vârstă dintre noi, să muncim cu patimă, să muncim cu dragoste, să muncim fără preget pentru
a reclădi de la bază Statul nostru, pentru a face din el ceea ce doriţi voi şi ceea ce am visat
eu”, iar în Declaraţia generalului Ion Antonescu în şedinţa Consiliului e Miniştri din 21
septembrie 1940, conducătorul statului îşi preciza liniile politicii externe. Reţinem esenţialul:
„... Noi mergem sută la sută până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu
Axa”, toate publicate pentru prima dată în: gl.mr.Mircea Agapie, cpt.R.1 dr.Jipa Rotaru,
op.cit., p.154-163.
[28] Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, Editura Univers

Enciclopedic, vol.I, Bucureşti, 1995, p.166.
[29] A.Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941,
Editura „Dacia” Cluj Napoca, 1976, p.48 şi urm.
[30] Iniţiativa stenografierii şedinţelor Consiliului de Miniştri îi aparţinea exclusiv generalului

Ion Antonescu, cu scopul de a reţine pentru istorie resorturile intime ale măsurilor pe care le-
a luat în timpul guvernării sale. În viziunea sa, pe lângă stenogramele, memoriile şi scrisorile
pe care i le-au adresat liderii unor partide politice, proclamaţiile către ţară, rezoluţiile
numeroase şi ample puse de el pe actele publice sau private, sunt documente istorice pe baza
cărora îi va fi judecată activitatea în fruntea statului român (vezi: Adrian Pantea, Eftimie
Ardeleanu, Românii în Crimeea. 1941-1942, Editura Militară, 1995, p.24; vezi şi: Mareşalul
Ion Antonescu. Secretele guvernării; Rezoluţii ale Conducătorului Statului (septembrie 1940 –
august 1944), ediţie îngrijită de Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu, Editura „Românul”, Bucureşti,
1992, p.6-7 sau Mareşalul Ion Antonescu. Istoria mă va judeca. Scrieri inedite, ediţie îngrijită
de gen.mr.Mircea Agapie şi maior Constantin Hlihor, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1995.
[31] Creat prin Decretul-Lege nr.3153 din 14 septembrie 1940 pentru „conducerea şi
rezolvarea afacerilor curente ale statului”, Consiliul de Cabinet era alcătuit din: Conducătorul
Statului şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri,
miniştri secretari de stat ai departamentelor Apărării Naţionale, Afacerilor Interne, Afacerilor
Străine, Justiţiei, Economiei Naţionale şi Finanţelor (cf. „Monitorul Oficial””, partea I, nr.224
din 25 septembrie 1940, p.5558) şi se întrunea săptămânal, pe când Consiliul de Miniştri se
întrunea odată la două săptămâni, dacă era nevoie.
[32] Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.228.
51
[33] Pe marginea prăpastiei, vol. I, Editura Scripta, 1992, p.90. Vezi şi şedinţa Consiliului de
Cabinet din 21 septembrie 1940, în Stenogramele …, vol.I (Sep. - Dec. 1940), p.71.
[34] Cf. Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol.1, p.189.
[35] S. Simion, Regimul politic ..., p.200.
[36] Vasile Arimia şi colab., Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944),
I, Bucureşti, Editura Coresi, 1991, p.34-35.
[37] A. Simion, Regimul politic ..., p.140 şi urm.
[38] Gh.Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, I, Editura Societăţii Culturale, Ploieşti – Mileniul III,
2005, p.235.
[39] General Ion Antonescu, Temelia statului legionar, Bucureşti, 1940, p.270.
[40] Ibidem, p.271.
[41] Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Editura
Politică, Bucureşti, 1980, p.25.
[42] Un sinistru bilanţ al atrocităţilor săvârşite de legionari în 1940, în A. Simion, Regimul

politic ..., p.95 şi urm.
[43] Ibidem.
[44] Pe marginea prăpastiei, vol.I, p.104-110.
[45] A.N.I.C., fond A, dosar nr.9098, vol.46, f.19-23.
[46] Vezi: Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicu. 26-27 noiembrie 1940, Bucureşti,
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Bucureşti, 1941, p.166-167.
52
Regimul Antonescu (5)
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/regimului-antonescu-5
Dialogul putere-opoziţie în perioada premergătoare

intrării României în cel de-al doilea Război Mondial
(ianuarie - iunie 1941)
Nici nu se încheiaseră acţiunile armatei de „curăţire” a Capitalei şi la nivelul
puterii politice, încă din 24 ianuarie 1941, începuse o febrilă preocupare
pentru a da ţării un nou guvern. Cu toate insistenţele Berlinului pentru a-l
reconcilia pe Conducătorul Statului cu Garda de Fier[1], Antonescu era
hotărât însă să nu-i mai includă pe legionari în guvern, ba mai mult, să cureţe
cu desăvârşire administraţia de stat de elementele gardiste. „Legiunea nu mai
are nici o raţiune de a subzista ca organ de conducere în stat. Ca organ politic
să urmeze soarta celorlalte partide” [2], se recomanda în „Darea de seamă a
rebeliunii de la 21-24 ianuarie 1941”, studiu alcătuit în acele zile la cererea lui
Ion Antonescu de către Serviciul Special de Informaţii[3]. Acest punct de
vedere fiind întru totul însuşit de Antonescu, el se va debarasa de aliatul de
până atunci, iar drept consecinţă va tatona celelalte forţe politice ale ţării, în
vederea constituirii unui nou guvern.
Comunicarea putere - opoziţie

Cum se ştie că, militar de carieră fiind, nu avea nici un partid politic,
generalul va chema la întrevederi şi va angaja discuţii, în primul rând cu
reprezentanţii partidelor democratice, care şi în perioada anterioară îi
acordaseră încredere, ba chiar îl sprijiniseră în conflictul, la început mocnit şi
apoi deschis cu Mişcarea Legionară. Cu toate că prin Decretul nr.15 februarie
1941 care abroga statul naţional legionar se preciza că „orice acţiune politică
de orice natură este interzisă”[4], Antonescu a lăsat liderilor partidelor
democratice (P.N.Ţ. şi P.N.L.) de la centru şi chiar din judeţe, o anumită
libertate de acţiune pe plan intern, după cum le-a înlesnit şi stabilirea de
legături cu Marea Britanie şi S.U.A. Mai mult, el a întreţinut o permanentă
corespondenţă cu aceştia, avea întâlniri cu ei, atât la Preşedinţia Consiliului
de Miniştri, cât şi particulare, invitându-i la dejun. Sunt de acum de
notorietate informaţiile privind protejarea liderilor celor două patide de către
Ion Antonescu la încercările, de multe ori brutale, ale Gestapo-ului de a
acţiona în vreun fel împotriva acestora. Se năştea astfel în condiţiile iernii
anului 1941, cea mai fertilă şi directă comunicare între putere şi opoziţie din
întreaga perioadă a guvernării antonesciene.
Este de menţionat că iniţiativa dialogului aparţine generalului Ion Antonescu.
Imediat după înfrângerea rebeliunii, convins că pe alte forţe politice (avem în
53
vedere, pe lângă extrema dreaptă şi stânga-comunistă sau social-democrată
sau unele formaţiuni politice de dreapta de mai mică importanţă, foste
colaboratoare ale regimului carlist) nu se poate baza, generalul, ca şi în
septembrie 1940 de altfel a luat legătura cu liderii P.N.Ţ. şi cu cei ai P.N.L.,
încercând să obţină colaborarea unor fruntaşi ai acestora, în vederea
constituirii unui guvern de uniune naţională[5].
Chiar din ziua de 24 ianuarie convorbirile cu diferite personalităţi ale vieţii
politice din opoziţie sunt angajate la Cabinetul primului ministru cu
conducătorii celor două partide democratice, dar şi cu Gh.Brătianu şi Ion
Gigurtu (fost prim ministru), în scopul constituirii noului guvern[6].
Referindu-se la aceasta, la procesul său din aprilie 1946, Mareşalul spunea:
„După terminarea rebeliunii, atuncea (sic!) am vrut să fac un Guvern de
Uniune Naţională. Am făcut apel din nou (o mai făcuse şi în septembrie 1940 -
n.n.) a şefilor de partid şi nu numai că mi-au refuzat formarea guvernului, dar
de Uniune Naţională. Am spus atuncea: « Acum am scăpat de legionari, aţi
fost în contra legionarilor. Legionarii au dispărut din viaţa politică. Prin
urmare, acum nu mai este nici un motiv ca să refuzaţi formarea unui guvern
de Uniune Naţională ». Am fost refuzat şi ceva mai mult, au fost retraşi din
guvern toţi exponenţii partidelor politice, afară de unul singur, domnul
Petrescu mi se pare că intrase după aceea. […][7].
După cum rezultă din documentele analizate, atât Iuliu Maniu, cât şi
Constantin Dinu Brătianu, i-au refuzat colaborarea, sfătuindu-l pe Ion
Antonescu, ca în condiţiile date să formeze un guvern de militari. Spunea
generalul în continuarea depoziţiei la proces: „Le-am pus: nu pot un guvern
de militari, pentru că aceasta însemnează să recurgem la ultima resursă
politică, să trecem la ultima carte politică pe care o joacă un stat”[8]. După
încă o serie de convorbiri cu alţi lideri politici, cum a fost spre exemplu Ion
Mihalache, solicitat direct de Ion Antonescu, pentru a intra în guvern,
comunicarea generalului cu partidele politice se întrerupe momentan,
mutându-se în sfera militarilor (generali şi ofiţeri devotaţi), în intenţia de a
apela în ultimă instanţă la acea ultimă soluţie, cum o aprecia el.
Principala motivare a liderilor Partidului Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal
în ceea ce priveşte refuzul de a participa la guvernare, a constituit-o apecierea
că intrarea lor într-un guvern „subordonat” Reichului i-ar fi compromis din
punct de vedere politic. Iuliu Maniu şi C.I.C.Brătianu consideră că în situaţia
respectivă, cea mai potrivită soluţie era constituirea unui guvern de militari şi
îi comunicau generalului Ion Antonescu că îl asigură de tot sprijinul lor în
această direcţie. Sunt semnificative în acest sens declaraţiile lui Brătianu la
procesul din mai 1946, când spunea: „Evident, eram de părere ca în fruntea
guvernului să rămână tot Mareşalul Antonescu […] părerea mea că ar fi fost
bine să constituie un guvern militar, pentru că eram într-o situaţie
revoluţionară”[9]. După cum aprecia A. Simion[10], atitudinea liderilor P.N.Ţ.
54
şi P.N.L. a constituit doar unul dintre motivele care au determinat eşecul
încercării de constituire a guvernului de uniune naţională. Nu a fost însă
singurul. Teoretic, constituirea unui astfel de guvern presupunea includerea în
cabinet a reprezentanţilor mai multor partide sau curente politice, printre
care, la presiunea Germaniei şi Mişcarea Legionară, lucru din capul locului
exclus de general. Conştient că nu ar avea suficiente motive pentru a
argumenta în faţa Berlinului, acceptarea la guvernare a P.N.Ţ. şi P.N.L. şi
respingerea categoric a Gărzii de Fier, Antonescu însuşi a înţeles că era mai
bine să renunţe la ideea guvernului de uniune naţională, mulţumindu-se cu
sprijinul promis de cele două partide istorice din afara guvernului.
În aceste condiţii, în numai trei zile de la începerea consultărilor, la 27
ianuarie, Ion Antonescu a făcut cunoscut ţării componenţa noului guvern
(anexa 16) alcătuit în cea mai mare parte din militari. S-a trecut apoi la
epurarea legionarilor din toate departamentele administraţiei centrale şi
locale şi înlocuirea acestora cu militari sau specialişti neangajaţi politic, până
la nivelul primăriilor şi consiliilor comunale. Pentru a-şi justifica hotărârea,
mai ales în faţa Berlinului, care continua presiunea pentru refacerea Mişcării
Legionare cu un alt conducător sub autoritatea lui Ion Antonescu, la 27
ianuarie, la constituirea guvernului de militari, acesta declara: „Ţara are
nevoie de linişte şi de muncă […] un guvern de bază militară este expresia
unităţii şi a disciplinei pe care o impun în împrejurările de azi pe întreg
cuprinsul Ţării. În ceea ce priveşte politica externă a actualului cabinet, în
care păstrez Ministerul Afacerilor Străine, este aproape nefolositor să adaug
că România merge fără nici o şovăire alături de Axă, de marele Führer şi de
Mussolini. Fidelitatea acestor argumente nu este o atitudine politică, ci o
stare de conştiinţă pe care nu o vom părăsi niciodată. Între România şi
Puterile Axei trebuie organizată o comunitate spirituală cât mai întinsă, a
cărei realizare constituie una din principalele mele preocupări actuale”[11].
În cabinetul de militari constituit la 27 ianuarie 1941, Antonescu şi-a rezervat
posturile cheie, iar în privinţa orientării noului guvern, a declarat tot atunci,
că România rămânea alături de Axă. Pe lângă unele trăsături comune cu
regimul anterior, din vremea colaborării cu legionarii, regimul antonescian a
cunoscut deosebiri esenţiale. Cât a coabitat cu legionarii, Ion Antonescu s-a
bazat pe un partid, situaţie care a încetat în ianuarie 1941. În continuare,
generalul a beneficiat cu precădere de sprijinul unor cercuri economico-
financiar ori al unor forţe militare şi de poliţie. Grupările politice burgheze
care au continuat să nu fie recunoscute legal, au stabilit şi menţinut o
colaborare sui generis cu regimul generalului: contacte şi informări
permanente; sprijinirea totală în prima fază a acţiunii militare îndreptate în
iunie-iulie 1941 spre repararea pierderilor teritoriale din vara anului 1940;
recunoaşterea faptului că generalul era „omul zilei” şi deci persoana necesară
ţării în condiţii de război. În acest context, respectivele grupări, care au
55
respins participarea directă la guvern, au acceptat însă cooperarea unor
„tehnicieni” din rândurile lor[12]. Noul guvern a desăvârşit integrarea
României în sistemul Axei şi a intensificat preparativele militare, politice şi
economice pentru intrarea ţării în război.
După ce Antonescu a constituit noua echipă ministerială şi după ce din acest
punct de vedere opoziţia democratică şi-a definit, aşa cum am subliniat
poziţiile, au urmat un şir de reflecţii ale acesteia în legătură cu atitudinea ei
generală faţă de puterea de stat. Chiar în 27 ianuarie a avut loc o întrevedere
între Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, care între timp revenise la matcă,
consacrată în întregime definirii poziţiilor celor două partide în noua
conjunctură politico-militară. Iuliu Maniu, după ce l-a consultat şi pe Ion
Mihalache, a precizat că P.N.Ţ. a hotărât să evite orice acţiune care ar
îngreuna situaţia actualului guvern constituit de Antonescu. La rândul său,
Gheorghe Brătianu a declarat că şi „Partidul Naţional Liberal este de acord cu
acest punct de vedere, hotărând să dea importanţă îndeosebi situaţiei
economice pentru a feri ţara de zguduiri care ar putea duce la ruină”. Ba mai
mult, aşa cum se consemna într-un raport al Corpului Detectivilor, referitor la
activitatea fruntaşilor naţional-ţărănişti, Iuliu Maniu promitea generalului Ion
Antonescu tot sprijinul opoziţiei pentru a guverna ţara. El aprecia că
„consolidarea regimului Antonescu este o necesitate”[13].
Problema relaţiilor şi comunicării cu partidele politice, Ion Antonescu o
lămureşte în prima şedinţă a Consiliului de Miniştri de după rebeliune, din 3
februarie 1941. Prezentând o situaţie generală a ţării în momentul luării
puterii în stat la 6 septembrie şi „realizărilor” pe care le-a înfăptuit până la
data respectivă, Ion Antonescu îşi expune, totodată, în faţa noilor miniştri,
programul său pentru redresarea economico-socială a ţării: „În ce priveşte
politica internă m-am ferit să mă angajez pe planul politici. Am avut o
atitudine neutră faţă de vechile partide. N-am atacat pe nimeni. Am fost
atacat, dar n-am răspuns şi aceasta este atitudinea pe care guvernul acesta
trebuie s-o aibă faţă de oamenii politici care au servit ţara. Desigur, au fost
unii care au greşit, dar sunt mulţi care au făcut mari servicii ţării. Serviciile
nu trebuie date uitării, pe când greşelile trebuie date uitării, bineînţeles
exceptându-se de la această linie de conduită cei care au tâlhărit ţara ca în
codru şi care au făcut-o să cadă pradă unui curent anarhist cum au fost aceşti
legionari, care în realitate erau extremişti, anarhişti - cel puţin aşa s-a
prezentat ca aspect general în ultimul timp. Prin urmare, pe planul politicii
interne să aveţi o atitudine pe deasupra luptelor care se duceau înainte între
ideologii politice, pentru că pe noi ne interesează să refacem ţara şi să o dăm,
după război, celor care vor fi capabili să ia conducerea în condiţiuni optime”
[14].
„Linia de conduită” pe care Ion Antonescu o recomandă miniştrilor săi, este
încă o dovadă a intenţiei acestuia de a nu renunţa la o comunicare directă cu
56
forţele din opoziţie, mai ales cele democratice, conştient că în condiţiile
guvernării, fără un partid politic, atitudinea binevoitoare a acestora şi chiar
sprijinul ce-l pot da, îi este absolut necesar pentru a avea asigurată liniştea, în
vederea aplecării asupra problemelor majore ce se puneau în condiţiile date în
faţa noii puteri. Încheindu-se în liniile sale generale, „curăţirea” aparatului
administrativ de legionari, la 14 februarie, prin Înalt decret, „statul naţional
legionar” a fost abrogat şi orice activitate politică a fost interzisă.
Concomitent, din dispoziţia lui Antonescu, armata, poliţia, jandarmeria şi
siguranţa au trecut la organizarea unei vaste acţiuni pentru capturarea celor
implicaţi în rebeliune. Până la 25 februarie 1941 au fost arestaţi în Bucureşti
4.638, iar în provincie 4.714 legionari[15]. Au urmat procesele tribunalelor
militare din Bucureşti, Craiova, Sibiu, Ploieşti şi alte localităţi. Potrivit datelor
publicate în presă, numai Tribunalul Militar Bucureşti a judecat în perioada 4
februarie - 7 august 1941 un număr de 2.980 de rebeli legionari, 1.842 dintre
aceştia fiind condamnaţi la pedepse variind între câteva luni închisoare şi
muncă silnică pe viaţă. Tribunalul Militar al Comandamentului Militar al
Capitalei a judecat în vara anului 1941 pe principalii conducători ai Mişcării
Legionare. Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, găsindu-i vinovaţi de
„rebeliune” a pronunţat următoarele sentinţe de condamnare în contumacie
(conducătorii mişcării fuseseră transportaţi clandestin de către misiunea
militară germană din România, în lagăr, în Germania - n.n.): muncă silnică pe
viaţă: Horia Sima, Vasile Iasinschi, Nicolae Pătraşcu, Constantin Papanace,
Viorel Trifa, Dumitru Grozea, Ilie Gâşneaţă, Gheorghe Sârbu, Traian Boroban
şi Corneliu Georgescu; 15 ani muncă silnică: Alexandru Ghika şi Ştefan
Zăvoianu; 10 ani de muncă silnică: Victor Biriş şi Ilie Niculescu; 10 ani de
temniţă grea: Radu Mironovici; 7 ani de temniţă grea: Constantin
Petrovicescu; 5 ani de temniţă grea: Constantin Maimuca; 5 ani de închisoare
corecţională: Mihail Sturdza[16]. În felul acesta, elita Mişcării Legionare era
oficial neutralizată. Ea rămânea însă la dispoziţia celui de-al treilea Reich, în
vederea şantajării generalului Antonescu, în situaţia unei eventuale „trădări”
a acestuia.
În perioada următoare formării noului guvern, opoziţia democratică şi-a reluat
comunicarea cu puterea, prin vechiul sistem al scrisorilor sau memoriilor
adresate Conducătorului Statului sau mâinii sale drepte, vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. Aproape că nu a fost eveniment sau
moment mai important din viaţa politică a ţării care să nu facă obiectul unei
adresări speciale către şeful statului, prin care liderii partidelor istorice să-şi
exprime poziţia în cele mai multe cazuri şi avem aici în vedere mai ales
problemele de politică internă, adeziunea şi sprijinul asigurat puterii politice.
Aşa încât, documentele şi lucrările bibliografice studiate vin să confirme că în
situaţia politică şi geostrategică a României din prima parte a anului 1941 a
existat o permanentă comunicare între factorii de putere şi opoziţie în
majoritatea situaţiilor, cel puţin până la angajarea alături de Germania în
57
războiul împotriva Uniunii Sovietice şi trecerea Nistrului, opoziţia fiind
favorabilă hotărârilor şi măsurilor adoptate la nivelul puterii şi susţinându-le
fără nici un fel de ezitare, existând la conducerea ambelor partide
democratice, speranţa că Ion Antonescu va permite formaţiunilor lor politice
să-şi reia în mod formal activitatea.
Sistemul comunicării prin scrisori şi memorii, care va face carieră în epocă,
este deschis cu un prim memoriu adresat de preşedintele P.N.L., C.I.C.(Dinu)
Brătianu, Conducătorului Statului încă de la 2 februarie 1941[17]. După ce
face rechizitoriul Mişcării Legionare pentru perioada cât s-a aflat la
guvernare, sfătuindu-l pe General să nu admită refacerea Gărzii de Fier,
liderul liberal îi propune acestuia să se sprijine în guvernarea ţării pe P.N.L. şi
P.N.Ţ. „Conducătorul Statului, care de fapt îndeplineşte în mare parte
atribuţiile de cap de stat, nu trebuie să aibă partid, dacă vrea să grupeze
împrejurul lui pe toţi oamenii de bine şi să fie arbitrul situaţiei”[16] scria
C.I.C.Brătianu, pentru ca în continuare să consemneze: „Lucrând în comun
acord cu şefii partidelor politice, Conducătorul Statului poate avea o acţiune
mult mai mare decât dacă s-ar izola, înconjurat de un număr de persoane de a
căror dezinteresare personală şi devotament real nu-l poate cunoaşte, cât
timp are puterea în mână /…/ Nu trebuie să micşoraţi autoritatea
incontestabilă ce aţi obţinut, mai cu seamă în ultimul timp. Nu reînviaţi un
partid care a devenit odios în ţară şi să reîncepeţi o experienţă care ar putea
fi fatală” [19]. Nici peste două săptămâni, la 14 februarie, C.I.C.Brătianu a
organizat apoi o consfătuire cu colaboratorii apropiaţi din partid pentru a
examina „situaţia internaţională şi cea internă a ţării” [20].
Rezumând în ordine cronologică evenimentele derulate în perioada supusă
analizei, cu impact direct asupra situaţiei internaţionale a ţării, în discursul
său înaintat spre ştiinţă generalului Ion Antonescu, C.I.C.Brătianu enumera:
denunţarea convenţiei cu Anglia, prin care se garanta integritatea teritorială a
României, aderarea României la Axa Berlin-Roma; pierderea Basarabiei, a
Bucovinei de Nord, a Cadrilaterului şi jumătate din Ardeal, în urma
arbitrajului de la Viena; înscrierea Ungariei în Pactul Tripartit italo-germano-
japonez, prin care fiecare ţară se obligă să ia apărarea celorlalte trei puteri
din acest pact; înscrierea României în acest pact; încheierea Convenţiei
comerciale cu Germania; ocuparea României de o puternică armată germană;
ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare cu Anglia, care consideră că nu mai
suntem o ţară liberă, ci sub ocupaţie germană, cu ameninţarea că Anglia nu se
va opri aici, pentru ca apoi să se axeze mult mai în amănunţime pe
prezentarea situaţiei economice şi politice interne a ţării.
Din punct de vedere economic, el concluziona: „În rezumat, situaţia
economică este foarte îngrijorătoare şi nu s-ar putea repara decât printr-o
puternică majorare a producţiei pe care, în situaţia actuală, nu o putem
58
realiza. Scumpetea nu se poate opri prin preţuri maximale, care fac să dispară
marfa pusă la dispoziţia consumatorilor, ci numai prin abundenţa ei”[21].
Notă: Fragment din cap. III al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie
-----------------------------------------
[1] Vezi memorabila replică a lui Manfred von Killinger, noul reprezentant al Führer-ului la
Bucureşti, sosit în capitala României întâmplător chiar în zilele rebeliunii: „mandatul meu
este să te reconciliez cu Legiunea” adresată generalului Ion Antonescu la întâlnirea solicitată
chiar din 24 ianuarie (A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din
august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.14).
[2] Ibidem, p.15.
[3] A.N.I.C., fond P.C.M. - Cabinetul Militar, pachetul nr.175, dosar nr.1243.
[4] Gl .mr. Mircea Agapie, cpt.RI dr.Jipa Rotaru, op.cit., p.44-45.
[5] Vezi: Depoziţia lui Iuliu Maniu din 11 mai 1946 la procesul intentat membrilor guvernului
antonescian, în Marcel Ciucă, Procesul ..., vol.2, p.5-111.
[6] Vezi: Fragmente din „Jurnalul” lui Ion Antonescu, publicat de Gh.Buzatu în Hitler, Stalin,
Antonescu, Editura Societăţii Culturale Ploieşti, Mileniul III, 2005 p.174.
[7] Marcel Dumitru Ciucă, vol.I, op.cit., p.195-196.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p.395.
[10] Vezi: A.Simion, op.cit., p.19.
[11] Ibidem, fond P.C.M. – C.M., dosar nr.59/1940, f.63, publicat şi de Gh.Buzatu în:
Gh.Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Pace şi Război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului
Ion Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p.453.
[12] Ioan Scurtu, Gh.Buzatu, op.cit., p.404-405; vezi şi Gh.Buzatu, România în războiul
mondial din 1939-1945, p.19-20.
[13] A.N.I.C., fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, pachetul nr.2, dosarul nr.369,
Raportul Corpului Detectivilor.
[14] Stenogramele …, vol.II, p.92-93.
[15] „Universul” nr.52 din 25 februarie 1941.
[16] „Timpul” nr.1475, din 18 iunie 1941.
[17] A N.I.C., fond P.C.M., dosar nr.61/1970, f.41-42.
[18] Ibidem, f.42.
[19] Ibidem.
[20] Vezi discursul integral în ibidem, f.9-12.
[21] Ibidem, f.11.
59
În capitolul referitor la situaţia politică internă, C.I.C.Brătianu face o

minuţioasă detaliere a bunei comunicări pe care a întreţinut-o cu Generalul şi
sfaturile directe pe care i le-a dat în septembrie 1940, cât şi la ajutorul
asigurat acestuia în opera de restabilire a ordinii şi reorganizării ţării. Este
interesantă remarca cuprinsă în expozeu referitoare la penetrarea Mişcării
Legionare de către comunişti. Spunea bătrânul liberal: „Apoi în rândurile
legionare s-au înscris toate organizaţiile comuniste cu mentalitate şi
proceduri bolşevice. Comuniştii au format majoritatea trupelor de asalt
legionare conduşi (sic!) de şefii de cuiburi şi de conducătorii legionari”[22].
Cu referire la guvernul proaspăt instalat după rebeliunea din ianuarie,
Brătianu spunea: „Astăzi avem un guvern de generali. Este cea mai bună
soluţie ce se putea da crizei actuale. Soluţie care asigură ordinea în ţară, care
poate prin armata care s-a arătat la înălţimea speranţelor noastre, să domine
curentele anarhice şi sub direcţia Conducătorului Statului să rezolve multe
din grelele probleme ce sunt la ordinea zilei. Una din grijile românilor
conştienţi este ca la terminarea războiului sau la plecarea armatei germane,
ţara să nu cadă sub un regim comunist pe care Rusia îl aştepta pentru a
bolşeviza Europa”[23].
Conţinând în continuare aprecieri, dacă nu măgulitoare, cel puţin
mulţumitoare la adresa noului guvern, discursul liderului liberal conţine
aprecieri într-adevăr măgulitoare la adresa Conducătorului Statului. „În capul
statului este un om cinstit şi patriot cu dorinţa de a face bine. El este singurul
care poate guverna ţara în condiţiile externe şi interne de azi. Îi datorăm tot
concursul ce îi putem da, îndeplinindu-ne o datorie patriotică”[24]. Şi pentru
a-l asigura de concursul promis, peste încă exact o săptămână, adică la 21
februarie 1941, C.I.C.Brătianu îi mai expediază Generalului o scrisoare[25]
(anexa nr.17), de data aceasta cu referire strictă la politica extern a ţării.
Sfaturile adresate prin această epistolă, întemeiate pe experienţa trecutului,
mai ales a primului război mondial, avea să-l irite pe Ion Antonescu,
socotindu-se mult mai bine informat, implicat direct fiind în evenimentele
istorice subliniate. Drept urmare, într-un proiect de răspuns întocmit din
ordinul lui Antonescu de generalul Şteflea, şeful Marelui Stat Major, împreună
cu miniştrii de externe şi al economiei naţionale, din 23 februarie 1941[26],
C.I.C.Brătianu este muştruluit, enumerându-i-se erorile din politica externă în
perioada interbelică, când liberalii s-au aflat în nenumărate rânduri la
guvernare şi fiindu-i ironizată „politica de basculă” între marile puteri, pe care
acesta o propunea prin respectiva scrisoare: „Bună sau rea, o politică nu se
poate judeca decât după rezultatele ei […] Este cred de prisos să mai adaug
că politica externă trebuie în mod necesar să ţină seamă de forţele în
60
prezenţă. Ori în sectorul Europei de sud-est, aceste forţe nu sunt actualmente
decât două şi anume: Germania şi Rusia. Cred că sunteţi de acord că influenţa
franco-engleză a fost eliminată din acest sector şi că în consecinţă nu se poate
conta în acest moment câtuşi de puţin pe această influenţă. Aceasta este o
constatare de fapt. În aceste condiţiuni, v-aş fi foarte obligat să-mi precizaţi
dacă domnia voastră aţi prefera o politică alături de Rusia uneia alături de
Germania […]. În ce mă priveşte, rămân convins că o politică alături de
puterile Axei este mai propice a asigura drepturile şi interesele noastre, decât
o politică alături de Rusia Sovietică”[27].
Faptul că Ion Antonescu nu a săvârşit nici un gest din care să se poată
întrezări o eventuală aprobare a activităţii partidelor politice, avea să
provoace îngrijorare din partea liderilor naţional-democraţi, dar şi o atitudine
mai hotărâtă, uneori chiar de respingere a unora dintre actele săvârşite de
Conducătorul Statului. Semnificativ rămâne din acest punct de vedere,
memoriul înaintat de Iuliu Maniu la 27 februarie 1941 (anexa nr.18), referitor
la organizarea de către Ion Antonescu a Adunării Obşteşti Plebiscitare pentru
2-5 martie 1941[28], căreia i-a cerut să aprobe sau să respingă prin vot
deschis modul său de a guverna. În memoriul[29] respectiv se exprimă
hotărârea P.N.Ţ. de a se abţine de la vot, explicându-se considerentele pentru
care, de data aceasta, conducerea partidului nu mai poate fi alături de puterea
politică, sens în care Iuliu Maniu scria: „Nu se poate ca faţă de multitudinea
problemelor în discuţie şi faţă de complexitatea situaţiei politice actuale,
opinia ţării să fie comprimată întru-un singur da sau nu[30] Este pentru
prima dată, din septembrie 1940 şi până acum, când comunicarea opoziţiei
democratică - putere, devine dură, regimul antonescian fiind aspru
admonestat pentru măsurile politico-economice, adaptate. Nu putem însă să
trecem sub tăcere faptul că acest regim nu a schiţat nici cel mai mic gest de
apărare al hotarelor ţării, nu a reuşit să obţină nici o îmbunătăţire a soartei
românilor daţi nadă celor mai înfricoşătoare lovituri şi prigoniri care s-au
văzut până în prezent în istoria acestui neam. Nici nu a reuşit să facă posibilă
o înălţare sufletească a românilor, în scopul de a recâştiga teritoriile
pierdute”[31], era cea mai gravă învinuire pe care reprezentanţii partidelor
istorice o aduceau lui Antonescu. Acestea şi încă multe alte învinuiri aduse
personal Generalului, nu a împiedicat votul aproape unanim al românilor la
consultarea plebiscitară.
Au votat 2.960.298 în favoarea politicii lui Ion Antonescu şi numai 2.996 voturi
împotrivă[32]. Documentul adresat de liderul opoziţiei democratice reprezintă
în esenţă, o sinteză mult mai mult decât elocventă asupra modului în care
partidele democratice se raportau la politica dusă de generalul Antonescu din
septembrie 1940 până atunci, iar neparticiparea la vot, adică abţinerea de a-şi
exprima opţiunea prin cele două răspunsuri posibile Da sau Nu, se înscrie pe
linia generală a opoziţiei, de a nu face greutăţi regimului în misiunea asumată
61
şi după ianuarie 1941, de a pune ţara la adăpost de noi convulsii
destabilizatoare, care ar fi creat pericolul unei intervenţii militare, fie din
partea vecinilor, fie din partea Germaniei care, avea după cum se ştie la acel
moment, o importantă forţă militară în România[33]. Acest aspect este destul
de elocvent exprimat de însuşi generalul Ion Antonescu în Şedinţa Consiliului
de Miniştri din 1 martie, în răspunsul dat generalului Em.Leoveanu, directorul
general al Politicii şi Siguranţei Statului care îl asigura că partidele politice şi-
au menţinut atitudinea binevoitoare faţă de opera constructivă a
Conducătorului[34], dar că în privinţa plebiscitului naţional-ţărăniştii şi
liberalii se vor abţine. Confirmând încă o dată comunicarea directă prin
contacte personale cu liderii opoziţiei, Antonescu îi răspunde: „Nu eşti
informat. Naţional-ţărăniştii, da, dar Dinu Brătianu a chemat aseară pe toţi
partizanii şi le-a spus să meargă la vot”[35], pentru ca mai departe să
precizeze: „Eu ştiu ce vorbesc naţional-ţărănişti. A fost aseară Mihalache la
mine, când primise buletinul acela verde (credem că este vorba de buletinul
informativ întocmit de S.S.I. - n.n.) imediat trimit şi-i spun: « Iată ce ai spus
dumneata »[36]”. Aşadar, putem aprecia că Generalul era foarte bine
informat despre toate „mişcările” partidelor politice, iar în ceea ce priveşte
discuţiile (comunicarea) directă cu unii dintre liderii opoziţiei, aceasta a
existat chiar în condiţiile regimului autoritar militar. După excelenta statistică
întocmită de profesorul Gh. Buzatu[37] referitoare la personalităţile care s-au
perindat în anii 1940-1944 prin cabinetul primului ministru, conform
Jurnalului Mareşalului Ion Antonescu întocmit la Cabinetul Militar, pe lângă
Mihai Antonescu, Veturia, Goga, regele Mihai I şi regina-mamă Elena,
Manfred von Killinger, toţi membrii guvernului, delegaţi ai M.St.M., Eugen
Cristescu, apar cu un număr mai mult sau mai puţin semnificativ de
întrevederi, reprezentanţii de vârf ai opoziţiei democratice, după cum
urmează: Dinu Brătianu (P.N.L.) cu 5 întrevederi; Iuliu Maniu (P.N.Ţ.) - 3,
George Brătianu (P.N.Ţ.) - 7; Ion Mihalache (P.N.Ţ.) - 8; dr.N.Lupu (P.N.Ţ.) - 6 şi
I.Hudiţă (P.N.Ţ.) - 3[38].
Revenind la comunicarea dintre Ion Antonescu şi opoziţia democrată în
perioada de după rebeliune, semnalăm în continuare, ca un moment
important, răspunsul generalului din martie 1941, la scrisorile lui
C.I.C.Brătianu din 18 decembrie 1940, 14 februarie şi 21 februarie 1941[39].
Din capul locului, generalul confirmă comunicarea directă pe care a socotit-o
ca o necesitate evidentă, cu liderul P.N.L. El scrie: „În repetate rânduri eu am
definit categoric şi precis punctul meu de vedere în toate chestiunile esenţiale
sesizate prin memoriile dumneavoastră; datorez acest nou răspuns grijii
patriotice ce nutriţi pentru viitorul politic şi economic al ţării, numelui
respectat ce purtaţi şi sentimentelor de încredere şi consideraţiune reciprocă
de care suntem animaţi”[40]. Apoi, pe parcursul a câteva zeci de pagini
însoţite de numeroase situaţii statistice, Ion Antonescu îşi justifică politica,
promovată în domeniile extern, economic, financiar, comercial şi militar,
62
concluzionând: „Fiind personal independent de orice influenţe şi interese
particulariste, veghez în permanenţă, cel puţin atât cât oricare altul, pentru
apărarea intereselor neamului. Am dat, cred, suficiente dovezi în această
privinţă şi în trecutul meu şi în guvernarea mea: Istoria mă va judeca. Stau în
faţa ei cu fruntea sus şi aştepte să mă judece şi pe mine, ca şi pe alţii. În
concluzie, repet domnule Brătianu, că am făcut tot ce omeneşte a fost posibil,
ca să salvez România şi pe plan politic şi pe plan economic. Am luat toate
măsurile să-i întăresc forţele. Şi nu se poate înfăptui acest mare imperativ
naţional, tot aşa scump mie ca şi dumneavoastră, decât prin acordurile
economice cu Germania, acorduri pe care le-am găsit şi pe care am căutat să
le îmbunătăţesc. Dacă vedeţi dumneavoastră sau altcineva o altă soluţie
practică, imediată şi sigură în această privinţă, sunt gata să o accept”[41].
Pentru că în finalul documentului tranşant cum îl cunoaştem, Antonescu să se
arate dispus a ceda răspunderile guvernării, dacă altcineva ar putea conduce
mai bine ţara: „Dacă însă credeţi atât dumneavoastră, cât şi domnul Maniu că
puteţi face mai mult, luaţi-vă, vă rog, răspunderile. Sunt gata să vi le
trec”[42].
După cum se cunoaşte însă, liderii opoziţiei democratice nu s-au arătat
dispuşi, nu numai acum, dar nici în împrejurările anterioare, să-şi asume
răspunderea preluării puterii, dat fiind conjunctura internaţională (războiul
mondial era în plină desfăşurare - n.n.) absolut improprie unei guvernări
democratice. Punerea la dispoziţie de către conducerea politică a teritoriului
României trupelor germane pentru declanşarea ofensivei împotriva
Iugoslaviei, la începutul lunii aprilie 1941, avea să declanşeze îngrijorarea
liderilor partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal, care se temeau ca ţara
să nu fie angrenată în conflictul împotriva Iugoslaviei. La 4 aprilie 1941, Iuliu
Maniu a adresat o scrisoare lui Ion Antonescu[43], în care avertiza că
evenimentele din Iugoslavia pot avea repercusiuni grave pentru România şi îl
concilia să refuze orice cerere a Germaniei privind angajarea armatei române
împotriva poporului iugoslav, cu care poporul român a trăit în trecut într-o
strânsă prietenie, a ceea ce ar avea consecinţe grave pentru revendicările
noastre naţionale, în momentul încheierii păci generale. Şi numai câteva zile
mai târziu, la 8 aprilie, s-a adresat generalului Ion Antonescu şi
C.I.C.Brătianu, printr-o epistolă[44], exprimându-şi şi el îngrijorarea în
legătură cu pericolul la adresa României, creat prin acţiunea Celui de-Al
Treilea Reich în Balcani şi povăţuind pe general „să nu părăsească
neutralitatea”, singurul război admisibil al României fiind acela pentru
recucerirea teritoriilor pierdute.
Răspândite şi în public de data aceasta, scrisorile celor doi lideri aveau să-l
indispună pe Antonescu, mai ales că el îi informase prin intermediul lui
Gheorghe Brătianu că guvernul român se va abţine de la orice acţiune contra
Iugoslaviei. Primul răspuns al generalului Ion Antonescu este adresat, cu o
63
întârziere de câteva săptămâni, determinată de îmbolnăvirea acestuia, la 10
mai 1941[45]. Într-o notă mult mai gravă decât se obişnuise în corespondenţa
de până acum, Antonescu scria: „Nici un fel de sugestii nu mă vor abate de la
calea ce mi-o impun realităţile politice şi interesele permanente ale ţării. Am
spus însă şi repet că, dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările actuale,
se poate face o altă politică, care să asigure mai bine aceste interese. sunt
gata să vă cedez locul: luaţi-vă răspunderile”[46]. Apoi Antonescu îl acuză
direct pe Dinu Brătianu de „ipocrizie” „defetism”, „infeudare la păcatele
trecutului” şi încă multe altele, precizându-i că nu el şi conducătorii liberali
reprezintă „ţara” şi în consecinţă nu are sens să-i facă sugestii asupra modului
cum să conducă statul. „Vorbii de durere pentru unitatea noastră naţională şi
vă întrebaţi cine a provocat-o? această durere o împărtăşesc şi eu pe deplin,
împreună cu întreaga opinie publică românească. […] Sub uriaşul şi
stăruitorul ei clocot se vor uni toate sufletele româneşti în vederea refacerii
noastre naţionale. Fac abstracţie de toţi defetiştii şi infeudaţii păcatelor
trecutului, pe care nici o durere din lume nu-i poate aduce la realitate. Aceştia
- burghezie de cluburi şi cafenele în cea mai mare parte - nu formează însă
ţara. Ţara cea adevărată este şi va fi cu umărul la muncă alături de mine. Ţara
adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului: în uzine sau cu arma la picior”
[47], scria generalul în încheierea mesajului de răspuns.
Zece zile mai târziu, comunicarea dintre cei doi protagonişti continua cu
replica lui Dinu Brătianu la răspunsul generalului Ion Antonescu din 20 mai
1941[48]. Cu toată indignarea provocată de învinuirile aduse bătrânul lider
liberal găseşte tăria de a continua comunicarea cu Conducătorul Statului,
afirmându-şi dreptul său de a formula critici şi a face recomandări, subliniind
că opinia publică „nu poate să admită că un Brătianu se poate dezinteresa de
soarta ţării” şi respinge, din nou, oferta lui Antonescu de a prelua conducerea
satului, scriindu-i generalului: „Ştiţi foarte bine că o atare schimbare este
imposibilă în situaţia de astăzi şi că de altminteri sunteţi singura persoană
care inspiră încredere conducătorilor celor două dictaturi din Europa”[49].
Cu toate acestea şi această scrisoare cuprinde critici pertinente la adresa
situaţiei economice şi financiare a ţării, determinată de „ocupaţia germană”.
Întrezărind implicarea apropiată a României în război alături de Germania, în
speranţa că aceasta ne va asigura reîntregirea provinciilor cotropite în vara
anului 1940, Brătianu remarcă că „nu putem conta decât pe noi înşine” şi că
nu trebuie să ne angajăm în acţiuni ale căror rezultate nu-l putem cunoaşte,
aluzie evidentă la războiul împotriva U.R.S.S.
Continuând apoi o comunicare imaginară cu Ion Antonescu, liderul liberal se
întreabă în scrisoare: „Ce purtare să avem de aici înainte?”. Şi tot el găseşte
răspunsul pe care îl transmite generalului: „Recunosc tocmai pentru că sunt
de bună credinţă, că nu ne putem opune astăzi politicii Germaniei, pentru că
această ţară este stăpână azi în Orient. Dar să nu exagerăm şi să avem
64
încredere limitată în făgăduielile ce ni se fac. Ca şi în trecut, să ne rezervăm,
să profităm de ocazii favorabile ce se pot ivi (se referea la politica neutralităţii
armate binevoitoare din anii 1914-1916 - n.n.) şi să avem o armată puternică
şi în acelaşi timp o stare economică şi financiare bună. Până atunci, să nu ne
mişcăm”[50]. Şi acest răspuns, ca şi celelalte de până acum, cu toată
asprimea exprimărilor cuprinse denotă pe de o parte, hotărârea lui Ion
Antonescu de a comunica în continuare cu reprezentanţii opoziţiei
democratice, iar pe de altă parte, de a nu accepta sfaturile şi bunele intenţii
ale acestora, care ar contraveni atitudinii şi năzuinţelor sale în aplicarea fără
ezitare a principiilor conducerii autoritare ale statului.
Era ultima adresare a Conducătorului Statului opoziţiei în această etapă de
pace relativă, întrucât norii negri ai războiului se apropiau de frontierele
noastre naţionale. Încercând o concluzie generală la efectele comunicării
dintre putere şi opoziţie în întreaga perioadă dintre ianuarie şi iunie 1941,
vom reţine neapărat faptul că aceasta a fost destul de intensă, prin formele
specifice enumerate: scrisori, memorii sau întrevederi directe. Opoziţia
democrată, chiar dacă partidele au rămas scoase în afara legii, nu a pregetat
să se adreseze, de multe ori, prin luări de poziţii critice în legătură cu
măsurile adoptate de putere în cele mai importante momente, constantă
rămânând atitudinea de sprijinire a guvernului autoritar antonescian, dar şi
hotărârea fermă a Conducătorului Statului ca, chiar dacă acceptă unele dintre
recomandările adresate, să nu renunţe la principiile sale ferme în dirijarea
politicii interne şi externe a statului.
---------------------------------------
[22] Vezi discursul integral, f.16.
[23] Ibidem, f.17.
[24] Ibidem, f.12.
[25] Ibidem, f.13-14.
[26] Ibidem, dosar nr.111/1941, f.5-9.
[27] Ibidem, f.8.
[28] „Monitorul Oficial” nr.48 din 26 februarie 1941, Decretul-lege nr.451 din 25 februarie
1941 pentru Adunarea Obştească Plebiscitară.
[29] A.N.I.C., dosar nr.48/1941, f.33-35.
[30] Ibidem, f.35.
[31] Ibidem.
65
[32] A. Simion, Preliminariile …, p.195.
[33] Mihai Fătu, Consens …, p.111-112.
[34] Stenogramele …, vol.II, p.473.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Gh.Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, op.cit., p.33-38.
[38] Ibidem.
[39] A.N.I.C., fond P.C.M. dosar nr.61/1940, 16-39.
[40] Ibidem, f.16.
[41] Ibidem, f.38-39.
[42] Ibidem, f.39.
[43] Ibidem, dosar nr.48/1940, f.41-41 verso.
[44] Ibidem, dosar nr.61/1940, f.44.
[45] Ibidem, f.57
[46] Ibidem.
[47] Ibidem, f.63-64.
[48] Ibidem, f.65-69.
[49] Ibidem, f.69
[50] Ibidem, f.67-68.
66
Comunicarea putere - structurile radicale ale opoziţiei

Celelalte structuri ale opoziţiei, în speţă cea de extremă dreapta, legionară şi
cea de extremă stânga, comunistă, Conducătorul Statului nu a acceptat după
rebeliunea legionară nici un fel de dialog. Ba mai mult, prin măsurile
întreprinse a urmărit lichidarea în întregime a Mişcării Legionare şi
îngrădirea activităţii comuniştilor. După măsurile de arestare a tuturor
legionarilor implicaţi în evenimentele din ianuarie, deja amintite, încă din 25
februarie, Antonescu intervenea pe lângă von Killinger pentru a solicita la
Berlin a se aproba „internarea” unor conducători legionari în Germania. În
scrisoarea adresată ministrului german la Bucureşti, Antonescu scria: „Pentru
a evita o nouă înteţire a pasiunilor şi pentru a nu crea o situaţie dificilă printr-
o condamnare publică a elementelor care au ocupat funcţii importante în stat,
consider necesar să renunţ la o sentinţă oficială împotriva lor. În consecinţă,
doresc să trimit în Germania câţiva instigatori ai rebeliunii din ianuarie şi în
primul rând pe acei membrii ai guvernului care îi poartă răspunderea, fie prin
participarea lor directă la pregătirea acestei acţiuni, fie pe căi indirecte, prin
pasivitatea şi indulgenţa ce au manifestat faţă de urzelile elementelor
anarhiste sperând, fără îndoială, că dacă conjuraţia reuşeşte, se vor putea
număra printre cei ce vor beneficia de avantaje. Durata detenţiunii lor va fi de
cinci ani şi anume: 3 ani în lagăre şi 2 în locurile de muncă. Ar fi indicat pe
timpul deportării să fie ţinuţi sub cea mai strictă supraveghere a autorităţilor
germane, astfel încât, să nu se poată părăsi locurile de internare, cheltuielile
modestei lor întreţineri, urmând a fi acoperite de către guvernul român”[51].
Antonescu îi avea în vedere, în primul rând, pe Horia Sima, Traian Brăileanu,
Vasile Iasinschi, Corneliu Georgescu şi Constantin Popovici. În felul acesta,
Antonescu vroia să elimine cea mai virulentă componentă a opoziţiei - cea
legionară - cu care nu avea nici cea mai mică şansă de a realiza un dialog.
Răspunzând afirmativ, Germania a îndeplinit dorinţa guvernului, preluând şi
internând în lagăre principalele căpetenii legionare. Pentru cei rămaşi în ţară,
au fost continuate arestările, acţiunile în justiţie şi internarea în penitenciare,
în raport de gravitatea faptelor fiecăruia, iar după 22 iunie 1941, prin
trimiterea pe front, în linia întâi, cu consecinţele previzibile. Pentru a da
satisfacţie Germaniei, care prin Secţia Externă N.S.D.A.P. ţinea legătura şi se
interesa de soarta legionarilor, Antonescu a dat dovadă de clemenţă, graţiind
printr-un decret special dat la 18 aprilie „executarea pedepselor pentru
delicte, dacă aceste pedepse nu depăşesc cinci ani pronunţate de instanţele
civile sau militare, prin hotărâri rămase definitive, pentru infracţiuni săvârşite
în legătură cu rebeliunea de la 21-23 ianuarie 1941”[52].
67
Erau exceptaţi de la suspendarea acordată prin respectivul decret, cei
condamnaţi pentru crimă, cei care în perioada detenţiei preventive sau în
perioada executării pedepsei, avuseseră o conduită proastă şi cei care în
trecut suferiseră condamnări la pedepse private de libertate pentru crimă sau
delict. Pe baza acestui decret, până la jumătatea lunii mai 1941, au fost
eliberaţi din închisori un număr de 1.079 legionari[53]. Cu toate acestea, cei
mai fanatici dintre legionari au organizat „echipe ale morţii” menite să-l
suprime pe Antonescu, iar în mai multe rânduri, precum la 10 mai 1941, la
Facultatea de Drept din Bucureşti şi 1 iunie pe stadionul A.N.E.F., s-au
manifestat public împotriva generalului şi a guvernului pe care-l patrona.
Generalul Ion Antonescu era însă hotărât să nu mai treacă cu vederea nici cea
mai mică abatere de la legislaţia privind ordinea publică şi drept urmare, atât
instigatorii de la Facultatea de Drept, cât şi cei de la A.N.E.F. au fost arestaţi
şi condamnaţi la ani grei de muncă silnică sau la închisoare, pe diferite
termene[54]. Alţi legionari care se făceau vinovaţi de port ilegal de armă sau
de încercare de asasinat, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi[55].
Atitudinea fermă a generalului şi hotărârea sa de a nu mai tolera nici un fel de
colaborare cu Mişcarea sunt exprimate de Ion Antonescu cu ocazia
răspunsului pe care i-l dă lui Horia Sima la o scrisoare din 22 martie 1941,
prin care acesta făcea apel la”înţelepciunea şi patriotismul lui Ion Antonescu,
cerându-i să găsească mijloacele şi înţelegerea pentru a readuce pacea în
mijlocul poporului nostru atât de greu încercat”, prin reluarea colaborării cu
Garda. În termeni foarte duri, Antonescu îi califică pe legionari drept
„duşmani ai neamului”, respingând orice propunere de conlucrare cu
legiunea. „Pace – preciza el – am adus prin izgonirea tâlharilor de la
conducerea şi administraţia ţării. Pacea între fraţi ar fi din nou greu
compromisă, dacă aş aduce din nou în fruntea treburilor pe vinovaţi /…/ Ar
însemna deci să nemulţumesc adânc şi masele poporului şi armata, dacă aş
mai aduce din nou la conducere un guvern compus din legionari”[56].
Dând în ultimă instanţă ordine organelor de siguranţă şi poliţie de a urmări cu
atenţie şi a semnala orice mişcare a „cămăşilor verzi” şi de a reprima fără
cruţare pe cei ce încearcă să-şi reia activitatea, Ion Antonescu socotea
încheiate conturile cu Mişcarea Legionară şi, în consecinţă, exclusă orice
modalitate de comunicare cu aceasta. Concomitent cu reprimarea Mişcării
Legionare, Ion Antonescu a extins măsurile represive şi asupra comuniştilor, o
altă structură a opoziţiei reconciliabile, care trebuia anihilată urmărind
îndeaproape, legislaţia excepţională adoptată în perioada analizată.
Constatăm destul de uşor că la nivelul puterii politice, anticomunismul s-a
manifestat ca o constantă a regimului autoritar antonescian, din capul locului
fiind exclusă orice încercare de comunicare cu cei care în vara anului 1940 se
manifestaseră plini de entuziasm cu prilejul gravelor ciuntiri teritoriale.
68
Încă din perioada coabitării la putere cu Mişcarea Legionară, Ion Antonescu
bănuia aliatul de la guvernare de colaboraţionism cu comunismul, ceea ce
însemna în concepţia sa, că legiunea s-ar fi situat din ce în ce mai mult pe
poziţii antinaţionale şi antistatale. Cea mai mare greşeală a legiunii, aprecia
el, a constat în admiterea în rândurile organizaţiilor sale, a elementelor
comuniste. După rebeliune, fenomenul migraţionist s-a inversat dinspre
Mişcarea Legionară spre organizaţiile clandestine ale partidului comunist.
Este însă adevărat că proporţiile acestei migraţii nu pot fi evaluate. Cert este
că mişcarea comunistă cunoaşte o oarecare revigorare, ceea ce permite
afirmaţia că aceasta devine, încet, încet, o componentă importantă a opoziţiei.
Şi chiar dacă comunicarea segmentului de stânga al opoziţiei, în fruntea
căreia se va situa Partidul Comunist, nu se manifestă printr-un dialog cu
puterea, aceasta se manifestă însă din ce în ce mai pregnant prin
documentele-program elaborate la diferite etape, începând chiar din februarie
1941, cu broşura De la regimul legionar la dictatura militară[57].
Difuzat în mediile muncitoreşti, documentul se constituie într-un adevărat
rechizitoriu la adresa regimului antonescian, subliniind că: „singura cale de
urmat pentru poporul român era drumul luptei hotărâte pentru revendicările
economice, politice şi naţionale. /…/ Drumul luptei hotărâte împotriva
dictaturii teroriste militare în frunte cu generalul Antonescu /…/ drumul luptei
hotărâte pentru un regim care serveşte intereselor maselor populare, care le
asigură o viaţă îndestulată şi toate drepturile politice, care pune capăt
oricărei asupriri naţionale, economice, politice şi culturale, care duce lupte
pentru independenţa poporului român, contra tuturor loviturilor puterilor
imperialiste, sprijinindu-se pe o politică de strânsă prietenie cu U.R.S.S.
Acesta este drumul prin care poporul român îşi ia soarta în propria
mână”[58].
Hotărât să înăbuşe în faşă orice acţiune opoziţionistă, guvernul antonescian a
adoptat după 23 ianuarie 1941, o legislaţie excepţională şi s-a folosit de o
justiţie extrem de aspră, mai ales împotriva legionarilor şi a comuniştilor.
Fundamentul ei l-a constituit Decretul-lege pentru reprimarea faptelor ce pun
în primejdie existenţa şi interese statului[59], dat publicităţii la 6 februarie
1941, care introducea pedeapsa capitală pentru o întreagă categorie de
infracţiuni, printre care posedarea şi purtarea de arme, muniţii şi explozibili
fără autorizaţie; jefuirea în bandă a depozitelor publice de materiale, mărfuri,
muniţii, armament, explozibil ori casele publice de bani sau valori;
sustragerea de muniţii, arme de orice fel din cazărmi, depozite, fabrici
aparţinând statului sau particularilor, sau din orice local al armatei ori
autorităţilor care au sarcina menţinerii ordinii; instigarea prin viu grai sau
prin orice alte mijloace la manifestaţii sau acţiuni cu caracter de uneltire
împotriva ordinii politice sau sociale existente în stat; împărţirea sau
distribuirea averii altora; scutirea de impozite ori lupta de clasă; executarea
69
de focuri de armă asupra membrilor guvernului, organelor autorităţii publice
sau armatei, indiferent de rezultatul obţinut; ocuparea fără drept legal a
edificiilor publice; distrugerea instalaţiilor de utilitate publică; tipărirea,
scrierea, desenarea ori multiplicarea în orice mod ori răspândirea de
manuscrise, manifeste, schiţe, desene, ce ar conţine un îndemn la săvârşirea
unui act sau manifestarea unei idei, care constituie o uneltire împotriva
ordinei existente în stat.
În articolele următoare sunt prevăzute pedepse cu închisoare, de la muncă
silnică pe viaţă până la 3 ani, pentru fapte dintre cele mai diverse.
Semnificativ ni se pare articolul 12 care stabilea o pedeapsă de la 5 la 10 ani
muncă silnică, pentru calomniere şi defăimare sau aducerea de injurii regelui,
Conducătorului Statului sau membrilor guvernului. În lunile următoare, odată
cu apropierea momentului intrării ţării în război, pedeapsa cu moartea a fost
extinsă împotriva unor noi categorii de infracţiuni. Astfel, un Decret-lege din
19 aprilie 1941 stabilea că „distrugerea în parte sau în întregime a fabricilor,
întreprinderilor sau depozitelor /…/ săvârşită în scopul de a micşora sau
înceta activitatea lor se pedepseşte cu moartea, iar complicitatea şi tentativa
la această crimă cu muncă silnică de la 5 la 20 ani”[60]. A doua zi a intrat în
vigoare un alt decret-lege care prevedea pedeapsa cu moartea pentru crimele
de înaltă trădare şi spionaj[61]. Legislaţia represivă stabilită prin decrete-legi
ale Conducătorului Statului era întregită prin ordonanţe, ordine, decizii şi
comunicate ale autorităţilor locale, care hotărau, la rândul lor, un noian de
interdicţii.
Cea mai răspândită dintre măsurile represive utilizate pentru menţinerea
ordinii şi pedepsirea celor vinovaţi pentru fapte dintre care unele de-a dreptul
bizare, începând cu februarie 1941, devine internarea în lagăr. În anii
regimului antonescian, conform jurnalelor Consiliului de Miniştri publicate în
Monitorul Oficial au fost internate în lagăre aproximativ 5.000 de persoane,
majoritatea (50-65%) pe considerente de natură politică.
Majoritatea măsurilor represive au fost îndreptate după ianuarie 1941
împotriva legionarilor, dar mai ales a opoziţiei de stânga, în special a
comuniştilor. Chiar din 5 februarie se prevedea, în mod expres, că în cazul
când cei ce săvârşeau una dintre infracţiunile prevăzute erau membrii ai
Partidului Comunist, atunci pedeapsa acordată se dubla, fără a depăşi
bineînţeles cuantumul maxim.
Parcurgând listele celor internaţi se desprinde concluzia că spre luna aprilie
1941, depăşindu-se pericolul legionar, contradicţia ce domina raporturile
dintre putere şi opoziţie, se manifesta în principal între Antonescu şi P.C.d.R.
şi aceasta pentru că, aşa cum se ştie, comuniştii nu urmăreau numai venirea
la putere, eventual alături de Antonescu, cum doreau legionarii. Ei negau
legitimitatea însăşi a regimului antonescian şi urmăreau răsturnarea acestuia
70
de la putere, aspect ce rezultă fără echivoc din platforma-program din
februarie 1941 amintită. Reacţia puterii politice a fost fermă, organele de
poliţie şi siguranţă au organizat o minuţioasă acţiune pentru a depista celulele
de fabrică şi organizaţiile judeţene şi regionale ale Partidului Comunist. Un
important număr de comunişti şi utecişti implicaţi în acţiuni de sabotaj, au fost
executaţi, alţii condamnaţi la ani grei de închisoare iar cei mai mulţi internaţi
în lagărul special amenajat de la Tg.Jiu. Sunt edificatoare în acest sens
procesele judecate de instanţele militare din 16 ianuarie 1941 împotriva
ceferiştilor din Capitală, 10 martie Timişoara, 20 martie împotriva
comuniştilor de la Reşiţa, respectiv 22 aprilie din nou împotriva unui grup
comunist din Bucureşti[62].
În luna mai 1941 Antonescu a ordonat arestarea şi internarea în lagăre a
tuturor „capilor comuniştilor” şi a tuturor celorlalţi comunişti din Iaşi, Galaţi,
Constanţa, Bucureşti, Giurgiu. În scurtă vreme închisorile şi lagărele Jilava,
Văcăreşti, Caransebeş, Mislea, Alba Iulia, Galaţi, Tg.Ocna, Tg.Jiu, Târgovişte,
Urziceni, Caracal, Videle, Călăraşi, Slatina, Oneşti, Turnu Severin, Teiuş ş.a.,
au fost suprapopulate cu comunişti. Unul dintre principalele mijloace de
comunicare cu puterea, pe care Partidul Comunist a ştiut să-l conserve şi să-l
folosească din plin, a fost presa proprie opusă celei oficiale a autorităţilor
puterii. Este semnificativ că înfruntând riscurile unui regim de cenzură destul
de aspru, P.C.D.R. a editat în întreaga perioadă analizată, peste 20 de ziare
centrale şi regionale, România Liberă, Scânteia, şi chiar Lupta de clasă,
constituindu-se în avangarda acestora cu adresări ferme la adresa puterii, nu
de puţine ori dintre cele mai curajoase. Felul în care a reacţionat puterea
politică la luările de poziţie ale stângii româneşti rămasă prizonieră încă
Internaţionale a III-a Comuniste se desprinde cu precădere atât din unele
stenograme ale şedinţelor Consiliului de Miniştri şi ale Consiliului de Cabinet
sau din notele informative şi rapoartele organelor de siguranţă şi ordine
publică.
Spre exemplu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 aprilie 1941 la
semnalarea generalului C.Voiculescu, subsecretar de stat la Ministerul Muncii,
Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, precum că în fabrici a început o intensă
activitate de reorganizare a Mişcării Legionare, Ion Antonescu preciza:
„Aceasta nu este Mişcarea Legionară, ci este mişcarea comunistă, care a luat
forma mişcării legionare. Să-i trimitem la Storojineţ, să vadă ce s-a petrecut
acolo. Toţi cei care fac agitaţiile acestea sunt comunişti, nu sunt legionari. Aşa
erau şi Groza şi Trifa, nu erau legionari, cum nu sunt eu catolic”[63].
Din documentele emanate de la organele de siguranţă ale puterii se desprinde
concluzia că, în perioada supusă analizei, Partidul Comunist a întreprins o
serie de acţiuni menite a constitui noi structuri organizatorice (celule) de a
organiza unele acţiuni de protest faţă de putere şi de a-şi clarifica linia tactică
şi poziţia obstrucţionistă la adresa puterii politice. În aceste condiţii, o
71
comunicare directă cu puterea este imposibil de realizat. Dacă în ceea ce
priveşte opoziţia democrată prin mijloacele deja analizate, s-a putut constata o
comunicare activă, directă cu regimul antonescian în privinţa partidului
comunist, acest lucru nu a fost posibil de realizat, dat fiind atitudinea
reciprocă de respingere de pe poziţii ireconciliabile. Explicaţia faptului că prin
luările sale de poziţie prin documentele elaborate, comuniştii se adresau mai
mult opiniei publice decât puterii, că în anumite probleme fundamentale
precum cea a unităţii naţionale şi reîntregirii teritoriului românesc grav
ciuntit în vara anului 1940, rezidă în dependenţa absolută a partidului
comunist, până în vara anului 1943 faţă de Internaţionala a III-a
Comunistă[64].
Având la bază alianţa dintre U.R.S.S. şi Germania nazistă prin Pactul
Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, în momentul izbucnirii celui de-al
doilea război mondial, Internaţionala a III-a Comunistă adoptă o poziţie total
eronată faţă de problemele războiului şi mai ales faţă de pericolul fascismului
în general, a pericolului agresiunii Germaniei în special. Abandonând
concepţia Fronturilor populare antifasciste realizate de comunişti împreună cu
toate celelalte forţe patriotice, conducerea Internaţionale de la Moscova cerea
partidelor comuniste să renunţe la sarcina de a milita pentru unitatea
naţională a tuturor forţelor de clasă, partid, religie, sex, vârstă, care trebuiau
să alcătuiască un puternic front care să bareze calea agresiunii germane.
În ceea ce priveşte realizarea Frontului Unic Muncitoresc ca nucleu al
Frontului Popular antifascist, aceasta să se realizeze doar „de jos” şi nu prin
acorduri de colaborare la nivelul conducerilor partidelor comuniste şi a celor
social-democrate. În plus, aprecierile eronate formulate de Comintern după
izbucnirea războiului potrivit cărora „principalul pericol îl prezenta
imperialismul anglo-francez şi nu hitlerismul” ca şi directivele elaborate pe
această bază, au creat confuzie, dezorientare şi mari dificultăţi multor partide
comuniste în lupta lor împotriva fascismului şi agresiunii Germaniei hitleriste.
În spiritul unor asemenea orientări, Comitetul Executiv al Internaţional a III-a
a elaborat „Directiva pentru Partidul Comunist Român” din 8 mai
1940[65],care a stat la baza activităţii comuniştilor români până în 1943,
când Internaţionala a III-a s-a autodizolvat. În document este criticată
preocuparea cercurilor guvernante române pentru măsurile luate în vederea
apărării teritoriului naţional de o intervenţie străină, pentru efortul de
„apărare a graniţelor ţării” şi pentru faptul că se orientează „spre Anglia,
Franţa şi S.U.A.”, precum şi pentru faptul că „toate măsurile privind
mobilizarea întregii populaţii şi a tuturor bogăţiilor sunt legiferate”.
Deformându-se adevăratul pericol pentru România ca venind chipurile din
partea Angliei şi Franţei, Cominternul aprecia că „în faţa poporului din
România stă sarcina de a nu admite atragerea României în război şi
72
transformarea României într-un cap de pod al Angliei şi Franţei pentru un
război împotriva Germaniei şi împotriva U.R.S.S.”[66].
În această viziune de principiu, Cominternul cere Partidului Comunist Român
să fie criticată lozinca „apărării graniţelor”, întrucât aceasta constituie „o
continuare a politicii de apropiere de Anglia şi Franţa şi a războiului împotriva
U.R.S.S.”. De asemenea, în lumina noilor orientări, Cominternul cerea
Partidului Comunist Român să-şi revizuiască şi tactica în problema realizării
frontului popular, care trebuia materializată numai „de jos” la nivelul maselor
de membrii ai altor partide şi împotriva liderilor acestora, orientare total
deformată şi cu grave consecinţe pentru antrenarea forţelor sociale şi politice
ale naţiunii române care puteau, într-un mod sau altul, dintr-un motiv sau
altul, să fie angrenate în lupta pentru apărarea împotriva primejdiei războiului
şi apărarea intereselor naţionale. Mai grav a fost faptul că sub influenţa
acestei directive, P.C.D.R. îşi reactualizează mai vechea strategie în problema
naţională care relua ideea „dreptului naţionalităţilor de a dispune d ele însele
până la despărţirea de statul român”. Asemenea ordine venite de la Moscova
au avut drept consecinţă o îndepărtare a comuniştilor de interesele majore ale
ţării, ceea ce a determinat puterea politică, mai ales după septembrie 1941 să
adopte, aşa cum deja au anticipat, o poziţie categorică de sancţionare drastică
a oricărei manifestări şi ieşiri la rampă ale comuniştilor, socotiţi fiind drept
duşmani ai poporului.
O temă majoră a comunicării pe larg abordată de partidul comunist, a
constituit-o, la sfârşitul anului 1940 şi începutul anului 1941, aducerea
trupelor germane în ţară. Socotită drept ocupaţie militară, măsura a fost
supusă unei ample dezbateri la nivelul conducerii partidului şi supusă atenţiei
opiniei publice, puterea politică fiind amplu criticată pentru situaţia gravă
provocată ţării. Spre pildă, în ianuarie 1941, prin documentele elaborate,
partidul comunist arăta că „regimul de dictatură antonesciano-legionară a
transformat ţara într-un stat vasal al imperialismului german, vizând
independenţa naţională a poporului român”[67], pentru ca după rebeliunea
legionară din ianuarie 1941, să caracterizeze noul guvern drept „un regim de
dictatură militaro-fascistă care a prefăcut România într-o reţea de cazărmi,
închisori şi lagăre de concentrare, a militarizat întreaga viaţă economică şi
socială a ţării, intenţionând şi sperând că va putea înfrunta criza şi haosul
economic prin baionete, mitraliere, tunuri, tancuri. Însă măsurile de
represiune la care apelează puterea în toate ramurile vieţii economice şi
sociale, au sporit şi mai mult haosul în industrie, agricultură, comerţ,
transporturi”[68], iar imperialismul german, prin armatele germane care au
ocupat ţara, au prefăcut-o într-un imens câmp de război. Asemenea grave
aprecieri au avut darul de a aprofunda anticomunismul regimului antonescian,
măsurile represive la adresa reprezentanţilor şi mai ales conducătorilor
73
Partidului Comunist, intensificându-se pe măsura apropierii momentului
intrării României în război.
-------------------------------------
[51] Apud, Mihai Fătu, op.cit., p.112.
[52] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.94 din 19 aprilie 1941.
[53] Idem, nr.115 din 17 mai 1941.
[54] „Universul” nr.150 din 6 iunie şi nr.165 din 22 iunie 1941.
[55] Vezi „Universul” nr.122 din 9 mai 1941; „Timpul” nr.1517 din 30 iulie 1941.
[56] „Timpul” nr.1415 din 16 aprilie 1941.
[57] Vezi documentul integral în 23 august 1944. documente 1939-1943, vol.I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1984, documentul nr.153, p.201-207, în Ioan Scurtu,
(coordonator ), Istoria României între anii 1918-1944, Culegere de documente, Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1982, p.359-364.
[58] 23 august 1944. Documente …, p.206-207.
[59] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.32 din 7 februarie 1941.
[60] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.85 din 9 aprilie 1941, Înalt Decret nr.977 din 8 aprilie
1941.
[61] Idem, nr.86, din 10 aprilie 1941, Înalt Decret nr.219 din 3 februarie 1941.
[62] A.Simion, op.cit., p.68-69.
[63] Stenogramele …, vol.III, p.126.
[64] Mihai Fătu, Alianţele politice ale Partidului Comunist Român. 1944-1947, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979, p.67-69.
[65] Vezi ibidem, p.68
[66] Ibidem.
[67] Ibidem, p.73.
[68] Ibidem.
74
Comunicare Putere Opoziţie pe timpul participării Roniei la Campania

din Est 1941-1944
Evenimentele de pe frontul european al celui de-al doilea război mondial din
vara anului 1941, apropiau tot mai mult operaţiile militare de graniţele
României, intrarea ţării în război devenind un subiect major al comunicării
putere - opoziţie. Se contura tot mai insistent, iminenţa angajării armatei
române în conflict, problema în discuţie rămânând doar când şi de partea cui
va fi angajată ţara. Pe acest subiect opiniile erau împărţite. Cea mare parte a
societăţii româneşti era conştientă că obiectivul reîntregirii naţionale nu poate
fi atins, decât prin forţa armelor, convingere manifestată şi la nivelul puterii
politice, dar şi la principalele forţe ale opoziţiei.
România în războiul din Est

Între timp, ofensiva germană din Balcani apropia tot mai mult războiul de
fruntariile României. După cum se ştie, încă din decembrie 1940, Hitler,
semnând Directiva nr.21 (Planul Barbarossa) hotărâse atacarea U.R.S.S.,
forţele germane de la flancul sudic al frontului urmând să declanşeze ofensiva
de pe teritoriul românesc din Moldova. Directiva amintită lua în calcul şi o
„participare activă a României la războiul contra Uniunii Sovietice”[1]. Nu
face obiectul analizei noastre detalierea misiunilor şi a forţelor române ce
urmau să fie angajate. Este interesant doar de semnalat, neîncrederea
manifestată la nivelul conducerii militare supreme germane, în trupele
române şi mai ales hotărârea Führer-ului de a amâna cât mai mult posibil
înştiinţarea generalului Antonescu despre intenţia Germaniei de a ataca
Uniunea Sovietică şi mai ales despre implicarea unor mari unităţi româneşti în
conflict.
Este elocvent în acest sens ordinul dat de Hitler comandantului suprem al
armatei de uscat germane din România, Ritter von Schobert de a evita un
răspuns precis la vreo întrebare a Conducătorului Statului, dacă Germania se
aşteaptă la un război sau dacă Germania va ataca Rusia, în caz că
împrejurările o vor cere[2]. „Faţă de români - ordona Hitler înaltului său
comandament militar, referindu-se la desfăşurarea în Moldova a Armatei a 11-
a germană - prezenţa acesteia trebuie explicată ca o măsură sporită de
securitate, având în vedere acţiunile ofensive pe care Reichul le intenţionează
în vest şi din cauza puternicelor concentrări de trupe ruseşti la frontiera
română”[3].
75
În lunile mai-iunie 1941 s-a încheiat deplasarea şi desfăşurarea Armatei 11
Germană în Moldova, pe de o parte şi de alta a Iaşului, concomitent cu o
mobilizare parţială camuflată a armatei române, executată de Marele Stat
Major român la sugestia Comandamentului suprem al trupelor armatei de
uscat german din România, acţiuni motivate de generalul Ritter von Schobert
ca având drept scop, asigurarea frontierei române „împotriva unui eventual
atac al ruşilor”. În fapt, instrucţiunile secrete din mai 1941 îi încredinţau lui
von Schobert responsabilitatea de a pregăti operaţii ofensive şi defensive
conform Planului Barbarossa, de a apăra întreg „spaţiul românesc”, luând în
subordine şi Misiunea Militară germană din România şi având dreptul de a
purta tratative cu „şeful statului român în toate problemele care ating
sarcinile sale”. Generalul Antonescu va fi informat despre o neîntârziată
consfătuire cu Führerul, fără a i se oferi detalii despre Planul Barbarossa.
Generalul Hansen, şeful Misiunii Militare, va face o nouă informare despre
potenţialul armatei române. Nimic nu mai putea zdruncina convingerea
Bucureştiului că Berlinul îi rezervase un rol de partener în războiul din Est.
Ultima convorbire Antonescu-Hitler dinaintea dezlănţuirii războiului în Est a
avut loc la München, în ziua de 12 iunie 1941[4]. Cu acest prilej, Führerul l-a
informat pe Antonescu în legătură cu Planul Barbarossa şi rolul şi misiunile
armatei române în războiul contra U.R.S.S. Acum, Conducătorul Statului
român şi-a exprimat cererea ca România să participe la acţiunile miliare încă
din prima zi a războiului. Pentru români, îşi argumenta Antonescu poziţia în
faţa lui Hitler, lupta dusă în Est este o revanşă; războiul României este paralel
cu războiul Reichului, însă armatele celor două state vor acţiona sub o
comandă unitară. Pregătirea politico-diplomatică fiind încheiată, urma să se
pună în mişcare instrumentul militar - armata. Până în aprilie 1941 s-a
încheiat reorganizarea forţelor militare şi au fost puse în linie, cu sprijinul
Misiunii Militare germane, 29 de divizii bine instruite şi bine comandate,
pentru frontiera de Est fiind destinate 15 divizii.
Într-o atmosferă plină de încredere, la 21 iunie 1941, generalul Ion Antonescu
semna Decretul de mobilizare a întregii naţiuni, în vederea intrării în luptă
pentru eliberarea teritoriului naţional, mobilizare primită cu entuziasm şi
încredere de către români. Au intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului
român cuvintele de o profundă încărcătură patriotică, cu care generalul Ion
Antonescu s-a adresat naţiunii, la 22 iunie 1941 din trenul „Patria” din gara
Piatra Neamţ, prin Proclamaţia către ţară şi celebrul ordin către armată:
Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul[5].
Naţiunea română se angaja astfel, conştient într-un efort total pentru
eliberarea teritoriilor răpite în vara anului 1940, ideal scump tuturor
românilor. „Războiul României a început într-un moment în care entuziasmul
poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877
n(proclamarea independenţei naţionale) ori în august 1916 (intrarea ţării în
76
primul război mondial pentru eliberarea Transilvaniei). Nu a fost deci straniu
că n-au întârziat să se facă în iunie 1941 raportări la respectivele fapte
memorabile în comparaţie cu care războiul lui Antonescu - proclamat în mod
oficial sfânt - s-a impus decisiv prin anvergura operaţiilor şi justeţea ţelurilor
propuse” (Gh.Buzatu)[6].
Pe ansamblul fronturilor celui de-Al Doilea Război Mondial, prezenţa României
s-a extins pe durata a 1.421 zile (22 iunie 1941 - 12 mai 1945) şi a cunoscut
mai multe faze distincte, în funcţie de zonele operaţiilor, natura obiectivelor
strategice, calitatea aliaţilor şi inamicilor de fiecare moment, motivaţiile
ţelurilor avansate etc. În lucrarea anterior citată, precum şi în Istoria
românilor în secolul XX, prof.Gh.Buzatu distinge următoarele faze:
Campania din Est (22 iunie 1941 - 23 august 1944), în cursul căreia
România, aliată cu Germania şi sateliţii săi, a acţionat iniţial pentru eliberarea
Basarabiei şi nordului Bucovinei iar, în continuare, şi-a trimis forţele departe
în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de război cu toate puterile
marcante ale Naţiunilor Unite.
Campania dintre 23 şi 31 august 1944, purtată exclusiv pe teritoriul
naţional pentru lichidarea sau alungarea trupelor germane devenite inamice
în momentul răsturnării regimului antonescian şi a supralicitării armistiţiului
cu Naţiunile Unite.
Campania din Vest (septembrie 1944 - 12 mai 1945), în cursul căreia
România, acţionând de data aceasta în tabăra Naţiunilor Unite (dar fără a-i fi
recunoscută calitatea de cobeligerantă, precum Italiei după 1943) s-a aflat în
războiul declarat cu Germania şi ultimii săi aliaţi, iar trupele sale, combătând
în cadrul şi sub comanda unui Înalt Comandament Zonal al U.R.S.S. au
acţionat iniţial pentru alungarea trupelor germane şi ungare din nordul
Transilvaniei, deci de pe teritoriul naţional răpit prin Dictatul de la Viena din
1940 (1septembrie - 25 octombrie 1944), după care s-a produs cea de a doua
trecere a Nistrului, mai precis trimiterea forţelor române în vest în urmărirea
unităţilor Wehrmachtului şi a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia şi
Austria de Nord.
O etapizare de detaliu a angajamentului României pe Frontul de Est ne este
prezentată în aceleaşi surse, după cum urmează:
Bătălia celor 33 de zile pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei (22 iunie - 26 iulie 1941) – Armatele 3 şi 4 române şi 11 germană.
Bătălia pentru Odessa (14 august - 16 octombrie 1941) - Armata 4 română.
Marşul trupelor germane - Armata 11 germană şi 3 română pe
direcţiile Bug - Nistru - ţărmul Mării de Azov în zona Berdiansk -
Mariupol supranumită şi Stepa Nogai (august - octombrie 1941).
77
Bătălia Crimeii, angajată din toamna anului 1941, când o parte din Armata
11 germană (Corpul de armată 54) şi Armata 3 română au abandonat marşul
spre Marea de Azov, pentru a lichida în sud trupele sovietice rămase în
peninsulă şi continuată în iarna şi la începutul verii anului 1942 de trupele
Armatei 11 germană ţi unităţile române special destinate (Corpul de Vânători
de Munte, sub comanda generalului Avramescu, o divizie de infanterie,
divizioane de artilerie grea, o brigadă de cavaleri etc.), când a fost realizat
asaltul Crimeii, ce a culminat cu cucerirea Sevastopolului, desăvârşită la 4
iulie 1942.
Epopeea Stalingradului cu mai multe faze distincte:
- marşul trupelor române (Armatele 3 şi 4) şi germane spre Stalingrad - 28
iunie - septembrie 1942;
- asaltul Stalingradului (septembrie-noiembrie 1942). Armatele 3 şi 4
române au acţionat în cadrul Grupului de Armate „B” (comandant,
feldmareşalul Weichs) alături de Armatele 6 germană, 2 ungară, 8 italiană şi 4
blindate germane, stabilindu-se finalmente Armata 3 în zona denumită Cotul
Donului. Armata 4 a ocupat zona cea mai avansată din dispozitivul de la
Stalingrad, la sud-vest de oraş, în aşa numita Stepă Calmucă;
- defensiva în zona Stalingradului după declanşarea contraofensivei
sovietice (19/20 noiembrie). Frontul Armatei 3 române a fost rupt în două
sectoare, rămânând în încercuire diviziile 15 (general Mazarini), 6 (general
Lascăr) şi mare parte a Diviziei 5 (general Sion) care, alcătuind ulterior
Grupul general Lascăr, vor încerca zadarnic să iasă din încercuire spre vest.
Concomitent, Divizia 1 cavalerie (general Brătescu) a fost împinsă de sovietici
spre Est, în sectorul Armatei 6 germane şi ea încercuită. În sectorul Armatei 4
române, ofensiva Armatei Roşii, declanşată la 20 noiembrie 1942, s-a
concretizat cu încercuirea Diviziei 20 (general Tătăranu) şi împingerea spre
sud-vest a restului forţelor române.
În acest context a intervenit, în totală contradicţie cu decizia O.K.W.-ului
impusă de Hitler, recomandarea din 26 noiembrie 1942 a Marelui Cartier
General Român privind aducerea în ţară a Armatei 3 şi 4. Retragerea,
înfăptuită în conformitate cu ordinul din 19 ianuarie 1943 al Marelui Stat
Major român s-a realizat în lunile februarie-martie, astfel că până la 17 aprilie,
toate forţele erau deja aduse în ţară şi demobilizate.
Operaţiile din Cuban (1 februarie - 9 octombrie 1943) reprezentând
acţiunile de retragere ale Corpului de cavalerie român (Diviziile 6 şi 9
cavalerie, 1, 2 şi 3 munte, 10 şi 18 infanterie) incluşi în Grupul de Armate
German „A” (feldMareşalul von Kleist) care fusese destinat asaltului
Caucazului şi care, după eşecul de la Stalingrad a abandonat prin lupte
78
poziţiile anterior câştigate şi s-a orientat spre Marea de Azov, pentru a fi
evacuat în Crimeea.
Apărarea (octombrie 1943 - aprilie 1944) şi evacuarea Crimeii (14 aprilie -
12 mai 1944) executată sub presiunile dinspre nord şi nord-est ale Armatei
Roşii şi soldate cu salvarea - pe căile maritime şi aeriană - a unor importante
forţe germane (2 divizii) şi române (cele 7 divizii retrase din Cuban), reunite
sub comanda generalului Jacnecke (Armata 17 germană).
Retragerea armatelor germane şi române în Basarabia şi Moldova s-a
înfăptuit în iarna 1943-1944, sub presiunea continuă a forţelor sovietice pe
direcţiile Doneţ-Nipru-Nistru-Bug-Prut. Au fost implicate esenţialmente
trupele germane reorganizate în zonă, în noile condiţii, Grupul de Armate
„Sud” şi îndeosebi Grupul de Armate „A”, care din aprilie 1944 şi-a schimbat
denumirea în Grupul de Armate „Ucraina de Sud”. În perioada de referinţă au
acţionat în zona dintre Bug şi Nistru doar 5 divizii române (5, 14, 15, 21 şi 24
infanterie) toate aflate în subordinea Corpului 3 armată şi destinate
supravegherii căilor de comunicaţii şi modurilor de cale ferată.
La 3 şi 4 martie 1944 s-au declanşat ofensivele Fronturilor 1, 2 şi 3 ucrainiene
sovietice, concretizate în atingerea Nistrului (18 martie), ocuparea
Cernăuţilor (29 martie) şi forţarea Prutului (26 martie), în punctele Ripiceni,
Stânca şi Şendreni. În asemenea condiţii, la 16 martie 1944 Directiva nr.45 a
M.St.M. român a reintrodus Armata 4 în stare operativă. De asemenea,
Armata 3 dispusă în dispozitiv pe litoralul Mării Negre între Bug şi Nistru s-a
retras la vest de fluviu. Spre sfârşitul lunii martie şi în luna aprilie 1944,
comandamentele german şi român au realizat o linie de rezistenţă în nord-
estul României, pe traseul Kuty-Paşcani nord-Iaşi nord-Chişinău-Dubăsari-linia
Nistrului, până la vărsarea în Marea Neagră, încredinţată Grupului de armate
„Ucraina de Sud”.
Comandat la început de generalul von Schorner, iar după 24 iulie 1944, de
generalul colonel Hans Friessner, grupul respectiv reunea iniţial Armata 17
germană (dispusă încă în Crimeea), Armata 3 română şi Armata 6 germană
(„Gruparea Dumitrescu”), Armata 4 română şi 8 germană („Gruparea Wöhler”)
şi forţe adecvate de rezervă.
Bătălia Moldovei a fost angajată la 20 august 1944, în urma ofensivei
dezlănţuite de fronturile 2 şi 3 ucrainiene de către forţele Grupului de armate
„Ucraina de sud”. Dispozitivul româno-german, străpuns iniţial de inamic, nu
a putut fi apărat până la capăt, iar puternicul aliniament Focşani-Nămoloasa-
Galaţi, nici nu a fost cazul să mai fie pus la încercare în urma loviturii de stat
de la 23 august 1944, soldată cu doborârea regimului Mareşalului Antonescu,
ruperea alianţei României cu Axa şi mai mult angajarea ei alături de Puterile
Aliate, în războiul împotriva Germaniei.
79
Luptele pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei
Declanşate la 22 iunie 1941, operaţiile militare desfăşurate de Armata 3
română (comandant generalul Petre Dumitrescu), Armata 4 română
(comandant generalul Nicolae Ciupercă) şi 11 germană (comandant Eugen
von Schobert) reunite în Grupul de armate „General Antonescu[i] au vizat
iniţial eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei. Până la 2 iulie
1941nu s-au desfăşurat acţiuni militare de anvergură. Luptele au avut
caracter local, rezumându-se la realizarea unor capete de pod la est de Prut şi
a unor mici incursiuni în dispozitivul inamic din nordul Bucovinei.
Trecerea la ofensiva propriu-zisă s-a declanşat la 2 iulie 1941, când condiţiile
au devenit favorabile, prin victoriile obţinute de armatele feldMareşalului
Gerd von Rundstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor
sovietice spre Main. Lovitura principală a fost executată de Armata 11
germană pe direcţia Iaşi-Moghilev. Armata 3 română a declanşat ofensiva la 3
iulie 1941, acţionând cu Brigăzile Corpului de munte spre capitala Bucovinei.
Până în seara zilei a eliberat Storojineţul, apoi la 5 iulie Cernăuţiul. Fără răgaz
înaintarea a continuat spre Hotin - eliberat la 8 iulie, după vcare a forţat
Nistrul între 17 şi 19 iulie şi a străpuns linia fortificată „Stalin”, îndepărtând
astfel forţele inamice ale graniţelor ţării.
Armata 11 germană, în compunerea operativă a căreia acţionau şi cinci divizii
române, au luptat în nordul şi centrul Basarabiei, pe direcţia Iaşi-Moghilev, iar
Armata 4 română la sud de masivul Corneşti. Executând lovitura principală cu
Corpul 3 armată, pe direcţia Albiţa-Chişinău-Dubăsari şi o acţiune de fixare cu
Corpul 5 armată la est de Fălciu, în capetele de pod Ţiganca, Epureni, Cania,
unde s-au desfăşurat cele mai grele lupte. În triunghiul Corneşti, Orhei,
Chişinău - poziţie strategică remarcabilă - luptele au fost extrem de crâncene,
trupele sovietice opunând o rezistenţă îndârjită. Masivul Corneşti nu a putut fi
străpuns decât în urma unei ample manevre realizată de Corpul 54 armată
german, în compunerea căruia luptau şi trei mari unităţi române, inclusiv
Divizia 1 blindată şi Corpul 3 armată română. În urma unei ample manevre
învăluitoare, la 16 iulie 1941 a fost eliberat Chişinăul - capitala Basarabiei. A
urmat o viguroasă acţiune de urmărire spre Nistru, trupele sovietice fiind
respinse pretutindeni, dincolo de fluviu. Eliberarea oraşului Cetatea Albă la 26
iulie 1941 încheia operaţia din Basarabia.
Printr-un comunicat al Marelui Cartier General român se anunţa întreaga ţară
că: „Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din
Carpaţi până la Marea Neagră suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”
[8]. Reîntregirea graniţei de est a ţării prin lupta a peste 400.000 militari
români (morţi, răniţi, dispăruţi) a anulat pentru moment consecinţele
brutalului ultimatum sovietic, redeşteptând românilor speranţa refacerii, dacă
nu altfel, prin luptă a vechilor fruntarii ale României Mari. Documentele de
80
arhivă şi mărturiile veteranilor de război elogiază fapte de eroism ale ostaşilor
români de toate gradele. Eroii noştri au înroşit cu sângele lor apele Prutului,
Bâcului, Răutului şi Nistrului şi au albit cu oasele lor tărâmurile Basarabiei şi
Bucovinei. La Cernăuţi şi Hotin, la Ţiganca şi Lăpuşna, la Chilia şi Cetatea
Albă, soldatul român a luptat şi a căzut pentru familia, vatra şi ogorul său
care-i fuseseră cotropite prin viclenie şi forţă.
Istorica poruncă „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” a fost receptată de întregul
neam românesc şi armata sa, ca un act curajos de dreptate şi patriotism.
Generalul Antonescu, care şi-a asumat responsabilitatea realizării prin luptă a
năzuinţelor de restabilire a hotarelor fireşti ale României, contestat sau
aprobat, atunci sau acum, rămâne în istoria ţării ca un militar de excepţie şi
un mare patriot, de numele căruia se leagă pe veci reîntregirea teritoriilor
româneşti din nord-est, ciuntite în vara anului 1940.
Istoria consemnează adevărul că participarea armatei române alături de cea
germană la bătălia pentru eliberarea Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei
şi Ţinutului Herţa, între 22 iunie şi 26 iulie 1941, a fost un act legitim şi de
necontestat. Teritoriile străvechi româneşti din nordul şi răsăritul ţării, cu o
suprafaţă de 50.762 km2 şi o populaţie de 3.776.000 locuitori, în majoritate
români, răpite prin forţă şi dictat, cu un an în urmă, au fost readuse la Patria-
mamă.
Dincolo de Nistru, eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei nu a
însemnat sfârşitul participării armatei române la război. Motivând buna
desfăşurare a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului, Hitler a solicitat
printr-o scrisoare generalului Antonescu, la 27 iunie 1940, continuarea de
către armata română a acţiunilor militare dincolo de Nistru. Răspunzând
solicitării lui Hitler, Ion Antonescu îi transmitea: „Vă confirm şi acum că voi
merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui
duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus. De aceea, nu
pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe
un nou teritoriu. [...] Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că
slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru,
dar şi comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la
întemeierea noii soarte în Europa”[9].
Acceptând necondiţionat cererea lui Hitler, Conducătorul Statului român a
precizat că face acest lucru pentru a obţine sprijinul Germaniei în vederea
reîntregirii graniţei de vest a ţării, răşluită de Ungaria în 1940, prin
samavolnicul Dictat de la Viena. Decizia de trecere a Nistrului a fost unul din
cele mai contestate hotărâri ale generalului Antonescu, atât în epocă, cât şi în
istoriografia contemporană. De aceea, generalul a simţit nevoia să se justifice,
prezentând acele argumente de ordin politic, militar şi moral, de acum în
mare parte împărtăşite de majoritatea istoricilor, mai ales cei militari. În
81
şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, Antonescu afirma: „În
circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră?
Pe germani. Ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. [...] Şi în lupta pe
care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii după ce au luat
Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat
că ne-ar fi dat-o la pace englezii? Puteam să fi stat cu braţele încrucişate când
germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să mi se dea Basarabia de către
englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia şi
Bucovina de la ruşi. [...] Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane
puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea
mea, mă opresc aici. [...] Ar însemna să dezonorez şi armata şi poporul român
pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă duc până la Nistru şi să le fi
spus nemţilor apoi: la revedere!”[10].
De fapt, angajarea trupelor române la est de Nistru începuse înainte de
amintitul schimb de scrisori Antonescu - Hitler. Armata 3 română,
subordonată Armatei 11 germane, a participat la luptele pentru forţarea
Nistrului şi străpungerea liniei fortificate „Stalin” între 17-20 iulie, iar de la
începutul lunii august, a fost angajată pe malul stâng al Bugului. Concomitent
au trecut Nistrul şi diviziile 6, 8, 13 şi 14 infanterie care acţionau în cadrul
Grupului 30 armată german, urmate în noaptea de 5 spre 6 august, de Divizia
1 blindată şi apoi de marile unităţi ale Armatei 4, care au fost dirijate spre
Odessa[11]. Urmărirea inamicului dincolo de Nistru s-a executat prin lupte
frecvente cu ariergărzile acestuia, cele mai grele desfăşurându-se la Karpovo,
Vierhovca, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka etc. Înfrânte şi în zona Ananiev
de Armata 11 germană, forţele sovietice au fost obligate să se retragă spre
sud-est către Nikolaev şi Voznesensk, pe Bug, unde Armata 3 a ajuns la 10
august 1944. Acţiunile ulterioare au fost determinate de o nouă cerere pe care
Hitler a adresat-o generalului Antonescu la 14 august, după întâlnirea lor de
la Berdicev de la începutul lunii august, când au pus bazele viitoarei
colaborări militare româno-germane, hotărând ca trupele române să continue
ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de
Conducătorul Statului român, Armata 3 a reluat, la 20 august, înaintarea spre
Nipru, unde a respins la nord de Berislav, între 1 şi 15 septembrie, încercările
forţelor sovietice de a trece la est de fluviu în flancul şi spatele Armatei 11
germane. Cele mai grele lupte s-au dat la Fisch şi Sablukovka (3-5
septembrie), Balka (5 septembrie), Leontievka (7 septembrie) şi Gavrilovka (9
septembrie)[12].[ii]
În timp ce Armata 3 română executa misiunea de acoperire pe Nipru, Armata
11 germană a forţat fluviul la Berislav la 30 august, îndreptându-se cu
Corpurile 30 şi 49 armată spre aliniamentul întărit dintre Balki şi Melitopol, la
sud de marele cot al Donului, în timp ce Corpul 54 armată înainta spre
Crimeea. La 15 septembrie, Armata 3 română a trecut şi la Niprul deplasându-
82
se spre est, până la 22 septembrie, când Corpul de munte a primit ordin să
înlocuiască Corpul 49 armată german aflat în încleştare cu inamicul la sud de
Balki, în vederea deplasării acestuia spre Perekop.
Corpul de cavalerie a primit noi misiuni de luptă la sud de Veseloe, fiind
intercalat între două divizii germane. Între timp, chiar în ziua în care Armata
11 germană declanşa ofensiva spre istmurile Crimeii, s-a produs un puternic
contraatac cu tancuri şi infanterie pe întregul front dintre Balki şi Melitopol,
cu scopul de a pătrunde în flancul stâng şi în spatele trupelor germane care
înaintau spre Perekop. După luptele de la sfârşitul lunii septembrie, printr-o
contraofensivă puternică, la începutul lunii octombrie, sprijinită şi de Grupul
blindat „von Kleist” dinspre Zaporoje, armatele sovietice aflate la nord de
Marea de Azov au fost înfrânte.
Bătălia Odessa[13]. În timp ce armatele 3 română şi 11 germană
pătrundeau în Crimeea, Armata 4 română, comandată de generalul Nicolae
Ciupercă a fost angajată în luptele pentru cucerirea Odessei, principala bază
terestră şi aeronavală sovietică în bazinul Mării Negre. Situată la doar 15 km
de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi 400 km de Bucureşti
şi zona petroliferă a Văii Prahovei, Odessa reprezenta un real pericol pentru
România[14]. A fost şi acesta un motiv pentru care generalul Ion Antonescu
(de la 22 august 1941 - Mareşal) a cerut lui Hitler ca în operaţia Odessa să fie
angajate în principal forţe române. Începută la 8 august, imediat după
întâlnirea de la Berdicev dintre Hitler şi Antonescu, operaţia ofensivă a
Armatei 4 română la fost finalizată la 16 octombrie 1941, după două luni de
lupte extrem de grele, într-un teren bine fortificat şi apărat de trupe de elită
ale Armatei de litoral sovietice.
În concepţia Marelui Stat Major român stabilite prin Directiva Operativă nr.31
se prevedea realizarea de către Armata 4 a unei manevre combinate - o
lovitură frontală cu marile unităţi ale Corpului 3 şi alta de învăluire şi
întoarcere cu forţele Corpului 5 armată[15]. Lupte grele cu pierderi
incomensurabile de ambele părţi s-au desfăşurat succesiv de-a lungul lunilor
august - octombrie, pentru străpungerea celor trei linii fortificate ale
citadelei[16]. În după amiaza zilei de 16 octombrie 1941, trupele române au
intra în Odessa, punând stăpânire pe oraş. A fost anihilat astfel, capul de pod
sovietic din zonă, îndepărtându-se pericolul ce ameninţa continuu spatele
grupării de forţe germano-române ce opera la flancul drept al frontului est-
european. Victoria obţinută de armata română la Odessa a sporit securitatea
obiectivelor de importanţă strategică de pe teritoriul României împotriva
aviaţiei şi flotei sovietice. Imobilizarea unor importante forţe terestre inamice
(peste 100.000 de oameni), de aviaţie precum şi a majorităţii flotei de război şi
comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune
forţelor germane care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în
apropierea Donului. De asemenea, au fost eliminate posibilităţile de acţiune
83
ale inamicului în spatele flancului drept al trupelor române şi germane, care
acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii.
Având o importanţă strategică incontestabilă în evoluţia viitoarei a operaţiilor
militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de
la Odessa a relevat pe lângă virtuţile ostăşeşti ale militarilor români şi multe
neajunsuri din conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în
special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Pierderile
nepermis de mari suferite de armata română la Odessa[17], l-au determinat
pe Mareşal, în primul rând să-l destituie, chiar în timpul acţiunilor de luptă, pe
comandantul Armatei 4, generalul Nicolae Ciupercă, înlocuindu-l cu generalul
Iosif Iacobici, apoi după încheierea operaţiei să ordone M.St.M. efectuarea
unei ample anchete a cauzelor neajunsurilor manifestate în timpul operaţiei.
În documentul întocmit se evidenţia că pe lângă unele cauze specifice
teatrului de operaţii (în special celor referitoare la situaţia terenului) au
existat cauze profunde privind încadrarea, organizarea, instruirea şi dotarea,
avându-şi sorgintea încă din perioada interbelică.
Documentul întocmit de experţii M.St.M. a fost amplu dezbătut cu toţi
comandanţii de mari unităţi. O astfel de analiză întreprinsă personal de
Mareşal la Şcoala Superioară de Război cu factorii de comandă până la nivelul
comandanţilor de divizii, se constituie într-un adevărat rechizitoriu la adresa
celor care nu au asigura în perioada interbelică, conducerea statului şi a
armatei, condiţiile necesare pregătirii armatei. „Roadele greşelilor comise
timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamente
nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a dus la
nepregătirea subofiţerilor şi soldaţilor. Totul se înlănţuie într-un organism.
Conducerea politică a statului şi, în consecinţă, cea militară nu putea duce
decât la ceea ce a dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: Ce facem?
Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la capăt şi lucrat serios”
(Mareşal Ion Antonescu)[18].
După ce îşi prezintă punctul de vedere cu privire la măsurile grabnice de
adoptat, Mareşalul continua: „Iată ce avem de spus pe marginea acestui
rechizitoriul teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi - oamenii politici
şi regele Carol - care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca
alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea
este că poporul este victima”[19]. Alături de înfruntările militare propriu-zise,
specifice războiului clasic, acţiunile de la Odessa au relevat prezenţa în luptă
a partizanilor şi a unei vaste reţele de catacombe pe întreaga suprafaţă a
localităţii (75 km2), în care s-au refugiat după ocuparea oraşului partizani,
agenţi N.K.V.D., comunişti fanatici şi alte elemente subversive care au
organizat şi executat numeroase acţiuni teroriste asupra trupelor române. În
acest context, atentatul executat asupra comandamentului Diviziei 1
84
infanterie, în după amiaza zilei de 22 octombrie, a fost cel mai sângeros,
provocând pierderea a 135 de persoane, militari şi civili, între care chiar
comandantul diviziei, generalul Ioan Glogojanu[20].
Impactul emoţional provocat a fost extrem de puternic. Sub impresia
masacrului, considerând nu fără temei, că atentatul a fost provocat de
comunişti, între care se aflau şi mulţi evrei. Mareşalul a dispus represalii
împotriva acestei etnii şi a comuniştilor de orice etnie. Nu se cunosc nici până
acum, consecinţele exacte ale ordinului de represalii, oricum acestea sunt
realităţi tragice evidente, care nu trebuie ignorate, ci analizate cu
obiectivitate, prin studierea şi coroborarea tuturor documentelor epocii.
Odată cu încheierea operaţiei Odessa, a încetat în linii mari şi Campania
anului 1941, companie în care atât în Basarabia, Bucovina şi Odessa, prin
efortul său uman şi material, prin capacitatea sa combativă, armata română se
înfăţişa deja ca a treia prezenţă militară pe frontul de est.
------------------------------------------
[1] A.Hillgruber, op.cit., p.165.
[2] Ibidem, p.168.
[3] A.Simion, op.cit., p.141.
[4] Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, op.cit., p.59.
[5] Ambele documente sunt publicate în „Monitorul Oficial” nr.145, partea I, din 23 iunie
1941.
[6] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi
Civilizaţie Europeană, 1995, p.20.
[7] Grupul de Armate „General Antonescu” era compus din cele trei armate, având în
subordine 10 comandamente de corp de armată (7 române şi 3 germane) cu 24 de divizii (16
române şi 8 germane), 3 brigăzi de munte române, 4 brigăzi de cavalerie române, 2 brigăzi de
fortificaţii române şi alte unităţi de diferite arme. Acţiunile de luptă au fost sprijinite de Flota
4 aeriană germană şi de gruparea aeriană de luptă română care avea 3 flotile de aviaţie de
vânătoare, 1 flotilă de hidroaviaţie, escadrile de recunoaştere, legătură, observaţie, artilerie,
antiaeriană, era reprezentată în zona de operaţii prin grupuri cu un total de 12 divizioane.
Marina Militară Română dispunea de 39 nave de luptă mai importante, din care 22 la Marea
Neagră şi 19 la Dunăre. Efectivele totale ale armatei române angajate în luptă însumau
473.103 militari (armata de uscat – 402.747; aeronautica – 56.176, marina – 14.180) -
cf.general de corp de armată (r) Vasile Bărboi, Eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a
Ţinutului Herţa, în Dosarele istoriei, an.IV, nr. 7(35), 1999, p.20.
[8] Alesandru Duţu, România în război, în Dosarele istoriei, An IV, nr.9(37), 1999, p.48.
[9] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului. 1941, Editura Albatros, 1995, p.97-
98.
[10] Stenogramele …, vol.IV, p.569.
[11] Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise, Mareşalul Antonescu la
Odessa, Editura Paideea, Bucureşti, 1999, p.58 şi urm.
85
[12] Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi în Caucaz, în Dosarele Istoriei, An IV, nr.7(35),
p.30.
[13] Ample detalii despre această operaţie executată aproape în exclusivitate de armata
română, de văzut în Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Zodian Vladimir, Leonida Moise, op.cit.
[14] Vezi detalii în Ibidem, p.52-53.
[15] Coordonatori Colonel dr.Alesandru Duţu, col.dr.Petre Otu, Pe ţărmul nord pontic (17 iulie
1941 – 4 iulie 1942), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p.92-93.
[16] Comandor Jipa Rotaru, lt.col. Octavian Burcin, mr.Vladimir Zodian, Mareşalul Ion
Antonescu. Am făcut războiul sfânt împotriva bolşevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994,
p.162-178.
[17] Pierderile în oameni ai armatei române la Odessa s-au cifrat la 90.020 militari (morţi,
răniţi, dispăruţi), astfel: ofiţeri – 3.435 (28,5%), din totalul celor angajaţi; 1.385 subofiţeri
(14%); 85.200 trupă (26,7%); pierderi materiale – 58 avioane (9% din totalul angajat); 336
mitraliere, 49 de tunuri anticar; 19 care de luptă (11%); 102.050 arme infanterie; 956 puşti
mitralieră; 115 aruncătoare uşoare de mine; 15 tunuri de câmp; 12 tunuri şi obuziere grele
(A.M.R., fond Microfilme, rola P II, 5224, C.202).
[18] A.M.R., fond Microfilme, rola P II, 1.1004, C.328-329.
[19] Ibidem.
[20] Idem, J.O., Armata 4, partea a II-a, f.294.
86
Crimeea
Cucerirea de către trupele germano-române a Crimeii, în toamna – iarna 1941
a fost rezultatul unei schimbări inopinate dictate personal de Hitler în planul
general de operaţie, care conform ordinelor iniţiale ale războiului fugar, aveau
drept obiectiv strategic Moscova. Încă din august 1941, într-un ordin dat pe
data de 21, Hitler preciza: „Cel mai important obiectiv care trebuie îndeplinit
înainte de venirea iernii nu este capturarea Moscovei, ci cucerirea Crimeii şi
regiunii industriale şi miniere a Doneţului, precum şi întreruperea
aprovizionării ruşilor cu petrol din Caucaz /…/ cucerirea peninsulei Crimeea
este de cea mai mare importanţă pentru asigurarea aprovizionării noastre cu
petrol din România”[1]. Mai mult, peste numai două zile, atunci când
generalul Heinz Guderian încerca printr-o ultimă intervenţie să-l determine pe
Hitler să ordone reluarea înaintări trupelor blindate spre Moscova, acesta i-a
oferit aceleaşi argumente de ordin economic, subliniind că mai presus de
orice, Crimeea trebuia cucerită pentru a elimina astfel „acest portavion
sovietic susceptibil de a ataca puţurile petroliere din România”[2].
Ofensiva germană în Crimeea a fost declanşată la 24 septembrie, prin
atacarea Istmului Perekop, fiind oprită de sovietici la 29 septembrie şi la 11
octombrie, după încheierea victorioasă a acţiunilor de la nord de Marea de
Azov. Acum Corpul 54 armată german şi Detaşamentul colonel Radu Korne au
înaintat spre Perekop, iar Corpul 30 german spre istmul Salkovo. După zece
zile de lupte grele, diviziile germane au străpuns puternicele poziţii fortificate
ale Armatei Roşii şi trecând la urmărire au cucerit Simferopolul, la 1
noiembrie trupele germano-române înaintând apoi spre Feodosia, Yalta şi
Kerci.
Corpul de munte român care străpunsese poziţiile fortificate din istmul
Genicesk au fost îndreptate spre sudul peninsulei, cu Brigada 1 munte la
Aluşta şi Sudak şi Brigada 8 cavalerie spre Kerci. În condiţii deosebit de dure,
de iarnă, trupele româno-germane au reuşit, până la 14 noiembrie, să
cucerească portul Kerci, alungând trupele sovietice din peninsula cu acelaşi
nume, concomitent încercuind Sevastopolul. Au urmat amplele acţiuni de
desantare executate de trupele sovietice la Kerci şi Feodosia şi stoparea
înaintării forţelor germano-române spre Sevastopol, capitala peninsulei
Crimeea. Von Manstein, comandantul frontului, a ordonat în aceste condiţii,
trimiterea în zonă a noi forţe, Brigăzile 8 cavalerie şi 4 munte române şi
Detaşamentul român colonel Radu Korne.
87
S-au dat lupte crâncene, în urma cărora înaintarea sovietică la extremitatea
estică a peninsulei Kerci a fost stopată până la 13 ianuarie 1941, permiţându-
se astfel comandamentului german să introducă noi forţe în teatrul de
operaţii: Diviziile 10 şi 18 infanterie române şi 132 şi 170 germane. La 15
ianuarie 1942, concomitent cu o nouă debarcare efectuată la Sudak, inamicul
a reluat ofensiva, încercând să debuşeze în nord şi est pentru a întoarce
frontul trupelor germano-române şi a face joncţiunea cu forţele de la
Feodosia. Acţiunea ofensivă a Armatei Roşii a fost anihilată până la 28
ianuarie, prin intervenţia fermă a Detaşamentului colonel „Kukser”, constituit
din trupe mixte germane şi române. Sovieticii au concentrat noi forţe în zonă,
întărindu-şi frontul pe poziţiile de la Parpaci, de unde au declanşat o primă şi
puternică ofensivă la 28 februarie 1942 cu efortul principal în zona de acţiune
a Diviziei 18 infanterie, la Djantora şi parţial în zona de acţiune a Diviziei 46
germane, divizia român suferind o gravă înfrângere, ceea ce a provocat
reacţia dură a Mareşalului, care apreciind că „vina o poartă numai
comandanţii şi comandamentele”, a dispus măsuri dure, inclusiv destituirea
comandantului Diviziei. Situaţia tensionată şi imprevizibilă din timpul iernii a
fost aplanată de victoriile obţinute odată cu sosirea primăverii, iniţial pe
frontul din peninsula Kerci, apoi, în înaintarea spre Sevastopol, obiectivul
principal al ofensivei germano-române din Crimeea.
Comandamentul german a hotărât să elimine definitiv prezenţa forţelor
sovietice din peninsula Kerci. În acest scop, Armata 11 germană, care avea în
compunere şi Corpul 7 armată român, comandat de generalul Florea
Mitrănescu, a declanşat la 8 mai 1942 o puternică ofensivă. Desfăşurată pe
parcursul a 12 zile (8-20 mai), ofensiva germană a reprezentat un deplin
succes, trupele sovietice fiind alungate definitiv din peninsula Kerci, armata
germană deschizându-şi astfel drumul spre Sevastopol. În aprecierea
generalului Platon Chirnoagă, şeful de stat major al Armatei 3 române[3], una
dintre cele mai autorizate personalităţi ale armatei române, care a participat
nemijlocit la evenimente, bătălia din peninsula Kerci a fost de concepţie
„napoleoniană”. Victoria de la Kerci a creat condiţiile necesare declanşării
asaltului final asupra fortăreţei Sevastopol care rezista în încercuirea de la 21
noiembrie 1941. În concepţia feldMareşalului von Manstein, având în vedere
tăria obiectivului, pentru cucerirea Sevastopolului urma a se executa o
puternică pregătire de artilerie şi puternice bombardamente de aviaţie,
urmate de două lovituri convergente, executate de cele două corpuri de
armată germane şi o acţiune de fixare a inamicului în zona centrală a frontului
cu Corpul de munte român.
Asaltul a început la 7 iunie 1942, la orele 2.30, după o masivă şi îndelungată
pregătire de foc care începuse încă din 2 iunie, în condiţiile în care, la rândul
lor, trupele sovietice au executat intense trageri de artilerie asupra bazelor de
plecare la atac germane. În pofida fortificaţiilor aproape inexpugnabile ale
88
cetăţii şi a rezistenţei puternice opuse de inamic, Divizia 1 munte a cucerit
înălţimile Fedjukini şi Gaytani, iar Divizia 4 munte, introdusă în luptă la 14
iunie în locul unei divizii germane grupul de cazemate situat la vest de
înălţimile Bastion II Kegel etc. În faza finală a bătăliei în care deja forţele
sovietice se retrăseseră din poziţiile fortificate între înălţimile Sapun şi
Sevastopol, comandamentul german a scos cele două divizii germane de pe
direcţia de efort spre oraş şi le-a deplasat spre flancul sudic, cu misiunea de a
cuceri înălţimile situate la nord de Balaklava, pentru a înlesni înaintarea
Corpului 30 armată german spre Herson, punctul cel mai întărit la sud de
Sevastopol. Intenţiile germanilor de a înlătura participarea românilor la faza
finală şi decisivă a asaltului a fost sesizat de comandantul Armatei 3 română,
care a cerut imperativ ca trupele sale să nu fie desconsiderate şi
marginalizate, după ce luaseră parte cu tot elanul şi vitejia lor la luptele
victorioase de până acum în peninsulă. Aceasta a făcut ca Divizia 4 munte
română ţinută până atunci în rezerva Corpului 54 armată german, să fie
reintrodusă către 1 iulie în linia întâi, între Diviziile 20 şi 50 germane,
participând astfel la asaltul final al Sevastopolului, care a căzut la 4 iulie 1942.
În semn de apreciere a contribuţiei substanţiale a armatei române la cucerirea
Sevastopolului, generalul Hansen, şeful Misiunii Militare germane, a dispus ca
tricolorul românesc să fie arborat pe cea mai înaltă clădire din Sevastopol,
monumentul comemorativ al războiului din 1854-1855 (războiul Crimeii - n.n.).
Deplin satisfăcut de victorie, Mareşalul Antonescu adresa în acele zile
generalului Gh.Avramescu, comandantul Corpului de munte, o elogioasă
telegramă în care scria: „Lupta pentru cucerirea Crimeii luând sfârşit după
glorioase bătălii şi grele sacrificii, Patria, prin mine, vă exprimă gratitudinea
şi recunoştinţa ei. [...] Arătaţi generalilor, ofiţerilor şi soldaţilor care au luptat
la Feodosia, Eupatoria, Kerci şi Sevastopol toată admiraţia şi toată
recunoştinţa mea. Ei au înscris în Crimeea una din cele mai glorioase pagini
din istoria neamului nostru şi prin aceasta au binemeritat de la Patrie”[4].
La rândul său, Feldmareşalul von Manstein, comandantul trupelor româno-
germane din Crimeea îi telegrafia Mareşalului Ion Antonescu: „Diviziile
româneşti pe care am avut onoarea să le conduc aici, şi-au îndeplinit întreaga
datorie şi prin cucerirea Balaklavei, au adăugat noi frunze de lauri la cununa
gloriei. Au contribuit în mod esenţial la succes: cucerirea înălţimilor
principale din jurul Bastionului II, atacat într-un extrem de greu teren
păduros, precum şi asaltul asupra înălţimii Sapun efectuat de divizii
româneşti. O altă divizie română a pătruns, împreună cu marile unităţi
germane în Sevastopol. Mă gândesc cu profundă recunoştinţă la jertfele
diviziilor din Corpul de munte român aduse pentru victoria comună din
Crimea”[5]. Şi jertfele armatei române nu au fost puţine, pierderile armatei
noastre la cucerirea Sevastopolului s-au cifrat la 260 ofiţeri şi 8.194 subofiţeri
şi trupă.
89
Harkov - „Bătălia de iarnă”
Concomitent cu luptele din Crimeea, în prima jumătate a anului 1942, aprige
încleştări s-au derulat şi la sud de Harkov, unde forţele sovietice pătrunseseră
în decembrie 1941 după ruperea frontului la Izium, pe Doneţ, până pe
aliniamentul Novo Komo-vest Lozovaia-Samoilovka-Braghimovka, realizând
un intrând cu o lăţime de 30-40 km est de Krasnograd, ameninţând serios
cele două centre vitale de la vest de Doneţ: Harkovul şi Dniepetrovskul.
Pentru a izola forţele sovietice în intrândul realizat, neavând suficiente forţe
de rezervă în zonă, comandamentul german a făcut apel la generalul Petre
Dumitrescu, comandantul tuturor forţelor aflate la est de Nistru, a căror
misiune era paza litoralului Mării Negre şi a teritoriului dintre Nistru şi Nipru,
precum şi legătura şi urmărirea operaţiilor unităţilor Corpului 6 român de la
Harkov, ale Corpului de cavalerie în misiunea de siguranţă întins pe malurile
Mării de Azov între Taganrok şi Genicesk şi al Corpului de munte în
Crimeea[6].
Au fost trimise imediat Diviziile 1 şi 2 infanterie, ce alcătuiau Corpul 6 român
sub comanda generalului Corneliu Dragalina, ce luaseră parte la ultimele
lupte de la Odessa, iar la momentul respectiv se aflau în plin proces de
refacere, nefiind pe deplin apte pentru misiuni operative şi Detaşamentul de
schiori colonel Rotta. Ulterior, în lunile de primăvară au mai fost aduse două
divizii române, 4 şi 20 infanterie. Marşul pentru ocuparea poziţiilor pe o
distanţă de 450 km şi geruri de - 30 0 şi luptele duse de ostaşii noştri s-au
desfăşurat în condiţii deosebit de grele şi drept urmare cu pierderi mari. Cea
mai grea luptă s-a dat în 20 februarie, când la un vertiginos atac inamic cu
infanterie blindată şi cavalerie, trupele române sau reuşit să oprească
inamicul pe linia Vasilievka-Samoilovka, apoi printr-un atac vertiginos la 23
februarie, să pătrundă 12 km în dispozitivul inamic.
Acţiunile unităţilor române, alături de grosul celor germane în zona Harkov a
permis Comandamentului Grupului de Armate „Sud” ca odată cu primirea
unor importante întăriri, în special în blindate, să reia ofensiva din poziţiile
avantajoase, în anul 1942. Prin confruntarea dintre marile unităţi de blindate
de la Nepokitaia la nord de Harkov, bătălia Harkovului a intrat în istorie, ca
una dintre cele mai mari bătălii de tancuri ale celui de-al doilea război
mondial.
La sud de oraş, după o pătrundere temporară de 50 km în dispozitivul german,
trupele sovietice au fost oprite la flancul stând al Corpului 6 armată român. La
17 mai Comandamentul german a iniţiat o contraofensivă de la sud spre nord,
pe direcţia Slaviansk – Izium, pentru a ajunge în spatele forţelor sovietice
aflate la sud-vest de Harkov, lucru definitivat până la 21 mai. Corpul 6 armată
român a avut misiunea de a ataca la nord şi la sud de Lozovaia. Rezistenţa
dârză opusă a făcut ca abia la 25 mai obiectivul să fie atins de Divizia 1
90
infanterie română. Ofensiva forţelor române a continuat apoi spre nord, la
Krasnapavlovka şi spre nord-est până pe valea Bereka, forţele sovietice fiind
fracţionate până la 30 mai 1942. Făcând bilanţul marii victorii de la Harkov,
Comandamentul german scria în Comunicatul din 30 mai: „Diviziile române,
sub conducerea generalului Dragalina, au luptat umăr la umăr cu trupele
germane şi au obţinut o nouă glorie pentru drapelele lor”, iar comandantul
Corpului 11 armată releva că „toate trupele s-au bătut cu cea mai mare
bravură”, iar participarea unităţilor armatei regale române şi anume a
Corpului 6 armată, sub conducerea generalului Dragalina, a Diviziilor 1, 2, 4
şi 20 şi a unităţilor neindivizionate ale Corpului 6 la această victorie, va
rămâne pentru totdeauna o pagină de glorie în istoria armatei române. Vitejia,
puterea de rezistenţă şi disciplina lor le asigură un loc de onoare între
naţiunile care apără cultura europeană împotriva acţiunii de nimicire a
bolşevismului. La rândul său, Mareşalul Ion Antonescu aprecia că Diviziile 1,
2, 4, 20 infanterie şi Detaşamentul „Colonel Rotta” au participat la „una din
cele mai mari bătălii din istorie”.
Stalingrad
Victoriile obţinute de armatele germano-române la Harkov şi Sevastopol l-au
determinat pe Hitler, ca în vara anului 1942, să ordone executarea unei ample
ofensive spre câmpurile petroliere din Caucaz şi spre Stalingrad. Bătălia
Stalingradului a avut o durată de 201 zile (de la 17 iulie 1942 la 2 februarie
1943) şi s-a desfăşurat în două perioade distincte: prima a reprezentat-o
ofensiva armatei germane între 17 iulie şi 18 noiembrie 1942, iar cea de a
doua între 19 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943, perioada contraofensivei
sovietice[7]. Hotărârea de declanşate a ofensivei a fost adoptată prin
Directiva nr.45 a Înaltului Comandament german, prin care se stabilea ca
Stalingradul şi câmpurile petrolifere din Caucaz să fie cucerite simultan de
grupurile de armate „B” – comandat de feldMareşalul Fedor von Bock, dirijat
spre Stalingrad şi Grupul „A”, comandat de feldMareşalul Wilhelm von List,
spre Caucaz. Cele două obiective importante se aflau pe direcţii divergente,
ceea ce a dus la dispersarea forţelor şi la crearea unui spaţiu între cele două
grupări de circa 500-600 km, supravegheat doar de o singură divizie
motorizată. Ca atare, concepţia ofensivei germane a constituit o eroare de
proporţii, care a avut consecinţe decisive asupra desfăşurării operaţiei
strategice.
Afluirea spre Stalingrad
La ofensiva germană au participat şi forţe române solicitate de Hitler încă din
iarna 1941-1942. Urmărind menţinerea colaborării cu cel de-al treilea Reich,
în scopul sprijinului german pentru recuperarea nord-vestului Transilvaniei,
Antonescu a acceptat fără rezerve cererea lui Hitler. Prima mare unitate
română, care a intrat din mişcare în dispozitivul ofensiv a fost Corpul 6
91
armată al generalului Corneliu Dragalina, cu patru divizii de infanterie, cu
misiunea de a urmări inamicul pe direcţia generală: Isium-Millerovo-
Zimleanskaia. Intrând în subordinea Armatei 1 blindate germane până la 19
iulie, când a fost subordonat Armatei 4 blindate, Corpul 6 a atacat la 8 iulie în
cooperare cu forţele de la flancul stâng al Corpului 44 german spre Karpovka,
cu Divizia 4 infanterie şi spre Svatovo cu Diviziile 1 şi 20 infanterie. În
condiţiile unei veri foarte călduroase, parcurgând zilnic 25-30 km, trupele
generalului Dragalina au ajuns la Don la 27 iulie, unde au intervenit rapid în
capul de pod de la Zimleanskaia, pe care l-a menţinut cu fermitate în pofida
atacurilor repetate ale inamicului. Ofensiva a fost reluată la 31 iulie, diviziile
române, în condiţiile unei călduri toride, într-un teren fără acoperire şi lipsit
de surse de apă, a reuşit ca numai în 6 zile să înainteze peste 130 km. la 6
august au ajuns pe valea Aksai, unde au constituit capete de pod la Salivski,
Doroteev, Şestakov şi Klikov, apoi pe valea Mişkova, unde la 12 august au
întâlnit o rezistenţă deosebit de puternică la contactul cu poziţia de apărare a
Stalingradului.
După lupte grele, cu pierderi importante de ambele tabere beligerante, la 30
august, Corpul 48 blindat, căruia i se subordona Corpul 6 român, a atins la
nord localitatea Seti, de la extremitatea centurii interioare de apărare a
Stalingradului. În cadrul acţiunii pentru cucerirea Stalingradului, Corpul 6 a
primit misiunea de a pătrunde cu un grup de forţe în zona de sud-est a
localităţii Krassnoarmeisk pentru a intercepta retragerea inamicului din
marele oraş de pe Volga, apoi a preluat de la trupele germane sectorul cuprins
între localităţile Mal Derebeţi, Dubovoi Ovrag, Andreevka, instalându-se în
apărare cu toate diviziile în eşalonul întâi, pe un front de 100 km.
Între timp Comandamentul sovietic, urmărind manevrarea flancului stâng şi a
spatelui Armatei 4 blindate, a acţionat ofensiv începând cu 29 septembrie,
inclusiv în sectoarele Diviziilor 1 şi 4 române. Iniţial, trupele române au
rezistat atacurilor, însă prezenţa tancurilor, urmate de infanterie transportată
a făcut ca ele să fie respinse. Situaţia avea să fie restabilită până la 1
octombrie, prin intervenţia în sprijin a Diviziei 14 blindate germane.
Conform aprobării Mareşalului Ion Antonescu, a doua mare unitate română
folosită în atacul general asupra Stalingradului, a fost Armata 3 română. În
luna august 1942, comandamentul Armatei 3 se afla în Caucaz, la
Slavjanskaia, cu misiunea de a conduce acţiunile marilor unităţi în înaintare
din zona Rostov, pe litoralul estic al Mării de Azov. La 31 august, generalul
Petre Dumitrescu a primit misiunea de a se deplasa între Kletskaia şi Suhoi
Doneţ, pentru a prelua de la trupele germane şi italiene, apărarea pe Donul
mijlociu. Înfrângând ultimele rezistenţe sovietice până către 6 septembrie,
cele 11 divizii ale Armatei 3, unele dintre ele angajând încă lupte grele la
Taman şi Novorossijsk, altele afluind din ţară pe calea ferată, au debarcat în
zona Stalino, Volnovarca, Mariupol, deplasându-se pe frontul din Cotul
92
Donului. Afluirea trenurilor s-a desfăşurat între 8 august şi 2 octombrie. Au
făcut deplasarea în condiţii deosebit de grele, patru comandamente de corp de
armată (1, 2, 4 şi 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două
divizii de cavalerie (1 şi 7) şi Divizia 1 blindată. Ultimii 600 km până la front,
trupele române i-au parcurs prin marşul pe jos. Înlocuirea trupelor germane şi
italiene a durat 49 de zile, de la 12 septembrie la 1 noiembrie 1942, sub
presiunea ordinelor exprese ale Comandamentului Grupului de armate „B”
german care conducea operaţiile în zonă.
Graba în care s-a efectuat scoaterea din dispozitiv a trupelor germane şi
înlocuirea lor, a făcut ca să nu poate fi respectate ordinele Marelui Cartier
General român privind realizarea unui dispozitiv corespunzător pe două
eşaloane cu rezervele aferente, cu efecte dezastruoase în faza următoare a
luptelor. În plus, de la Morozovskaia, unde fusese instalat comandamentul
Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu,a iniţiat nenumărate
demersuri pe lângă generalul Wëichs, comandantul Grupului de armate „B”
pentru lichidarea celor două capete de pod sovietice de la Kletskaia şi
Serafimovici, din sectorul Armatei 3, din care Armata Roşie putea declanşa
operaţii ofensive de mare amploare. Demersurile au rămas fără nici un
rezultat, comanda supremă militară germană apreciind că nu se putea asigura
sprijinul de aviaţie al unei asemenea operaţii, toate eforturile fiind îndreptate
către Stalingrad. În aceste condiţii, apărarea Armatei 3 române se caracteriza
printr-un dispozitiv liniar cu densitate mică şi fără adâncime, fără lucrări
genistice dezvoltate. Armata nu avea suficiente mijloace blindate, de artilerie
grea, antitanc şi antiaeriene. O problemă alarmantă era aceea că nu s-au
putut asigura stocurile necesare de muniţii, carburanţi, prioritatea
transporturilor aparţinând trupelor germane. Comunicaţiile din zonă era
impracticabile pe timp de ploaie sau dezgheţ, cu poduri şi podeţe puţine şi
acelea şubrede. În plus, trupele au ajuns în raion obosite din cauza marşurilor
lungi, a frigului, datorită lipsei echipamentului de iarnă, care nu a putut fi
transportat la timp şi o hrană insuficientă. Până la 1 noiembrie Armata 3 a
încheiat înlocuirea trupelor germane şi italiene, cu misiunea de apărare, fără
gând de retragere, a unei zone largi de circa 150 km, între Logovski (15 km
nord-est de Kletskaia) şi Suhoi Doneţ în Cotul Donului[8].
A treia mare unitate română introdusă în frontul de la Stalingrad a fost
Armata 4. Înapoiată în ţară pentru refacere în toamna anului 1941, după
operaţia ofensivă de la Odessa, în toamna anului 1942, comandamentul
Armate 4 a fost remobilizat la Tiraspol şi a început deplasarea pe calea ferată
în zona Stalingrad. La 27 septembrie eşalonul întâi al comandamentului
armatei s-a instalat la Kotelnikovo (150 km sud-vest de Stalingrad), iar
eşalonul doi la Remontnaia (40 km sud-vest de Kotelnikovo). Iniţial,
comandamentului Armatei 1-a i-a revenit sarcina de a rezolva problemele de
asigurare materială pentru marile unităţi române, luând în subordine Corpul 6
93
armată, după ce acesta participase, în subordinea Armatei 4 tancuri germană,
la ofensiva pentru cucerirea Stalingradului şi Corpul 7 venit din ţară,
comandată de generalul Constantin Constantinescu Klaps. Armata 4 a primit
către sfârşitul lunii octombrie misiunea ca în compunerea Armatei 4 tancuri
germană să apere în Stepa Calmucă „fără gând de retragere”, o zonă largă de
circa 230 km, între sud-est Kegulka şi Beketovka (sud Stalingrad), pe un
aliniament situat la vest de lacurile Derbi, Barmanzok, Zaza şi Sarpa. În
condiţii de efor, aproximativ asemănătoare cu cele de la Armata 3, Armata 4 a
intrat în dispozitivul de apărare, la fel pe un singur eşalon, cu cele două
corpuri de armată. De aici, consecinţele grave care vor urma.
----------------------------------------
[1] Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea. 1941-1944, Editura Militară
Bucureşti, 1995, p.14-15.
[2] Ibidem, p.15.
3] General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei
Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944, Ediţia a I-a, Madrid, 1986, p.212.
[4] Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, op.cit., p.281-282.
[5] Ibidem, p.280.
[6] Constantin I.Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol.II, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.78.
[7] Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. De la

Stalingrad la Bătălia Moldovei. August 1942 - august 1944, Editura „Vasile Cârlova”,
[8] Veteranii, p.20.
94
Dezastrul de la Stalingrad. Intrată în dispozitivul de apărare din Cotul

Donului, în condiţiile improprii, dacă nu precare sesizate, Armata 3 va fi prima
mare unitate care va cunoaşte un adevărat dezastru. Acesta începe prin
declanşarea de către Armata Roşie în dimineaţa de 19 noiembrie 1941, la
orele 05.30, a unei puternice pregătiri de artilerie pe întregul front al armatei,
cu artileria de câmp şi grea, aruncătoare şi mai ales faimoasele Katiuşe, cu
efecte distructive masive asupra majorităţii unităţilor româneşti. Atacurile
sovietice cu infanteria şi tancurile ce au urmat, au fărâmiţat în timp scurt
apărarea Armatei 3, fără adâncime, lipsită de armament antitanc suficient şi
fără rezerve puternice. Cele mai puternice atacuri s-au produs în zona
Kletskaia şi la sud de Balşoi. Mai mult, nici diviziile 48 blindat germane
trimise în sprijinul Armatei 3, nu au mai ajuns, fiind dirijate în alte zone ale
frontului. Dezvoltând pătrunderile către sud, inamicul a reuşit în prima zi a
operaţiei să realizeze două spărturi în frontul Armatei 3 române: una la
centru, largă de 16-18 km şi adâncă de 15 km, care despica dispozitivul de
apărare, iar alta la aripa dreaptă, largă de 10-12 km şi adâncă de 35-40 km,
între Armata 3 română şi Armata 6 germană.
Cu toate măsurile de întărire a rezistenţei, spărtura de la centrul Armatei 3 a
fost adâncită, inamicul reuşind până la sfârşitul celei de a doua zi de atac (20
noiembrie) să încercuiască Divizia 1 blindată şi un grup de trei divizii de
infanterie (5, 6 şi 15) şi părţi din diviziile 13 şi 14 lipsite de muniţii şi
hrană[1].
Din resturile acestor unităţi încercuite a fost creat sub comanda generalului
Mihail Lascăr, Grupul „Lascăr” care în zilele următoare sperând în sprijinul
care din păcate nu a putut surveni, a făcut eforturi supranaturale pentru
ieşirea din încercuire, refuzând toate propunerile adversarilor de a se preda.
Rezistenţa Grupului „Lascăr” în încercuire şi tentativele de ieşire au fost de o
vitejie fără seamăn. În luptele cumplite din zona Galovski din 22-23 noiembrie,
trupele române care apărau satul au fost nimicite sau capturate, printre cei
luaţi prizonieri aflându-se şi comandanţii de divizii, generali Lascăr şi
Mazarini. Apoi, la 24 noiembrie, în urma atacului cu mijloace de infanterie şi
tancuri net superioare şi lipsit de sprijinul blindatelor germane, mutate peste
noapte în sprijinul Armatei 6 germane şi ea încercuită, a căzut în prizonierat şi
coloana generalului Sion, însăşi generalul comandant fiind răpus în luptă.
Puţinele forţe rămase din acest detaşament au reuşit să se retragă împreună
cu Corpul 48 blindat german, pe râul Cir, la Cernicevskaia. Un ultim mănunchi
de trupe române care au reuşit să se retragă spre Cir, a fost cel din
Detaşamentul colonel Ciupercescu alcătuit din Divizia 15 infanterie şi
95
Batalionul 1 infanterie din Regimentul 15 (Divizia 6) care, comandat de
maiorul Răscănescu, s-a angajat spre sud şi prin luptă a reuşit să ajungă la
Oblivskaia, pe râul Cir, cu tot efectivul şi armamentul.
La 24 noiembrie Armata 3 română, luând în subordine şi două detaşamente de
trupe germane a primit de la Grupul de armate „B”, ordinul de a opri
înaintarea inamicului pe râul Cir, între Rytschow şi Cernicenskaia, zonă în
care a rămas în apărare până la 26 decembrie 1942, când i s-a încredinţat o
nouă misiune de apărare pe Doneţ. Predând sectorul de apărare Corpului 2
Armată român comandat de generalul Nicolae Dăscălescu şi pus în subordinea
operativă a Grupului „general Hollidt”, începând cu 6 ianuarie 1943, Armata 3
a primit ordinul Marelui Cartier General român de a prelua administrarea,
îngrijirea şi reorganizarea unităţilor române scăpate unele în mare dezordine,
din dezastrul de la Stalingrad. Se încheia astfel operaţia de apărare a
Armatei3 române în Cotul Donului, printr-o gravă înfrângere, care a avut ca
efect nimicirea unor importante efective luptătoare şi pierderea aproape în
totalitate a materialelor şi tehnicii de luptă.
Concomitent cu ofensiva din Cotul Donului, Armata Roşie a dezlănţuit la 20
noiembrie, o puternică ofensivă la sud de Stalingrad în Stepa Calmucă, unde
se afla şi Armata 4 română cu Corpurile 6 şi 7 armată şi Divizia 20 infanterie,
având punctul de comandă la Kotelnikovski[2].
Lovitura principală a fost dată în zona Corpului 6 armată, cu un val de circa
150 tancuri. Cu toată rezistenţa dârză a trupelor mult încercatului Corp al
generalului erou Dragalina, până în seara primei zile a contraofensivei
sovietice, întregul front al Corpului 6 a fost dislocat. Marile unităţi lipsite de
mijloace blindate şi apărare antitanc au fost dezorganizate, parte încercuite şi
nimicite. Prin înfrângerea unităţilor Corpului 6,devenea foarte ameninţat şi
flancul stâng al Corpului 7 armată român. În a doua zi a operaţiei (21
noiembrie) inamicul a continuat înaintarea în Stepa Calmucă, lărgind şi
adâncind pătrunderea în dispozitivul Armatei 4 române.
De pe aliniamentul ocupat, Corpul 6 a încercat un contraatac cu Detaşamentul
„colonel Corne” împreună cu Divizia 29 infanterie moto germană. Fără sprijin
suficient de aviaţie care să fi lovit tancurile inamice, acţiunea a eşuat. În
această situaţie, comandantul Grupului de armate „B” a hotărât să predea
comanda operativă a armatei generalului C.Constantinescu Klaps, cu
misiunea ca în subordinea Armatei 4 tancuri germane „să menţină actualele
poziţii cu orice preţ”, fără a conta pe aducerea de întăriri germane, în totală
contradicţie cu misiunea transmisă de la Marele Cartier General „de a opri
pătrunderea inamicului pe un aliniament cât mai la est”.
Ivindu-se asemenea suprapuneri şi confuzii, comandantul Armatei 4 s-a
adresat Mareşalului Ion Antonescu, al cărui răspuns însă nu a avut darul să
96
clarifice situaţia. El ordona: „Principial, orice se va hotărî să se hotărască de
comun acord cu Comandamentul german”[3].
În zilele următoare situaţia pe frontul Armatei 4 se menţine gravă, una din
cauze constituind-o şi atitudinea categorică a comandamentului german de a
menţine aliniamentul şi a fi interzisă orice încercare de retragere şi
organizare a rezistenţei pe aliniamente noi. Conform celor comunicate de
Grupul de armate „B”, Hitler a ordonat: „Răspundeţi cu capul ca localitatea
Kotelnikovo să fie menţinută în orice condiţii până la ultimul om, fiind raionul
de plecare pentru o nouă operaţie pe direcţia Stalingrad, în scopul
depresurării Armatei 6”[4].
În acest condiţii, Armata 4 tancuri germană a transmis la 24 noiembrie
Armatei 4 română ordinul „de a rezista pe actuala poziţie pentru a acoperi
transporturile de trupe ce vor sosi în zonă, păstrând terenul din zona
localităţii Kotelnikovo; flancul stâng al Corpului 7 armată să fie repliat, pentru
a preveni acţiunile inamicului de a-l învălui”[5]. Pentru înlesnirea îndeplinirii
unei asemenea misiuni, Comandamentul Armatei 4 a fost mutat şi el la
Kotelnikovo. Aici, dat fiind temerea generalului C.Constantinescu Klaps,
transmisă la Bucureşti, despre inevitabilitatea nimicirii Armatei 4 („Eu ştiu că
armata mea va fi nimicită - raporta generalul Klaps şi Comandamentului
german - nu mai pot suporta ca inamicul să facă ce vrea cu unităţile armatei
mele”)[6], în ziua de 24 noiembrie a sosit ministrul român al Apărării,
generalul Constantin Pantazi şi şeful M.St.M., generalul Ilie Şteflea pentru a
pune de acord în legătură cu misiunile ce urmau, celor două comandamente:
român şi german[7].
Din păcate, lucrurile au luat o cu totul altă turnură după începutul lunii
decembrie, când de la o zi la alta agresivitatea atacurilor inamice asupra
marilor unităţi române a crescut. Aşa au fost acţiunile ofensive din 2, 3 şi 4
decembrie, cărora ostaşii români şi aşa aproape epuizaţi, le-au făcu faţă, aşa
încât s-au menţinut poziţiile ocupate, luându-se măsuri conform ordinelor
primite de la Comandamentul german pentru participarea la operaţia de
depresurare a grupării încercuite la Stalingrad.
După o nouă organizare de comandament, fiind înfiinţat un alt Grup de armate
„Don”, avându-l la comandă pe eminentul feldMareşal Erik von Manstein, cu
misiunea de a stabiliza frontul de la Stalingrad şi a acoperi retragerea
Grupului de armate „A” din Caucaz, s-a hotărât executarea a două
contralovituri puternice asupra Stalingradului, una din zona Kotelnikovo şi
cealaltă din zona Tormosin.
În cadrul grupării de la Kotelnikovo au fost stabilite, pe lângă trei mari unităţi
germane, 6 mari unităţi române (Corpurile 6 şi 7). Contralovitura a fost
declanşată la 12 decembrie 1942 şi în primele zile a înregistrat câteva
progrese. Însă, cu tot efortul germanilor, superioritatea sovietică era netă atât
97
în privinţa efectivelor, cât mai ales ca tehnici de blindate. În timp ce forţele
germane erau angajate în operaţia de depresurare a Armatei 6, trupele
sovietice ale frontului de sud-vest au înaintat spre Rostov, ameninţând să
intercepteze comunicaţiile Grupului de armate „Don”, cât şi ale Grupului de
armate „A” din Caucaz, condiţii în care, la 23 decembrie, contralovitura
grupării de la Kotelnikovo, la care participau şi forţele Armatei 4 române a
fost suspendată.
Cel mai nimicitor atac suferit de Armata 4 s-a petrecut la 26 decembrie, când
sprijinul blindat şi în tunuri antitanc german preconizat a fost inexistent şi
drept urmare într-o luptă inegală: infanteria română contra infanteria
motomecanizată şi tancuri sovietice, victoria a fost categorică de partea
Armatei Roşii, atât Corpul 6 cât şi Corpul 7, pentru a nu cădea ele însele în
încercuire, fiind nevoite să se retragă pe aliniamente succesive în adâncime.
Între 27 şi 30 decembrie replierea trupelor armatei s-a realizat pe noile
aliniamente sub protecţia ariergărzilor proprii, compuse din unităţi care mai
erau încă capabile de luptă, precum şi a Corpului 57 blindat german care
lupta în retragere de-a lungul căii ferate Kotelnikovo, Remontnaia, Rostov.
La 30 decembrie 1942, trupele române în retragere au ajuns la râul Manici, pe
care l-au trecut până la 1 ianuarie 1943, când ultimele elemente ale
Corpurilor 6 şi 7 au intrat în zonele de regrupare ordonate, de unde, după
câteva zile, au început deplasarea peste fluviul Don , spre zonele de refacere.
Pierzându-şi aproape complet capacitatea combativă, Armata 4 a trebuit să fie
scoasă din luptă la începutul lunii ianuarie 1943, cu toate că iniţial s-a
încercat folosirea ei în capul de pod de la Rostov.
Bătăliile celor două armate române în Cotul Donului şi Stepa Calmucă s-au
încheiat cu o mare înfrângere militară, pierderile fiind catastrofale.
Documentele din arhivele M.St.M., rapoarte, analize, situaţii statistice, sunt
edificatoare[8]. În forţe umane pierderile s-au cifrat la 140.000-150.000 de
oameni (morţi, răniţi, dispăruţi), iar pagubele materiale recunoscute ca cele
mai mari din întreaga perioadă a războiului sunt greu de cuantificat.
La fel de grave au fost consecinţele înfrângerii pentru situaţia internaţională
şi internă a României.
În Caucaz. Cucerirea Caucazului cu bogatele sale resurse, mai ales
petroliere, a intrat în atenţia lui Hitler, după acţiunile militare soldate cu
succesele cunoscute din Crimeea şi Harkov.
Încă de la 5 aprilie 1942, prin Directiva nr. 41, Führerul a hotărât ca,
concomitent cu ofensiva din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, executată de
Grupul de armate „B”, să desfăşoare şi o amplă ofensivă în Caucaz, acţionând
în acest scop Grupul de armate „A” comandat de feldMareşalul Wilhelm
List[9]. Această grupare de forţe avea în compunere Armatele 1, 4 tancuri şi
98
17 arme întrunite cu 13 divizii de infanterie, 5 de tancuri, 4 motorizate şi 3 de
cavalerie, sprijinite de 1.000 de avioane ale Flotei 4 aeriene. Cu aceste forţe
superioare celor ale Frontului „Sud” sovietic, Grupul de armate „A” a
declanşat ofensiva la 25 iulie 1941, executând lovitura principală cu marile
unităţi ale Armatelor 1 şi 4 blindate spre Stavropol şi Armavir.
Concomitent, Armata 17 comandată de generalul colonel Richard Ruof a
înaintat pe direcţia-Krasnodar-Tuapse. În timp scurt, frontul apărat de forţele
sovietice a fost rupt pe o distanţă de 170 km şi o adâncime de 80 km.
După forţarea Donului inferior, înaintarea rapidă a Armatei 17 germane spre
zona amintită şi a Armatei 1 tancuri spre zona petrolieră Groznâi-Baku,
Armata 4 tancuri fiind trimisă la Stalingrad, s-a impus asigurarea flancului
drept al acestei grupări de forţe, respectiv litoralului estic al Mării de Azov şi
al Mării Negre. În acest scop, la dispoziţia Armatei 17 germană a fost pusă
Armata 3 română, comandată în continuare de generalul Petre Dumitrescu, cu
Corpul de cavalerie cu trei divizii şi Corpul 1 armată, cu Divizia 2 munte şi
Divizia 298 germană. Comandamentele Armatei 3 şi Corpului 1 armată fiind
dislocate din luna august în Cotul Donului pentru a participa la bătălia
Stalingradului, Corpul de cavalerie a intrat din luna septembrie în subordinea
directă a Armatei 17 german, iar Divizia 2 munte în subordinea Armatei 1
blindate germane[10].
Aflându-se la mijlocul lunii iulie 1942 pe litoralul nordic al Mării de Azov,
Corpul de Cavalerie comandat de generalul Mihail Racoviţă, a primit ordin să
forţeze Donul în zona Rostov şi să acţioneze ofensiv spre sud sau pentru a
asigura flancul drept al grupării ce acţiona spre inima Caucazului şi a curăţa
toate rezistenţele inamice dintre Marea de Azov şi râul Kuban, pentru ca
ulterior să cucerească peninsula Taman şi portul Anapa. La 4 august a fost
forţat Donul, după care a fost înfrântă rezistenţa sovietică şi ocupat la 9
august portul Jeisk, obiectiv militar sovietic important în dispozitivul de
apărare de la Marea de Azov. În următoarele două zile a fost forţat canalul
Protoka şi a fost cucerit de către Regimentul 6 roşiori din Divizia 5 cavalerie,
oraşul Slavianskaia, victorie care a decis soarta peninsulei Taman şi deschidea
drumul spre portul Anapa. Luptele din această fază au avut un caracter de
urmărire şi lichidarea din mişcare a rezistenţei inamice, performanţele de
marş ale diviziilor de cavalerie fiind cu totul spectaculoase. În 11 zile s-au
parcurs 550 km, în etape zilnice de 50 km.
După forţarea şi a canalului Kurka, Corpul de cavalerie a cucerit, la 23 august,
oraşul Temriuk, de unde forţele principale au trecut la sud de Kuban, atacând
spre portul Anapa, pe care l-au ocupat la 31 august cu Divizia 9 cavalerie.
La 2 septembrie, în cadrul ofensivei generale germane declanşate în zona
centrală a Caucazului, Corpul de cavalerie a primit misiunea de a participa la
cucerirea peninsulei Taman. Divizia 5 cavalerie română care a fost angajată la
99
cucerirea Novorosiiskului, capitala peninsulei, a atacat oraşul dinspre sud-
vest, reuşind să pătrundă în interiorul său în zilele de 9 şi 10 septembrie.
Cucerirea peninsulei Taman a permis realizarea legăturii cu trupele germano-
române aflate în Crimeea, de unde au fost aduse în Caucaz încă trei divizii
române (10 şi 19 infanterie şi 3 munte) şi 4 divizii germane. În acest context s-
a efectuat o nouă organizare, Corpul de cavalerie cu diviziile 6 şi 9 şi Divizia
19 infanterie, precum şi Diviziile 3 munte şi 10 infanterie au intrat în
subordinea Corpului 5 armată german, comandat de generalul Karl
Allmendinger. În această structură, marile unităţi române au fost angajate în
luptele din regiunea muntoasă şi împădurită dintre Novorosiisk şi Krasnodar,
unde au acţionat până la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie
1942.
În timp ce Corpul de cavalerie acţiona în Taman, Divizia 2 munte, comandată
de generalul Ion Dumitrache, în subordinea Armatei 1 blindate germane a fost
angajată în operaţiile militare din Caucazul Central. După un marş anevoios
cu executarea unor misiuni de luptă specifice urmăririi coloanelor inamice în
retragere, nimicirea unor grupuri izolate, lichidarea unor rezistenţe locale
etc., străbătând 1.062 km, divizia a ajuns la 20 august pe râul Bakssan, în
zona localităţii Malka.
După forţarea cursului de apă şi realizarea unui cap de pod la sud de râu,
divizia generalului Dumitrache a fost angajată în luptele deosebit de îndârjite
din perioada 22 august – 2 septembrie, pentru cucerirea oraşului Nalcik.
Comportamentul luptătorilor români în această primă bătălie pentru Nalcik a
fost remarcabil. Generalul Ion Dumitrache consemna în ordinul de zi din 2
septembrie: „Ostaşi! Divizia 2 munte în avangardă spre Caucaz, cu dispreţ de
moarte a pătruns în valea şi peste râul Bakssan. V-aţi bătut aici înfricoşător 10
zile sub ploi şi grindini de foc. Aţi înălţat încă o dată drapelele mândrelor
noastre unităţi la gloria cea mai înaltă, cinstind astfel Patria şi Credinţa în
numele cărora suntem până aici”[11].
După victoria de la Nalcik, divizia română a trecut în apărare în zona Alagir-
Ordjonikidze, cu misiunea de a acoperi flancul Corpului 3 blindat german.
Lupte aproape continue au durat aici, mai multe săptămâni, în toamna anului
1942.
Prăbuşirea frontului Axei la Stalingrad s-a repercutat negativ şi asupra
situaţiei şi acţiunilor trupelor din Caucaz. Succesul contraofensivei sovietice
începută la 19 noiembrie şi insuccesul tentaţiei de depresurare a trupelor
germane şi române încercuite la Stalingrad, au creat pericolul blocării
grupării de forţe din Caucaz. În consecinţă, comandamentul german a ordonat
retragerea generală din regiune pe aliniamente succesive. Hărţuite
permanent de atacurile sovietice, Armata 1blindată germană a fost dirijată
spre Rostov, în câmpia ucraineană , iar Divizia 2 munte spre Kuban, cu o parte
100
din forţele germane blindate. Retragerea prin luptă a început la 22 decembrie
1942, la 4 ianuarie a fost evacuat Nalcikul, iar între 12 februarie - 9 octombrie
1943, Armata 11 germană şi forţele româneşti din subordine (Diviziile 2 şi 3
munte, 6 şi 9 cavalerie, 19 şi 10 infanterie), toate sub comanda Corpului 5
armată german au dus lupte în capul de pod Kuban, finalizate cu trecerea în
Crimeea, prin strâmtoarea Kerci. Retragerea Diviziei 2 munte a decurs
aproximativ 3 luni (22 decembrie 1942 - februarie 1943) în condiţii deosebit
de grele (viscole, temperaturi de -40°, atacuri permanente ale trupelor
inamice şi partizanilor), pe un itinerar de peste 1.000 km.
Ajungând în peninsula Taman, divizia a luat parte, începând de la mijlocul lunii
februarie, la luptele din această zonă, alături de trupele germane.
La fel de greu încercat a fost pe timpul retragerii şi Corpul de cavalerie român
care acţiona în centrul Caucazului. Intrat de la 11 ianuarie 1943 în subordinea
Corpului 44 armată german, a primit misiunea de a asigura comunicaţia
Georgievsk-Afipskaia-Holmskaia şi a opri pătrunderea inamicului spre
Krasnodar. În condiţiile ofensivei sovietice de la sud şi sud-vest de Krasnodar,
dintre 16 ianuarie - 20 februarie 1943, marile unităţi ale Corpului de cavalerie
(Diviziile 9 şi 6 cavalerie) s-au comportat exemplar, făcând, e adevărat, cu
greu, faţă unor atacuri violente, cu forţe superioare, reuşind să păstreze
aliniamentele ocupate. Despre toate acestea, Ordinul de zi al comandantului
Corpului de cavalerie din 20februarie, generalul Avramescu consemna:
„Perioada de la 16 ianuarie la 14 februarie înscrie în istoria Copului, ca cea
mai grea bătălie defensivă care s-a soldat cu un hotărâtor succes pentru
existenţa trupelor române şi aliate din Caucaz. La acest succes au contribuit
Divizia 9 cavalerie care a reuşit să nimicească forţe inamice infiltrate în
spatele liniei de luptă”, iar în încheierea ordinului se specifica: „Ostaşi ai
Corpului cavaleriei! Aţi înfrânt cu vitejia voastră un inamic mult superior
nouă. Prin faptele voastre aţi fost la înălţimea predecesorilor voştri … Prin
spiritul vostru de jertfă neprecupeţită, aţi consfinţit aliaţilor noştri şi chiar
lumii întregi, virtuţile legendare ale neamului nostru”[12].
După înfrângerea usturătoare suferită la Kursk-Orel, operaţie prin care Hitler
juca ultima carte pe frontul de est, armatele sovietice şi-au sporit forţele şi au
intensificat acţiunile de luptă pentru lichidarea trupelor Axei din Caucaz.
Acţiunile decisive ofensive, cu participarea a 5 armate sovietice s-au
desfăşurat în august - octombrie 1943, în capul de pod Kuban. Armata 17
germană având în structură 11 divizii germane şi 6 române reuşise să
amenajeze puternicii poziţii de apărare la sud de râul Kuban. Şase operaţii
ofensive, cu pierderi imense terestre şi aeronavale, a trebuit să desfăşoare
Armata Roşie, între 25 februarie şi 10 septembrie 1943, pentru a determina
hotărârea Comandamentului german să-şi evacueze trupele din peninsula
Taman spre Crimeea.
101
Prin măsurile adoptate de comandamentele german şi român, forţele
principale din capul de pod Kuban au reuşit să se sustragă principalelor
lovituri sovietice planificate pentru cea de a şasea şi ultima operaţie ofensivă
din Kuban, din septembrie 1943, au fost constituite multe poziţii succesive de
apărare la distanţa de 10-20 km. între ele, orientate cu faţa spre est şi cu
flancurile puternic întărite. Prin deplasarea mai ales pe timp de noapte de pe
o poziţie pe alta, s-a reuşit evacuarea Corpului de cavalerie român şi a
Corpurilor 4 (la flancul drept) şi 49 (la flancul stâng) ale armatei germane. În
total 11 divizii germane şi 5 române. Până la 1 octombrie, cu excepţia Diviziei
19 infanterie, marile unităţi române erau trecute în Crimeea.
Privind misiunile şi acţiunile de luptă executate de către marile unităţi române
pe timpul evacuării capului de pod de la Kuban, sintezele operative, dările de
seamă şi jurnalele de operaţii din arhivele militare, consemnează între altele:
„Corpul de cavalerie, luând în subordine la 15 septembrie, şi Divizia 4 munte
execută acţiunea de retragere, iniţial numai cu Divizia 4 munte, apoi cu
Divizia 19 infanterie şi Divizia 9 cavalerie, în sectorul de coastă. La 24
septembrie îşi termină misiunea în capul de pod Kuban şi trece în Crimeea în
zilele de 24 şi 25 septembrie 1943. marile unităţi din organica sa au fost
subordonate comandamentelor germane, astfel: Diviziile 9 cavalerie şi 4
munte Corpului 5 armată, iar Divizia 19 Corpului 49 vânători”[13].
Despre buna organizare şi modul surprinzător în care s-a efectuat evacuarea
marilor unităţi române în condiţiile unor necontenite acţiuni ofensive terestre,
navale şi aeriene ale trupelor sovietice, cel mai grăitor exemplu este cel al
Diviziei 19 infanterie, al cărui comandant era generalul erou Lăcătuşu, ultima
mare unitate română evacuată din Kuban. „Aceasta – se consemna în sintezele
operative – a reuşit prin manevre îndrăzneţe, să-şi evacueze întregul efectiv,
tehnica şi materialele din dotare, cu pierderi minime, făcând onoare ostaşului
român şi Patriei”.[i]
În plus, trebuie subliniat că unităţile Diviziei 19 infanterie, ca de altfel şi ale
altor mari unităţi române, au contribuit substanţial la realizarea misiunilor de
siguranţă şi acoperire, participând la respingerea unui atac sovietic cu
blindate în lungul coastei Mării Negre şi a încercărilor repetate de
străpungere a poziţiilor succesive de repliere, efectuate cu coloane de
blindate sprijinite de aviaţia tactică pe direcţiile Varenikovskaia, Pilenkovo,
Starotatarovkaia, la blocarea mai multor tentative de desantare în spatele
forţelor germane şi române şi de întoarcere a dispozitivului lor defensiv etc.
În actul de constatare trimis corpului de cavalerie în urma inspecţiei făcute în
zonă, în zilele de 29 septembrie - 1 octombrie, comandantul Armatei 3,
generalul Petre Dumitrescu, arăta între altele: „Exprim marea mea satisfacţie
marilor unităţi care în retragerea din Kuban au depus toată priceperea, râvna
şi devotamentul în îndeplinirea grelelor sarcini, reuşind să se evacueze cu
102
pierderi minime în oameni şi cu întreg materialul, nedezminţind nici de
această dată faima pe care şi-au creat-o în grelele lupte din trecut contra celui
mai înverşunat duşman al neamului românesc”[15].
Ultimele forţe ale Armatei 17 germane: Divizia 97 vânători şi regimentele 13
şi 91 vânători din Divizia 4 munte germană, care au avut şi rol de ariergardă,
au fost evacuate în Crimeea în noaptea de 8-9 octombrie. Până la 9 octombrie
a fost evacuat întregul cap de pod Kuban, fără ca Armata Roşie să se poată
opune acestei operaţii. Cu acel prilej, comandantul Armatei 17 germane,
generalul Jăneche, simţea nevoia să aprecieze: „Umăr la umăr cu grenadierii
germani au luptat unităţile româneşti care au adus un mare aport la luptele
de apărare din capul de pod Kuban”[16].
Performanţa noilor unităţi române în Kuban, de respingere a celor şase
operaţii ofensive sovietice şi debuşarea în condiţii bune în Crimeea, sub focul
terestru şi aeronaval sovietic, are la bază, între factorii decisivi pe care îi
putem considera şi astăzi drept factori ai tăriei unei armate moderne; moralul
ridicat al ostaşului român care cu tot ecoul nefavorabil al dramei de la
Stalingrad a rămas încrezător în comandanţii săi şi în misiunea de îndeplinit,
luptând la fel de bine în contraatac, ca şi în caz de încercuire; eroismul şi
dârzenie trupelor; spiritul de iniţiativă; priceperea şi destoinicia
comandanţilor.
------------------------------------------------
[1] Platon Chirnoagă, op.cit., p.208.
[2] Vezi, în detaliu, AlesandruDuţu, coordonator, Golgota Estului (iulie 1942 – martie 1944),
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.134 şi urm.
[3] Veteranii …, p.129.
[4] Golgota Estului, …, p.140.
[5] Ibidem, p.142.
[6] Ibidem, p.142.
[7] General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, Editura
Publiferom, Bucureşti, 1999, p.211 şi urm.
[8] Vezi A.M.R., fond 948, nr.733, f.542 şi urm.
[9] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.50.
[11] A.M.R., Microfilme, rola P II 2.1224, C.487.
[12] Idem, rola P II, 3.805, C.18.
[13] Idem, rola P II 2.213, c.550.
[14] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.97.
[15] Ibidem.
103
[i] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.97.
104
Din Crimeea spre ţară

În toamna anului 1943, iniţiativa strategică în răsăritul Europei, mai ales după
bătălia de la Kursk-Orel, fusese câştigată incontestabil de Armata Roşie.
Beneficiind de o netă superioritate umană şi materială[1], Comandamentul
suprem Stavka sovietic a proiectat şi derulat, începând din 10 octombrie
1943, ample operaţii ofensive pe întreg frontul de Est, care rămâne principalul
teatru terestru de acţiuni militare. Una dintre aceste operaţii, poate cea mai
importantă la vremea respectivă, a constituit-o acţiunea de încercuire şi
nimicire, cu participarea forţelor terestre, navale şi aeriene a trupelor
germano-române din Crimeea şi recucerirea peninsulei. După retragerea
forţelor germano-române în Crimeea, misiunea de apărare a peninsulei a fost
încredinţată de către Înaltul Comandament german Armatei 17 germane,
având în compunere două divizii germane şi şapte divizii române şi punctul de
comandă la Simferopol. Dispozitivul defensiv realizat în luna octombrie 1943
de către unităţile române şi germane era mai mult un dispozitiv de siguranţă
pe litoralul Crimeii şi a peninsulei Kerci, decât un dispozitiv de apărare,
deoarece zona de litoral era foarte întinsă (800 km), cu mult peste
posibilităţile celor nouă divizii române şi germane.
Acţiunile militare sovietice în Crimeea au fost declanşate la 24 octombrie
1943, când forţe ale Frontului 4 ucrainean, acţionând ofensiv spre vest, au
închis istmul Perekop, realizând un intrând în direcţia Armiansk şi un cap de
pod la sudul Mării Şivaş, în zona nord-vest Karanki, iar în primele zile ale lunii
noiembrie, o debarcare în extremitatea estică a peninsulei Kerci şi un cap de
pod la Eltigen. Pentru a stopa dezvoltarea capetelor de pod şi înaintarea
inamicului, Comandamentul german a hotărât aducerea unor forţe de la
marile unităţi aflate în siguranţa litoralului aparţinând Corpului de munte
român şi Diviziei 19 infanterie, constituindu-se în detaşament, sub comanda
bravului general Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 munte. Detaşamentul
general Dumitrache, ce totaliza: 7 batalioane de vânători şi infanterie şi 4
divizioane de artilerie, a dus lupte grele timp de aproape o lună, pentru a
interzice pătrunderea inamicului prin nordul Crimeii, iar la 12 decembrie
preda sectorul apărat cu străşnicie diviziilor 336 germană şi 10 română.
Concomitent, comandantul Armatei 17 a încredinţat Diviziei 6 cavalerie
română, sprijinită de tunurile de asalt şi aviaţia de bombardament germană,
lichidarea capului de pod de la Eltigen, misiune îndeplinită exemplar, cu toată
superioritatea forţelor adverse, prelungind cu câteva luni apărarea Crimeii.
105
Misiuni specifice au mai desfăşurat trupele române în iarna 1943-1944 în
munţii Iaila, pentru lichidarea puternicelor detaşamente de partizani[2], care
reprezentau o reală ameninţare mai ales în spatele punctelor de sprijin
amenajate într-un sistem circular în peninsulă. Cea mai amplă acţiune care a
dus la lichidarea grupului central s-a executat de către unităţile Corpului de
munte în perioada 29 decembrie - 4 ianuarie 1944. În timpul acestor 7 zile de
lupte, cele trei detaşamente de vânători români au avut 43 morţi şi 190 răniţi,
iar pierderile partizanilor au fost de 1.147 morţi şi răniţi şi 2 559
prizonieri[3].
Începutul lui 1944 devine decisiv pentru soarta trupelor germane şi române
din Crimea. La 10 ianuarie fronturile 3 şi 4 ucrainene au declanşat o puternică
ofensivă împotriva Armatei 6 germane, care apăra capul de pod de la Nicopol,
pe malul de est al Niprului, reuşind după o rezistenţă dârză de aproape o lună,
la 8 februarie, să încheie lichidarea acestuia. Se agrava astfel situaţia forţelor
din Crimeea, ceea ce a determinat intensificarea demersurilor întreprinse atât
de Marele Stat Major, cât şi de Mareşalul Ion Antonescu personal pe lângă
Înaltul Comandament german şi Hitler direct, pentru a ordona evacuarea
Crimeii. Momentan, toate sforţările părţii române, cât şi ale comandantului
Armatei 17 în acest sens, au rămas fără nici un rezultat, Hitler, rămânând
ferm pe poziţia apărării Crimeii până la ultimul om. Obtuzitatea manifestată
de Führer a creat o nouă şi profundă criză în relaţiile româno-germane,
soluţionată temporar, numai prin întrevederea directă dintre cei doi
conducători, Hitler şi Antonescu, de la sfârşitul lunii martie 1944.
La 8 aprilie 1944, Stavka sovietică a declanşat cea de a treia ofensivă
strategică în scopul recuceririi Crimeii, timp de cinci zile, artileria grea
bombardând poziţiile germano-române de la Şivaş şi Perekop, cu o violentă
pregătire de artilerie şi aviaţie. După două zile de lupte înverşunate, trupele
Diviziei 10 român, Corpul de munte şi Divizia 91 au fost nevoite să se retragă
din nordul Crimeii, forţele sovietice trecând la urmărire în lungul litoralului
vestic spre Eupatoria şi în centrul peninsulei, spre Simferopol. Situaţia
forţelor sale fiind grav ameninţată, comandantul Armatei 17 germane a
transmis la 10 aprilie, ordinul de retragere a trupelor germano-române din
Crimeea. Începută din nordul peninsulei, retragerea trupelor germano-române
s-a efectuat prin lupte continui cu forţele urmăritoare inamice, pe aliniamente
succesive, îmbrăcând aproape toate formele domeniului tactic: apărare de
scurtă durată pe poziţii, contraatac, apărare manevrieră, lupta în încercuire,
retragere.
Concomitent cu executarea retragerii dinspre nord şi dinspre est, s-a
constituit noul aliniament defensiv la Sevastopol[4], astfel că, la 15 aprilie
1941, de pe acesta s-a putu asigura, atât intrarea în dispozitiv a forţelor aflate
încă în curs de retragere şi în acelaşi timp, să se opună rezistenţă inamicului,
asigurând acţiunea de evacuare. Pe noul front de la Sevastopol, toate unităţile
106
şi marile unităţi române au intrat în subordinea comandamentelor germane,
sub pretextul unor „necesităţi operative”, ajungându-se la o evidentă
imixtiune germană în exercitarea actului de comandă[5], Între 14-16 aprilie,
pe acest front, alcătuit la început aproape exclusiv din trupe române, s-au
suprapus unităţile Corpului 5 şi 49 german.
În seara zilei de 16 aprilie, comandantul Armatei 17 germane, căruia i se
subordonau operativ toate forţele din Sevastopol, raporta telegrafic Grupului
de armata „Ucraina de sud”: „Armata a ajuns la Sevastopol cu toate forţele
sale. [...] Diviziile armatei au realizat performanţe nemaipomenite, atât în
marş, cât şi în lupte”[6] (este necesar să precizăm, pentru că documentul nu o
face, că majoritatea diviziilor erau româneşti n.n.). În faza următoare, între 15
aprilie - 13 mai 1944 sub imperativul stringent al evacuării, acţiunile din
Crimeea s-au derulat în două faze: apărarea capului de pod Sevastopol şi
evacuarea din Sevastopol şi capul de pod Hersones. În dispozitivul de apărare
la Sevastopol, forţele angajate atingeau 124 333 oameni, din care 81 691
germani şi 42 642 români, în timp ce forţele sovietice atacatoare (Armata de
litoral şi Armata 2 gardă) totalizau 460.000 oameni, 6.000 piese de artilerie,
550 tancuri şi autotunuri, 1 250 avioane şi importante nave ale Flotilei Mării
Negre[7]. În faţa acestor cifre, evaluarea raportului de forţe rămâne fără
comentariu. În adâncimea dispozitivului de apărare, a mai fost amenajată o
poziţie intermediară - Nikolaevkaia şi poziţia Hersones, apreciate ca ultimul
aliniament de rezistenţă înaintea evacuării ultimelor trupe din Crimeea.
Din sursele studiate, rezultă că începând cu 15 aprilie 1944, trupele sovietice
au ajuns la poziţia de apărare a Sevastopolului, trupele române aflate peste
tot în linia întâi, fiind primele care aveau să suporte şocul zilnic al atacurilor şi
incursiunilor forţelor adverse în diferite sectoare ale dispozitivului defensiv.
Prin eforturi deosebite, curaj, dârzenie şi capacitatea deosebită a unor
comandanţi experimentaţi, ele au reuşit să menţină, timp de trei săptămâni,
aproape intacte sectoarele de front încredinţate, în condiţiile unor atacuri
furibunde ale infanteriei, blindatelor şi aviaţiei de asalt inamice.
Cea mai importantă acţiune defensivă s-a desfăşurat la 23 aprilie în zona
Sapun, unde sovieticii au atacat cu 100 de blindate[8]. Acest atac a fost
respins ca şi celelalte executate atât pe frontul de nord, cât şi pe cel de sud al
cetăţii. Cele mai solicitate mari unităţi române la Sevastopol au fost diviziile 1,
2 şi 3 munte, care pe tot parcursul acestei ultime operaţii din Crimeea, au
avut majoritatea forţelor în linia întâi, fiind cele mai supuse unor violente şi
repetate atacuri. Din analiza operativă a bătăliei Sevastopolului, se deduce că
în perioada de apărare a Sevastopolului, diviziile 2 şi 1 munte române au dus
greul luptelor de apărare în sectorul de nord al capului de pod Sevastopol.
Sunt nenumărate faptele de vitejie ale militarilor Batalionului 2 vânători
munte consemnate în situaţiile operative atât româneşti, cât şi germane. De
altfel, rezistenţa timp de câteva săptămâni în infernul de la Sevastopol îl va
107
determina pe Hitler să ordone, la 25 aprilie, apărarea lui cu orice preţ şi
încetarea evacuării din Crimeea, începută la 12 aprilie, dispoziţie regăsită în
Ordinul de operaţii nr.5 al comandantului Armatei 17 germane, în care se
preciza: „Armata 17 apără cu toate forţele ei poziţia actuală. Nici o palmă de
pământ din această poziţie nu va fi pierdută” [9].
Pentru a demonstra parcă lipsa de luciditate a unui asemenea ordin, la 5 mai
1944, Stavka sovietică a declanşat asaltul general asupra fortăreţei
Sevastopol[10]. Cucerind în numai două zile Sapun Gara, stâlpul rezistenţei
româno-germane la Sevastopol, trupele Diviziei 3 munte român şi ale Corpului
5 armată germană fiind nevoite să se retragă pe poziţia intermediară
„Nikolaevka”, iar cele de la sud, respectiv Diviziile 1 şi 2 munte române şi
Corpul 49 armată german, direct în capul de pod Hersones. Aici s-a consumat
ultimul şi cel mai dramatic episod al acţiunilor de apărare şi evacuare a
peninsulei Crimeea, între 9-13 mai 1944[11].
În zorii zilei de 10 mai, capul de pod Hersones, inclusiv plajele de îmbarcare
din golfurile Kruglaia, Komâjevaia, Strelieţkaia, Kurart Omaga şi Kasatcea, au
fost puternic bombardate de aviaţia de asalt şi artileria inamică, apoi atacat
cu forţe masive de infanterie şi tancuri. „La Chersones nici o mişcare nu mai e
posibilă. Întregul cap de pod este un infern” se consemna într-un document de
luptă german. Şi totuşi, încercaţi vânători de munte români s-au mişcat.
Batalioanele 1, 3 şi 9 obligate de comandantul german să reziste pe poziţii
printr-un foc bine concentrat pe parcursul unor acţiuni succesive până la
lăsarea întunericului, au reuşit să separe infanteria inamică de tancurile
însoţitoare, distrugând 16 blindate. A doua zi atacurile sovietice au fost
reluate cu şi mai mare intensitate. De data aceasta, efortul principal s-a axat
la Batalioanele 3, 9 şi 1 vânători. După o luptă crâncenă şi inegală, inamicul a
fost oprit şi a lăsat pe câmpul de confruntare şase tancuri şi numeroşi morţi şi
răniţi.
În condiţiile intensificării fără precedent a atacurilor inamice, comandantul
Corpului 49 german a hotărât la 11 mai „desprinderea forţelor de pe poziţia
Cherssones”, începând cu orele 23.00 şi dirijarea spre plajele de îmbarcare.
Se consuma astfel ultima filă din dramatica epopee a apărării Crimeii şi
începea calvarul evacuării trupelor germane şi române din peninsulă.
Evacuarea s-a desfăşurat în două etape: 12-27 aprilie 1944 ŞI 9-13 mai 1944,
fiind folosite navele comerciale şi militare române şi germane din baza navală
Constanţa. „Operaţia 60.000” cum a rămas consemnată în documentele de
arhivă ale Marinei Regale Române, evacuarea din Crimeea a fost una dintre
cele mai importante misiuni a forţelor noastre navale din întreaga campanie
de pe frontul de est.
Lăsând la o parte o descriere a ei pe etape, a dramatismului condiţiilor în care
s-a desfăşurat, nu putem să nu ne oprim cel puţin asupra măiestriei,
108
profesionalismului şi vitejiei marinarilor români, care au reuşit, prin eforturi
prelungite deosebite, să aducă în ţară, conform dării de seamă întocmită de
Comandamentul forţelor navale române, la 14 mai 1944, 120.183 de
combatanţi, dintre care 35.857 români, 58.486 germani, 723 slovaci, 25.117
voluntari ruşi, prizonieri şi civili, la care s-au adăugat 12.548 plus armament şi
diverse materiale. Pe calea aerului, între 8 aprilie şi 11 mai 1944, au mai fost
evacuaţi 21.457 militari români şi germani (16.387 răniţi, 5.070 valizi)[12]. La
încheierea operaţiei de evacuare, au rămas neretrase din Crimeea: comanda
Grupului 2 vânători munte, cu Batalioanele 1, 3 şi 4 vânători, baterie 137
anticar moto, Compania aruncătoare grele şi plutonul 51 mm anticar din
Divizia 1 munte şi o parte a Batalionului 9 şi Batalionul 10 vânători din Divizia
2 munte, însumând: 92 ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2.561 gradaţi şi soldaţi, care
„au luptat până la urmă şi s-au sacrificat pentru evacuarea celorlalte unităţi
germane şi române”, după cum se consemna într-un document operativ.
În noaptea de 12-13 mai 1944, câteva vedete rapide germane au îmbarcat
ultimii militari pe care i-au mai găsit pe plajele de îmbarcare: 1 ofiţer şi 83
ostaşi. Astfel, „Operaţia 60.000” lua sfârşit.
Pierderile totale înregistrate pe timpul transporturilor au însumat 11.000
oameni: 4.000 români (morţi din cauza bombardamentelor aeriene şi ca
urmare a scufundării navelor „Totila” şi „Theia”, şlepului „Leo” şi avarierii
vasului „Alba Iulia) şi 7.000 germani (pierduţi în cursul traversadei şi din
cauza scufundării navelor amintite); ele reprezintă un procentaj de 9-10%.
„Cu toată reacţiunea aprigă a inamicului şi cu toată vremea defavorabilă, s-au
înregistrat realizări unice în felul lor, în condiţiile cele mai grele”, consemna,
printre altele, Ordinul de zi emis după încheierea operaţiei, de către
comandantul Amiral german Marea Neagră, viceamiralul Brikman, prin care
făcea elogiul şi aducea mulţumiri forţelor româno-germane participante[13].
La rândul său, generalul Nicolae Şova, ministrul secretar de stat pentru
Marină, în Ordinul de zi nr.2 din 15 mai 1944, specifica: „De la 14 aprilie până
la 13 mai 1944, marina de război şi comerţ româno-germană a fost chemată
să îndeplinească cea mai mare şi grea misiune: evacuarea bravilor luptători
din Crimeea. În ciuda împotrivirii înverşunate a unui inamic care a acţiona
prin toate mijloacele şi învingând condiţiile vremii extrem de aspre, această
misiune a fost executată într-un mod desăvârşit, înscriindu-se astfel în istoria
războiului nostru pe mare. [...] Aduc prinosul de recunoştinţă al meu şi al
întregii marine tuturor acelor camarazi români şi germani care în luptele
grele care s-au purtat, au căzut jertfă la posturile lor de luptă”[14].
Crimeea rămâne peste timp, câmpul de luptă unde priceperea, eroismul şi
dăruirea pentru ţară a soldatului, subofiţerului şi ofiţerului român, au înscris
în istoria celui de-al doilea război mondial, nepreţioase pagini de
profesionalitate militară şi sacrificiu.
109
Retragerea prin Basarabia în Moldova
După defensiva frontului de sud sovietic din toamna anului 1943 pe litoralul
nordic al Mării de Azov şi al Mării Negre pe frontul apărat de Armata 6
germană, care avea în compunere Corpurile 4, 29 şi 44 armată, în subordinea
ultimului intrând şi Diviziile române 24 infanterie şi 4 munte, trupele sovietice
au cucerit la 23 octombrie oraşul Melitopol, interceptând calea ferată
Zaporoje - Melitopol. A doua zi, trupele germane şi române au început
retragerea generală urmărite de marile unităţi ale Frontului 4 ucrainian (noua
denumire a Frontului de sud de la 20 octombrie 1943), cedând întregul spaţiu
situat la nordul Mării de Azov până la limanul Niprului, cu excepţia capetelor
de pod de la Nicopol şi Berislav.
Continuând ofensiva, Armata Roşie a ocupat apoi la 30 octombrie, oraşul
Genicesk, ajungând în ziua următoare la istmul Perekop, încercuind complet şi
scoţând in luptă Diviziile 24 infanterie şi 4 munte române. Din resturile
acestor unităţi s-a constituit prin contopire, o nouă structură, luând denumirea
de Divizia 4/24 infanterie. În faţa forţelor sovietice care acţionau între râul
Pripet şi Gurile Niprului, se aflau desfăşurate în apărare grupurile de armate
germane „Sud” (feldMareşalul von Manstein) şi „Sud A” (feldMareşalul Ewald
von Kleist), Grupul „Sud”,pe un front de 350 km avea în compunere Armatele
1 şi 4 tancuri germane, iar Grupul „Sud” Armatele 6 şi 8 germane, apăra un
front de 300-400 km. La cererea expresă a feldMareşalului von Kleist,
Mareşalul Ion Antonescu a aprobat ca din noiembrie 1943, acestuia să-i fie
subordonată şi Armata 3 cu toate forţele române din Transnistria, pentru
asigurarea şi apărarea litoralului Mări Negre dintre limanul Nistrului şi
Niprului.
După o relativă acalmie pe frontul sovieto-german, în ultimele zile ale anului
1943, Armata Roşie a declanşat o nouă ofensivă puternică la 24 decembrie,
care s-a prelungit până în 29februarie 1944, încheindu-se cu mutarea frontului
de sud germano-sovietic pe un aliniament între Rovno Korsun-Sevcenkovskoe-
Kirovograd-râul Inguleţ, vest-Kerson-Marea Neagră. De pe acest aliniament,
Stavka, angajând în operaţii fronturile 1, 2 şi 3 ucrainiene, au reluat ofensiva
împotriva grupurilor de armate „Sud” şi „A”, vizând cucerirea şi scoaterea din
luptă a României. La 23 martie trupele frontului ucrainian au realizat câteva
treceri peste Nistru, în Bucovina şi la 29 martie au cucerit Cernăuţiul. La est,
Frontul 2 ucranian, în aceeaşi perioadă, a forţat din mişcare Bugul, apoi
Nistrul la 17 martie, pe la Hotin, pătrunzând pe teritoriul României. Intrând
pe teritoriul nostru naţional, trupele Frontului 2 ucrainian au dezvoltat
operaţiile pe două direcţii: peste Prut, pe care l-au depăşit la 26 martie şi spre
sudul Basarabiei, în direcţia Soroca, Bălţi, sudul Moldovei. Tot la 26 martie,
Frontul 3 ucrainian (general R. S. Malinovski) în cooperare cu Flota Mării
Negre, au declanşat operaţia de eliberare a Odessei, iar o parte din forţe au
fost dirijate spre Tiraspol pe Nistru şi direct spre Odessa.
110
După câteva zile de lupte grele, trupele sovietice au rupt apărarea germano-
română pe un front de 45 km şi cu adâncime de 25 km, cucerind oraşul
Nikolaev. Din cauza pericolului încercuirii, comandamentul german a ordonat
retragerea spre Nistru a Armatelor 6 germană şi 3 română. Continuând
înaintarea, la 30 martie forţele sovietice au ocupat oraşul Oceakov, la 4 aprilie
Razdelnaia, iar la 10 aprilie Odessa. În această situaţie, forţele germane şi
române s-au retras pe Nistru, organizând apărarea între Orhei şi Marea
Neagră. Între timp, pentru a spori forţele de apărare în nordul Moldovei, a
fost mobilizat la 15 martie, Comandamentul Armatei 4, în subordinea căruia
au fost trecute Corpurile 4 şi 5 armată române şi 4 german. Aceasta nu a
împiedicat ofensiva rusească, trupele Frontului 2 ucrainian au cucerit la 6
aprilie Botoşanii şi au înaintat până la un aliniament aflat cu aripa dreaptă pe
Carpaţi, cu centrul la nord de Iaşi şi cu aripa stângă pe Nistru, la vest de
Chişinău, trecând la apărare. O mare parte a teritoriului ţării, cu localităţi
importante precum Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi,
apoi Rădăuţi, Soroca, Bălţi, Paşcani au intrat sub ocupaţie sovietică.
În primele zile ale lunii aprilie, marile unităţi de pe frontul germano-român au
fost reorganizate în vederea realizării unei rezistenţe mai tari pe noile
aliniamente. Grupul de armate „A” a fost transformat în Grupul de armate
„Ucraina de Sud” care şi-a subordonat Armata 17 germană, aflată încă în
Crimeea, Grupul de armate „Dumitrescu” nou creat luând în subordine
Armatele 3 română şi 6 germană şi Grupul de armate „Wöhler” cu Armatele 8
germană şi 4 română, Comandamentul „Aubb” şi Corpul 38 armată german.
Marile unităţi ale noului grup de armate erau dispuse în apărare din Bucovina
până la Marea Neagră: Armata 4 română între Boroaia (30 km sud Suceava) –
Târgu Frumos – Ungheni, în continuare Armatele 8 şi 6 germană şi Armata 3
română între Tighina – Cetatea Albă - gurile Dunării[15].
La comanda Grupului de armate „Ucraina de sud” a fost numit la 30 martie,
generalul Ferdinand Schörner, care la 23 iulie a fost înlocuit cu generalul
colonel Hans Friesner.
Pe noul front moldo-basarabean s-a instalat pentru două luni şi jumătate o
relativă linişte. Linişte, însă, care prevestea furtuna ce urma să se abată din
nou asupra pământului românesc. În aşteptarea reluării ofensivei sovietice,
Marele Stat Major român a purces la organizarea liniei de apărare şi întărirea
sistemului de fortificaţii din Moldova. Pivotul central al acestui sistem, realizat
încă din ultimii ani ai secolului al XIX-lea era linia Adjud-Focşani-Nămoloasa-
Brăila (A.F.N.B.). În concepţia Mareşalului Antonescu, acesta era cel mai
important reazem al apărării ţării spre Est. De aceea, el a ordonat revigorarea
reduitului prin completarea cu noi cazemate şi şanţuri antitanc şi introducerea
în dispozitiv a detaşamentelor speciale de fortificaţii 106, 115 şi 121, aşa încât
111
A.F.N.B. devine în vara anului 1944, cea mai puternică lucrare genistică a
forţelor româno-germane pe frontul de sud.
Despre valoarea A.F.N.B. şi rolul hotărâtor atribuit acestuia de către
Mareşalul Antonescu, în apărarea frontierei de est s-a scris mult în
istoriografia militară. Pe lângă acesta, trupele Armatei 4 au amenajat între
Carpaţi, Siret şi Nistru, linia fortificată „Traian”, pentru apărarea unui
eventual atac din nord. Spre est, în zona de operaţii a Armatei 6 germane, a
fost amenajată linia fortificată „Ştefan”, iar în sud Armata 3 română şi-a
amenajat poziţii fortificate de-a lungul Nistrului. Tot în scopul întăririi
apărării, Înaltul Comandament român a căutat să întărească frontul de
apărare cu noi unităţi, folosind în acest scop efectivele ce se puteau
reconstitui din fostele mari unităţi evacuate din Crimeea. Aşa s-au creat
Comandamentele 101-104 munte şi Brigăzile 110 şi 119 infanterie.
Concomitent, au fost adoptate măsuri pentru acoperirea aeriană a sistemului
de apărare din Moldova şi Basarabia, fiind dislocat în sprijinul Armatei 4
Corpul 2 aerian român, special mobilizat la 1 aprilie 1944. Din păcate,
eforturile româneşti de întărire a sectorului de apărare nu s-au putut adăuga
şi cele germane conform celor stabilite între Hitler şi Antonescu la întrunirile
din martie 1944. Mai mult, trădând practic interesele românilor pe frontul de
sud în iulie 1944, germanii, pentru a întări fronturile din Bielorusia şi Franţa,
au retras 2/3 din forţele blindate aflate pe frontul din Moldova şi Basarabia, în
ciuda unor importante demersuri şi proteste întreprinse, atât de Mareşalul
Antonescu, generalul Ilie Şteflea şi chiar comandantul Grupului de armate
„Ucraina de sud”, generalul Friesner. La aceste carenţe, care prevesteau
catastrofa, s-au adăugat în primăvara şi vara anului 1944, bombardamentele
aeriene anglo-americane asupra teritoriului românesc. Sporadic şi fără urmări
grave, ele se executaseră şi în anul 1943. acum însă, începând din 4 aprilie şi
până la 19 august 1944, s-au efectuat asupra României 36 de raiduri. Pe lângă
scopul psihologic al acestora, în sensul accentuării presiunii pentru a
determina oficialităţile de la Bucureşti să semneze necondiţionat armistiţiul, a
existat şi un mult mai profund scop strategic, acela al distrugerii instalaţiilor
petroliere şi comunicaţiile şi aerodromurile româneşti.
Printre cele mai teribile bombardamente aeriene au fost chiar primele două,
executate de aviaţia americană la 4 aprilie 1944 asupra Capitalei şi la 5 aprilie
asupra Ploieştilor şi zonei petrolifere a Văii Prahovei. În Bucureşti, în prima zi,
pe parcursul a 2 ore, vacarmul produs de exploziile bombelor lansate din
avion a fost infernal, încheindu-se cu distrugeri imense: cartierul Gării de
nord; centrul oraşului (în cartierul Atheneului şi vecinătatea Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri), instalaţiile de canalizare şi electricitate din cartiere
întregi, Institutul Cantacuzino, Institutul Botanic şi Grădina Botanică din
Cotroceni ş.a., cifra victimelor omeneşti, populaţie civilă, s-a ridicat la peste
2.000 de morţi[16].
112
A doua zi, prin atacarea Ploieştilor a început seria celor mai grele
bombardamente care au dus practic, la distrugerea oraşului şi a numeroase
rafinării şi instalaţii de extracţie de pe Valea Prahovei. Au mai fost
bombardate, până la 4 august, cu mari distrugeri materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti Chitila, Pipera, Mogoşoaia, Câmpina, Azuga, Piteşti, Piatra Olt,
Buzău, Mizil, Râmnicu Sărat, Focşani, Tecuci, Braşov, Turnu Severin etc.
Reacţia artileriei antiaeriene româno-germane şi a Flotilei 1 de vânătoare a
fost pe măsură, cu preţul pierderii a 45-50 de aparate şi o parte dintre cei mai
buni piloţi, acestea au reuşit să doboare 344 bombardiere şi să producă
inamicului pierderi cifrate la 4.000 de aviatori morţi sau făcuţi prizonieri[17].
Între sfârşitul lunii aprilie şi 20 august, cu anumite excepţii, pe frontul din
Basarabia şi Moldova s-a înregistrat o stare de stabilitate şi oarecare linişte,
ambele tabere fiind preocupate de pregătirea acţiunilor viitoare. Grupări şi
regrupări de forţe, întăriri şi aprovizionări venite din spatele frontului,
definitivarea amenajărilor genistice, tatonări la inamic prin atacuri de mică
intensitate cu aviaţia sau forţe terestre, actualizarea planurilor de operaţii şi
nu în ultimul rând, culegerea de informaţii, au constituit principalele
preocupări şi de o parte şi de alta.
La 20 august însă, s-a dezlănţuit uraganul. A început noua ofensivă sovietică
pe teritoriul românesc, de la Carpaţi până la Mare. După o serie de acţiuni
preliminare (atacuri cu scop de cercetare în sectoarele marilor unităţi german
şi române) din ziua precedentă, în dimineaţa de 20 august 1944, la orele
05.15, în sectoarele de rupere, în Moldova, între nord Iaşi (15 km) şi N-V
Podul Iloaiei (12 km), pe un front de 25 km, iar în Basarabia, în capul de pod
de la sud Tighina, a fost dezlănţuită o pregătire de artilerie şi aviaţie, cu o
durată de o oră şi 45 minute, de o violenţă nemaiîntâlnită.
După pregătirea de artilerie s-a dezlănţuit un intens atac al infanteriei şi
tancurilor, puternic sprijinit de artilerie şi aviaţia de asalt. Intenţia
Comandamentului sovietic era să pătrundă în adâncul dispozitivului româno-
german cu peste 200 km, să străpungă linia defensivă Carpaţi-Focşani-
Nămoloasa-Brăila-Dunăre şi să ocupe Bucureştiul şi Ploieştiul, scoţând
România din război. În acest scop, concomitent cu declanşarea operaţiei
defensive Iaşi-Chişinău, au fost intensificate raidurile aviaţiei sovietice
împotriva obiectivelor româneşti din spatele frontului.
În Moldova, după un violent bombardament asupra oraşului Iaşi, executat cu
circa 100 avioane de asalt şi la sud de Bahlui, s-a dezlănţuit atacul infanteriei
şi al tancurilor Frontului 2 ucrainian în zonele de apărare ale Corpurilor 4 şi 6
armată române, parţial la Corpul 5 (în sectorul Diviziei 1 gardă română).
Către prânz, trupele ruseşti au pătruns în Iaşi şi la sud de Bahlui, în zona
Podul Iloaiei. Contraatacurile încercate aici de Diviziile 3 infanterie, 18 munte
şi 1 blindată română au fost respinse cu pierderi mari pentru aceste mari
113
unităţi. În scopul exploatării rapide a succesului, Armata Roşie a introdus în
luptă, chiar din prima zi, marile unităţi blindate şi mecanizate din sectoarele
doi ale frontului, cărora trupele noastre, copleşite şi lipsite de sprijinul blindat
german, nu le-a putut face faţă şi până seara au realizat între Siret şi Prut, o
spărtură în frontul de apărare largă de 100 km, reuşind să pătrundă în valea
Bârladului, deschizându-se drumul nestingherit al marilor unităţi blindate
înspre oraşele Bârlad şi Adjund.
A doua zi, aflat pe front la Comandamentul Armatei 2, Mareşalul Antonescu a
propus generalului Friesner să ordone retragerea trupelor pe aliniamentul
Adjud, Oancea, Bolgrad. Deşi a acceptat propunerea, comandantul Frontului
„Ucraina de sud” va interzice retragerea marilor unităţi ale Armatei 4
(Corpurile 1, 5 şi 7 armate române), astfel încât, în final, acestea au fost
capturate în cea mai mare parte de către trupele sovietice. Concomitent cu
marea ofensivă a Frontului 2 ucrainian (Malinovski) din Moldova, în sudul şi
centrul Basarabiei s-a declanşat ofensiva Frontului 3 ucrainian (Tolbuhin).
Sectorul basarabean al frontului germano-român începea pe Prut, la Sculeni,
continuând spre est pe la Corneşti şi nord Chişinău în zona Orhei, apoi atingea
Nistru şi urma de-a lungul malului de vest al său până la Marea Neagră.
Pe acest front, de la Prut până la Nistru, de-a curmezişul Basarabiei se afla în
dispozitiv de apărare Armata 6 germană. Sectorul Nistrului de la Tighina la
Mare era încredinţat Armatei 3 române. Cu cele două corpuri de armată
refăcute după retragerea din Cotul Donului, Corpurile 2 şi 3 armată, aveau în
compunere 5 divizii: 3 de infanterie, 1 de vânători şi 1 de cavalerie. Marile
unităţi române ieşite din luptele grele ale retragerii din Cotul Donului, aveau
efectivele reduse şi armamentul incomplet, ceea ce a determinat o slabă
densitate de forţe pe aliniamentul de apărare din sudul Basarabiei.
Declanşarea ofensivei în dimineaţa zilei de 20 august, printr-o puternică
pregătire de artilerie şi bombardamente de aviaţie, a afectat grav forţele
româno-germane de pe frontul din Basarabia. Grupul de armate „Dumitrescu”,
greu lovit în perioada pregătirii de artilerie, a cedat rapid în faţa atacurilor
masive ale infanteriei sovietice, sprijinită de tancuri şi autotunuri. Au fost
forţate să se retragă cu circa 12 km înapoi, Divizia 4 munte şi 21 infanterie
române.
Cu toate sforţările generalului Dumitrescu de a reface aliniamentul de
apărare, folosind diviziile germane din compunerea grupului, forţele sovietice,
net superioare, au dat peste cap poziţiile nou ocupate şi în 21 august, au
înainta impetuos, distrugând şi scoţând din luptă Diviziile 4 munte română şi
306 infanterie germană, pătrunzând până la 22 august, cu peste 80 km în
spatele apărării româno-germane. Diviziile 13 blindată germană şi 1 cavalerie
română au încercat, fără succes însă, o ultimă rezistenţă pe aliniamentul
114
râului Cogâlnic. Divizia română a fost respinsă spre sud, iar cea germană spre
nord-vest.
La aripa de sud a apărării, la Nistru de Jos, Armata 3 română a rezistat în
poziţiile iniţiale de apărare până la 22 august, când forţele sovietice au
declanşat o puternică operaţie amfibie peste estuarul fluviului împotriva
Comandamentului 110 infanterie dispus pe un front foarte larg. Sovieticii au
debarcat 8.000 de infanterişti, 200 piese de artilerie şi 8 tancuri şi au forţat
înaintarea spre vest. În acest circumstanţe, creându-se pericolul încercuirii pe
la spate a Armatei 6 germane, comandantul Grupului de armate „Ucraina de
sud”, generalul Friesner a ordonat Armatei 6 germane să se retragă spre vest,
spre un aliniament între Carpaţi şi linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi
să i se subordoneze direct. Practic, acest ordin a reprezentat momentul
desfiinţării Grupului de armate „Dumitrescu”.
Pe frontul Armatei 3 române din sudul Basarabiei, spre deosebire de cel al
Armatei 4, acţiunile au continuat încă o zi după încetarea luptelor, ordonată
de la Bucureşti. Aceasta deoarece unităţile sovietice, căutând să încercuiască
Armata 6 germană, au continuat să atace şi trupele române ce se retrăgeau
spre sud-vest, în direcţia Jibrieni-Vâlcov şi Ismail, unde se organizaseră două
capete de pod în vederea retragerii peste Dunăre. Rezistenţa a încetat în urma
debarcării în nordul Deltei a unor unităţi de infanterie marină sovietică, care
au barat retragerea trupelor române din sudul Basarabiei. În felul acesta,
bătălia de pe Nistru, suportată de trupele române într-o copleşitoare
inferioritate strategică şi tactică, s-a terminat printr-o înfrângere completă, ca
şi bătălia din nordul Moldovei. Pe ansamblu, operaţia strategică ofensivă a
armatei sovietice din august 194, a fost un mare succes, încheiat cu pierderea
Basarabiei şi deschiderea părţilor Moldovei pentru invazia armatelor
sovietice. Pierderile româneşti s-au cifrat între 19-24 august 1944, la 8.305
morţi şi 24.979 răniţi din 431.800 militari angajaţi pe front de Armatele 3 şi 4.
la aceste cifre se adaugă numărul mare de prizonieri luaţi de armata sovietică
după 23 august 1944, care depăşeşte cifra de 135.000 luptători.
La sfârşitul ofensivei, în seara zilei de 23 august, când la Bucureşti se
transmitea la radio, Proclamaţia regală de încetare a focului contra trupelor
sovietice şi întoarcerea armelor, forţele sovietice se aflau pe aliniamentul nord
Tg.Neamţ, sud-vest Roman, nord Bârlad, nord-vest Huşi, nord Chişinău, est
Leova, nord Tatar Bunar, la circa 50-60 km de aliniamentul fortificat Focşani,
Nămoloasa, Brăila. Frontul 2 ucrainian pătrunsese aproximativ 80 km în
adâncimea dispozitivului româno-german, pe un front de 240 km, iar Frontul 3
ucrainian 110 km, pe un front de 350 km[18].
Lovitura de stat de la Bucureşti şi anunţarea unilaterală a armistiţiului la 23
august 1944 (Convenţia de armistiţiu se va încheia abia la 12 septembrie) au
pus armata română de pe front într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, s-a
115
întors armele împotriva fostului aliat, iar pe de altă parte, trebuia să se evite
sau cel puţin să se limiteze, capturarea unităţilor române de către sovietici,
care nu au luat în considerare faptul că armata română a încetat să lupte
împotriva lor şi au continuat să atace şi să ducă în prizonierat până la 12
septembrie, un număr impresionant de militari români, concomitent cu
ocuparea militară a teritoriului naţional.
Se încheia astfel, putem aprecia, dramatic, prima campania a României în cel
de-Al Doilea Război Mondial. O campanie care s-a întins, în timp ce pe
parcursul a trei ani şi două luni (22 iunie 1941 - 23 august 1944) şi purtase
armatele române, la început în ofensivă, de-a lungul Rusiei Meridionale din
Basarabia şi nordul Bucovinei şi Crimeea, până în stepele Volga-Caspiene şi în
Caucaz, apoi în defensivă, prin retrageri succesive, aproximativ pe acelaşi
traseu până în Moldova şi sudul Basarabiei. „Armatele române - scria cel mai
competent analist al perioadei, participant nemijlocit pe front, generalul
Platon Chirnoagă - au luptat trei ani ca să-şi salveze independenţa şi hotarele.
De aceea, acest război a avut pentru noi, chiar de la început, sensul unei
cruciade pentru salvarea dreptului nostru, pentru salvarea libertăţii, pentru
salvarea credinţei...”, iar bătălia Moldovei s-a încheiat „printr-un uriaş
dezastru militar, în care s-a decis soarta poporului român”[19].
Examinând desfăşurarea şi semnificaţia Campaniei din Est la rândul său, prof.
Gheorghe Buzatu, cel mai avizat istoric contemporan al perioadei 1940-1944,
apreciază că „războiul României între 1941 şi 1944 a fost total” [20].
Prezenţa României pe frontul de Est avut consecinţe incalculabile, imediate şi
pe termen lung, dintre care, mai presus de toate, rămân sacrificiile de vieţi
omeneşti. Câteva cifre sunt semnificative. În campania pentru eliberarea
Basarabiei şi nordului Bucovinei s-au înregistra, de-a lungul a numai 33 de
zile, 24 396 victime omeneşti, dintre care 5 011 morţi, restul fiind răniţi sau
dispăruţi; bătălia Odessei din toamna anului 1941, înregistra 17 729 morţi, 63
345 răniţi şi 11 471 dispăruţi, cifre depăşite de momentul Stalingrad (15
noiembrie 1942 - 15 martie 1943), când s-au înregistrat 15 566 morţi, 67 183
răniţi şi 98 692 dispăruţi. Cumulând datele cunoscute până în prezent cu
informaţiile din arhivele militare, Gh.Buzatu apreciază că pierderile omeneşti
pe Frontul de Est au totalizat aproximativ 625 000 morţi, răniţi şi
dispăruţi[21].
La fel de grave au fost consecinţele economice şi politice ale participării
României la Campania din Est. Uniunea Sovietică învingătoare, impunând
României prin intermediul Convenţiei de Armistiţiu şi Tratatul de Pace, un
tratament extrem de sever, ce mergea de la rapturi teritoriale flagrante, plata
unei despăgubiri de război exorbitante, ocupaţia militară şi până la
implantarea la Bucureşti pentru aproape 45 de ani a sistemului comunist.
--------------------------------------
116
[1] După cele mai reale estimări, cifrele ni se par elocvente: sovieticii cu 470.000 oameni,
5.982 tunuri şi aruncătoare, 600 tancuri şi autotunuri, 1.250 avioane; forţele germano-române
cu 180.000 oameni, din care 64.000 de români, 3.600 tunuri şi aruncătoare, 200 tancuri şi
care de asalt, 150 avioane. Raportul de forţe şi mijloace apare evident: 2,6/1 în oameni, 1,6
1/1 în tunuri şi aruncătoare, 3/1în tancuri şi autotunuri şi 8/1 în avioane (Adrian Pandrea,
Eftimie Ardeleanu, op.cit., p. 65, 75 şi Anexa 1, p.435-438).
[2] Conform notelor informative întocmite la diferite eşaloane, în munţii Iaila se aflau în luna
noiembrie 1943, 7 000-8 000 de partizani bine organizaţi şi pregătiţi pentru misiuni specifice.
Cu o organizare eşalonată, de la formaţiunea grupă (10-15 oameni) până la aceea de divizie (2
000-2 500) ei se aflau în zone montane şi împădurite, dispuşi în „lagăre” care cuprindeau: un
număr variabil de bordee. Au fost identificate trei grupuri mai importante: cel mai important ,
compus din 3 000 – 4 000 de oameni se afla în masivul central la 20 km est de Simferopol,
organizat în două divizii; al doilea grup, de 2 000 – 2 500 de oameni (o divizie) în masivul
păduros de la vest de şoseaua Simferopol – Aluşta; al treilea grup (o divizie) în zona de est de
şoseaua Karasubazar – Uskut, cu majoritatea oamenilor la sudul localităţii Stari Krim.
Partizanii erau echipaţi cu diferite uniforme sau haine civile şi dotaţi cu armament uşor (puşti,
pistoale, mitraliere, grenade şi greu (mitraliere, puşti antcar, aruncătoare şi tunuri a.a.),
precum şi mijloace de transmisiuni (A.M.R., Microfilme, rola P II 2.2134, c.295).
[3] Detalii în Vânătorii de munte şi partizanii din Crimeea, în Jipa Rotaru, Vladimir Zodian,
Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.137-146.
[4] În noul dispozitiv de la Sevastopol au intrat pe măsura afluirii: batalioane din Divizia 1
munte, 3 batalioane din Divizia 2 munte, artilerie organică a acestor două divizii, precum şi
Divizia 3 munte cu trei batalioane (A.M.R., fond 333, dosar nr.122, f.10; fond 948, Secţia 3
Operaţii, dosar nr.2730, f.11-12.
[5] A.M.R., fond 333, dosar nr.112, f.11.
[6] Andreas Hillgruber, op.cit., p.39-40.
[7] A.M.R., fond 453, dosar nr.50, f.86.
[8] Idem, fond 355, dosar nr.1857, f.19.
[10] Idem, fond Microfilme, rola F II 1.1064, c.284.
[11] Ample detalii referitoare la evacuări, în: Jipa Rotaru, Ion Damaschin, Glorie şi dramă.
Marina Regală Română. 1940-1945, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, p.132-156.
[12] A.M.R., fond Microfilme, Rola II 1.1064, C.287.
[13] Idem, fond 1643, dosar nr.1368, f.106-107.
[15] Coordonator col. dr. Alesandru Duţu, Golgota Estului …, p.284.
[16] C. I. Kiriţescu, op.cit., vol.II, p.159-160.
[17] Cornel Scafeş, Luptele pentru apărarea Moldovei, în Dosarele istoriei, An IV, nr.7 (35),
1999, p.51.
[18] Veteranii ..., p.420-421.
[19] Platon Chirnoagă, op.cit., p.239.
117
[20] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p.408; Gh.Buzatu, România şi războiul din 1939 -
1945 ..., p.27.
[21] Ibidem.
118
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/regimul-antonescu-12
Comunicarea putere-opoziţie pe timpul participării României

la faza ofensivă a Campaniei din Est
Intrarea României în război la 22 iunie 1941 a constituit un moment
fundamental şi în privinţa relaţiei putere politică-opoziţie. Pornind de la
obiectivul românesc al angajării militare a ţării alături de Germania împotriva
U.R.S.S., cel al eliberării teritoriilor răpite şi reîntregirea naţională, aproape
întreg eşichierul politic s-a situat de partea puterii reprezentată de
Conducătorul Statului care, pe propria-i răspundere, pe baza înţelegerii cu
Hitler, a declarat „războiul sfânt”, angajând ţara în cea mai mare conflagraţie
a secolului al XX-lea. În raport cu evoluţia acţiunilor militare alături de
Germania în perioada analizată, asistăm şi la o diferenţiere a atitudinii
opoziţiei în ansamblul ei faţă de politica generalului Ion Antonescu, atât cea
internă, pusă fără echivoc în slujba susţinerii eforturilor de război, cât şi cea
externă, alinierea fără nici un fel de rezerve alături de Axă, de Germania în
primul rând. Pe măsura derulării evenimentelor miliare, comunicarea putere-
opoziţie s-a conturat tot mai evident, îmbrăcând formele cunoscute încă din
capitolele anterioare, mai blândă şi chiar de adeziune şi susţinere fără echivoc
a puterii în primele luni de război, mai aspră şi chiar intransigentă în anii
următori, când armatele române au fost duse în străfundurile teritoriilor
ruseşti alături de cele germane şi mai ales după catastrofa de la Stalingrad.
În prima parte a campaniei militare, 22 iunie - 26 iulie 1941, care a avut drept
rezultat eliberarea naţională, majoritatea societăţii româneşti s-a alăturat
puterii politice, aprobând şi susţinând participarea la război. A existat doar o
infimă opoziţie faţă de războiul declanşat împotriva U.R.S.S., condamnând
angajarea ţării într-un război eliberator, cea prestată de minusculul partid
comunist, obedient Moscovei şi directivelor Cominternului.
În perioada următoare eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutul
Herţa şi ieşirii forţelor române peste Nistru, opoziţia se radicalizează treptat,
prin forme dintre cele mai diversificate (memorii, scrisori, manifeste, presă)
adresându-se puterii şi cerând încetarea războiului alături de Germania,
reţinerea în ţară a armatelor, declanşarea acţiunilor pentru a reîntregi ţara şi
la vest, prin realipirea Transilvaniei de nord şi ulterior, apelul la anglo-
americani pentru a conserva statutul politico-teritorial al ţării reîntregite.
Vehemenţa opoziţiei se accentuează, mai ales după momentul Stalingrad
(toamna 1942 - iarna 1943), când după dezastrul armatelor româno-germane
în Cotul Donului şi Stepa Calmucă, înfrângerea Germaniei devine evidentă şi,
în scopul salvării ţării la insistenţele Mareşalului Ion Antonescu de a continua
119
războiul alături de Axă, forţele din opoziţie se coagulează, indiferent de
ideologie, pentru înlăturarea guvernului antonescian, desprinderea României
de Axă şi alăturarea Naţiunilor Unite, ceea ce se va realiza prin lovitura de
stat de la 23 august 1944. Premisele consensului putere - „opoziţie naţională”
conturat imediat după intrarea ţării în război şi ale intensificării comunicării
în scopul atingerii ţelului comun - eliberarea naţională - sunt anterioare
declanşării operaţiilor militare. „Un război contra intereselor naţionale -
susţineau liderii P.N.L. şi P.N.Ţ. - nu era războiul purtat pentru eliberarea
Basarabiei, a nordului Bucovinei sau a Ardealului, ci alături de Germania, în
ori condiţii, împotriva Marii Britanii”[1].
Încă din februarie 1941, adresându-se generalului Ion Antonescu, Constantin
I.C.Brătianu, în scrisoarea deja analizată de noi în capitolele anterioare, scria:
„Singurul război admisibil pentru România, ar fi acela pentru reluarea
teritoriului pierdut”[2], iar liderul P.N.Ţ. - Iuliu Maniu, după cum semnalau
organele de informaţii înainte de intrarea ţării în război, la 10 mai 1941 a
organizat o întrunire cu colaboratorii cei mai apropiaţi: Ion Mihalache, dr.
N.Lupu şi Mihai Popovici, pentru a stabili atitudinea ce trebuia adoptată în
cazul unui război germano-sovietic cu participarea României. În urma
exprimării poziţiilor la această consfătuire, s-a hotărât: „Gruparea naţional-
ţărănistă nu va participa la o formaţie guvernamentală în împrejurările
actuale: în cazul unui război, personalităţile proeminente din partid vor
rămâne în rezervă, urmând a se examina dacă este cazul să se desemneze
într-un cabinet de război, personalităţi de mâna a doua; Ion Mihalache va
participa la guvern”[3]. Precizarea de mai sus este cu atât mai necesară cu
cât, chiar cu câteva zile înaintea declanşării ofensivei germano-române, după
cum ne informează Mihai Antonescu, Conducătorul Statului, din dorinţa de a
accepta şi chiar căuta relaţii de conlucrare, cooperare, de a dialoga cu forţele
democratice, a încercat să facă un guvern de Uniune Naţională, în vederea
purtării războiului contra Uniunii Sovietice.
În acest scop, generalul Ion Antonescu a convocat la o întâlnire pe Ion
Mihalache şi George Brătianu, prin care a transmis propunerea sa lui Iuliu
Maniu şi Dinu Brătianu. Prin aceleaşi persoane, adresându-se lui Ion
Antonescu, atât Maniu, cât şi Brătianu, au refuzat oferta, preferând să rămână
în rezervă, pentru cazul când Germania va pierde războiul[4]. Nici unul, nici
celălalt nu au formulat însă nici o opunere formală sau de fapt la intrarea în
război[5]. Această informaţie importantă privind contactele directe dintre
putere şi opoziţie, este confirmată mai târziu de Ion Mihalache, care la 12 mai
1946, într-un memoriu adresat preşedintelui Tribunalului Poporului, prin care
cerea să fie audiat ca martor în apărarea lui Ion Antonescu. El scria: „Cu
câteva zile înainte de declanşarea războiului, am fost chemat de domnii Ion şi
Mihai Antonescu spre a-mi propune să intru în guvern ca vicepreşedinte sau
chiar preşedinte al Consiliului. Cu acest prilej, am aflat că Germania va
120
declara în curând război Sovietelor şi că România va merge alături de
Germania”[6]. Era şi aceasta o formă concretă a dialogului putere-opoziţie, în
condiţiile apropierii momentului hotărâtor în care ţara urma să fie angajată
pentru reîntregirea fruntariilor.
Faptul că Iuliu Maniu, încă recunoscut ca şef al opoziţiei democratice, nu a dat
curs propunerilor sale, neacceptând participarea la guvernare a lui Ion
Mihalache, a provocat reacţia dură a lui Ion Antonescu, concretizată într-o
scrisoare de răspuns în 57 de pagini, la memoriile repetate ale liderului
ţărănist din 4 decembrie 1940, 27 februarie şi 4 aprilie 1941, înmânată pe
drumul anevoios al războiului, de reîntregire alături de Germania, la 21 iunie
1941[7]. Răspunzând rând pe rând tuturor acuzelor cuprinse în cele trei
memorii ale lui Iuliu Maniu, Ion Antonescu a trecut în revistă întreaga
conduită politică a democraţiei româneşti şi modul în care el preconiza
organizarea de stat şi destinul României. „Din memoriile prezentate, rezultă
că dumneavoastră sunteţi şi astăzi pentru un regim democratic constituţional -
îi transmitea Ion Antonescu lui Maniu - şi pentru libertăţi cetăţeneşti în
politica internă, precum şi pentru vechile noastre legături internaţionale,
alături de puterile democratice occidentale, în ceea ce priveşte orientarea
externă. Prin lovitura de stat din 6 septembrie, eu am rupt-o însă total şi
definitiv cu aceste sisteme. În politica internă reprezint un regim de
autoritate, iar în politica externă sunt şi rămân alături de puterile Axei, având
convingerea că interesele actuale şi cele permanente ale României pot fi
servite numai cu o asemenea orientare”[8].
La preluarea puterii, preciza Antonescu, am găsit ţara într-o situaţie tragică şi
aceasta datorită nefastei guvernări a partidelor politice, inclusiv P.N.Ţ.
Calificând rosturile partidelor politice, a căror activitate legală o invoca
Maniu, Antonescu îi explică interlocutorului său că „principala preocupare a
partidelor noastre, mai ales de la Unire încoace, a fost căpătuiala partizanilor,
fie că erau la putere, fie în opoziţie, dacă aveau influenţă. Dacă de ochii lumii,
în faţa Parlamentului s-au dat şi înverşunate lupte ideologice, în schimb
politicienii se înţelegeau de-a valma când era vorba să-şi creeze situaţii
nemeritate, să-şi satisfacă ambiţiile şi vanităţile. De pagubă au rămas
întotdeauna bugetul statului şi morala publică”. Antonescu se pronunţă dur,
afirmând că rădăcinile anarhiei ce ameninţă să prăbuşească viaţa statului sunt
a se căuta în activitatea fostelor partide politice, care au dat frâu liber poftelor
şi fărădelegilor, chiar şi crimelor nepedepsite care au început să păteze
analele noastre politice, încă din epoca regimului democratic, fiind sporite,
apoi şi întovărăşite de abjecte acţiuni morale sub regimul autarhic a lui Carol
II. Acest regim a fost suficient de bine servit de oamenii fostelor partide, fără
ca acestea să fi operat o reacţiune masivă purificatoare. Antonescu acuza,
apoi Garda de Fier, că a alunecat şi ea pe calea politicianismului, ajungând
dintr-o mişcare de regenerare a vieţi noastre publice şi naţionale, o
121
organizaţie de competitori de situaţii, cu mijloace teroriste şi cu scopuri
politicianiste.
În acest context, Antonescu justifică superioritatea regimului autoritar care
exclude principial jocul partidelor politice, făcând apel la forţele creatoare ale
naţiunii pe care le pune în serviciile colectivităţii, într-o organizare unitară în
care să se încadreze şi activitatea politică, dar într-o formă care să excludă
vechile moravuri şi să aducă la maximum de folos afacerile de stat. Cum
politica de până acum - spunea Antonescu - a alterat moravurile oamenilor, i-a
învrăjbit şi le-a corupt caracterul, de aici înainte, numai prin unirea
elementelor de valoare naţionale şi ale Patriei se pot îndrepta lucrurile. El
chema opoziţia la dialog, în vederea regenerării forţelor şi a contribuţiei
acesteia la soluţionarea problemelor ţării. Prin guvern de uniune naţională, el
preconiza „topirea” tuturor energiilor naţionale, indiferent de partidele cărora
aparţin, angajate într-un scop unitar. La fel de nocivă i se părea generalului şi
activitatea partidelor politice în privinţa problemelor economice, pe care
considera că regimul său le poate rezolva numai prin românizarea economiei
prin exproprierea evreilor şi o „colaborare” româno-germană care se impune
nu numai din consideraţii politice, cât mai ales pentru a susţine suportul
economic al României în conjunctura anilor trăiţi.
Amplă este în scrisoarea şi aserţiunea Generalului privind politica externă.
Orientarea spre ţările Axei era justificată, astfel încât să se înţeleagă că în
noul context geopolitic, România nu putea rămâne la vechile legături, când
marile puteri democratice nu şi-au putut asigura nici propria existenţă.
„Continuarea politicii alături de Anglia – spunea el – ne-ar fi dus la o totală
prăbuşire. […] În spaţiul politic în care ne aflăm, singurele forţe reale în
prezent au rămas deci Germania şi Rusia”[9]. Politica alături de Rusia era în
concepţia lui Antonescu, anticomunist convins, o imposibilitate morală şi de
fapt. Imposibilitate morală din cauza loviturilor pe care le-am primit şi a
ameninţătoarelor tendinţe de expansiune ruseşti şi imposibilitate de fapt,
întrucât toate încercările făcute şi în trecut de guvernele româneşti, de a
realiza o apropiere de U.R.S.S. au rămas fără rezultat. „Ca urmare -
transmitea Antonescu liderului P.N.Ţ. - am adoptat de la început, fără şovăire,
o orientare politică externă precisă (alături de Axă - n.n.) pe care înţeleg s-o
urmez cu loialitate şi cu toată sinceritatea, fiindcă este singura are în situaţia
politică de azi a României, corespunde intereselor ei vitale şi poate îndreptăţi
împlinirea aspiraţiilor noastre naţionale”[10].
Scrisoarea lui Antonescu l-a bulversat pe Iuliu Maniu. Precipitarea
evenimentelor şi intrarea ţării în război l-au determinat însă să amâne
răspunsul, concentrându-se pe atitudinea ce trebuia adoptată în noua
conjunctură. Chiar în ajunul intrării ţării în război, la 22 iunie, şefii celor două
partide din opoziţia democrată, P.N.Ţ. şi P.N.L. au încheiat un acord prin care
lăsau generalului Antonescu întreaga răspundere pentru a decide. Mai mult,
122
la acea întrunire, doi dintre conducătorii de frunte ai celor două partide, Ion
Mihalache (P.N.Ţ.) şi Gheorghe Brătianu (P.N.L.) s-au declarat de acord cu
participarea la război[11].[1] După declanşarea ostilităţilor militare alături de
Germania, ca urmare a hotărârii univoce a generalului, fără nici o consultare a
altor segmente ale societăţii româneşti, cu atât mai puţin a opoziţiei, a urmat
o lună în care pe front, armatele române (Armata 3 şi Armata 4) şi Armata 11
germană, sub comanda directă a generalului Ion Antonescu, în cadrul
grupului de armate ce-i purta numele, s-a acoperite de glorie în luptele pentru
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord.
Ion Antonescu aflându-se mai mult pe front, aşa cum rezulta din Jurnalul său
publicat de profesorul Gheorghe Buzatu[12], nu a mai avut posibilitatea să
comunice direct cu opoziţia. Zilnic însă, primea un Buletin informativ elaborat
de Serviciul Centralizării Informaţiilor din cadrul Secretariatului General al
Guvernului, în care erau sintetizate informaţiile primite de la Serviciul Special
de Informaţii (S.S.I.), Centrul de Radio-Ascultare „Radar”, Ministerul de
Interne (Direcţia Generală a Poliţiei, Prefectura Poliţiei Capitalei,
Inspectoratul General al Jandarmeriei), privind poziţia şi activitatea forţelor
politice mai mult sau mai puţin ostile politicii regimului antonescian, de
angajare a României alături de Germania în războiul împotriva U.R.S.S.,
pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei[13].
Din buletinele studiate rezulta că deşi interzise prin lege, partidele şi
grupările politice au continuat să-şi dezvolte o activitate diversă, chiar dacă
nu publică, cu consimţământul tacit al autorităţilor care le-au ţinut permanent
sub observaţie. Ştirile din buletinele informative se refereau în general, la
diverse întâlniri, acţiuni ori opinii ale diverşilor lideri politici, confirmând
evoluţia şi modificările de atitudine ale acestor forţe politice, în raport cu
cursul evenimentelor politico-militare pe plan intern şi internaţional[14].
Prezentate zilnic, atât generalului Ion Antonescu, cât şi lui Mihai Antonescu,
conţinând în special informaţii axate aproape exclusiv pe activitatea forţelor
politice din opoziţie, şi aceste documente pot fi considerate ca forme ale
comunicării putere politică - opoziţie, atâta timp cât reprezenta principala
sursă de informare a organelor puterii, cu privire la acţiunile şi opiniile
liderilor celor mai importante formaţiuni politice aflate în opoziţie.
Cel mai atent şi frecvent s-au aflat în vizorul organelor de informaţii ale
puterii, în această comunicare indirectă P.N.Ţ. şi P.N.L. datorită importanţei
lor în eşichierul politic românesc şi a influenţei pe care o aveau în rândul
opiniei publice. Faptul că autorităţile nu au luat măsuri pentru a le împiedica
activitatea, demonstrează că aceste forţe politice era privite, aşa cum de altfel
şi ele se considerau ca o posibilă alternativă la guvernare pentru a scoate ţara
din impas, într-o situaţie în care guvernul în funcţiune, ar fi trebuit să
părăsească scena politică. Şi în timp ce sub comanda generalului Ion
Antonescu, armata română desfăşura victorios campania pentru eliberarea
123
Basarabiei şi Bucovinei, partidele din opoziţie îşi intensificau în interior
acţiunile pentru precizarea poziţiei şi mai ales aducerea acesteia la cunoştinţa
puterii politice.
La 24 iunie, într-o consfătuire a fruntaşilor P.N.L., s-a hotărât suspendarea
oricărei activităţi a partidului, „naţional-ţărăniştii urmând a sprijini pe plan
intern acţiunea Conducătorului Statului în lupta pentru întregirea hotarelor
din Est”. Şi ca o clară exprimare în privinţa reluării comunicării cu puterea, la
27 iunie, a fost însărcinat Ghiţă Pop, să redacteze cu răspuns în replică
generalului Ion Antonescu la comunicarea pe care acesta o făcuse cu privire la
scrisorile şi memoriile înaintate de Iuliu Maniu. La rândul lor, liberalii se
pronunţau, în aceeaşi perioadă, că „nu trebuie întreprinsă nici o acţiune ce ar
putea îngreuna situaţia politică a generalului Ion Antonescu, căruia trebuie să
i se lase toată libertatea, deoarece şi-a luat răspunderea politicii alături de
Axă”. Gheorghe Brătianu se declara chiar gata să colaboreze cu regimul
antonescian. „Cercurile liberale declară că, deşi gruparea liberală înţelege să
rămână în expectativă, priveşte favorabil acţiunea de distrugere a
comunismului şi aceea pornită de domnul general Antonescu, pentru
dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord” (notă a S.S.I. din 27 iunie 1941),
dar Conducătorul Statului trebuie să aibă în vedere desfăşurarea finală a
evenimentelor internaţionale, fiindcă e neînduios că victoria va fi de partea
Angliei şi Americii. În această idee, la nivelul conducerii celor două partide, s-
a hotărât o apropiere de S.U.A şi Marea Britanie şi contactarea anglo-
americanilor spre a asigura României o poziţie favorabilă în orice împrejurări.
Ca reprezentant al întregii opoziţii, Iuliu Maniu a avut în iulie 1941 mai multe
întrevederi cu Gunther Matt, ministrul S.U.A. la Bucureşti, cu care prilej a
căutat să asigure României prin tratative, o poziţie favorabilă în cazul unei
victorii anglo-americane asupra Germaniei, iar prin memoriile înaintate la
Londra şi Washington; el argumenta poziţia României în conflictul mondial, ca
rezultat al unor împrejurări de forţă majoră identică cu cea a Greciei şi
Poloniei, iar acţiunea militară la care participă fiind de eliberare a unor
teritorii răpite, nu va influenţa cu nimic raporturile cu Anglia şi Statele Unite.
În aceeaşi idee a menţinerii raporturilor cu Anglia şi S.U.A., s-au pronunţat şi
liberalii într-o şedinţă a Biroului P.N.L. din 24 iulie, când s-a hotărât luarea
unei atitudini prietenoase faţă de Anglia şi mai cu seamă faţă de America,
dând totuşi concurs Conducătorului Statului şi combătând curentele
comuniste şi legionare.
Trecerea Nistrului de către armata română a declanşat o amplă şi gravă
controversă ce continuă şi astăzi, atât pe plan politic, cât şi în prelungire, pe
plan istoriografic[15]. Începutul confruntării l-a făcut Iuliu Maniu, prin
scrisoarea adresată la 18 iulie 1941 generalului Ion Antonescu aflat încă pe
front, prin intermediul lui Mihai Antonescu. Comunicând în scris cu
Antonescu, Iuliu Maniu îşi reafirmă punctul său de vedere, de susţinere a
124
războiului în prima sa fază, cu recomandarea categorică de a opri armatele
române la Nistru. Hotărârea lui Antonescu în urma schimbului de scrisori cu
Hitler de la sfârşitul lunii iulie şi a întâlnirii celor doi de la Comandamentului
Grupului de Armate „Sud” din Ucraina din 4 august, a determinat o
intensificare a comunicării putere-opoziţie. Întrucât Antonescu a refuzat să
dea curs sfaturilor liderilor partidelor istorice, ba mai mult, în toamna anului
1941, după încheierea campaniei pentru ocuparea Odessei, a organizat un nou
plebiscit de pe urma căruia aştepta o nouă susţinere naţională a politicii sale,
inclusiv cea militară, Iuliu Maniu simte nevoia să se adreseze din nou
Mareşalului. Cu o zi înainte de scrutin la 8 noiembrie, acesta îi expedia lui
Antonescu o nouă scrisoare[16], în care scria: „Am luat cu îndurerată
surprindere la cunoştinţă decretul de chemare pentru adunarea plebiscitară,
pe ziua de 9 noiembrie, ca cetăţenii noştri să-şi exprime aprobarea sau
dezaprobarea lor asupra guvernării dumneavoastră de la 6 septembrie 1940
până astăzi. Când fiii ţării sunt chemaţi să-şi îndeplinească suprema datorie
faţă de ţară, ar trebui eliminat tot ce i-ar putea despărţi. Ar trebui, indiferent
de deosebirile de vederi politice interne şi externe ce ne despart, să ne ferim
cu toţii să întretăiam drumurile şi cărările – şi de altfel prea strâmte, care duc
la izbânzi mari naţionale, prin năzuinţi de organizări care nu pot avea şi nu
vor avea un caracter de permanentă durabilitate. […] Concepţia serioasă ce o
are Partidul Naţional Ţărănesc despre drepturile naţiunii şi ale cetăţenilor ce
o compun, exclude participarea lui la un simulacru de consultare obştească,
repetat de trei ori în trei ani şi jumătate”[17].
Scrisoarea lui Maniu se pare că nu a avut efectul scontat, nici măcar în rândul
membrilor partidului, atâta timp cât a doua zi, la 9 noiembrie, politica
Mareşalului a fost validată cu 3.446.889 voturi pentru şi doar 68 voturi
împotrivă. Rezultatul scrutinului fiind aproape unanim în favoarea
Mareşalului, opoziţia rămâne oarecum derutată. Aceasta nu împiedică
continuarea comunicării cu puterea în formele de acum tradiţionale ale
scrisorilor. Este rândul liderului liberat, Dinu Brătianu, să adreseze la 24
noiembrie 1941 o scrisoare[18] plină de acuze, mai ales la adresa situaţiei
economice şi financiare a ţării, pe care le apreciază ca fiind în criză, dată fiind
subordonarea acestor sectoare faţă de Germania. „Singurul sfat ce vi-l pot da -
scria Brătianu - este de a căuta să degajaţi armata noastră şi să o readuceţi pe
teritoriul naţional, să reduceţi numărul concentraţilor ca să redaţi braţele lor
de lucru, să intensificaţi astfel transporturile şi să sporiţi producţia”[19].
Adnotată punct cu punct de Antonescu, scrisoarea reprezintă o frescă de
abordare politicianistă deasupra realităţilor, necuprinzând, după cum nota şi
Mareşalul, nici o soluţie, ci numai critici, motiv pentru care Conducătorul
Statului conchidea: „Să vină Domnia Sa să dea soluţiile”[20].
Iritat de răspunsul zeflemitor al Mareşalului, după aproape o lună, la 19
decembrie 1944, Dinu Brătianu semnează din nou, alături de Iuliu Maniu, o
125
nouă epistolă[21] adresată acestuia, cerând de data aceasta, în termeni
categorici, să se pună capăt participării României la campania din Răsărit.
„Preocupaţi de soarta ţării - comunicau cei doi lideri politici Conducătorului
Statului - ne facem datoria să atragem atenţia asupra gravelor pericole ce ne
ameninţă şi asupra măsurilor ce credem că trebuie să le luaţi ca să le
preîntâmpinaţi”[22]. Sunt enumerate apoi gravele probleme interne şi
pericole cu care se confrunta societatea românească la finele anului 1941, în
plan intern, concretizate în adâncirea crizei economico-financiare şi agravarea
condiţiilor minime de viaţă, ca urmare a ducerii în continuare a războiului şi în
plan extern, pericolul la adresa graniţelor reprezentat de Rusia, Ungaria şi
Bulgaria. În condiţiile acestor pericole, se exprimau Maniu şi Brătianu, trebuie
să prevedem mai întâi apărarea frontierelor noastre şi recâştigarea Ardealului
pierdut, ceea ce nu putem realiza decât cu o armată puternică şi bine
înzestrată. În consecinţă, ei cereau Mareşalului: „Retrageţi trupele din Rusia,
pe care Germania le poate uşor înlocui. Reconstituiţi armata, refăcând cadrele
şi armamentul. Îndreptaţi situaţia economică şi financiară a ţării. […] Numai
în acest mod vom putea apăra ţara noastră, o vom putea reîntregi şi o vom
emancipa de influenţă străină, ca astfel să avem o ţară liberă şi stăpână pe
destinele ei”[23].
--------------------------------------
[1] Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, op.cit., p.48-49.
[2] A.N.I.C., fond P.C.M. - cabinet, dosar nr.61/1940, f.44.
[3] Maria Georgescu, În vizorul organelor de informaţii: opoziţia, în Dosarele istoriei, An IV,
nr.7(35), 1999, p.41.
[4] Mihai Fătu, op.cit., p.119.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] A. Simion, op.cit., p.206; vezi răspunsul integral în: Mihai Pelin, op.cit., p.140-188; în
A.N.I.C. fond P.C.M., dosar rn.48/1940, f.42-97.
[8] A.N.I.C., fond P.C.M., dosar rn.48/1940, f.42.
[9] Ibidem, f.72-73.
[10] Ibidem, f.76.
[11] Arhiva Ministerului de Interne, fond P.C.M., pachet 2, doar nr.369, Raportul Corpului
Detectivilor.
[12] Vezi şi Gh.Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu ..., p.152 şi urm.
[13] Monitorizarea activităţii opoziţiei s-a făcut, de fapt, pe toată perioada Campaniei din Est
(1921-1944); Buletinele informative, aproape zilnice, aflându-se în A.N.I.C., fondul P.C.M. –
Cabinetul Militar, Mareşal Ion Antonescu, 1940-1944.
[14] Maria Georgescu, op.cit., p.41.
[15] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op.cit., p. 98-99.
126
[16] Vezi în: A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr.25/1940, f.140-142.
[17] Ibidem, f.40.
[18] Ibidem, f.71-74.
[19] Ibidem, f.33.
[20] Ibidem, f.74.
[21] Ibidem, f.173-175.
[22] Ibidem, f.133.
[23] Ibidem, f.174.
127
Sursa: https://www.art-emis.ro/istorie/regimul-antonescu-13
Comunicarea putere-opoziţie pe timpul participării României

la faza ofensivă a Campaniei din Est
Hotărârea lui Antonescu la sfârşitul anului 1941, de a trimite noi trupe pe
front, dincolo de Nistru, cumulată cu agravarea situaţiei internaţionale a ţării,
determinată de aderarea la „Pactul anticomintern” (23 noiembrie 1940) şi
instalarea stării de război cu puterile occidentale (7 şi 12 decembrie),
conturau noi perspective dramatice pentru România. Liderii partidelor politice
se adresau din nou în scris Mareşalului la 19 ianuarie 1942, sesizându-i
consecinţele grave ale continuării războiului, atât pentru situaţia prezentă a
ţării, cât mai ales pentru cea de viitor, în condiţiile în care, la încheierea păcii,
ne vom afla alături de o Germanie înfrântă sau chiar învingătoare. Ei îşi
manifestau neîncrederea în loialitatea aliatului german în condiţiile în care
Antonescu nu a încheiat nici un fel de alianţă scrisă, atunci când a angajat
armata română în război. Scrisoarea conţine, de asemenea temerile lui Maniu
şi Brătianu şi prin ei a întregii opinii publice, în legătură cu posibilitatea
apărării graniţelor şi a reîncorporării Ardealului cedat, cu o armată sleită de
participarea la o campanie din ce în ce mai împovărătoare.
O problemă importantă asupra căreia liderii opoziţiei îl somau pe Mareşal să
se aplece cu mai mult realism, a constituit-o şi în această întâmpinare,
problema includerii Transnistriei în structura statului român, „momeală” pe
care Hitler a ştiut să o manevreze ca o compensaţie pentru Transilvania dată
ungurilor în 1940. Poate că şi atenţionarea lansată cu prilejul acestei scrisori a
contribuit la conturarea poziţiei Mareşalului în această chestiune. De unde,
într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din februarie 1942[1], el se exprima
categoric pentru transformarea Transnistriei într-o provincie românească,
ulterior, după întrevederea cu Hitler şi Ribbentrop din aceeaşi lună, a înţeles
mai bine intenţiile germane de a compensa Transilvania cu Transnistria şi
drept urmare a adoptat o poziţie mai circumspectă[2], în concordanţă cu cea
a opoziţiei.
În primăvara şi vara anului 1942 relaţiile dintre România şi Germania încep să
fie din ce în ce mai încordate, datorită cererii tot mai insistente ale lui Hitler,
de intensificare a eforturilor economice de sprijinire a războiului în Est şi mai
ales de noi şi noi trupe. Încă din mai, importante efective româneşti au fost
folosite în operaţiile din peninsula Kerci, apoi în bătăliile pentru Sevastopol,
Harkov şi în bazinul estic al Mării de Azov, pentru ca din vară, Armatele 3 şi 4
române să fie dirijate în zona Stalingradului. Indiferent de unele condiţii puse
de Mareşal lui Hitler privind dotarea şi folosirea acestor forţe, noile angajări
128
militare aveau să producă ample tensiuni politice interne sesizate la timp de
liderii opoziţiei care, în continuare, se vor adresa Mareşalului, cerându-i să
reexamineze situaţia politică, economică, militară şi diplomatică, precum şi
toate posibilităţile de a putea încheia o pace separată şi imediată cu U.R.S.S.,
fără considerarea consecinţelor momentane ce ar putea rezulta din acest gest.
Se observă astfel, o intensificare a acţiunilor opoziţiei, prin lărgirea
contactelor şi intensificarea comunicării cu ale forţe care ar împărtăşi aceleaşi
puncte de vedere pentru salvarea ţării. Sunt contactate astfel cadre de
comandă din armată, este abordată Cancelaria Casei Regale, se activează
comunicarea cu unele dizidenţe, precum cea liberală condusă de
Gh.Tătărăscu, se reiau legăturile cu Partidul Social Democrat Titel Petrescu,
se proiectează chiar contacte cu forţele de stânga reprezentate de Partidul
Comunist.
Sunt adresate Mareşalului noi memorii, în care se atrăgea atenţia asupra
pericolului la care este expusă ţara prin trimiterea armatei române din nou pe
frontul de răsărit şi i se cerea să aducă trupele în patrie. Este deosebit de
edificatoare în acest sens, scrisoarea adresată de Dinu Brătianu lui Antonescu
la 24 septembrie 1942[3]. Succintă, dar consistentă în conţinut, noua
scrisoare a liderului liberal este poate cel mai aspru rechizitoriu la adresa
politicii promovate de Mareşal până acum. „Suntem în preajma iernii, cu
ameninţare de foamete şi de frig pentru populaţia ţării şi cu o profundă
dezorganizare a vieţii economice – scria Brătianu. Armata noastră, înglobată
în cea germană, se decimează pe frontul rusesc, pe când vecinii noştri îşi
menajează puterile, pentru a le putea avea intacte la sfârşitul războiului.
Armata română nu mai contează ca armată naţională pentru apărarea
frontierelor ţării. Ea este încadrată în armata germană la peste 1.000 km de
ţară şi băgată continuu în primele linii de luptă. Pentru ce ne impuneţi toate
aceste sacrificii? întreba şeful P.N.L. Ce vom avea la sfârşitul războiului? Ce
asigurări puteţi avea că Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat
ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Până azi se pare că ea pregăteşte
autonomia întregului Ardeal, dacă ungurii nu-l vor cuceri. În ce situaţie vom fi
în cazul în care Germania nu va câştiga războiul, de vreme ce nu s-a menajat
nimic pentru a ne învrăjbi cu Anglia şi S.U.A.? Războiul cu Rusia, care după
propaganda germană trebuia să se termine la sfârşitul anului 1941, apoi la
sfârşitul anului 1942, se va prelungi şi în anul 1943. V-am prevenit în mai
multe rânduri, în anul 1941 şi 1942 că România nu trebuie să-şi trimită
trupele sale în interiorul Rusiei, fără a-şi pune în pericol chiar existenţa sa, că
ea este ameninţată să fie strivită în conflictul armat a două mari puteri şi că,
pe de altă pate, situaţia ei economică devine din zi în zi mai critică. V-am
sfătuit mai târziu să retrageţi în interiorul ţării trupele noastre de peste
Nistru şi să le rezervaţi pentru apărarea noastră în contra ungurilor şi
bulgarilor. În loc de a asculta apelurile ce v-am făcut, aţi trimis aproape toată
armata noastră în interiorul Rusiei. Pentru a nu ajunge la prăbuşirea completă
129
a ţării, al cărei conducător sunteţi, trebuie să urmaţi exemplul Finlandei, care
nu le mai sacrifică pentru a distruge bolşevismul, ci vrea să le aibă intacte
pentru momentul final, când cel care va fi mai puţin uzat, va culege roadele
războiului, pentru care alţii ca noi au făcut sacrificii peste măsură de mari”
[4].
Această scrisoare i-a provocat Mareşalului o cumplită furie, fapt relevat într-
un răspuns de-a dreptul impresionant, lung de 133 de pagini, expediat în 29
octombrie 1942[5], în care formula contra acuzaţii extrem de grave la adresa
lui C.I.C.Brătianu şi a lui Iuliu Maniu şi în general a celor ce s-au aflat la
conducerea celor două partide. Această scrisoare de răspuns se constituie în
cel mai concludent exemplu de comunicare directă între putere şi opoziţie,
pornită de la cel mai autorizat reprezentant al puterii, Conducătorul Statului.
Rechizitoriul la care acesta supune forţele politice din opoziţie este deosebit
de dur, relevând totala insatisfacţie a Mareşalului faţă de felul cum partidele
şi oamenii politici au guvernat ţara timp de un sfert de veac, ducând-o, după
propria-i expresie, la catastrofă. Să dăm însă cuvântul Mareşalului. „Am lăsat
fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare - spune el. Am făcut-o din
înţelepciune, fiindcă urmăream unirea nu vrajba. Puteam să vă răspund
aducând la bara justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a
ţării, printre care sunteţi în primul rând şi dumneavoastră”. Argumentând în
continuare amânarea unui răspuns din dorinţa de a „nu crea un spectacol” şi a
nu da apă la moară inamicilor noştri, Mareşalul conchide: „Abuzaţi însă de
răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi rând pe rând, la scurte
intervale de timp, îmi trimiteţi când dumneavoastră, când domnul Maniu
avertismente, sfaturi şi observaţii” [6]. „În virtutea cărui drept? Ce
reprezentaţi în această ţară dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară
de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi
dureros? /.../ În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc
aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate 20 de secole de
poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi
orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe
umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă
şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de
îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată
direct şi indirect de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din
culisele politice aţi dus ţara la catastrofa din 1940”[7].
Nici Iuliu Maniu, pe care liberalii îl acceptau ca lider al opoziţiei democrată,
nu scapă tăişului criticii Mareşalului. După ce trece în revistă toate relele pe
care cele două partide le-au făcut ţării în perioada interbelică, Antonescu îi
spune lui Brătianu: „Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea
au fost uitate şi cu perfidia cunoscută de altădată, ca întotdeauna, atât de bine
cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi de la cel dintâi dintre
130
dumneavoastră şi până la cel din urmă, încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi pe
sub mână opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi
să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii,
nici pivniţe de desfacere, nici bani, nici industrii, nici consilii de administraţie,
nici safeuri în ţară şi în străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut
la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici
partizanii, nici adversarii”[8].
După această dură punere la punct, Antonescu răspunde, punct cu punct,
folosind acelaşi ton agresiv tuturor acuzaţiilor formulate de liderul liberal.
Vom spicui câteva dintre aceste răspunsuri. Astfel, referindu-se la afirmaţia lui
Brătianu că „suntem în pragul iernii, ameninţaţi de foame şi de frig pentru
populaţia ţării”, Antonescu recunoscând că, chiar dacă în ţară sunt probleme
de aprovizionare cu combustibil şi hrană, privaţiunile sunt suportate de cei
nevoiaşi şi nu de cei din anturajul familiei Brătianu. El spunea: „Conformându-
vă procedeelor politicianiste pe care le practicaţi în trecut, agitaţi azi spectrul
foamei şi al morţii de frig a bietului popor. V-aţi uitat în pivniţele ei şi în
cămările dumneavoastră, ale familiei şi ale partizanilor dumneavoastră, când
aţi făcut şi faceţi această profeţie? Puteţi nega cu toată profeţia
dumneavoastră alarmantă şi defetistă din 1940 şi 1941, că nu a fost în general
în ţară, o abundenţă mult mai mare ca în toate ţările din Europa, cu toată
vremea agricolă neprielnică şi cu toată dezorganizarea pe care o aducea, ca o
consecinţă, catastrofa economică - rezultat al catastrofei graniţelor - exodul,
cutremurul, rebeliunea şi războiul? […] Vă dor de-abia acuma, ca întotdeauna,
când sunteţi în opoziţie - lipsurile poporului? Dar de ce, de 70 de ani de când
guvernaţi direct şi indirect această ţară, nu aţi dat poporului o altă îndrumare,
o altă stare , l-aţi exploatat şi l-aţi lăsat la ţară şi la oraşe, în halul de sărăcie
în care se zbate?”[9].
Este la fel de usturătoare replica Mareşalului la acuzaţia lui Brătianu privind
sacrificiile impuse de război. Lansându-se într-o amplă comparaţie a situaţiei
şi sacrificiilor din primul război, când la conducerea ţării se aflau Brătienii şi
situaţia din primii ani ai Campaniei din Est, Mareşalul acuză grav cu fapte şi
exemple concludente, lipsa de loialitate şi onestitate a liderului liberal şi
partizanilor săi. „Când trecutul acesta tragic nu este tocmai depărtat şi când
eraţi pe acele timpuri, factor economic determinant în guvernul fraţilor
dumneavoastră, cred că cel mai elementar simţ de onestitate v-ar impune,
domule Brătianu, să vă reamintiţi toate acestea, înainte de a vă lua singur
dreptul de a critica felul cum se conduce astăzi ţara şi de a arăta ca
dezastruoasă o situaţie care nu poate suferi din nici un punct de vedere,
comparaţia cu aceea de care - împreună cu toate rudele, cu tot partidul şi cu
tot sistemul dumneavoastră de economie zisă liberală - sunteţi atât de
răspunzător”.
131
Referindu-se apoi la situaţia economică mai ales, Antonescu scria: „Un
elementar simţ al realităţilor ar fi trebuit să vă impună compararea stărilor de
atunci cu stările de astăzi şi după aceea să vă întrebaţi dacă este normal,
corect şi omenesc să mă acuzaţi, când cunoaşteţi moştenirea pe care aţi lăsat-
o şi pe care am primit-o; ştiţi cine sunt vinovaţi de ea; aţi văzut prin câte
greutăţi am trecut; ştiţi că am venit la conducere în timpurile cele mai grele şi
mai periculoase pentru stat şi pentru conducător şi mai presus de toate, ştiţi
că am administrat şi administrez ţara fără partid şi partizani, fără organizaţii
bancare, ajutat de un singur om, domnul Mihai Antonescu, şi sabotat pe sub
mână de toţi jidanii, de toţi profitorii vechiului regim şi de toată finanţa şi
industria patronate pe faţă şi din umbră de dumneavoastră. Cu toate acestea,
cu toată furtuna în care m-am zbătut şi cu toate greutăţile pe care le-am
întâmpinat peste tot, atât în afară, din cauza desconsiderării şi dispreţului
care apasă asupra neamului - datorită greşelilor conducătorilor lui din ultimii
20 de ani, cât şi în interior, de la acei jidani şi români decăzuţi din puterea lor
de ieri, însă deţinători şi astăzi a tuturor posturilor de comandă administrativă
şi economică, totuşi am reuşit să recapăt încrederea celor de afară şi să
provoc chiar admiraţia lor şi am reuşit să domin situaţia în interior şi să creez
pentru clasa muncitoare, o evidentă stare de prosperitate. Am readus pacea
interioară, am redresat armata şi am înarmat-o cum nu a fost niciodată
înarmată”[10]. Cât priveşte scopurile războiului, alianţa cu Germania şi
campania dincolo de graniţe alături de Germania, argumentele şi susţinerile
Mareşalului nu diferă de cele exprimate cu prilejurile anterioare în
comunicarea cu opoziţia. Aşa încât nu insistăm.
Adăugăm doar că răspunzând lui Brătianu, Mareşalul prezintă cu date şi fapte
concrete din anii săi de guvernare adevărata evoluţie a societăţii româneşti în
toate planurile: economic, financiar, social, militar şi chiar moral-spiritual,
încheindu-şi scrisoarea tranşant, în acelaşi spirit de revoltă cu care o
începuse: „Ei bine, domnule Brătianu când cineva a fost şeful unui partid care,
de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are
răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţului moral, a iudeo-
masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a
catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească în numele comunităţii
româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că
lucrurile nu merg cum trebuie”[11].
În replica la acest mesaj al Mareşalului din 14 noiembrie 1942, Dinu Brătianu
pare mult mai cumpătat şi mai ferm totodată, cu toate că, aşa cum se exprima
liderul P.N.L., nu va răspunde atacurilor Mareşalului pentru că este de
demnitatea sa să răspundă la nişte acuzări care nu au nici un temei. El ţine
totuşi să-i comunice lui Antonescu că „oricare ar fi greşelile ce cred că se fac,
dacă veţi reuşi să reîntregiţi ţara, să o emancipaţi de influenţele străine şi să
132
restabiliţi situaţia ei economică din trecut, voi fi cel dintâi care vă va felicita
pentru opera realizată”[12].
Analizând acţiunile de comunicare a liderilor partidelor istorice, P.N.L. şi
P.N.Ţ. din această primă perioadă a Campaniei din Est, se poate constata că
limitată la memorii şi scrisori, răspândite uneori şi în rândul aderenţilor sub
forma unor manifeste aceasta nu a provocat mari dificultăţi puterii
antonesciene. Deşi criticau uneori în termeni destul de duri unele acte ale
guvernării, ei nu-şi propuneau înlăturarea lui Antonescu de la putere. Mai
mult, ei îl considerau pe Mareşal ca singura persoană care poate inspira
încrede conducătorilor celor două dictaturi din Europa, omul cel mai potrivi să
conducă ţara în perioada respectivă. Apreciem că prin conţinutul lor, mai ales
în ceea ce priveşte aspectele raporturilor economice şi chiar militare cu
Germania, memoriile şi scrisorile au influenţat într-un oarecare grad
hotărârile Mareşalului, dacă avem în vedere eforturile constante ale
guvernului său pentru a stabili pe baze mai echitabile raporturile româno-
germane. Se încheia astfel, odată cu catastrofa Stalingradului, o primă etapă a
unei comunicări rodnice între opoziţia democratică şi regimul antonescian,
etapă al cărei conţinut analizat axat pe atenţionări reciproce, dar şi pe sprijin
reciproc, am putea spune, îl va diferenţia categoric de ce va urma după
întorsătura ce o vor lua evenimentele, ca urmare a contraofensivei sovietice
declanşată la 19 noiembrie şi dezastrul armatelor germano-române din Cotul
Domului şi Stepa Calmucă.
Cât priveşte celelalte segmente ale opoziţiei, cea radicală de stânga
reprezentată de comunişti şi cea extremă dreapta concretizată în Mişcarea
Legionară, chiar dacă acestea au continuat să funcţioneze mai mult sau mai
puţin făţiş după cum o demonstrează notele informative ale organelor de
siguranţă şi informative ale statului, o comunicare directă dintre ele şi putere
nu a fost posibilă. Raporturile putere-opoziţie în acest caz s-au concretizat în
măsurile represive adoptate de către putere împotriva mişcărilor şi acţiunilor
comuniştilor şi legionarilor pe de o parte şi în elaborarea şi publicarea unor
documente programatice, comunicate şi manifeste de către organizaţiile
P.C.d.R., prin care erau stabilite obiectivele de acţiune vizavi de putere pe de
altă parte, în funcţie de evoluţia vieţii politice interne, dar mai ales de mersul
războiul. Mişcarea Legionară grav afectată de măsurile de lichidare a ei
adoptate de guvern după rebeliune, nu se mai putea exprima într-o relaţie
directă cu puterea, orice încercare în acest sens fiind atent urmărită de
organele represive ale statului şi anihilată încă din faşă. În acest condiţii, cu
toată diferenţa de concepţii, vom asista la un proces interesant de pătrundere
a legionarilor în mişcarea comunistă.
În prima fază a războiului germano-sovietic, când trupele germano-române
înaintau fără să întâmpine împotrivire pe teritoriul sovietic, sarcinile pe care
şi le propusese Partidul Comunist cuprindeau un complex de deziderate care
133
trebuiau să se finalizeze prin scoaterea României din Axă. Aceste obiective
sunt aduse la cunoştinţa puterii prin activitatea ilegală de presă şi tipărire de
platforme, circulare, manifeste, comunicate. În acest sens este elocventă
mărturia lui C.Titel Petrescu, preşedintele P.S.D., care în septembrie 1944
scria: „Partidele politice fuseseră desfiinţate încă de pe vremea Regelui Carol
al II-lea, dar adevărul este că ele au continuat totuşi să activeze clandestin.
Asta înseamnă că a lucrat fiecare pe cont propriu, dar fără registre de
membri, fără întruniri publice şi fără presă. Singurul partid care a avut o
presă clandestină a fost partidul comunist, care avea o experienţă căpătată
timp de 22 de ani de activitate clandestină”[13].
După alte surse, Partidul Comunist din România dispunea în perioada
analizată de peste 20 de ziare cu apariţie mai mult sau mai puţin
regulată[14]. Primul document elaborat de P.C. după declanşarea ostilităţilor
antisovietice şi intrarea României în război l-a constituit Circulara C.C. al
P.C.D.R. din 8 iulie 1941 (anexa nr.25), prin care se stabileau sarcinile pentru
mobilizarea poporului român, în vederea organizării luptei pentru doborârea
regimului antonescian, sabotarea războiului antisovietic şi alungarea trupelor
hitleriste[15].
-------------------------------------
[1] Stenogramele ..., vol.VI, p.174.
[2] Vezi Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri cu guvernatorii provinciilor dezrobite,

din 27 martie 1942 (ibidem, p.376) şi 30 aprilie 1942 (ibidem, p.535).
[3] A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr.61/1940, f.76.
[4] Ibidem.
[5] Idem, dosar nr.61/1940, f.88-221.
[6] Ibidem, f.88.
[7] Ibidem, f.89.
[8] Ibidem, f.90.
[9] Ibidem, f.97.
[10] Ibidem, p.106.
[11] Ibidem, f.221.
[12] Idem, dosar nr.61/1990, f.222.
[13] C.Titel Petrescu, Cum s-a ajuns la armistiţiu, în „Libertatea” nr.9 din 5 septembrie 1944.
[14] Victor Frunză, op.cit., p.109.
[15] Vezi fragmente în 23 august 1944. Documente, vol.I p.283-285.
134

Regimul Antonescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Regimul Antonescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Regimul Antonescu

Lt. Col. Dr. Luiza Rotaru

Acest document conţine o serie de articole apărute pe www.art-emis.ro, având

Contextul instaurării regimului Antonesu

Subordonarea economiei va accelera subordonarea politică

[5] Florin Constantiniu, Agression et securitè; les phase de la desagregation du système de

[7] „Timpul”, 8 septembrie 1939.

[9] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial…, p.112.

[12] Viorica Moisuc, op.cit., p.288.

[20] S. Simion, op.cit., p.149.

[21] Problema este amplu dezbătută în literatura de specialitate. În unanimitate, istoricii

[24] A.Simion, Declanşarea mişcării de rezistenţă naţională antifascistă în condiţiile interne şi

[26] A. Simion, op.cit., p.200.

[27] A.M.A.E., fond 71/Transilvania, vol.42/1940, f.224-225. Documentul „Dezbaterile

Personalitatea viitorului conducător al statului, generalul

Notă: Fragment din teza de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în

[30] C. Rădulescu-Motru, Mareşalul Ion Antonescu în Revista culturală „Fundaţia Regală”,

[34] O amplă bibliografie consacrată subiectului Ion Antonescu în istoriografia românească şi

[36] De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare – Comandanţi,

[38] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 686, f.4.

[40] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 686, f.6.

[41] Ibidem, dosar 686, Foaia Calificativă pe anul 1911.

[43] V.F.Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.9.

[44] Gh.Buzatu, Istorie interzisă, Craiova, Ed.Curierul Doljan, 1990, p.564

[45] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.13.

[47] Lt.col.Antonescu, Românii, originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Bucureşti,

[48] George Magherescu, Antonescu, purtătorul decoraţiei de pe pieptul regelui, în:

[50] Arh. M. Ap. N., fond 3024, dosar nr.686, f.34.

[52] George Magherescu, op.cit., p.63.

[53] I. C. Drăgan Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire. Mărturii şi

[56] Lt. col. Ion Antonescu, op.cit., p.73-74.

[58] Arh. M. Ap., fond 5540, dosar 2, f.1, 2.

[59] Ibidem, f.38.

[60] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.100.

[64] „Monitorul Oficial”, nr.9, din 12 aprilie 1921, p.338.

[65] Arh.M.Ap.N., fond 3024, dosar nr.686, f.3.

[69] „Monitorul Oficial”, partea I, nr 158 din 20 iulie 1927, p.9898.

[70] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.46

[73] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.47.

[74] „Monitorul Oficial”, nr.16, Adunarea deputaţilor, 24 decembrie 1934, p.277.

[75] Ibidem, p.281.

[76] Arh.M.Ap.N., fond 948, dosar nr.1397, f.49.

[77] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.82.

[78] „Monitorul Oficial”, nr.18, Senatul, 13 decembrie 1934, p.11-12.

[80] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.299, 28 decembrie 1937, p.9665-9666.

[82] Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de neatârnare, p.502.

[83] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.83.

[84] „Monitorul Oficial” nr.74, 30 martie 1938, p.1628.

4 - 6 septembrie 1940: apogeul crizei politice interne şi

[86] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.171.

[87] A. Simion, Regimul politic…, p.9.

[89] Apud Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1941, p.14.

[92] Ioan Scurtu, Gh.Buzatu, op.cit., p.384.

[93] Olimpiu Matichescu, op.cit., p.129-130.

[94] Ibidem p.132.

[97] Ibidem, p.260.

[98] A. Simion, op.cit., p.11.

[99] Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, 1970, p.191.

[100] A.N.I.C., fond Casa Regală, Buletin din 2 septembrie 1940.

[102] A.Simion, op.cit., p.12.

Caracterul şi structura puterii politice

Guvernarea antonesciană, instaurată la 6 septembrie 1940, cuprinde două

II.2. Evoluţia raporturilor conflictuale dintre Ion Antonescu şi Mişcarea

[6] Hannah Arendt, op.cit., p.113.