Minoritatea Maghiara in Perioada Comunis PDF

Exerciţiul necesar al distanţării
Unul dintre obiectivele majore ale Institutului pentru

Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) este analiza
dinamicilor şi a proiectelor identitare specifice comunităţilor
minoritare din România. Desigur, pentru programa de cercetare,
situarea în contemporaneitate este prioritară, dar orice asemenea
întreprindere necesită un orizont temporal mai amplu. În acest
context, pentru a înţelege anumite temeri, proiecte identitare şi
instituţional-legale ale minorităţii maghiare din România este
necesară o anumită distanţare în timp. Trebuie trecute în revistă
evenimentele şi procesele sociopolitice (în mare parte nefaste) care
au afectat această comunitate. Spre exemplu, dacă cineva doreşte să
aibă o înţelegere mai profundă (dincolo de superficialul asumat al
unui talk-show) a proiectelor de autonomie din Secuime, în mod
inevitabil trebuie să cunoască impactul sociopolitic al (pseudo?)-
autonomiei ce a funcţionat în această regiune în perioada comunistă,
respectiv obiectivele, conţinutul şi natura controlului teritorial-
administrativ inaugurat de reforma administrativă din 1968. Cartea
de faţă oferă (e drept şi firesc, doar pentru un număr limitat de
aspecte) posibilitatea unor asemenea contextualizări istorice.
7
MINORITATEA MAGHIARĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
O parte importantă a studiilor adunate în această carte au

fost produse în diferite contexte instituţionale, deci nu sunt neapărat
rodul cercetărilor desfăşurate în cadrul ISPMN sau sprijinite de acest
institut. În unele cazuri, versiuni anterioare ale textelor au fost deja
publicate (majoritatea) în limba maghiară. Cu toate acestea, volumul
de faţă nu este o simplă colecţie de studii, reciclate prin traducere.
Autorii au redactat articolele, au adaptat traducerea pentru a
corespunde exigenţelor publicării pentru o audienţă mai largă decât
cercul relativ restrâns al specialiştilor în istoria comunismului.
Aşadar, volumul constituie un act de diseminare orientată către
aceia care râvnesc să înţeleagă determinările istorice ale unor idei,
proiecte comunitare şi identitare prezente, către categoriile care
doresc să-şi asume un trecut care, cu toate că nu e prea îndepărtat,
nu este nici suficient cunoscut.
Trecutul – pentru cei care-l trăiesc ca memorie – este în mod
ineluctabil marcat de intensitatea emoţiilor, iar memoriile
comunismului arareori sunt neutre din punct de vedere emoţional.
Cu toate acestea, scrierea istoriei reprezintă un exerciţiu sistematic al
distanţării, componentele esenţiale ale unei asemenea atitudini fiind
grija pentru detalii, asumarea ambiguităţii unor situaţii, a
ambivalenţei unor persoane etc.
Aceste puncte comune despre perspectiva istoriografică îşi
au rostul dacă analizăm structura pe generaţii a autorilor volumului
de faţă. Pe lângă unii cercetători deja consacraţi ai istoriografiei
comunităţii maghiare din România în perioada comunismului
(Nándor Bárdi sau Gábor Vincze, iar sub anumite aspecte József
Gagyi şi Stefano Bottoni), regăsim numele unor autorii care aparţin
unei noi generaţii de istorici. Aceştia din urmă – Márton László, Klára
Lázok, Mihály Zoltán Nagy, Zoltán Csaba Novák, Ágoston Olti – pe de
8
EXERCIŢIUL NECESAR AL DISTANŢĂRII
o parte, au avut vârste prea fragede în timpul comunismului, pentru

ca judecata lor să fie marcată de emoţiile unui trecut nefast. Pe de
altă parte, şi-au început cariera de istoric într-o perioadă de
profesionalizare a înţelegerii modului în care a funcţionat regimul
comunist. Aşadar, mai tinerii istorici se află la o intersecţie destul de
particulară a biografiilor proprii cu trecutul: nu sunt tentaţi să-şi
verse năpasta pricinuită de vremuri nefaste şi nici nu sunt provocaţi
de aproprierea relativă a subiectului, ei respectând pe deplin
canoanele unei discipline în curs de reînnoire. În acest context,
volumul se constituie ca o antologie ad hoc a unei generaţii
promiţătoare, o generaţie neangajată faţă de un trecut care, totuşi,
marchează semnificativ prezentul.
István Horváth
Preşedinte ISPMN
9
Nándor BÁRDI
Momente de cotitură şi grupări

generaţionale în istoria mino-
rităţii maghiare din România
(1918–1989)
Consideraţiile care fac obiectul acestui studiu trec în revistă
cele mai importante momente de cotitură din istoria minorităţii
maghiare din România, analizând grupurile generaţionale ale elitei
maghiare, precum şi sistemele relaţionale de integrare. Din punct de
vedere etnopolitic, trecutul minorităţii maghiare poate fi abordat atât
din perspectiva gestionării din exterior a problemelor comunitare
(politicile faţă de maghiari), cât şi sub aspectul căilor pentru care au
optat elitele minoritare (politicile minoritare). În ceea ce priveşte
acest ultim context, voi descrie sistemul relaţional intern şi extern,
caracteristic minorităţilor. Mai exact, voi contura tipul activităţii de
integrare şi cooperare adoptate de aceştia în interiorul comunităţilor
lor. În studiul de faţă voi căuta să determin cadrele relevante de
interpretare în privinţa schimbărilor de strategie autoedificatoare, 1
caracteristice în procesul de edificare naţională elaborat de elita
minorităţii maghiare din România, începând din 1920 şi până la
sfârşitul anilor 1980. Totodată, voi evidenţia experienţele elitelor
minoritare referitoare la raporturile de integrare în societatea
1
Aici mă refer la relaţiile existente între edificarea naţiunii şi cea a societăţii, pe
aceasta din urmă considerând-o decisivă. Dacă comunităţile minoritare maghiare
sunt organizate în jurul elementului naţional (schimbări ale formelor de apariţie
istorică şi culturală a naţionalismului), atunci se poate spune că avem de-a face cu un
fenomen social şi nu cu o noţiune apriorică. Aşadar, prin acest tip de autoedificare
înţeleg forma de organizare socială definită de apartenenţa la o comunitate naţională.
11
majoritară, 2 precum şi felul în care s-a format modul de exprimare,

limbajul politicii minoritare canonizat astăzi. O parte integrantă a
ultimului aspect este imaginea de comunitate distinctă, viziunea
unui scop comun, inducând serii de acţiuni care definesc – la nivel de
deziderat – un viitor politic subsumat acestor proiecţii.
Deoarece toate aceste lucruri se încadrează într-un domeniu
mai larg, de reprezentare a funcţionării societăţii minoritare, mă voi
opri cu prioritate asupra lor (1). Apoi voi trece în revistă cele mai
însemnate momente de cotitură, împreună cu problemele-cheie
referitoare la poziţii şi strategii (2). În sfârşit, voi descrie grupurile
generaţionale reprezentative ale comunităţii minoritare maghiare
(3). Cea mai însemnată parte a studiului se ocupă de tipurile de
strategii politice care au fost formulate de către fiecare dintre
grupurile generaţionale, ţinând cont de cele patru puncte de vedere
pe care le consider cele mai importante (4–7).
1. Cadrul interpretativ al istoriei comunităţilor

minoritare maghiare din Europa Centrală
Unele elemente trasate aici, în ceea ce priveşte sistemul de

interpretare, au fost deja prezentate pe scurt în alte studii de-ale
mele. 3 În consecinţă, aici voi trece doar în revistă – fără pretenţia
unei expuneri exhaustive – întregul „model”, pentru a evita
suspiciunea că eu aş considera istoria minoritară ca fiind o simplă
2
Punerea pe tapet a cadrelor de interpretare şi „căutarea” problemei-cheie arată că,
dincolo de sistematizarea cunoştinţelor noastre de până acum, în primul rând voi
încerca aici să expun pe rând temele de cercetare care nu au fost abordate încă,
pentru a facilita în mod expres cercetările din domeniul relaţiilor integraţioniste, ceea
ce ne-ar pune faţă în faţă cu penuria existentă în ceea ce priveşte cercetările
fundamentale (bibliografii, repertorii, publicarea unor surse, biografii).
3
Tény és való [Fapte şi realitate], Pozsony, Kalligram, 2004, p.271; Összezárkózás és
szétfejlődés. Kísérlet a magyar kisebbségek történetének periodizációjára [Dezvoltare
paralelă şi căi progresiste independente. Încercări de periodizare a istoriei minorităţii
maghiare], în vol. Nemzet a társadalomban [Naţiunea în societate], ed. Csilla Fedinec,
Budapesta, TLA, 2004, p.251–274; Generation Groups in the History of Hungarian
Minority Elites, în Regio, 2005, p.109–124.
12
MOMENTE DE COTITURĂ ŞI GRUPĂRI GENERAŢIONALE
istorie politică. Toate acestea reflectă nu doar propriul efort, ci şi

sintetizarea specifică a noilor maniere de abordare apărute la
începutul anilor ’90 în ceea ce priveşte cercetările întreprinse asupra
minorităţilor etnice. 4
În ceea ce priveşte studiul problemelor minorităţii maghiare
de dincolo de graniţe, voi evidenţia trei domenii de abordare: vectorii
iniţiali ai analizei politicilor identitare, abordarea istorică şi elementele
unei organizări sociale specifice.
Premisele analizei sunt situaţiile fundamentale ale politicii
identitare, care pot fi de folos în cazul studiului unui caz/conflict
concret. În acest context poate fi amintită condiţia de bază a existenţei
minoritare, sentimentul de a fi asincronic, de dimensiuni reduse faţă
de altceva, precum şi nevoile speciale compensatorii faţă de
surplusul de dificultăţi în ceea ce priveşte utilizarea limbii, organizare
comunitară etc. (1.1). Datorită faptului că grupurile minoritare
maghiare sunt organizate în funcţie de limba şi cultura naţională, cel
de-al doilea punct de plecare ar fi conştiinţa identităţii comunitare,
acel rezervor de cunoştinţe legate de comunitate prin care individul
şi colectivitatea se autodefinesc. Cel de-al treilea element este modul
în care majoritatea statului/naţiunii/societăţii se raportează la
problemele minorităţii.
Consider însă că în privinţa determinării proceselor istorice,
aceste aspecte sunt mult prea generale. Astfel, din perspectiva
cercetărilor istorice asupra minorităţii maghiare din diversele ţări,
consider utilă împărţirea politicilor minoritare/maghiare pe epoci, iar
în cadrul acestora, evidenţierea punctelor de cotitură. În privinţa
elitelor minoritare, o importanţă decisivă are recrutarea şi cadrul lor
de socializare. Din această perspectivă, până în anul 1989, în
România pot fi deosebite cinci grupuri generaţionale. Cel de-al treilea
domeniu de analiză istorică este sistemul relaţional de integrare a
4
Aici fac referire – fără pretenţia de a fi exhaustiv – la lucrările lui Miklós Bakk, A.
Zoltán Biró, József Gagyi, László Gyurgyík, István Horváth, Zoltán Kántor, Tamás Kiss,
Dénes Kiss, D. József Lőrincz, Z. Attila Papp şi László Szarka.
13
elitelor: felul în care elitele concep propria organizare socială; cum se

raportează la propria lor ţară (la procesul de edificarea a naţiunii
majoritare) şi la ţara de origine a limbii vorbite (politica faţă de
maghiarii din patria-mamă); în sfârşit, atitudinea lor faţă de
procesele ideologice şi politice internaţionale.
De asemenea, în cazul unei analize asupra organizării
specifice a societăţii minoritare, pot fi deosebite trei elemente: factori
de statistică socială, mai exact procesele rezultate din transformările
produse în cadrul acestora: numărul populaţiei, structura aşezărilor,
sporul natural, structura pe vârste a populaţiei, gradul de educaţie,
ocupaţia, populaţia urbană, căsătoriile mixte, migraţiile. În cazul
unei abordări din perspectiva instituţionalizării, pot fi evidenţiate
câteva subsisteme: apărarea intereselor politice, funcţiile
administrative, sfera confesională şi cea publică, societatea civilă,
sistemul instituţional din domeniul culturii şi al învăţământului. 5 Iar
în comparaţie cu societatea majoritară/naţională pot fi evidenţiate
particularităţi surprinse în cadrul tipologiilor pe ţări, al atitudinilor
faţă de modernitate, al caracteristicilor constituirii, al integrării în
structurile majoritare şi al stratificărilor sociale. 6
Din punct de vedere istoric, în cazul comunităţilor minoritare
maghiare se poate vorbi despre minorităţi ori colectivităţi formate
prin forţa împrejurărilor, deoarece acestea nu s-au constituit în urma
unor procese socio-istorice, ci au luat naştere prin decizii politice
concrete. Grupurile aflate dincolo de graniţă, de naţionalitate
maghiară şi/sau vorbitoare de limbă maghiară, cu o identitate
naţională puternică şi un sistem instituţional dezvoltat au fost
îndepărtate de edificarea naţiunii maghiare, din cauza unor
5
Problema subsistemelor instituţionale este abordată de: Dénes Kiss, Az erdélyi magyar
civil szféráról [Despre sfera societăţii civile maghiare], în Civil Szemle, 2006, nr. 2,
p.139–154.
6
O analiză istorică complexă este oferită în Kisebbségi magyar közösségek a 20.
században [Comunităţile minoritare maghiare în secolul al XX-lea], ed. Nándor Bárdi,
Csilla Fedinec, László Szarka, Budapest, Gondolat–MTA Kisebbségkutató Intézet
[Institutul pentru studierea problemelor minorităţii], 2008, p.508.
14
constrângeri de natură politică. 7 Aşadar, având în vedere formarea

lor, aceste colectivităţi s-au constituit ca şi comunităţi forţate, dar
într-o perioadă de 80 ani s-au transformat în colectivităţi voite şi
asumate. În acest proces de transformare – care a inclus şi
reconstruirea succesivă a propriului sistem instituţional – aceste
comunităţi a trebuit să facă faţă atât provocărilor statului naţional
(venite sau dinspre Budapesta, sau dinspre propriile guverne, de
pildă, dinspre Bucureşti), cât şi proceselor de modernizare a propriei
lor societăţi parţiale. 8
Problema esenţială a societăţilor minoritare este tocmai
necesitatea clarificării următorului aspect: dacă integrarea politică şi
moderni-zarea acestora se petrece prin propriile instituţii comunitare
ori nu. În cazul în care sistemul instituţional nu există, procesul
respectiv nu poate avea loc decât individual. Însă acest lucru are loc
odată cu părăsirea sferei comunitare, deoarece individul „modern”,
„mobil”, aflat „în condiţii de egalitate” nu poate exista decât ca
majoritar. 9 La nivel macrosocial, acest sistem relaţional este
7
László Szarka, A (cseh)szlovákiai magyar közösség nyolc évtizede 1918–1998 [Cele opt
decenii ale comunităţii maghiare din (Ceho)Slovacia, 1918–1998], în vol. A
(cseh)szlovákiai magyar művelődés története 1918–1998 [Istoria culturii maghiare din
(Ceho)slovacia, 1918–1998], ed. László Tóth, Tamás Gusztáv Filep. Ister, Budapest,
1998, p.9–12; Idem, Kényszerközösségek és védtelen védhatalom [Comunităţi impuse şi
puterea de apărare fără apărare], în vol. Magyarország és a magyar kisebbségek
[Ungaria şi minorităţile naţionale maghiare], ed. László Szarka, Budapest, MTA, 2002,
p.17–30; Idem, Elemzési szempontok a 20. század végi magyar nemzetfogalomhoz
[Criterii de analiză a ideii de naţiune de la sfârşitul secolului al XX-lea], în vol. cit,
p.189–198.
8
Expresia de societate parţial existentă indică faptul că sistemul instituţional era
incomplet. Mă refer la comunitatea şi nu la grupul minoritar, nefiind vorba doar
despre grupul oamenilor vorbitori de limbă maghiară, ci despre o comunitate dată,
având moşteniri culturale şi naţionale comune, îndeplinind funcţiile societăţilor locale
şi organizându-se conform apartenenţei la aceeaşi naţiune, care se autoedifică precum
o societate minoritară.
9
În cazul în care instituţiile minorităţilor îşi îndeplinesc doar funcţia de reprezentare
culturală şi nu răspund nevoilor sociale şi comunitare reale, atunci îşi pierd existenţa.
Integrarea individuală a avut loc începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind o
consecinţă a edificării naţiunii române din satele de catolici din Moldova, cei cu o
situaţie materială mai bună fiind asimilaţi; la fel s-a întâmplat în decursul fenomenului
de modernizare care a avut loc la începutul secolului la Budapesta, precum şi în cazul
evreilor maghiari originari din partea slovacă a Cehoslovaciei burgheze.
15
determinat de patru niveluri: minoritatea naţională, statul majoritar,

patria-mamă şi rela-ţiile internaţionale (drepturile minoritare,
interesele marilor puteri, politica anti-discriminare şi de
subsidiaritate a Uniunii Europene). Structura funcţionează cu atât
mai eficient cu cât minoritatea maghiară din ţara respectivă s-a
adaptat mai bine – prin propriile substructuri, care îşi îndeplinesc
rolul (şi) în mod independent – la problemele specifice existente în
cadrul propriului stat succesor. În timpul celor opt decenii, aceste
comunităţi maghiare s-au dezvoltat îndepărtându-se unele de altele,
precum şi de Budapesta, organi-zându-şi între timp, iar şi iar,
instituţiile reprezentative care elaborau răspunsuri la problemele lor.
Totodată, aceste comunităţi sunt instituţii de edificare naţională
conservate, respectiv sunt comunităţi specifice, cu elite care urmează
modelele de construcţie naţională, în speranţa unei autonomii
naţionale şi a unui sistem politic consocial.
2. Momentele de cotitură şi etapele
2.1. Istoria maghiarilor de dincolo de graniţe se împarte în

patru etape: a) În perioada interbelică, maghiarii minoritari din două
state succesorale trăiau în condiţiile regatului constituţional, 10 iar în
alte două ţări aceştia se aflau sub tutela statală a republicii burgheze
(1918–1938/1940/1941). b) După primul şi cel de-al doilea Arbitraj
de la Viena, aşadar după atacul asupra Iugoslaviei din perioada care
a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai
importantă parte a teritoriilor locuite de maghiarii minoritari a
revenit Ungariei. Populaţia mai tânără, pentru prima oară, iar cea în
vârstă, din nou, făceau parte din naţiunea majoritară
(1938/1940/41–1944). În lipsa unei revitalizări comunitare,
populaţia maghiară rămasă în continuare în minoritate în Slovacia şi
Ardealul de Sud a fost considerabil diminuată atât din punct de
10
Mai apoi, în ambele ţări a fost introdusă dictatura regală: în Regatul Sârbo–Croato–
Sloven în 1929, iar în România în 1938.
16
vedere existenţial, cât şi în ceea ce priveşte rezervele ei de cunoştinţe

despre naţiune. c) Cea de-a treia etapă este perioada sistemului
socialist mondial, în cadrul căreia, exceptându-i doar pe maghiarii
din Austria, toate grupurile sociale au experimentat separat
variantele politicii socialiste faţă de naţionalităţi (1944–1989),
diversificate pe ţări. d) În perioada de după schimbările de regim din
Europa Centrală, în contextul constituirii statului de drept şi al
integrării euroatlantice, au apărut nu doar diferenţieri în ceea ce
priveşte interesele naţionale, ci – în cazul minorităţilor naţionale – şi
conflicte legate de concepţii divergente referitoare la edificarea
naţională.
Conceptual, acest lucru reiese şi din faptul că maghiarii care
trăiau în România în perioada interbelică au fost numiţi „minoritate
etnică”, mai apoi, după 1944, au fost desemnaţi ca „naţionalitate” ori
„naţionalitate conlocuitoare”, iar după anul 1984 era utilizată tot
mai des sintagma de „muncitori de limbă maghiară”. Acest tip de
terminologie include şi un anumit tip de relaţii politice. Termenul de
minoritate naţională desemnează faptul că se vorbeşte despre un
grup social independent al unei comunităţi (naţiuni) mai mari, care a
ajuns minoritar în ţara respectivă. Naţionalitatea este deja o entitate
separată şi diferită de naţiune, eludând atât existenţa minoritară, cât
şi prezenţa unei ţări-mamă. Expresia românească: „vorbitor de limba
maghiară” nu mai redă altceva, decât diferenţa referitoare la limba
vorbită.
În opinia mea, cel mai important moment de cotitură din
acest interval de opt decenii – lăsând la o parte momentul de geneză
reprezentat de schimbările de imperii şi tratatele de pace de după
prima conflagraţie mondială – este perioada anilor 1944–1945. În
timpul acestui moment de cotitură, situaţia minorităţilor maghiare s-
a modificat în patru privinţe:
a) Partidele minorităţii maghiare active în perioada
interbelică şi-au câştigat legitimitatea prin reprezentare
parlamentară şi în administraţia locală, fiind susţinute de voturile
17
electoratului maghiar. În funcţie de aceasta, şi-au formulat

concepţiile legate de politica minoritară şi îşi desfăşurau activitatea
de apărare a intereselor minorităţii. Toate acestea s-au schimbat însă
odată cu dispariţia monarhiilor constituţionale şi a modelului de stat
al republicilor burgheze, mai precis, după dizolvarea statului de drept
şi a democraţiei parlamentare. Organizaţii înfiinţate la centru, de
către conducerea comunistă majoritară din ţările respective
(Uniunea Populară Maghiară, Organizaţia CSEMADOK din
Cehoslovacia), ori simbolizate de anumite persoane sau grupuri de
intelectuali au încercat să reprezinte interesele maghiare fără să
beneficieze de o atestare electorală venită din partea propriilor
comunităţi. Contrar situaţiei interbelice şi celei de după 1989, în
acest caz nu mai era vorba despre o politică minoritară independentă,
ci de reprezentarea intereselor minoritare din sfera politicii desfăşurate
faţă de maghiari de către conducerea partidului/naţiunii majoritar(e)
din ţara respectivă. Comunitatea minoritară nu-şi putea defini
propriile proiecte de viitor, mai mult decât atât, nu-şi alegea singură
liderii şi nu-şi controla nici propriile instituţii. Prin această „politică
leninistă faţă de naţionalităţi” – foarte simplificat – comuniştii
(conduşi de un singur centru, conform principiilor fundamentale ale
centralismului democratic) acaparau puterea, urmând apoi să
rezolve şi problemele minoritare cu ajutorul internaţionalismului
proletar.
b) Cea de-a doua schimbare majoră s-a datorat
naţionalizării, colectivizării, respectiv confiscării averilor comunitare
şi ecleziastice. Odată cu acestea, au fost considerabil diminuate
poziţiile sociale şi economice ale colectivităţilor minoritare maghiare,
iar instituţiile proprii acestora au devenit imposibil de menţinut în
stare funcţională. Situaţia a ajuns să fie şi mai gravă din cauza
faptului că din regiune au dispărut statele de drept, iar prin tratatele
de pace a fost dizolvat forul internaţional competent la care se
18
puteau depune reclamaţii, 11 for existent – cel puţin cu rol preventiv –

în perioada interbelică. Dispariţia instituţiilor şi atomizarea au
continuat datorită faptului că de la sfârşitul anilor ’40 până în 1956,
practic, nu se mai puteau face călătorii cu paşapoarte personale,
aşadar posibilităţile de menţinere a relaţiilor cu Ungaria au dispărut.
c) Datorită schimbărilor sociale anterior menţionate,
societăţile minoritare maghiare – caracterizate până atunci de o
stratificare socială completă – au devenit mult mai omogene. Au
dispărut pături sociale, precum cele ale proprietarilor de pământ şi
de fabrici, ale întreprinzătorilor bancari şi comerciali sau ale marii
burghezii. S-au redus drastic numărul şi ponderea burgheziei şi a
micilor meseriaşi. Aceste schimbări drastice au fost cauzate atât de
holocaust, munca forţată şi schimbul de populaţie din partea slovacă
a Cehoslovaciei (Felvidék), cât şi de naţionalizarea, transformarea
conştientă a compoziţiei etnice din micile oraşe maghiare ori de
lângă graniţă, precum şi de dispariţia ţărănimii înstărite. Până în anii
’50, lipsa intelectualităţii maghiare a devenit acută în toate regiunile.
În plus, o consecinţă a creşterii teritoriale dintre anii 1938–1941 era
şi faptul că unele teritorii au fost restituite Ungariei, iar altele nu. Pe
aceste teritorii (Ardealul de Sud, Bratislava, Banatul), numărul şi
poziţia socială a maghiarilor au scăzut considerabil în anii războiului.
Totodată, în primul rând din cauza rolului pe care-l avea
învăţământul, în teritoriile reanexate generaţia născută după 1910 a
dobândit o identitate maghiară deosebit de accentuată, datorită
faptului că timp de 4-5 ani a aparţinut naţiunii majoritare a statului.
d) În urma holocaustului care a avut loc în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, iar mai apoi din cauza valurilor de migraţii,
evreii practic au dispărut din statele central-europene. O parte dintre
germani s-au refugiat în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale,
o altă parte a ajuns în patria-mamă prin schimbul de populaţie ori
prin „răscumpărare” din România, începând din anii 1960–1970.
11
Dreptul Uniunii Populare Maghiare la medierea insatisfacţiilor.
19
Astfel, maghiarii au rămas grupul minoritar cu numărul cel mai

ridicat din regiune. Din acest motiv, maghiarii au stat în centrul
atenţiei politicilor majorităţii faţă de naţionalităţi. Treptat, minoritatea
etnică cu numărul cel mai mare au devenit rromii.
2.2. În continuare voi menţiona cele mai importante poziţii
sociale şi politice, definitorii din punct de vedere politic pentru spaţiul
de desfăşurare al maghiarilor, referitor la cele trei epoci.
În ceea ce priveşte situaţia maghiarilor din România din
perioada interbelică, problema-cheie consta în faptul că, în timp ce
românii au acaparat puterea politică şi administrativă din
Transilvania, viaţa socială, economică şi culturală a regiunii era
controlată de minorităţile care trăiau acolo (germani, evrei,
maghiari). Din perspectiva funcţiilor ocupate, românii din Ardeal
erau dezavantajaţi comparativ cu elitele din Bucureşti (adepţii
partidului liberal), iar pentru a putea obţine poziţii economice – în
lipsa mijloacelor financiare – trebuia să se apropie de capitală. În
plus, pentru creşterea importanţei politice şi obţinerea influenţei
naţionale, în schimbul celei regionale existente, partidul lor (Partidul
Naţional) a trebuit să se unească cu Partidul Ţărănesc din Basarabia.
Văzându-se prinsă între Bucureşti şi interesele româneşti, politica
maghiară din Transilvania, manifestând o atitudine mai mult de
apărare şi de menţinere a poziţiei, îndura anti-maghiarismul de care
dădeau dovadă mai toate partidele. Concomitent, din cauza faptului
că naţionalităţile formau majoritatea populaţiei urbane, nu mai
putea funcţiona nici sistemul de autoguvernare, deoarece astfel ar fi
devenit o bază politică pentru minorităţi în ceea ce priveşte
manifestarea şi invocarea prejudiciilor. 12
În perioada 1940–1944, maghiarii rămaşi în România au
avut de fapt o situaţie minoritară de rang secund comparativ cu
germanii, care deţineau drepturi speciale. Din cauza diviziunii
12
Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború
között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România din perioada interbelică],
în Regio, 1997, nr. 2, p.32–67.
20
Ardealului, maghiarii au devenit un fel de ostatici, iar condiţia de

minoritar era definită de politica reciprocităţii. 13
Elita politică maghiară din Transilvania de Nord a dorit atât o
imediată integrare în structurile politice din Ungaria – existând şi
necesitatea de-a căuta resurse pentru dezvoltarea regională –, cât şi
păstrarea structurii instituţionale şi a poziţiilor decizionale
constituite în perioada când erau minoritari. 14 Acest lucru era
necesar pentru a putea acţiona eficient în interesul supremaţiei
naţionale ardelene. 15
Problemele fundamentale ale perioadei de după cea de-a
doua conflagraţie mondială se leagă de participarea la construirea
sistemului social socialist şi de raporturile faţă de edificarea statului
român. După 1944, căutarea unei alianţe politice nu oferea prea
multe alternative. Văzând exemplul cehoslovac, partidele burgheze
române au vrut să se descotorosească de maghiarii consideraţi
responsabili pentru cel de-al doilea Arbitraj de la Viena. Motivele
pentru care „maghiarimea” a devenit susţinătorul transformărilor
politice şi sociale de tip sovietic erau: auto-organizarea orientată spre
mişcările de stânga a maghiarilor din timpul administraţiei militare
sovietice din Transilvania de Nord (noiembrie 1944–martie 1945),
nevoia înfiinţării unei baze a maselor largi pentru partidul comunist,
rezultatele politicii faţă de naţionalităţi, care puteau fi prezentate la
13
L. Béni Balogh, A dél-erdélyi magyar kisebbség helyzete (1940–1944) [Situaţia
minorităţii maghiare din Ardealul de Sud (1940–1944)], în Korrajz, 2003. A XX. Század
Intézet Évkönyve [Anuarul Institutului Secolul XX], 2004, XX. Század Intézet, p.39–53;
Idem, Dél-erdélyi magyarság 1940–1944. Kronológia [Maghiarii din Ardealul de Sud,
1940–1944. Cronologie], 2008 (http://balogh.adatbank.transindex.ro.).
14
Gábor Egry, Az erdélyiség „színeváltozása”. Kísérlet az Erdélyi Párt ideológiájának és
identitáspolitikájának elemzésére 1940–1944 [„Schimbarea la faţă” a statutului de
ardelean. Încercare de analiză a ideologiei şi politicii identitare a Partidului Ardelean,
1940–1944 ], Budapest, Napvilág, 2008, p.188.
15
Nándor Bárdi, A múlt, mint tapasztalat. A kisebbségből többségbe került erdélyi
magyar politika szemléletváltása, 1940–1944 [Trecutul ca experienţă. Schimbările de
opinie în politica maghiară din Transilvania, trecând de la statutul de minoritar la cel
de majoritar, 1940–1944], în vol. Az emlékezet konstrukciói [Construcţiile memoriei],
ed. Gábor Czoch, Csilla Fedinec, Budapest, TLA, 2006, p.237–293. O variantă mai
scurtă cu acelaşi titlu a apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, 2006, nr. 2, p.43–72.
21
tratatele de pace, precum şi activitatea Uniunii Populare Maghiare,

singurul partid politic independent maghiar care s-a putut forma din
fosta organizaţie-umbrelă comunistă MADOSZ [Uniunea Oamenilor
Muncii Maghiari din România]. 16 Totodată, acest regim politic a
desfiinţat structurile pluraliste necesare pentru funcţionarea
instituţiilor specifice minorităţilor (învăţământul confesional, propria
opinie publică, raportările faţă de propriile tradiţii etc.).
Tot din sfera relaţiilor faţă de sistem face parte şi problema
specială deja amintită: în cazul în care nu există un cadru
instituţional prin care comunitatea minoritară să-şi formuleze
solicitările şi să-şi aleagă liderii, se mai poate vorbi oare despre
acţiuni politice minoritare? Chiar dacă nu, interesele comunitare şi
conştientizarea lor există, iar reprezentarea fundamentală a acestora
poate fi posibilă numai prin acţiuni politice manifestate faţă de
maghiari şi adoptate de guvernele dintotdeauna de la Bucureşti (în
realitate, de centrul de partid). Acest tip de politică era însă
determinată de interesele legate de politicile de siguranţă şi
dezvoltare ale statului român şi nu de comuniştii maghiari. Astfel,
elita culturală maghiară şi aparatul maghiar de partid, în timp ce
reprezentau aşa-numitele interese maghiare, în primul rând la nivel
local, simboliza în fapt şi puterea. Aşadar, acest tip de reprezentare a
intereselor de „trafic de influenţă” poate fi considerată, totodată, şi un
proces de legitimare. 17
16
Pentru o sinteză a istoriei UPM vezi Tamás Lönhárt, Uniunea Populară Maghiară în
perioada instaurării regimului comunist în România (1944–1948), Cluj-Napoca,
Argonaut, 2008, p.400; Érdekképviselet vagy pártpolitika. Iratok a magyar Népi
Szövetség Történetéhez 1944–1953 [Apărarea intereselor etnice ori politica partidului.
Documente din istoria Uniunii Populare Maghiare, 1944–1953], coord. Mihály Zoltán
Nagy, Ágoston Olti, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2009, p.604.
17
Despre această situaţie ambivalentă: D. József Lőrincz, Az átmenet közéleti értékei a
mindennapi életben [Valorile cotidiene ale tranziţiei din sfera vieţii publice], Miercurea
Ciuc, Pro-Print, 2004, p.67–90.
22
În anii ’80, în contextul vieţii de zi cu zi, emigrarea maghiarilor din

România în Ungaria asigura într-un fel – din cauza condiţiilor
limitate de acasă – posibilitatea unei mobilităţi sociale. 18
2.3. În cazul minorităţii maghiare din România, divizările
interne au avut loc din cauza unor polemici legate de politica
identitară, politica socială şi problemele strategice ale politicii partidului
existente în diverse epoci. Acestea erau în mare măsură influenţate
de trăsăturile generaţionale şi regionale (Ţinutul Secuiesc, Cluj,
Partium-Banat), precum şi de poziţiile sociale. (Aceste problemele vor
fi tratate în capitolele 4–6).
2.4. Având în vedere toate aceste consideraţii, pe baza
literaturii de specialitate din ultimele două decenii – în paralel cu
istoria politică românească - voi încerca periodizarea istoriei
minorităţii maghiare din România.
Perioada interbelică poate fi împărţită în şase epoci. Între
decembrie 1918 – noiembrie 1920 (ratificarea Tratatului de Pace de
la Trianon de către Ungaria) se poate vorbi despre epoca schimbării
imperiilor. Potrivit literaturii de specialitate a vremii, acest interval,
împreună cu cel care se termină în decembrie 1922 (formarea
Partidului Naţional Maghiar), reprezintă perioada de pasivitate.
Opinia mea este că, datorită faptului că de la sfârşitul anului 1920 au
loc deja diverse convorbiri, întâlniri, acţiuni ale presei şi publicarea
unor manifeste politice, iar mai apoi, prin cooperarea Partidului
Naţional Maghiar şi a Partidului Popular Maghiar, va fi constituită şi
Uniunea Maghiară, această perioadă poate fi considerată ca etapa de
început a auto-organizării.
Perioadele următoare pot fi legate în primul rând de politica
Partidului Naţional Maghiar. 19 Între 1922–1926, partidul a reuşit să
18
Polemicile intelectualilor referitoare la această problemă: Lehet – nem lehet.
Kisebbségi létértelmezések (1937–1987) [Interpretări asupra existenţei minoritare], ed.
Péter Cseke, Târgu Mureş, Mentor, 1995.
19
Imre Mikó, Huszonkét év [Douăzeci şi doi de ani], Budapest, Studium, 1942; Nándor
Bárdi, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos
Magyar Pártban 1923–1924 [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea
23
se integreze în sistemul politic român prin intermediul pactelor

încheiate cu alte partide (în 1923, cu Partidul Poporului, condus de
mareşalul Al. Averescu; în 1926, la alegerile administraţiei locale, cu
Partidul Liberal; apoi, în acelaşi an, cu ocazia alegerilor
parlamentare, din nou cu Partidul Poporului). Această perioadă
poate fi denumită etapa politicii de pactizare. În 1927, partidul
maghiar şi german fac prima şi ultima încercare de înfiinţare a unui
Bloc Etnic Minoritar. Acest lucru nu corespundea intereselor
germanilor, pentru care nu era bine să fie alături de maghiarii
consideraţi iredentişti de către politica românească, dar nu satisfăcea
nici aşteptările elitei maghiare, care trebuia să renunţe la câteva
locuri parlamentare pentru această cooperare. În aceste condiţii,
între 1928–1937, Partidul Naţional Maghiar s-a angajat singur în
campania electorală, această perioadă fiind considerată epoca
politizării independente. În afara obţinerii acestui statut electoral
independent, partidul acţiona şi pe scena politică internaţională, în
timp ce întreprindea demersuri de înaintare a plângerilor maghiare
către Liga Naţiunilor.
În ceea ce priveşte independenţa, o altă faţă a monedei era
reprezentată de faptul că partidul s-a delimitat atât de mişcarea
antirevizionistă din România, cât şi de propaganda revizionistă din
ce în ce mai răsunătoare a Ungariei. Ultima etapă legată de politica
maghiară a epocii de 22 de ani este perioada dintre 1938–1940,
când sub dictatura regală, în cadrul Frontului Renaşterii Naţionale,
maghiarii din România se organizează sub îndrumarea Grupului
Etnic Maghiar. În cadrul sistemului corporativ, conducerea
maghiarilor este preluată de un nou grup, mai tânăr şi mai activ
decât liderii PNM din punctul de vedere al politicii sociale, obţinând şi
integrarea organizaţională a muncitorilor, care până atunci se aflau
căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Etnopolitika, Budapest,

TLA, 2003, p.153–195; Iratok a romániai Országos Magyar Párt történetéhez. A vezető
testületek jegyzőkönyvei [Documente ale istoriei Partidului Naţional Maghiar din
România. Procesele-verbale ale organelor de conducere], volum îngrijit, introducere şi
note de Béla György, Miercurea Ciuc–Cluj-Napoca, Pro-Print–EME, 2003, p.455.
24
în afara PNM şi erau sub influenţa social-democraţilor. În acest

moment însă, liderul maghiarilor nu mai este ales din interior, în
această funcţie fiind desemnat – printr-o înţelegere guvernamentală
– fostul ministru de externe maghiar, Miklós Bánffy. 20
În perioada de după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena,
etapele sunt diferite în Transilvania de Nord şi în cea de Sud. În aceşti
patru ani, în Transilvania de Nord pot fi deosebite 5 perioade: cele
câteva zile trecute între cel de-al doilea Arbitraj de la Viena şi
intrarea în ţară a trupelor maghiare (30 august 1940–11 septembrie
1940); perioada administraţiei militare maghiare din Transilvania de
Nord (11 septembrie 1940–26 noiembrie 1940); administraţia
burgheză până la ocuparea Ungariei de către trupele germane (19
martie 1944); apoi guvernul Sztójay (22 martie 1944–29 august
1944), schimbând o parte dintre prefecţii din Ardealul de Nord, a
jucat scena finală a războiului; în sfârşit, în momentul ieşirii
României din război şi a apropierii trupelor sovietice, a apărut pe
scena operaţiunilor militare (până la începutul lunii octombrie 1944,
când trupele sovietice au ocupat oraşul Cluj) guvernul Lakatos.
Din punctul de vedere al istoriei Partidului Ardelean,
perioada care a trecut între octombrie 1940 (chemarea în parlament
a deputaţilor ardeleni) şi mai 1941 coincide cu organizarea partidului.
Până în februarie–iunie 1942, partidul încearcă să reprezinte în mod
independent interesele regionale din Ardeal, fiind însă nevoit să
încheie o înţelegere cu guvernul Bárdossy, potrivit căreia este
acceptată prezenţa prim-ministrului în fruntea conducerii partidului,
iar în schimb partidul de guvernământ (Partidul Vieţii Maghiare) nu
va fi organizat în Transilvania. Aşadar, Partidul Ardelean va fi
integrat în partidul de guvernământ. Cel de-al doilea moment de
cotitură a avut loc în toamna anului 1943, când din cauza situaţiei
20
Despre Grupul Etnic Maghiar: Ferenc Sz. Horváth, Elutasítás és alkalmazkodás között.
A romániai magyar kisebbség politikai stratégiái (1931–1940) [Între respingere şi
adaptare. Strategiile politice minoritare maghiare din România (1931–1940)],
Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007, p.219–237.
25
militare schimbate, conducerea acestui partid se orientează deja spre

o conjunctură posibilă de după război, încercând să caute aliaţi în
Transilvania. Această situaţie este întreruptă de ocuparea Ungariei
de către germani (19 martie 1944), când o parte a membrilor de
partid – deputaţi în parlament – îşi vor menţine poziţia de susţinere a
războiului, iar cealaltă va face tatonări pentru a intra în legătură cu
forţele anti-germane. Apoi, în acelaşi timp cu ieşirea României din
război, această grupare înfiinţează la Cluj Consiliul Maghiarilor
Ardeleni, care încearcă să determine guvernul de la Budapesta să
accepte cât mai curând Convenţia de Armistiţiu.
În Ardealul de Sud, Uniunea Populară Maghiară a putut
funcţiona începând din noiembrie 1940 sub conducerea lui Elemér
Gyárfás, pe baza unor principii directoare care se aflau în opoziţie cu
directivele democratice ale lui Pál Szász şi Áron Márton. De altfel, în
mai 1944, aceştia au şi părăsit conducerea organizaţiei.
Perioada de după 1945 poate fi împărţită în trei mari etape. 21 Cea
care începe în 1944 şi se termină odată cu constituirea Regiunii
Autonome Maghiare, respectiv desfiinţarea Uniunii Populare
Maghiare, apoi epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cea a lui
Ceauşescu.
Prima perioadă, cea dintre 1944–1952, se împarte şi ea în
trei etape: perioada revenirii aparatului de stat românesc în Ardeal
(august–noiembrie 1944); funcţionarea administraţiei locale de
stânga, constituită după îndepărtarea de către sovietici a
administraţiei române din Transilvania de Nord (noiembrie 1944–
martie 1945); politica duplicitară a guvernului Groza faţă de
maghiari (martie 1945–decembrie 1948), când succesul obţinut cu
ocazia tratativelor de pace române, politica de apărare a intereselor
21
La această periodizare am avut în vedere clasificarea realizată de Gábor Vincze,
Történetei kényszerpályák kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar
kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Trasee istorice forţate – politici
realiste minoritare. II. Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din
România, 1944–1989], volum îngrijit şi introducere de Gábor Vincze, Miercurea Ciuc,
Pro-Print, 2003, p.XV.
26
Uniunii Populare Maghiare şi prejudiciile crescânde ale maghiarilor

apar împreună (probleme legate de CASBI, naţionalizarea şcolilor
etc.); urmează desfiinţarea UPM şi constituirea Regiunii Autonome
Maghiare (1948–1953).
În cadrul epocii socialiste, perioadă care începe cu
reconsolidarea puterii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi durează până
în 1956, au loc în acelaşi timp edificarea RAM şi transformările
sociale din interiorul acesteia, iar în afara regiunii poate fi constatată
o restrângere a utilizării limbii maghiare, degradarea sistemului
cultural instituţional şi românizarea acestuia. Cea de-a doua etapă
este perioada care durează din primăvara anului 1956 şi până la
începutul lui 1957. În acest interval a existat o revitalizare a relaţiilor
cu Ungaria: revoluţia maghiară a iniţiat mişcări şi în România, iar
conducerea PMR a adoptat o nouă strategie de gestionare a
problemei naţionalităţilor. Perioada 1957/1958–1961 este etapa
represaliilor, respectiv a consolidării puterii. Atunci, sub pretextul
luptei împotriva separatismului, are loc unirea instituţiilor maghiare
independente cu cele române şi românizarea primelor (Universitatea
Bolyai, instituţiile de învăţământ secundar, transformarea RAM). În
cei câţiva ani care au urmat (1961–1965) au fost statornicite
schimbările şi consolidate toate aceste instituţii.
În epoca Ceauşescu pot fi conturate patru perioade. Etapa
dintre 1965 şi 1968 se caracterizează prin punerea pe tapet a politicii
referitoare la independenţa naţională, tendinţele liberalizării şi
apariţia unor noi politicieni şi grupuri de intelectuali maghiari.
Următorii 4-6 ani pot fi consideraţi ca fiind de compromis în ceea ce
priveşte elita maghiară, sunt înfiinţate noi instituţii şi create
posibilităţi mai mari sub aspectul protejării patrimoniului cultural
propriu (1968–1972/1974). Apoi, mica revoluţie culturală are loc şi
în sfera de politicii faţă de maghiari, iar odată cu dizolvarea unor
instituţii sunt consolidate şi tendinţele naţionaliste, manifestându-se
tot mai deschis conflictele cu conducerea partidului din Ungaria
(1974–1983/1986). Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor
27
’80, odată cu protestele exteriorizate în cazul Lăncrănjan, nici elita

partidului maghiar nu mai este considerată de încredere, iar în
documentele de partid apare din ce în ce mai des expresia de
„români vorbitori de limba maghiară”.
3. Grupurile generaţionale
În continuare, trecând în revistă evoluţia elitei politice

minoritare, reprezentate prin elita maghiară din România, pe
parcursul a 80 de ani, voi încerca să prezint grupurile şi strategiile
generaţionale. Prin această tentativă voi continua realizarea
năzuinţelor apărute în ’30. Controversele din epocă erau centrate
asupra următoarei întrebări: ajungând la statutul de minoritate, în ce
măsură era diferită evoluţia spirituală, culturală şi sufletească a
maghiarilor (utilizând o expresie actuală: progresul valorilor) de
„spiritul din sfera publică” din Ungaria? 22
3.1. Începând încă din anii ’30, în cadrul istoriei minorităţii
maghiare, prima generaţie importantă era menţionată utilizându-se
expresia de maghiarii separaţi; 23 în fapt, aici era vorba despre elitele
politice regionale formate înainte de 1918, rămase acasă, aşadar
despre cei care s-au socializat în cadrul Ungariei dinaintea primei
conflagraţii mondiale, luând parte la viaţa publică în aceste condiţii
noi, ajungând de la statutul de majoritar la cel de minoritar. Politicile
minoritare din perioada interbelică au fost dezvoltate în principal de
către aceste persoane. În orice caz, proiectele lor de viitor se legau de
speranţa revenirii Ungariei istorice. Minoritarii credeau în caracterul
provizoriu al schimbării imperiilor, acceptând în fond – deşi uneori
22
O sinteză a documentelor referitoare la această problemă a fost publicată de Nándor
Bárdi, A kisebbségi értelmiség önképe a második világháború előtt [Imaginea de sine a
intelectualităţii minoritare înainte de cea de-a doua conflagraţie mondială], în Magyar
Kisebbség, 1998, nr. 3–4, p.55–59, precum şi în studiile lui Béla Nánay, Pál Szvatkó,
István Borsody, Ferenc Kende, József Venczel, Imre Mikó, Jenő Krammer în rev. cit.,
p.60–127.
23
Béla Nánay, A kisebbségi magyar lélek [Spiritul minoritar maghiar], în Láthatár, 1937,
nr. 1, p.3–14.
28
contestându-le – dispoziţiile (şi susţinerea) guvernului de la

Budapesta. În România şi Iugoslavia, liberalismul statului ungar de
dinainte de Primul Război Mondial (în ceea ce priveşte situaţia
naţionalităţilor şi autoguvernările) a fost comparat cu noile condiţii,
evocând pentru noile elite majoritare practica liberală de la începutul
secolului. Un alt grup de argumente existente în toate cele trei state
era tratatul de apărare a intereselor minorităţilor, iar în cazul celor
care au ieşit (mai târziu) victorioşi din război, formulările declaraţiilor
naţionale din timpul Primului Război Mondial (Hotărârile de la Alba
Iulia, Tratatul de la Pittsburgh).
În România se poate vorbi despre aripa de stânga şi de
dreapta a Partidului Naţional Maghiar. În vremea aceea erau
consideraţi – printre alţii – de orientare stânga: Károly Kós, Árpád
Paál, Miklós Krenner, György Bernády, iar din cealaltă grupare
făceau parte Emil Grandpierre, György Bethlen, Elemér Gyárfás,
Elemér Jakabffy, Gábor Pál. 24
3.2. Cea de-a doua generaţie a apărut la începutul anilor ’30,
iar în presa vremii aceasta simboliza naşterea „omului minoritar”.
Membrii acestei generaţii au absolvit studiile liceale după 1918,
nemaiavând statutul de majoritar. Cunoşteau limba oficială, spiritul
public şi procedurile oficiale de apărare a intereselor. Totodată,
întreţineau legături şi cu mişcările de tineret din Ungaria din epoca
respectivă. 25 Modelele lor culturale erau identice cu cele ale
contemporanilor din Ungaria (scriitorii populari, Endre Ady, Dezső
Szabó, Béla Bartók, Zsigmond Móricz).
24
között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România în perioada interbelică], în
Regio, 1997, nr. 2, p.2–67; Idem, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai
útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban (1923–1924) [Viroaga necunoscută şi
vechiul drum de ţară. Urmărirea căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–
1924], în Ethnopolitika, ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2003, p.153–
194.
25
András Bertalan Székely, A közép-európaiság eszméje a magyar tudományban,
közgondolkodásban és a közművelődésben [Concepţia referitoare la Europa Centrală în
ceea ce priveşte ştiinţa, ideologiile şi cultura publică maghiară], Budapesta,
Népművelési Intézet, 1984, p.61.
29
Potrivit – parţial – lui Jenő Krammer, trăsăturile specifice ale acestei

generaţii, referitoare la ideile de bază pe care le susţineau, pot fi
redate în cinci puncte: 26 a) Termenul de naţiune includea deja nu
doar clasele istorice, ci şi ţărănimea şi muncitorimea. Noţiunile de
„acasă” şi „patrie” au fost separate, considerându-se că patria este
atât Ungaria, cât şi regiunea în care trăiau. În timpul clarificării
relaţiilor cu statele succesorale, între problemele naţionalităţilor din
Europa Centrală erau incluse şi propriile lor insatisfacţii. b) Noua
concepţie legată de naţiune, care a determinat această generaţie să-
şi îndrepte atenţia spre mediul rural şi cultura populară, i-a înzestrat
cu o mai mare sensibilitate socială. Pentru aceşti oameni a devenit
clar că „păstrarea identităţii naţionale” nu poate fi înfăptuită fără
„emanciparea poporului”. c) Acest lucru însă necesita programe
moderne de organizare socială şi economică. În concepţia lor, auto-
organizarea, modernizarea economică şi socială constituia o idee
centrală, indiferent de preferinţele ideologice. Dintre membrii acestei
generaţii fac parte şi organizatorii mişcărilor cooperatiste minoritare
maghiare. d) Prin anii ’30 a devenit clar faptul că realizarea
autonomiilor naţionale nu este posibilă în condiţiile existente. Din
acest motiv, procesul de solidaritate naţională s-a îndreptat, în
primul rând, spre propria organizare socială (aşadar, cea maghiară),
spre mişcarea cooperatistă şi formarea elitelor, precum şi spre
propriul sistem instituţional. Autonomia naţională nu era pur şi
simplu „oferită” de sus, într-un cadru juridic, iar acest grup
generaţional a crezut că îmbinând concepţia de alianţă maghiară cu
corporativismul vremii va reuşi edificarea unui sistem instituţional
social care se auto-organizează. 27 Despre ideologiile identitare s-a
26
Jenő Krammer, A szlovenszkói serdülők lelkivilága [Starea sufletească a tinerilor din
Slovenska], Budapesta, 1935, p.77.
27
József Venczel, Metamorphosis Transylvaniae, p.65–73; idem, Művelődéspolitikai terv
[Proiect de cultură politică], p.269–277; Dezső Albrecht, Társadalmunk átalakulása
[Transformarea societăţii noastre], p.98–108; idem, Magyar Szövetség [Uniunea
Maghiară], p.119–120, toate în Hitel. Kolozsvár 1935–1944 [Cluj, 1935–1944], volum
îngrijit de Éva Záhony, Budapesta, Ed. Bethlen Gábor, 1991, p.386.
30
aflat, de asemenea, că în sens politic nu sunt capabile să depăşească

diferenţele de natură etnică, având mai degrabă doar efecte cultural-
literare. 28 e) În această epocă, prin procesul de organizare a
grupărilor elitei minoritare ca grup social, ideologiile politice au
căpătat un rol decisiv. 29
Cel mai simplu mod de a identifica grupările generaţionale
este prin referirea la mişcările şi publicaţiile lor. În România, acestea
sunt Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni], cercurile din jurul revistei Hitel
[Credit], MADOSZ, precum şi participanţii la Întâlnirea de la Târgu
Mureş. (Ca exemplu, menţionăm câteva personalităţi importante:
Béla Jancsó, József Venczel, Imre Mikó, Sándor Vita, Béla Demeter,
Áron Márton, László Bányai, Lajos Jordáky.) În ceea ce priveşte
afirmarea lor în viaţa publică, aceasta a fost întreruptă de cea de-a
doua conflagraţie mondială. După reanexarea Transilvaniei,
ajungând în poziţii de conducere, o parte a ardelenilor au influenţat
în mod serios politica Partidului Ardelean, iar după 1944 liderii
MADOSZ au organizat Uniunea Populară Maghiară. Dintre cei
enumeraţi mai înainte, József Venczel şi Imre Mikó, în anii ’60 au
îndeplinit din nou un rol important în ceea ce priveşte viaţa ştiinţifică
maghiară din România, iar Áron Márton şi-a condus biserica până în
anii ’80 ca episcop romano-catolic la Alba Iulia.
28
Zsolt K. Lengyel, Auf der Suche nach dem Kompromiss. Ursprünge und Gestalten des
frühen Transsil-vanismus 1918–1928, München, Ungarisches Institut, 1993, p.470;
György Nagy, A kisebbségi helytállástól a közösségi desirabilitásig és vissza. A
transzilvanista ideológiáról [De la fermitatea minoritară la dezirabilitatea comunitară şi
înapoi. Despre ideologia transilvanistă], în vol. Eszmék, intézmények, ideológiák
Erdélyben [Idei, instituţii, ideologii în Transilvania], Cluj-Napoca, Kom-Press–Polis,
1999, p.7–37; Csaba Utasi, Irodalmunk és a Kalangya [Literatura noastră şi Kalangya],
Újvidék, Forum, 1984, p.208.
29
László Virt, Nyitott szívvel. Márton Áron erdélyi püspök élete és eszméi [Cu inima
deschisă. Viaţa şi principiile lui Áron Márton, episcopul Ardealului], Budapesta, TLA–
XX Század Intézet, 2002, p.365; Ferenc Sz. Horváth, A romániai Országos Magyar Párt
viszonya a jobboldali áramlatokhoz a harmincas években [Relaţiile dintre Partidul
Naţional Maghiar şi orientările de dreapta din anii 1930], în Magyar Kisebbség, 2003,
nr. 3, p.368–386; Tamás Gusztáv Filep, A hagyomány felemelt tőre [Pumnalul ridicat al
tradiţiei], Budapesta, Ister, 2003, p.443.
31
3.3. Socializarea de stânga a celuilalt grup generaţional

poate fi încadrat în perioada anilor 1930–1940, iar în anii ’50,
maghiarii din sfera politică minoritară a ţării respective au fost
reprezentaţi de vechi adepţi ai orientărilor politice de stânga. În acest
caz, trebuie să fiu deosebit de precaut în formularea ideilor, pentru a
nu deveni limitat, deoarece aici pot fi analizate doar anumite cariere
individuale, în funcţie de momentul şi locul în care persoana
respectivă a îndeplinit rolul de simplu mijloc al puterii, şi perioada în
care munca acestuia includea şi impunerea unor interese minoritare.
Aici îi menţionez, în primul rând, pe cei care, în perioada în discuţie
(din 1944 până la sfârşitul anilor ’60), au ocupat funcţii de conducere
în instituţiile maghiare, iar în exterior reprezentau comunitatea
maghiară. Mai mult decât atât, încă înainte de 1944, chiar înainte de
războiul mondial, aceştia participau la mişcările comuniste din ţara
în care trăiau (erau „ilegalişti”). În opinia lor, ieşirea din impasul
existenţei minoritare şi reechilibrarea scindărilor etnice vor putea fi
rezolvate prin internaţionalismul reprezentat de partidul comunist.
Aceştia considerau că prin asigurarea bilingvismului şi funcţionarea
sistemului instituţional cultural maghiar este asigurată şi identitatea
naţională. Din cauză că, în perioada interbelică, minorităţile din
România deţineau în partidele comuniste o reprezentanţă peste
ponderea lor, în felul acesta nici nu prea puteau constata vreo
deosebire care i-ar fi dezavantajat, iar pentru ei lezarea intereselor
maghiare a însemnat o serioasă problemă de conştiinţă încă din
1945–1946, apoi la fel şi în timpul evoluţiei partidelor, la ieşirea în
faţă a naţiunii majoritare, iar mai târziu, în anii ’60, cu ocazia
marginalizării „cadrelor vechi din mijlocul naţionalităţilor”. Această
generaţie a fost prima care, în numele idealului socialist al egalităţii
în drepturi a naţiunilor şi naţionalităţilor, a pus pe tapet prejudiciile
maghiarilor şi tot ea a edificat (iar în Transilvania, a ocrotit)
instituţiile deja amintite, care garantau utilizarea limbii materne.
Raportându-se la „tradiţiile progresiste”, acest grup generaţional a
32
realizat transformările socialiste, precum şi revitalizarea propriei

societăţi minoritare.
Potrivit opiniei mele, ca personalităţi reprezentative ale
acestei generaţii din România pot fi amintiţi cei din conducerea
Uniunii Populare Maghiare: Gyárfás Kurkó, Sándor Kacsó şi Edgár
Balogh, József Méliusz, István Nagy, László Bányai, Lajos Takács,
Lajos Csőgör. Este o altă problemă, dacă aceste persoane pot fi
menţionate alături de cei care făceau parte din cercul restrâns al
conducerii de la Bucureşti a partidului român. În primul rând, fac
referire la Alexandru Moghioroş (Sándor Mogyorós) şi Vasile Luca
(László Luka), care încă de la început personificau în viaţa publică
voinţa Partidului Comunist Român şi nu apăreau ca reprezentanţi ai
maghiarilor.
3.4. Din următorul grup generaţional fac parte cei care au
fost socializaţi în anii 1950–1960, având orientări „de stânga”, iar în
a doua jumătate a anilor ’60 au devenit personalităţile-cheie în ceea
ce priveşte susţinerea intereselor minoritare în cadrul sistemului. Pe
motiv că în România anul 1968 are o deosebită importanţă, la modul
cel mai convenabil şi cu ceva subînţeles membrii grupului ar putea fi
numiţi şaizecişioptişti. Aceşti intelectuali au străbătut un drum
ideologic extrem de lung, atât în ceea ce priveşte relaţiile lor cu
socialismul, cât şi cu naţiunea majoritară. Astăzi, viaţa şi carierele lor
sunt redate ca un mozaic şi, de cele mai multe ori, memoriile apărute
– în comparaţie cu materialul arhivistic accesibil – sunt puţin cam
tendenţioase. În opinia mea, confruntările şi justificările nu-şi găsesc
rostul. Mult mai interesante sunt mecanismele motivaţiilor interne
complexe şi logica complicată a cererii şi ofertei din sfera socializării.
Prin acestea s-ar putea descoperi mecanismele după care funcţiona
sistemul.
Punctele comune ale carierelor acestora sunt următoarele: a)
În majoritatea lor sunt intelectuali de primă generaţie, care în anii
1950–1960 urmau deja diverse studii superioare. Au devenit apoi
conducătorii unor instituţii culturale, literare ori redactori-şefi ai
33
unor organe de presă. b) Sunt buni cunoscători ai limbii şi culturii

majoritare. Înţeleg relaţiile interne din cadrul organelor de partid şi
pot utiliza informaţiile respective. c) Alături de propagarea ideologiei
referitoare la slujirea poporului, specifică generaţiei de stânga,
cunosc şi utilizează perfect limbajul aluziv din propria lor
comunitate 30 (un astfel de topos este cel afirmat de András Sütő:
„Iarba se îndoaie...”). 31 De ideologia bazată pe umanismul minoritar
din anii ’30, este susţinută ideea de „demnitate a caracterului
specific”, formulată de Ernő Gáll, care redă existenţa minoritară,
transformând-o în calităţi umane şi culturale pozitive. d) Până la
sfârşitul anilor ’60, activitatea lor referitoare la politicile faţă de
maghiari din ţara respectivă este strâns legată de luptele pentru
putere ale elitelor de partid. Atunci s-au făcut încercări de constituire
a unui grup independent de susţinere a intereselor minoritare.
În momentul în care insuccesul acestei acţiuni devine
evident, se aleg diverse strategii: protestul şi retragerea, ocrotirea
instituţiilor şi a propriilor poziţii, strămutarea în Ungaria ori slujirea
structurilor politice.
În România – fără pretenţia unei enumerări exhaustive –
trebuie menţionaţi aici Ernő Gáll, redactorul-şef al revistei Korunk
[Epoca noastră], Győző Hajdu, redactorul-şef al ziarului Igaz Szó
[Cuvântul liber], Géza Domokos, directorul editurii Kriterion, scriitorii
András Sütő şi Pál Bodor, Sándor Huszár, redactorul-şef al revistei A
Hét [Săptămâna], precum şi Károly Király, prim-secretarul judeţului
Covasna.
3.5. Datorită schimbărilor intervenite în politica culturală a
regimului ceauşist după sfârşitul anilor ’60, grupurile generaţionale
noi din anii 1970–1980 nu mai puteau să se integreze pe deplin în
sistemul instituţional maghiar diminuat. În comparaţie cu generaţiile
30
Analiza detailată este redată de József D. Lőrincz, A kelet-európai ambivalens
diskurzusról [Despre discursul ambivalent din Europa de Est], în Regio, 2002, nr. 1,
p.226–248.
31
András Sütő, Gergely Pápa futamodásban, avagy régi idők kötéltáncosai, în Ibid.,
Csipkerózsika ébresztése, Budapest, Szépirodalmi, 1993, p.180–191.
34
anterioare, aici este vorba – şi nu doar din punct de vedere ideologic

– despre o colectivitate mult mai diversă; categoric se găseau în afara
retoricii de partid, creând un sistem de exprimare propriu (în
discursul public şi în prezentarea publică). Aşadar, funcţionau atât în
interiorul sistemului (de pildă, în redacţii şi instituţii de învăţământ),
cât şi în sfera lor de auto-organizare. Astfel, în lipsa unei expresii mai
adecvate, aceste tipuri de cariere şi grupări pot fi numite auto-
organizatoare, ori, mai patetic, dizidenţii minoritari.
În România, la începutul anilor ’70, prin cercul de studenţi ai
filosofului György Bretter începe căutarea unui nou limbaj filosofic
care, după un timp, nu se mai încadra în limitele de publicare ale
revistei Korunk şi ale editurii Kriterion. (Studenţii lui Bretter erau:
scriitorul Vilmos Ágoston, scriitorul şi filosoful Péter Egyed, filosoful
Vilmos Huszár, filosoful Gusztáv Molnár, lingvistul N. Sándor Szilágyi,
filosoful Miklós Tamás Gáspár).32 Manifestările politice au început în
1977–1978, odată cu scrisorile de protest şi memoriile adresate
centrului de partid şi lui Ceauşescu, redactate după revolta minerilor
din Valea Jiului de către intelectualii epocii precedente: Károly Király,
Lajos Takács, András Sütő. Apoi, în 1978 şi în 1989, odată cu
tipărirea publicaţiei Erdélyi jelentés [Raport din Transilvania] Sándor
Tóth şi Zádor Tordai au vizat opinia publică occidentală şi presa
ilegală din Ungaria. Rezistenţa activă s-a născut în 1982, în
momentul tipăririi numărului 8 al revistei samizdat Ellenpontok
[Contrapuncte]. 33 Publicaţia, redactată de Károly Antal Tóth, Attila
Ara-Kovács şi Géza Szőcs, a devenit cunoscută maghiarilor din
România, în primul rând, prin intermediul emisiunilor de la Radio
Europa Liberă. După descoperirea şi pedepsirea redactorilor, Ara-
32
Volumul lor comun: Szövegek és körülmények [Texte şi circumstanţe], volum îngrijit
şi introducere de György Bretter, Bucureşti, Kriterion, 1974, p.121.
33
Colecţia ediţiei noi Ellenpontok. Documentele au fost pregătite pentru publicare de
Károly Antal Tóth; idem, Az Ellenpontok rövid története [Scurta istorie a revistei
Ellenpontok], p.5–20; Géza Szőcs, Tizenkét képkocka a nyolcvanas évek elejéről
[Douăsprezece cadre de film de la începutul anilor 1980], p.349–354; Attila Ara-
Kovács, Tétova ellenállás. Román ellenzék, magyar szamizdat [Opoziţia şovăielnică.
Opoziţia română şi samizdatul maghiar], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2000, p.355–364.
35
Kovács şi Tóth au fost nevoiţi să emigreze în Ungaria. Aici, primul a

înfiinţat Agenţia de Presă Maghiară Transilvăneană, care între 1983–
1989 a trimis agenţiilor de presă occidentale mai multe sute de ştiri
conţinând informaţii reale despre Ardeal.
La fel cum geneza revistei Ellenpontok poate fi legată de
posibilităţile tot mai reduse ale Cercului Ady din Oradea, şi
constituirea cercului LIMES, organizat de Gusztáv Molnár, care a
funcţionat între 1984–1986, e legată de posibilităţile de publicare
lipsite de perspective. Molnár era redactor la Kriterion şi a invitat în
locaţii diferite autori cu potenţial, în vederea polemizării pe marginea
unor subiecte importante care vor apărea cu mare probabilitate
după decăderea regimului, aşadar importante din punctul de vedere
al proceselor din Europa Centrală şi al maghiarilor de pretutindeni.
(Participanţii la dezbateri au fost: Sándor Balázs, Gáspár Bíró, Péter
Cseke, Éva Cs. Gyímesi, Ernő Fábián, Levente Horváth, Csaba Lőrincz,
Gusztáv Molnár, Levente Salat, N. Sándor Szilágyi, András Visky). În
casa organizatorului cercului, Gusztáv Molnár, s-a făcut o percheziţie
în 1986, iar mai târziu acesta a plecat definitiv în Ungaria. Din acest
cerc a făcut parte Sándor Balázs, care în 1989 a publicat o revistă
samizdat cu titlul Kiáltó Szó [Glasul care strigă], apărută în doar două
numere.
Din 1980, la Miercurea Ciuc a funcţionat sub diverse
denumiri Grupul de Antropologie Culturală, cu participarea
sociologilor din localitate. Atunci s-au pus bazele cercetării condiţiei
minoritare din perspectivă cotidiană, precum şi ale analizei
funcţionării instituţiilor, care după 1989 a generat serioase polemici.
Oficial, grupul a publicat în suplimentul intitulat Tett [Fapt –
Prescurtarea temelor predilecte ale publicaţiei: Természet–Ember–
Tudomány–Társadalom (Natură–Om–Ştiinţă–Societate)] al
săptămânalului A Hét, precum şi la editura Kriterion. (Importanţi
membri ai cercului erau: A. Zoltán Biró, Julianna Bodó, József Gagyi,
36
D. József Lőrincz, Sándor Oláh, Zoltán Rostás, Endre Turós). 34 Tot în

anii ’80 a funcţionat la Sfântu Gheorghe, în condiţii semi-legale,
cercul de teoria ştiinţei, sub conducerea lui Levente Salat, aceasta
fiind societatea de lectură a intelectualilor locali. Niciunul dintre
aceste cercuri nu s-a ocupat direct de problemele politice; erau însă
considerate „adunări argumentative” care, în cea de-a doua jumătate
a anilor ’80, au determinat deja stilul şi tematica discursurilor ne-
publice ale intelectualilor maghiari din România, iar mai apoi şi
disputele publice ştiinţifice de autocunoaştere de după 1989.
4. Raporturile faţă de propria organizare socială
În acest subcapitol voi încerca elaborarea unei analize

referitoare la caracterizarea modului în care grupurile generaţionale
prezentate mai înainte au reflectat asupra organizării propriei
societăţi şi la relaţiile dintre politica minoritară şi societate. 35
4.1. În Transilvania, afilierile politice de dinainte de 1918 nu
au avut mare relevanţă. Importantă a devenit nu apartenenţa la una
din cele două mari grupări de partide (Partidul Muncii şi Partidul
Independent), ci dacă anumite poziţii de putere (deputat, funcţii de
conducere în cadrul unor autorităţi) au fost ocupate şi înainte, sau
numai după 1918. Dar de fapt nici aceste clivaje nu au influenţat în
mod deosebit strategiile de acţiune.
O altă deosebire provine din unele divergenţe de opinii
referitoare la sfera de activitate; aşadar, interesele elitelor minoritare
trebuie delimitate în funcţie de preocupări: culturale, politice,
economice.
34
Despre istoria şi cercetările întreprinse de GAC vezi pagina web:
www.topnet.ro/wac.
35
Încerc să caut abordări şi cadre legate de cercetare şi nu doresc să redactez un fel de
dogmă, ceea ce este valabil pentru tot studiul de faţă. Cercetările referitoare la detalii
ar putea avea în continuare scopul de-a prezenta sistemele relaţionale trasate până
acum conform logicii lor interne. Pentru acest lucru însă, mai întâi este nevoie de
asamblarea elementelor exterioare diverse, ceea ce voi încerca să fac în subcapitolele
care urmează.
37
Grupărilor de mai sus le pot fi alăturate următoarele diviziuni

strategice: au existat persoane care şi-au imaginat că organizarea
maghiarilor trebuie începută de jos, antrenând păturile sociale largi,
iar în opinia altora, sarcina politizării le revenea claselor sociale
istorice, deoarece acestea dispun de cultura politică şi de baza
existenţială necesară (ultimele condiţii sunt indispensabile datorită
faptului că în funcţiile politice de conducere a minorităţii trebuia să
ajungă oamenii de încredere, care nu puteau fi îndepărtaţi de la
liniile directoare trasate de Budapesta). Toate acestea reies mai cu
seamă din controversele apărute în jurul alegerii preşedintelui
PNM. 36 Era vorba despre György Bernády – originar din Târgu
Mureş, prezentat ca adept al modernismului şi al ideologiei
democratice, susţinător al clasei de mijloc, al evreilor maghiari, iar
într-o manieră potenţială chiar şi al social-democraţiei –, în opoziţie
cu István Ugron şi György Bethlen. Aceştia din urmă, fiind susţinuţi
de aristocraţie, de vechile elite ale judeţelor şi de Biserică, s-au
prezentat de asemenea ca unificatori ai maghiarilor. În timp ce
Bernády şi adepţii lui s-au bazat însă pe o imagine pluralistă şi
dinamizatoare a Ardealului şi a societăţii maghiare, asumându-şi
obligaţii în ceea ce priveşte modernizarea României şi edificarea
fundamentată pe propriile valori, Emil Grandpierre şi György Bethlen
reflectau asupra conservării statutului social al naţiunii maghiare
unitare, luptând împotriva acuzelor referitoare la iredentism,
respingând bolşevismul, susţinând necesitatea conservării condiţiilor
sociale existente.
La cumpăna secolelor, iar mai apoi în perioada interbelică, în
Ungaria erau sesizabile tensiunile existente între enclavele
modernizatoare (răspândind cultura în rândul maselor din marile
oraşe) şi sistemul instituţional organizat pe clase sociale. De la
36
Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a
romániai Országos Magyar Pártban (1923–1924) [Viroaga necunoscută şi vechiul drum
de ţară. Urmărirea căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în
Ethnopolitika, ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2003, p.153–194.
38
mijlocul anilor ’20, în interiorul societăţii minoritare maghiare din

România – separată de Ungaria – aceleaşi tensiuni cauzate de nevoia
de modernizare au fost subordonate temerilor manifestate faţă de
politica minoritară română discriminatorie în lupta pentru poziţii.
Toate s-au întâmplat sub umbrela şi în numele păstrării unităţii. 37
În cadrul dezbaterilor legate de organizarea maghiarilor,
aripa de dreapta şi cea de stânga, respectiv cei care se ocupau de
formularea opiniilor elitelor culturale şi politice, s-au contrazis
referitor la trei subiecte. Primul era prioritatea organizării: ce este
mai important, unitatea maghiarilor sau unitatea tuturor vorbitorilor
de limbă maghiară? Prin cea din urmă formulare se înţelege
organizarea muncitorimii şi a evreilor maghiari. Aceasta însă nu
numai că ar fi periclitat rolul conducător al „claselor istorice”,
menţinut şi în circumstanţele condiţiei de minoritar, ci se opunea
antisemitismului şi atitudinii manifestate împotriva bolşevismului,
existente în opinia publică a vremii din România şi Ungaria
deopotrivă. Cel de-al doilea subiect era legat de problema integrării
teritoriale: lupta pentru influenţă a reprezentanţilor politici şi a
organelor de presă din Partium, Cluj şi Ţinutul Secuiesc, cu scopul de
a-şi poziţiona cât mai bine interesele regionale în interiorul
sistemelor instituţionale politice şi sociale, precum şi în cadrul opiniei
publice. În ceea ce priveşte acest lucru, Clujul a obţinut şi şi-a
menţinut rolul „de capitală”. Cel de-al treilea mod de interpretare s-a
conturat în jurul funcţiei referitoare la politica minoritară a
Partidului Naţional Maghiar. Conducerea partidului a considerat că
reprezentarea concomitentă a unui partid politic şi a intereselor
37
Acest lucru se reflectă foarte bine, pe de o parte, în imaginea socială minoritară
diferită a presei de divertisment şi bulevardiere, iar pe de altă parte, în cea a
cotidienelor naţionale. Dispariţa revistei Napkelet [Zori de zi] (1922), schimbarea
tonului burghezo-radical al ziarului Keleti Újság [Ziarul oriental] (1924) – sunt semne
care atrag atenţia asupra acestor transformări şi subordonări. Apoi, între 1935–1940,
organul de presă clujean intitulat Független Újság [Ziar independent] încearcă din nou
să pună pe tapet nevoia culturii de masă burgheze, aşezând-o în centrul atenţiei
publice. Trebuie menţionat faptul că în marile oraşe din Partium – Timişoara, Arad,
Oradea – acest lucru este în permanenţă definitoriu.
39
minorităţilor naţionale maghiare este compatibilă şi legitimă. Referitor

la această ultimă competenţă legată de cvasi-autoguvernare, a
existat de la început o incertitudine legată de întâietatea propriilor
interese ale membrilor grupului parlamentar, ori chiar
compromisurile politicii partidului, comparativ cu interesele
comunităţilor locale maghiare. Ori de câte ori interesele de partid
erau plasate pe primul loc, ca mijloc de apărare împotriva protestelor
a fost utilizată „retorica unităţii” şi stigmatul „trădării de neam”.
Elita minoritară din anii ’20 nutrea visuri revizioniste, dar în
mod public şi-a fixat ca obiectiv politic autonomia naţională. Pentru
aceasta, în Ardeal au fost elaborate diverse proiecte concrete de
autonomie. 38 O viziune alternativă era cea de politică regională şi
construcţia unor ideologii culturale. În Ardeal a apărut
transilvanismul, în Rutenia Carpatică ideologia originării, în
Regiunea Subcarpatică (partea slovacă a Cehoslovaciei) slovenismul,
iar în Voivodina, ca ideologie literară, o „couleur locale” reprezentată
de Kornél Szenteleky.
În 1928, transilvanismul politic a ajuns însă în impas:
partenerul român majoritar din Ardeal, dobândind puterea, a întărit
rândurile celor care doreau edificarea statului naţional unitar român
şi nu regionalizarea. În continuare, această ideologie nu mai putea
funcţiona în mijlocul maghiarilor decât ca orientare cu accente
cultural-literare. Nu se poate vorbi despre o viziune politico-socială
internă a transilvanismului. În cazul în care s-ar face totuşi acest
lucru, ar trebui formulată constatarea succintă, potrivit căreia
adepţii acestei ideologii reflectau la o societate arhaizantă, în care
domnea pacea între clasele sociale. Totodată, atunci când proiectau
organizarea propriei colectivităţi, diversele proiecte de legi
minoritare şi planurile de autonomie formulate în apărarea
38
Nándor Bárdi, A szupremácia és az önrendelkezés igénye. Javaslatok, tervek az erdélyi
kérdés rendezésére (1918–1940) [Nevoia de supremaţie şi autodeterminare. Propuneri
şi proiecte pentru o rezolvare a problemelor din Ardeal (1918–1940)], în Források és
stratégiák [Surse şi strategii], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 1999, p.29–113.
40
intereselor acesteia aveau în vedere doar opoziţia faţă de societatea

majoritară. 39
În anii ’30, căile existente în interiorul grupurilor
generaţionale s-au despărţit în mai multe ramuri. Cei din elita
politică au aşezat în centrul atenţiei şi pe mai departe problema
păstrării poziţiilor, acordând însă o mai mare atenţie integrării
mişcărilor de tineret, precum şi argumentărilor politice
fundamentate din punct de vedere profesional. 40 Începând cu anii
’20 s-a reorganizat viaţa culturală: editura Erdélyi Szépműves Céh,
revista Erdélyi Helikon, cotidianul Ellenzék [Opoziţia] şi-au schimbat
orientarea, s-au operat modificări în trupele de teatru, respectiv în
susţinerea activităţii teatrale.
În paralel cu acestea a fost generată o „umbrelă” ideologică a
comunităţii, care era adepta societăţii închise, organizate pe baze
naţionale, şi care excludea contradicţiile sociale. Elevii din
învăţământul secundar maghiar din a doua jumătate a anilor ’20 –
studenţii anilor ’30 – au fost socializaţi deja în cadrul acestui proiect
de viitor. 41
4.2. Despre cadrul de socializare a celui de-al doilea grup
generaţional, care a creat conceptele de „om minoritar”, „etică
minoritară” şi „societate minoritară”, am mai vorbit (3.2.). Conform
39
Csaba Zahorán, Az erdélyi autonómia tervek fogalmi összehasonlító elemzése [Analiza
comparativă a noţiunilor referitoare la proiectele de autonomie din Transilvania],
manuscris inedit, 15 p.
40
Aici, în primul rând, trebuie menţionată activitatea biroului de traduceri Juventus şi
a lui István Sulyok. În cadrul acestui cerc s-a născut Erdélyi magyar évkönyv [Anuarul
maghiar din Transilvania], editat în 1931 de István Sulyok şi László Fritz. În cadrul
PNM, Elemér Jakabffy era reprezentantul cel mai ambiţios atât al colectării datelor
referitoare la minorităţi, cât şi al susţinerii activităţii referitoare la secţia de tineret.
41
Despre aceasta, la modul cel mai detaliat şi mai extins, a scris Péter Cseke în studiile
sale care abordează problemele legate de revista Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni] şi de
redactorii acesteia. Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták, 1930–1940 [Tinerii ardeleni.
Documente şi polemici, 1930–1940], ed. Péter Cseke şi Ferenc László, Bucureşti,
Kriterion, 1986; Péter Cseke, Metaforától az élet felé. Kisebbségi értelmiség – kisebbségi
nyilvánosság [De la metaforă spre viaţă. Intelectualitatea minoritară – sfera publică
minoritară]. Bucureşti–Cluj-Napoca, Kriterion, 1997; idem, Vigyázó torony.
Beszélgetések Debreceni Lászlóval [Turnul de veghe. Convorbiri cu László Debreceni],
Bucureşti, Kriterion, 1995.
41
acestuia, organizarea societăţii are la bază solidaritatea naţională, iar

cu ajutorul acesteia este concepută modernizarea socială şi
economică. Spiritualitatea anilor ’30 – chiar dacă nu a întregii
generaţii, deoarece autorul a studiat înainte de 1918 – a fost redată
de István Sulyok în legătură cu definiţia societăţii minoritare: „[...]
minoritatea naţională este o grupare socială care include
personalitatea complexă a membrilor ei. Aceştia vieţuiesc – în sensul
cel mai larg – în mijlocul celor mai strânse comunităţi ale societăţii.
Această comunitate este elementul lor vital, ea produce valorile
sociale adoptate de membrii ei: în ea se manifestă şi se dezvoltă limba
şi cultura, se formează obiceiurile şi concepţiile lor despre lume...
Unul dintre reperele cele mai importante după care se recunosc
aceste comunităţi este faptul că încearcă mereu să se îngrijească de
toate nevoile membrilor.[...] minorităţile naţionale, ori mai corect zis,
naţiunile minoritare, datorită dogmei legate de naţiune, sunt private
de posibilitatea de a utiliza prin dreptul public şi în propriile scopuri
naţionale o parte – cât de minusculă – a puterii principale de stat, în
schimb, pentru satisfacerea nevoilor naţionale, pot fi aplicate într-o
formă mai mult sau mai puţin liberă manierele de organizare socială
cu sferă destul de largă şi care pe termen lung nu pot fi îngrădite de
dispoziţii emise de putere”. 42
În cea de-a doua jumătate a deceniului, Sándor Kacsó avea
proiecţii despre viitor asemănătoare cu cele ale lui Sulyok, cu toate că
din punct de vedere ideologic se situa pe poziţii diametral opuse faţă
de acesta: „Constituirea independenţei noastre interioare, rezistente
la toate vicisitudinile, depinde de formarea spiritualităţii noastre
populare. Astăzi, în lupta de autoapărare naţională nu vor putea
rezista cu succes indivizii, nici unele clase sociale, ci doar împreună,
tot poporul. [...] Aşadar, în conştiinţa colectivă trebuie integrat faptul
că marile probleme ale dăinuirii maghiarilor din Transilvania,
respectiv din România – în sensul obişnuit al cuvântului şi în opoziţie
42
István Sulyok, A kisebbségi kérdés szociológiai oldala [Latura sociologică a problemei
minoritare], în Erdélyi Múzeum, 1931, nr. 4–6, p.170–181.
42
cu concepţia noastră istorică de până acum – nu sunt cele politice.

Mai degrabă şi pe primul loc, acestea sunt sarcini referitoare la
cultura naţională, deoarece ele reprezintă cele mai însemnate
premise ale desăvârşirii libere şi eficiente a transformărilor noastre
sociale. De-a lungul istoriei noastre, ideea de naţiune a fost în
întregime reevaluată, iar în cazul în care va fi ca un imperativ al
timpului să impună într-adevăr sensul de naţiune-popor, atunci
acest lucru este vital şi actual, acum şi aici, în destinul nostru
minoritar”. 43
În ceea ce priveşte organizarea economică, în centrul atenţiei
s-a aflat mişcarea cooperatistă, iar în domeniul politicii sociale,
educaţia maselor şi crearea unei clase de mijloc a noilor intelectuali.
În acest sens, tinerii talentaţi din mediul rural trebuiau transformaţi
în noua „intelectualitate a satelor”. Apoi, din copiii claselor de mijloc
de la sate putea fi formată noua intelectualitate minoritară. Aceasta
trebuia să fie o pătură socială elitistă, deţinătoare a eticii minoritare,
care ar fi avut menirea slujirii poporului. Toate acestea trebuiau
realizate prin educarea naţiunii. 44 Locaţiile procesului de educare
trebuiau să fie şcolile confesionale şi colegiile universitare ale
bisericilor din Cluj, iar organele de presă erau revistele Erdélyi
Fiatalok, Erdélyi Iskola [Şcoala transilvană] şi Hitel. Această ideologie,
definită de elemente social-creştine corporative, se asemăna prin
multe cu cea a grupărilor de tineret conservator-reformiste din
rândul intelectualilor din Ungaria. Doar că în Ardeal, spiritul referitor
la ideea slujirii poporului se lega fundamental de credinţa religioasă
43
Sándor Kacsó, Kisebbségi jövőnk útja [Căile viitorului nostru minoritar], în Erdélyi
Magyar Évkönyv [Anuarul maghiar din Transilvania], ed. Sándor Kacsó, Braşov,
„Brassói Lapok”, 1937, p.178–179.
44
Scopul educării naţiunii este volatilizarea din spiritul public a unor erori legate de
caracter, precum diminuarea valorilor, umilinţa, falsa independenţă şi egoismul
urmărit ca scop în sine, iar în locul acestora se urmărea cultivarea smereniei, a
respectului faţă de celălalt, a sentimentului comunitar. Nándor Bárdi, A prófétai
nemzetszemlélet Tavaszy Sándor, Makkai Sándor, Imre Lajos munkáiban [Ideea de
naţiune profetică în lucrările lui Sándor Tavaszy, Sándor Makkai, Lajos Imre],
manuscris inedit, p.11.
43
individuală. Concepţia profetică despre naţiune, generată de teologii

protestanţi ai generaţiei anterioare (Sándor Makkai, Sándor Tavaszy,
Lajos Imre, István Kecskeméthy) a definit, în mod fundamental,
raporturile morale ale acţiunilor comunitare. Punctul de plecare al
acestui principiu constă în faptul că istoria se află sub controlul lui
Dumnezeu, iar din acest motiv existenţa minoritară se transformă în
responsabilitate şi vocaţie care trebuie asumate de individ. 45
4.3. Grupul generaţional de orientare stânga, apărut în
România în anii ’30, era compus din două facţiuni. Pe de o parte, a
fost alcătuit din gruparea celor care făceau parte din MADOSZ şi
revista Korunk, aflaţi sub conducerea lui Gábor Gaál, iar mai apoi,
începând cu a doua jumătate a anilor ’40, din Uniunea Populară a
Maghiarilor, ilustrată de nume reprezentative, precum Edgár Balogh,
László Bányai şi József Méliusz, dar şi din activiştii organizaţiilor de
partid din localităţile cu populaţie maghiară din Transilvania. Celălalt
grup de stânga, social-democraţii, au ocupat un loc mult mai puţin
remarcat în memoria istorică, trăind a unui destin vitregit din cauza
45
În acest sens, valorile concepute ca principii de viaţă decisive sunt: în locul asupririi,
slujirea, în locul egoismului, sacrificiul, în locul intereselor personale, cele comunitare,
iar în locul realului uman (impunerea intereselor), menirea individului (slujirea). În
afara notei de mai sus, referitoare la manuscris, mai vezi următoarele surse: Sándor
Tavaszy, A szociális és gazdasági törekvések theologiai-etikai megítélése. (A szocializmus
és a kommunizmus.) [Consideraţii teologico–etice asupra unor aspiraţii sociale şi
economice. (Socialismul şi comunismul)], Cluj–Kolozsvár, Minerva, 1931; idem, Az
igazi kritikai nemzetszemlélet [Concepţia critică adevărată despre naţiune], în
Pásztortűz, 1933, p.170–171; idem, Nemzeti létünk kérdései. A prófétai nemzetszemlélet
[Concepţia profetică despre naţiune], în Pásztortűz, 1936, p.435; Lajos Imre, A
protestantizmus és a proletariátus [Protestantismul şi proletariatul], Cluj–Kolozsvár,
Minerva, 1932; idem, Hivatás és élet [Vocaţie şi viaţă], Kolozsvár–Cluj, Minerva, 1938;
Sándor Makkai, Magunk revíziója [Autorevizuirea noastră], Kolozsvár, Erdélyi
Szépműves Céh, 1931; Dezső László, A kisebbségi élet ajándékai [Darurile vieţii
minoritare], volum îngrijit, introducere şi note de Péter Cseke, Cluj-Napoca, Minerva,
1997; József Venczel, Erdélyi föld – erdélyi társadalom [Pământ transilvan – societate
ardeleană], Budapesta, KJG, 1988, p.144–179; Imre Mikó, Az új erdélyi magyar
nemzedék feladatai. A román állam keretében [Atribuţiile noii generaţii maghiare din
Transilvania în cadrul statului român], în Magyar Út, 1 februarie 1935, p.5–8; idem,
Fiatalságunk hitvallása. Mikó Imre programbeszéde Székelyudvarhelyen, 1937. december
14-én [Credinţa tineretului nostru. Discursul electoral al lui Imre Mikó la Odorheiu
Secuiesc în data de 14 decembrie 1937], în Magyar Kisebbség, 1938, nr. 1, p.32–36.
44
influenţei reduse pe care au avut-o atunci şi mai târziu, desfăşurând

activităţi care nu erau tematizate în viaţa publică minoritară. Acestui
cerc i-au aparţinut István Lakatos, Lajos Jordáky, Géza Pásztai,
Ferenc Bruder, Tibor Dáné. Ambele cercuri erau definite de viziunea
socială a emancipării „păturilor muncitoare”. În cadrul acestei
viziuni-proiect, progresul naţional şi social se manifesta în paralel cu
obiectivul egalităţii. În timp ce, până în 1938, apoi între 1940 şi
1943, social-democraţia a reuşit să funcţioneze mai mult sau mai
puţin legal, organizaţia MADOSZ a rămas şi înainte de 1938 la
periferia vieţii publice maghiare din România. Apoi, după 1940,
„elementele” bănuite ca fiind comuniste au fost sistematic urmărite.
După toamna anului 1944 au intervenit schimbări în poziţia celor
două facţiuni. Foştii MADOSZ-işti, prin intermediul UPM, au înfiinţat
noi organizaţii politice de masă, iar social-democraţii în doi ani au
ajuns la periferie. În timp ce comuniştii aflaţi la conducerea UPM
erau convinşi de faptul că pentru asigurarea drepturilor
naţionalităţilor este nevoie de acapararea puterii politice şi orice
poate fi subordonat acestui lucru, social-democraţii se agăţau cu
disperare de ideea menţinerii unui sistem instituţional naţional (de
pildă, mişcarea cooperatistă maghiară). O altă deosebire importantă
consta în faptul că UPM a început să funcţioneze pe baza principiului
centralismului democratic, iar partidul social-democrat şi-a mai
păstrat pentru o vreme caracterul democratic în interior şi
independenţa organelor regionale.
Instaurarea în România a transformărilor sociale de tip
sovietic a depăşit toate încercările de auto-organizare cu orientare de
stânga ale maghiarilor. În ceea ce priveşte imaginea formată despre
propria societate, cele mai marcante deosebiri sunt între convingerile
lui István Lakatos şi cele ale lui László Bányai. În timp ce pentru
primul condiţia fundamentală a păstrării identităţii naţionale era
independenţa sistemului instituţional minoritar, la Bányai, în numele
politicii leniniste faţă de naţionalităţi, acest factor s-a limitat la
utilizarea limbii şi la constituirea culturii socialiste de limbă maternă,
45
susţinută de lupta de clasă. 46 Principiul slujirii poporului, a cărui

geneză non-teologică se leagă de Edgár Balogh şi de mişcarea Sarló
[Secera], devine o noţiune centrală şi în cazul acestui grup. Doar că
de această dată nu i se mai alătură şi un conţinut moral, teologic, ci
pleacă de la nevoile comunitare şi tradiţiile culturale, ori, în cazuri
mai grave, funcţionează ca o formulă retorică a persoanei
autoidentificate ca reprezentant al intereselor comunităţii.
4.4. Următoarea generaţie de stânga, cea din anii 1960–
1970, diferă de gruparea „ilegaliştilor” – dincolo de condiţiile
socializării – în primul rând prin faptul că se identifică mult mai
repede în interiorul sistemului instituţional decât un reprezentant al
intereselor comunitare al politicilor faţă de maghiari din cadrul
statului. Potrivit acestora, ei sunt reprezentanţii maghiarilor din
România, iar sistemul ideologic socialist, ca retorică şi cadru de
acţiune, joacă un rol secundar. Între 1956–1960, în politica faţă de
maghiari a statului român a intervenit o schimbare importantă.
Noua elită maghiară din România, adeptă a politicii leniniste faţă de
naţionalităţi, aflată sub efectul celui de-al XX-lea Congres al PCUS şi
al destalinizării din Ungaria, încearcă să elaboreze o şi alternativă de
stânga de dezvoltare autonomă în propriile instituţii (de pildă,
Regiunea Autonomă Maghiară, Universitatea Bolyai), alături de
ideologia de partid trasată de Gheorghiu-Dej. Devine evident faptul
că drepturile lingvistice nu asigură păstrarea identităţii minoritare,
pentru acest lucru este nevoie de instituţii separate. Doar aceste
instituţii pot ajunge în afara controlului statului în privinţa politicii
faţă de maghiari. Astfel se pot naşte grupuri de reţele care pot
impune interesele naţionalităţilor, care pot genera concepţii politice
46
Lakatos István visszaemlékezései [Memoriile lui István Lakatos], manuscris, p.51,
Jakabffy Elemér Alapítvány Kortörténeti Gyűjteménye (JEA KGY) [Colecţia de documente
Fundaţia Jakabffy Elemér], K, p.70; idem, Emlékirat [Memoriu], manuscris, p.74; JEA
KGY, K 101; idem, A Romániai Szociáldemokrata Párt rövid története [O scurtă istorie a
Partidului Social-Democrat din România], vol. I–II, manuscris, 200+206 p.; JEA KGY, K
186, K 187; László Bányai, A magyarság a Duna völgyében [Maghiarii din Valea
Dunării], Cluj, 1938; idem, Hosszú mezsgye. Esszék, jegyzetek 1928–1968 [Brazda
lungă. Eseuri şi note], Bucureşti, Kriterion, 1970.
46
cvasiminoritare. Perioada 1958–1965–1968 poate fi interpretată în

felul următor: în vederea păstrării omogenităţii ideologice, în
sistemul instituţional se petrece o uniformizare naţională.
Acapararea puterii de către Ceauşescu şi consolidarea acesteia în
1968, nu duce doar la rotaţia cadrelor şi la schimbări administrative,
ci atrage după sine şi faptul că, în interesul integrării elitei
maghiarilor consideraţi – de această dată – şi ca o problemă de
securitate naţională, se creează noi posibilităţi de organizare
instituţională pentru aceştia. În schimb, în urma consolidării puterii
noului conducător al partidului, după 1972–1973, este reluată şi
politica de omogenizare, de edificare a statului naţional. În paralel,
acest lucru atrage după sine limitarea funcţionării sistemului
instituţional existent, precum şi degradarea învăţământului cu
predare în limba maghiară şi îngrădirea utilizării limbii materne. 47
Acest grup al elitei - reprezentat din punct de vedere
ideologic de Ernő Gáll şi András Sütő, dincolo de accentuarea unor
imperative umaniste de stânga, cu referire la descoperirea tradiţiilor,
„demnitatea specificului” minoritar şi egalitatea drepturilor culturale
– a luptat în anii ’80 împotriva desfiinţării instituţiilor. În a doua
jumătate a acestui deceniu, până şi asigurarea utilizării limbii
maghiare a fost în pericol. În paralel cu revitalizarea tradiţiilor
burgheze române au început şi cercetările în ceea ce priveşte
continuitatea trecutului maghiar din Transilvania. În această
situaţie, aproape fără voia ei, elita maghiară revine la edificarea
identităţii naţionale din perioada interbelică, oferind o alternativă
47
Gábor Vincze, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második
világháború utáni törté-netéből [Iluzii şi decepţii. Capitole din istoria maghiarimii din
România de după cel de-al doilea război mondial], Miercurea Ciuc, Státus, 1999, şi
idem, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944–1989 [Cronologia
istorică a minorităţii maghiare din România, 1944–1989] pe
http://vincze.adatbank.transindex.ro/; Történeti kényszerpályák – kisebbségi
reálpolitikák. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének
tanulmányozásához [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II. Documente
pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România, 1944–1989], selecţia
documentelor, introducere şi note de Gábor Vincze, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2003.
47
faţă de noua edificare a identităţii române, începută în deceniul al

şaptelea. Alături de mişcările etnografice şi de cele referitoare la
cunoaşterea patriei, de acţiunile pentru protejarea artei populare şi a
patrimoniului cultural – considerate expresii ale culturii naţionale –,
manifestate încă din anii ’60, un important subiect va fi şi
transformarea societăţii urbane din Transilvania. 48 În cadrul
acesteia, dezvoltarea rapidă a oraşelor şi conştientizarea
schimbărilor referitoare la naţionalităţi, apărute „printre rânduri”,
semnifică cea mai însemnată manifestare ideologică de natură
sociopolitică a acestui grup. Totodată, medierea şi – după posibilităţi
– continua reproducere a identităţii comunitare prin intermediul
unor instituţii maghiare a avut, din punctul de vedere al politicii
sociale, cea mai mare influenţă asupra maghiarilor din România.
4.5. Spre deosebire de reţelele generaţionale precedente,
grupările intelectuale din anii ’80, a căror existenţă a fost tolerată în
cadrul sistemului instituţional minoritar, au funcţionat în afara
câmpului vizual politic naţional (al ierarhiei de partid şi de stat). În
atenţia politicului au ajuns doar cei care au luat parte şi la activitatea
unor organizaţii ilegale (Ellenpontok [Contrapuncte], cercul Limes,
Kiáltó Szó [Chemare]). Evident, acest lucru nu înseamnă că nu au
existat legături între reprezentanţii oficiali ai maghiarilor şi cei care
se organizau în afara sistemului (un bun exemplu este oferit de
activitatea de menţinere a relaţiilor întreprinsă de Géza Domokos,
directorul editurii Kriterion, József Aradi, redactorul revistei Korunk,
precum şi de Sándor Balázs şi Sándor Tóth, profesori universitari din
Cluj).
Textele considerate disidente utilizează două maniere de
argumentare. Scrisorile de manifest din anii ’70 au revendicat
aplicarea normelor politice socialiste faţă de naţionalităţi. În anii ’80,
48
O trecere în revistă a literaturii fragmentar apărute în Korunk, diferite anuare şi
volumele revistei Változó társadalom [Tranziţii sociale]: András A. Gergely, Nemzetiség
és urbanizáció Romániában [Naţionalitate şi urbanizare în România], Budapesta,
Héttorony, 1988, p.93.
48
acest lucru s-a schimbat cu totul. 49 Problemele minorităţii maghiare

din România nu au rămas în interiorul graniţelor ţării, ci au ajuns din
ce în ce mai des în faţa unor foruri internaţionale. Cu aceste ocazii au
lipsit trimiterile la politica leninistă faţă de naţionalităţi, apărând mai
degrabă referiri la Actul final de la Helsinki, documente ale Naţiunilor
Unite, aşadar la norme de drept internaţional şi drepturile omului.
Odată cu acestea a fost transformat şi mesajul politico-social.
Discriminările faţă de naţionalităţi şi critica cultului personalităţii au
fost completate cu problema drepturilor omului, precum şi cu critica
raporturilor faţă de proprietate şi a organizării socialiste.
Sub influenţa proceselor de reformă din anii ’80, prezente în
politica externă ungară, şi în cadrul discursului public neoficial din
România a căpătat o valoare tot mai mare ideea unităţii cu Ungaria
şi cu „maghiarii de pretutindeni”. În paralel a apărut şi evocarea
tradiţiilor liberale din Transilvania şi a imaginii statului de drept. 50 În
ceea ce priveşte politica socială, în afara tematizării procesului de
desfiinţare a instituţiilor maghiare, cea mai importantă temă era
românizarea oraşelor (colonizarea). Totodată, existau în continuare
şi dispute având ca subiect activitatea editurilor, viaţa teatrală şi
artele plastice, publicându-se scrieri cu subînţeles, care transmiteau
mesaje spre cercurile intelectuale. Marea majoritate a acestora se
epuizau însă prin afirmarea identităţii. În lipsa instituţiilor, nici nu se
poate vorbi despre o reală organizare socială. Cercurile de
intelectuali de la edituri, catedre universitare şi instituţii bisericeşti
funcţionau prin intermediul unor reţelele interpersonale. Doar cu
49
Documentele referitoare sunt publicate în: Történeti kényszerpályák..., ed. cit., p.362–
366, 370–372, 404–405, 422–443, precum şi în A magyar kisebbségek nemzetközi
érdekvédelmének dokumentumtára 1976-tól [Repertoriu de documente privind
apărarea internaţională a intereselor minorităţii maghiare începând cu 1976] pe
http://www. hhrf.org/dokumentumtar/
50
De exemplu, în introducerea lui Gusztáv Molnár: Dezső Szabó, Életeim. Születéseim,
halálaim, feltámadásaim [Viaţa mea. Naşterea, moartea, învierea], Bukarest, Kriterion,
1982, precum şi la Ernő Fábián, Az ember szabad lehet. Eötvös József eszmevilága [Omul
poate fi liber. Lumea ideatică a lui József Eötvös], Cluj-Napoca, Dacia, 1980; idem: A
tudatosság fokozatai [Gradele conştientizării], Bukarest, Kriterion, 1982; idem: A
példaadás erkölcse [Morala pildei], Bukarest, Kriterion, 1985.
49
ajutorul mass-mediei străine puteau produce efecte mai importante

chiar şi în propria lor societate. 51 În primele luni din 1990, acest cerc
de intelectuali, care poate fi considerat reţeaua naţională a lui Géza
Domokos, a început organizarea UDMR la nivel local. După acest
început, în trei ani au reuşit formarea unei elite politice noi,
socializate deja în interiorul organizării politice şi selectate prin
dezbaterile acesteia. 52
Analizând concepţiile de politică socială ale elitei maghiare
din România, ele pot fi caracterizate ca serii de reacţii stârnite de
situaţii de criză. Foarte simplificat, există două modele alternante:
izolarea etnică şi deschiderea socială şi politică spre valurile de
modernizare. Exemple pentru ultimul model sunt mijlocul anilor ’20,
tranziţia dintre 1944–1945 din Ardealul de Nord şi epoca înfiinţării
micilor instituţii între 1968–1972.
Dacă etapele referitoare la ocrotirea ori edificarea unor
instituţii nu pot fi bine delimitate, pot fi însă definite trăsăturile
dominante ale acestora: astfel, consider că perioadele dintre anii
1918–1922, 1931–1935, 1957–1964 şi 1974–1989 sunt etape de
ocrotire a instituţiilor, iar perioadele dintre anii 1926–1928, 1936–
1940, 1944–1948, 1955–1957 şi 1968–1972 sunt intervale de
organizare-edificare a elitei minoritare.
În ceea ce priveşte stratificarea socială din interiorul elitei
societăţii minoritare pe subsisteme (politică, autoguvernare, biserică,
viaţă publică şi culturală, societate civilă, economie, învăţământ), nu
se poate vorbi despre elite specializate decât între 1922–1940, 1944–
1948 şi după 1989. În perioada de după 1948, rolurile politice şi
culturale ale elitei se întrepătrund. La fel şi reprezentabilitatea – cine
51
În Ardeal, informaţiile referitoare la rapoartele Agenţiilor de Presă Maghiare din
Transilvania, respectiv cele legate de diverse acţiuni ale forului de insatisfacţii puteau fi
regăsite în cadrul emisiunilor maghiare ale postului Radio Europa Liberă.
52
Aici, momentul de cotitură constă din transformările care au avut loc la Congresul
de la Braşov al UDMR din 1993. După ce Gruparea Reformelor, iniţiată ca grup
generaţional „tradiţional”, a pierdut teren, transformarea într-o uniune de opoziţie, iar
mai apoi, după retragerea membrilor, organizarea internă a elitei a decurs conform
raporturilor de interes economice şi regionale.
50
pe cine reprezintă – deoarece, în mod aprioric, exponenţii maghiarilor

au fost selectaţi în interiorul sistemului instituţional oficial – al puterii
– de politică faţă de maghiari.
5. Relaţiile cu sistemul instituţional majoritar
Din această perspectivă de abordare, până în 1989, istoria

minorităţii maghiare din România poate fi împărţită în două etape.
Prima perioadă este intervalul în care minoritatea maghiară putea
să-şi formuleze – chiar dacă doar între anumite limite – propriile
interese legate de politica minoritară; în cea de-a doua, începând din
1946, reprezentanţii puteau da glas intereselor comunitare pe care le
considerau reale în contextul politicii faţă de maghiari din România
(1944–1948 este un moment de cotitură în istoria Transilvaniei din
secolul al XX-lea şi dintr-o altă perspectivă: monarhia constituţională
se transformă în republică populară de tip sovietic, cu puţine libertăţi
dintre cele garantate de statul de drept, proprietatea privată este
schimbată cu instituţia proprietăţii de stat, iar după lichidarea
evreilor şi expulzarea germanilor, problema naţionalităţilor din
Transilvania este redusă la relaţiile româno–maghiare).
O altă deosebire – nu temporală, ci conceptuală – ar putea fi
maniera de delimitare a comunităţii politice din România faţă de
naţiunea politică română. Sub aspectul studiilor despre naţionalism,
relaţiile româno–maghiare pot fi abordate şi în funcţie de ideea că,
din punct de vedere politic, maghiarii din România fac parte din
comunitatea politică română (sistemul politic), dar nu şi din naţiunea
politică (edificarea naţiunii române). Acest lucru se întâmplă, pe de o
parte, din cauză că această minoritate, în momentul despărţirii de
Ungaria, avea deja o conştiinţă naţională (maghiară) şi un sistem
instituţional dezvoltat, iar pe de altă parte, din cauză că în noile
regiuni de după 1918 problema fundamentală a edificării statului
(naţional) român era naţionalizarea funcţiilor de conducere socială,
economică şi culturală, ceea ce contravenea intereselor minorităţii
51
maghiare. În tot acest sistem de relaţii mobile din punct de vedere

istoric, loialitatea poate fi considerată problema-cheie a integrării. În
mod asemănător trebuie clarificat şi faptul că este vorba despre un
raport bilateral reciproc. Aşadar, relaţiile minorităţii nu pot fi
separate de politica majoritară referitoare la aceasta, iar politica
minoritară, de politica faţă de naţionalităţi, şi invers.
5.1. Documentul manifest intitulat Kiáltó szó [Chemare], care
a iniţiat viaţa politică maghiară din România, era creaţia comună a
mai multor scriitori: Károly Kós, István Zágoni şi Árpád Paál. Prin
acesta, era formulată încă din 1921 teza ideologică fundamentală a
politicii minoritare maghiare din România: funcţionarea autonomiei
naţionale maghiare (funcţionarea propriilor instituţii în frunte cu
propriii conducători aleşi) este condiţia indispensabilă a loialităţii faţă
de România. În ideologia politică română însă, plecând tocmai de la
mişcarea naţională a românilor din Transilvania, unde solicitările de
autonomie – din perspectiva de mai târziu – pregăteau într-adevăr
separarea, acest proiect al comunităţii autonome este considerat o
cerinţă provizorie, menită se trădeze iredentismul. Ca reacţie,
împotriva maghiarilor erau utilizate alternative politice
discriminative ori integrative. 53 Din aceste motive, obiectivele de
edificare a naţiunii (române) au clasat cerinţele de autonomie în
afara sistemului politic, astfel că acestea nu puteau deveni
alternative pentru gestionarea problemei minoritare. Politicienii
maghiari care se ocupau cu problemele minorităţilor din anii ’20 au
căutat rezolvarea situaţiei în mai multe direcţii. Transilvanismul
politic deja amintit, care încerca să aducă rezolvarea în ceea ce
priveşte poziţia maghiarilor din Ardeal printr-o autonomie regională,
a devenit până la începutul anilor ’30 o soluţie fără perspective. PNM
a avut posibilitatea să asigure drepturile individuale şi să intervină
împotriva discriminărilor minoritare doar după intrarea sa în
53
Nándor Bárdi, Kisebbségben és többségben. Iuliu Maniu kisebbségpolitikai nézőpontjai
[Existenţă minoritară şi majoritară. Concepţiile de politică minoritară ale lui Iuliu
Maniu], în Limes, 1998, nr. 4, p.136–162.
52
parlament. Pentru ca maghiarii să ajungă pe listele electorale, iar mai

apoi, ca reprezentanţii lor să poată fi aleşi în parlament, era nevoie şi
de pactele încheiate în campaniile electorale cu unele dintre partidele
naţionale române (Partidul Popular condus de Averescu, în 1923 şi
1926, precum şi Partidul Liberal în 1925). Şi în cadrul acestei politici
de pactizare au apărut diversele orientări minoritare. Reprezentanţii
transilvanismului politic (Károly Kós, József Sándor) au propus
orientarea de tip naţional ţărănesc. În schimb, György Bernády –
mergând pe urmele modelului tradiţional german – a dorit o
cooperare cu oricare partid aflat la putere. Cea de-a treia alternativă
era aleasă de Elemér Gyárfás, care a insistat pentru susţinerea
Partidului Popular, considerat cea de-a treia putere din stat, însă fără
o bază electorală în Transilvania. În această a treia uniune electorală,
PNM (electoratul său etnic) a avut cea mai mare pondere, iar acest
partid al românilor era în stare să influenţeze în cea mai mică
măsură relaţiile politice interne ale maghiarilor. 54
5.2. Până în anii 1930, a ieşit însă la iveală faptul că luptele
dintre partidele politice române nu au ţinut seama de toate aceste
consideraţii. Orice concesie făcută maghiarilor în mod public de către
partidele române – chiar şi numai recunoaşterea drepturilor egale –
putea duce la acuzaţia de trădare a neamului din partea partidelor
concurente. În această situaţie, cei din viaţa publică şi din sfera
politică minoritară maghiară şi-au strâns rândurile, deoarece în
acest context era definită şi politica socială internă (vezi subcapitolul
4.2 al studiului de faţă). Conducerea PNM a încercat să scoată
problema maghiarilor din sfera tulbure a luptelor dintre partidele
politice, iar în acest scop ar fi vrut să obţină o atitudine politică şi
juridică clară. 55 Însă datorită schimbării raporturilor de putere
54
között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România în perioada interbelică], în
Regio, 1997, nr. 2, p.32–67.
55
Nándor Bárdi, Pártpolitika és kisebbségpolitika. A romániai Országos Magyar Párt
javaslata és annak visszhangja 1934–35-ben [Politica partidului şi politica minoritară.
53
internaţionale, acest lucru nu era posibil în viaţa politică

românească, unde exista teama faţă de revizuirea Tratatului de Pace
de la Trianon. Recunoaşterea existenţei discriminării ar fi amplificat
sistemul principiilor revizioniste, iar concesiile făcute înspre maghiari
ori spre sfera politică minoritară ar fi slăbit, de asemenea, poziţiile
statului român. În această situaţie nici Statutul Naţionalităţilor din
1938 – extrem de contradictoriu şi de controversat – nu putea
însemna decât ocolirea problemei. 56
Lăsând reprezentanţa juridică şi politică în seama grupului
parlamentar al PNM, conducerea organizaţiilor maghiare culturale,
confesionale şi sociale, s-a concentrat în primul rând pe consolidarea
internă a propriilor organisme. 57 În decursul acestei acţiuni s-au
confruntat cu o situaţie cu totul nouă prin introducerea dictaturii
regale în 1938 şi organizarea Grupului Etnic Maghiar. În mod
paradoxal, tocmai prin desfiinţarea sistemului multipartinic a luat
sfârşit şi lupta concurenţială între partide din sfera politicii
naţionale. 58 În sistemul relaţional minoritate–majoritate au apărut
două elemente noi. Pe de o parte, în timpul tratativelor di n sfera
politică maghiară de la Bucureşti a fost ales (cu acceptul Budapestei)
„conducătorul” maghiarilor, Miklós Bánffy. 59 Este incontestabil faptul
Propunerea Partidului Naţional Maghiar din România şi ecoul acesteia din 1934–35],
în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 3–4, p.128–185.
56
Imre Mikó, A román kisebbségi statum [Statutul Minorităţilor din România], în Hitel,
1938, nr. 3, p.177–192.
57
Menţionez activitatea episcopilor Áron Márton, János Vásárhelyi, Béla Varga şi a lui
Pál Szász, preşedintele EMGE [Asociaţia Agricultorilor Maghiari din Transilvania]. Vezi
sintezele instituţiilor în Erdélyi Magyar Évkönyv 1938, ed. Kacsó Sándor, Brasov,
Brassói Lapok, 1937, precum şi în Béla Demeter, József Venczel, Az Erdélyi Magyar
Gazdasági Egyesület munkája a román impérium alatt [Activitatea Asociaţiei
Agricultorilor Maghiari din Transilvania sub ocupaţia română], Cluj, EMGE, 1940.
58
István Maár, A Magyar Népközösség [Grupul Etnic Maghiar], manuscris, p.87.
59
Disputa dintre György Bethlen şi Miklós Bánffy din 1940–1941 din parlamentul
maghiar şi din presă, referitoare la activitatea Frontului Renaşterii Naţionale: discursul
lui Miklós Bánffy în şedinţa Senatului din 18 decembrie 1940; György Bethlen, Mi az
igazság? [Care este adevărul?], în Keleti Újság [Ziarul de Est], 22 decembrie 1940; Eddig
nem mondhattuk el... [Până acum nu putea fi spus...], în Keleti Újság, 24 decembrie
1940; precum şi Bethlen György döntőbíróság kérése [Solicitarea în instanţă a lui
György Bethlen], în Keleti Újság, 28 decembrie 1940.
54
că Bánffy dispunea de o serioasă bază electorală în viaţa publică

maghiară din România, noua sa poziţie socială îl situa însă în
exteriorul acesteia. Pe de altă parte, celălalt fenomen nou era însuşi
Grupul Etnic Maghiar, secţia înfiinţată în interiorul singurei
organizaţii politice existente la nivel naţional a Frontului Renaşterii
Naţionale. În această nouă situaţie de după cel de-al doilea Arbitraj
de la Viena, în timpul dezbaterilor ulterioare a fost pusă pe tapet, în
toată gravitatea ei, problema existentă de câteva decenii: maghiarii
ori se vor organiza în cadrul politicii minoritare existente, ori vor
rămâne neorganizaţi şi fără apărare. 60 La fel ca şi în cazul legitimării
reprezentativităţii, au fost ridicate şi problemele referitoare la efectele
şi evaluarea compromisurilor, indiferent că era vorba despre
purtarea uniformelor, ori participarea în numele implicării
corporative la dizolvarea sistemului de valori democratice.
Un element mai vechi, dar la fel de important era soluţia de
compromis a poziţionării din cauza unor „condiţii mai rele” faţă de
alternativele despre care s-a crezut că sunt cu ceva mai bune. În timp
ce, în anii ’20, maghiarii s-au orientat spre Partidul Popular şi
Partidul Naţional Ţărănesc, fiind în opoziţie cu Partidul Liberal, în
perioada dictaturii regale acest lucru n-a mai fost posibil din cauza
disputelor naţionaliste dintre partide, iar ameninţările veneau
dinspre exterior, din partea Gărzii de Fier.
5.3. După cea de-a doua conflagraţie mondială, generaţia
MADOSZ încearcă simultan să formuleze în Uniunea Populară
Maghiară o alternativă autonomă de stânga şi să participe la
transformările „democratice” din România. 61 O asemenea alternativă
a mai fost experimentată şi de mişcarea social-democrată din
60
Képviselőház 1941. december 3–4-i vitája Pál Gábor, Tusa Gábor és Bethlen György
között [Dezbaterile dintre Gábor Pál, Gábor Tusa şi György Bethlen din 3–4 decembrie
1941 din Camera Deputaţilor].
61
Această alternativă de înfiinţare a instituţiilor de orientare stânga, datorită
personalităţii edificatorilor şi a slujirii poporului, era impregnată şi de elemente
creştin-sociale. De pildă, realizarea şi funcţionarea Universităţii Bolyai aveau ca
fundament eforturile depuse de Géza Nagy şi József Venczel.
55
Transilvania de Nord, precum şi de comuniştii clujeni, în cazul

tranziţiei din 1944–1945, când aveau un rol decisiv în regiune.
Centralizarea organizaţiilor de partid şi de stat româneşti
„reedificate” nu a permis însă funcţionarea instituţională pe căi
separate. În felul acesta, singura reprezentanţă politică a rămas UPM
care, după consolidarea poziţiilor puterii comuniste şi după
încheierea tratativelor de pace, şi-a pierdut importanţa şi capacitatea
de apărare a intereselor care funcţionau până în acel moment. 62
Alături de posibilităţile oferite de autoritatea sovietică,
motivul principal al influenţei maghiare de orientare stângă, apărută
după 1944, era faptul că „unitatea maghiară” putea obţine şi
beneficii de pe urma procesului de solidarizare etnică. Partidele
burgheze române aveau convingerea că maghiarii sunt de vină
pentru deznodământul Arbitrajului de la Viena şi – alături de
germani – pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Aşadar, nu era
posibilă niciun fel de colaborare între aceste partide şi „forţele
burgheze” maghiare. Astfel, politica maghiară de stânga, socializată
în lupta pentru emanciparea socială şi naţională, a contribuit la
acapararea puterii de către un regim politic care după 1948 a iniţiat
o transformare socială de tip sovietic. În anii ’50–’60, participarea la
edificarea noii societăţi socialiste a avut ca efect realizarea
colectivizării, apoi, în anii ’60, a determinat industrializarea şi
transformarea oraşelor. Toate acestea pot fi interpretate prin politica
de omogenizare a modernizării socialiste. În cadrul acestui proces,
apariţia mai întâi a UPM, apoi a Regiunii Autonome Maghiare şi, în
sfârşit, a noii elite socialiste formate la Universitatea Bolyai au fost
punctul culminant în realizarea politicii leniniste faţă de
62
Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–
1947) [Revizuire sau autonomie? Documente despre istoria relaţiilor maghiaro–
române (1945–1947)], volum îngrijit şi introducere de Mihály Fülöp, ediţie şi note de
Gábor Vincze, Budapesta, Fundaţia Teleki László, 1998; Gábor Vincze, A Groza-
kormányt támogató Magyar Népi Szövetség [Uniunea Populară Maghiară susţinătoare a
guvernului Groza], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 2, p.142–147, precum şi studiul lui
Mihály Zoltán Nagy, Édekképviselet vagy pártpolitika? [Apărarea intereselor etnice şi
politica partidului], în rev. cit.
56
naţionalităţi. 63 Esenţa acestei politici constă în următorul

raţionament: în cazul în care şi conducerea unei comunităţi culturale
date se află în mâinile comuniştilor, drepturile naţionalităţilor pot fi
recunoscute şi înfăptuite. Iar comuniştii care fac parte din grupurile
naţionale ori cele etnice, pe baza centralismului democratic, sunt
obligaţi prin disciplina de partid să îndeplinească dispoziţiile venite
din partea centrului. Pe scurt, acest tip de politică minoritară s-a
întemeiat pe asigurarea drepturilor în ceea ce priveşte utilizarea
limbii materne şi a non-discriminării naţionalităţilor etnice. În anii
‘50, conducerea de la Bucureşti a partidului era împăcată cu această
situaţie din mai multe motive: pe de o parte, datorită faptului că
ponderea şi influenţa maghiarilor şi a evreilor din interiorul
partidului se afla în scădere, totuşi – mai cu seamă în mijlocul
ilegaliştilor –fiind încă semnificative; pe de altă parte, în regiunile
ţării locuite de maghiari, colectivizarea în limba maghiară nu a
cauzat conflicte etnice, disensiunile păstrându-se în limite locale. În
al treilea rând, ca urmare a politicii staliniste manifestate faţă de
naţionalităţile etnice, la Moscova a fost propusă înfiinţarea Regiunii
Autonome Maghiare.
Această situaţie s-a schimbat însă între anii 1956–1960. Cel
mai însemnat efect l-a avut retragerea trupelor şi a consilierilor
sovietici, după care conducerea Partidului Comunist Român a luat
decizii mult mai independente comparativ cu cele de până atunci. Cel
de-al doilea element poate fi legat, de asemenea, de Uniunea
Sovietică. Mai precis de faptul că, după cel de-al XX-lea Congres
PCUS, România nu s-a angajat pe calea destalinizării, ci, în numele
independenţei, a continuat politica de dezvoltare şi de omogenizare a
63
Sándor Tóth, A szókimondás optimuma mint történelmi kategória. Egy kisebbségi
dokumentum 1954–1955-ből [Aspectul optim al vorbirii directe ca o categorie istorică.
Un document minoritar din 1954–1955], în A Hét, 1998, nr. 45, p.9–10. Despre istoria
Universităţii Bolyai vezi: Erdély magyar egyeteme I–II. Dokumentumok I. 1944–1945, II.
1944–1949 [Universitatea maghiară din Transilvania, I–II. Documente I, 1944–1945;
II, 1944–1949], vol. îngrijit de János Lázok, Gábor Vincze, cu o introducere de Gábor
Vincze, Târgu Mureş, Custos–Mentor, 1995, 1998.
57
anilor ’50. În culisele acestor acţiuni stăteau nevoile edificării statului

(diminuarea rămânerii în urmă) şi continuitatea conducerii
autocratice a partidului condus de Gh. Gheorghiu-Dej. Cel de-al
treilea element a apărut din cauză că noua legitimare şi politica de
omogenizare apărute datorită independenţei aveau un caracter
permanent, aşadar în afară de omogenizare socială, putem vorbi şi
de una naţională.
În spatele problemei era, în fapt, atitudinea manifestată între
1956–1957 de stânga maghiară din România, precum şi răspunsul
dat de Bucureşti, dar şi transformările din cadrul politicii române faţă
de maghiari dintre 1956–1960. În ceea ce priveşte RAM şi
Universitatea Bolyai, s-a constatat că pentru menţinerea identităţii
naţionale nu era de ajuns doar utilizarea limbii materne. În timpul
activităţii sistemului instituţional care asigura cel din urmă drept au
fost elaborate alternative independente de dezvoltare. Pe parcursul
activităţii lor, aceste instituţii produceau automat şi alternative de
dezvoltare independente. Păstrarea propriilor tradiţii culturale era
strâns legată de schimbările ce se petreceau în patria-mamă. Cel de-
al doilea element al tatonărilor în ceea ce priveşte calea elitei
maghiare minoritare a fost legat de procesul de destalinizare din
Ungaria de după cel de-al XX-lea Congres PCUS, care în cazul
mişcării comuniste din România n-a ajuns decât la nivel de
propuneri. Reacţia maghiarilor din România faţă de evenimentele
petrecute în Ungaria în 1956 a scos în evidenţă pentru conducerea
partidului comunist român faptul că sistemul instituţional
independent de limbă maghiară ar putea reprezenta şi un factor politic
legat de securitatea naţională. 64 Desfiinţarea diverselor instituţii
64
Despre schimbările elitei maghiare minoritare şi politica faţă de maghiarii din
România în cea de-a doua jumătate a anilor ’50 vezi: Autonóm magyarok? Székelyföld
változása az „ötvenes” években [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii.
Maghiari cu autonomie? Transformările din Secuime în anii 1950], Miercurea Ciuc,
Pro-Print, 2005, precum şi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél. A Magyar Autonóm
Tartomány története (1952–1960) [Stalin la secui. Istoria Regiunii Autonome Maghiare
(1952–1960)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2008.
58
proprii separate (unirea instituţională) a însemnat însă şi

omogenizarea naţională, precum şi o delimitare de politica stalinist–
leninistă faţă de naţionalităţi.
În această situaţie, elita maghiară de stânga s-a reidentificat,
deoarece a trebuit să renunţe la iluzia că emanciparea
naţionalităţilor poate fi rezolvată automat de socialism. Aici însă nu
este vorba doar de pierderea iluziilor şi a ideologiei, ci şi de
diminuarea loialităţii. În istoria minorităţii maghiare din România,
perioada dintre anii 1944–1948 a fost acel interval în care noua elită
maghiară de stânga a putut crede cel mai mult că edificarea
României înseamnă de fapt şi edificarea propriei ţări. În această
perioadă s-a petrecut socializarea universitară ori cea legată de
începutul carierei ilegaliştilor şi a următorului grup, cel din anii ’50–
’60, atât izvoarele din epocă, cât şi memoriile atestând faptul că în
momentele de criză (1946, 1948, 1956, 1959) tot mai mulţi adepţi
serioşi ai socialismului şi-au pierdut încrederea faţă de sistemul
socialist din România. În felul acesta se formează un sistem cu roluri
duble (reprezentarea intereselor maghiare – reprezentarea politicii
faţă de maghiarii din România), care dincolo de următoarele
momente de criză (1972–1973, 1984, 1986) pot fi asumate într-o
măsură tot mai mică (Congresul partidului din 1984 a ajuns până la
oficializarea categoriei sociale a românilor vorbitori de limba
maghiară, aşadar a negat entitatea naţională, identitatea naţională a
maghiarilor din România). 65
5.4. Elita culturală maghiară din anii ’60 avea mult mai
puţine iluzii în legătură cu construcţia socialismului din România.
Perioada scurtă dintre anii 1968–1972, mai permisivă din punct de
vedere al edificării instituţionale, a fost intens exploatată. În cadrul
acesteia, la fel cum s-a întâmplat şi în viaţa spirituală românească,
elita culturală maghiară a trecut la reînnodarea continuităţii cu
tradiţiile interbelice. În acest proces editura Kriterion avea un rol-
65
Történelmi kényszerpályák..., ed.cit., p.401–403.
59
cheie, iar din cercul care gravita în jurul ei, exercitau o influenţă
spirituală determinantă personalităţile marcante ale anilor ’30: Imre
Mikó, József Venczel, Attila T. Szabó. Aceeaşi diferenţiere s-a petrecut
şi în domeniul reinterpretării tradiţiilor populare. În paralel cu
„folclorizarea” culturii române (mişcarea „Cântarea României”) au
fost redescoperite şi tradiţiile populare maghiare. În acest proces,
folclorismul şi mişcările culturale ale naţionalităţilor s-au întărit
reciproc, fortificând în acelaşi timp specificitatea identităţii naţionale
maghiare (prin sublinierea diferenţelor faţă de cea română). 66
Odată cu „mica revoluţie culturală” din România, elita
maghiară de cadre şi cea culturală s-au dedicat apărării intereselor
comunitare. Primele proteste şi puneri pe tapet ale problemelor s-au
bazat pe inovarea normelor marxist-leniniste referitoare la
naţionalităţile etnice şi pe citate din cuvântările lui Ceauşescu.
Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, reprezentanţii
elitelor s-au adresat opiniei publice din ţară prin manifeste transmise
posturilor de radio internaţionale şi celor de la Europa Liberă. În ceea
ce priveşte tipărirea de carte şi viaţa teatrală pentru propriul public
din România, reprezentanţii culturii maghiare – contrar curentului
de omogenizare antidemocratic al vremii – au pus accent pe
prezentarea tradiţiilor progresive ale culturii române. În seria Téka a
Editurii Kriterion apăreau una după alta lucrările unor scriitori
români precum Dimitrie Gusti, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu,
C. Rădulescu-Motru, Ion Slavici, Vasile Goldiş. 67
Din cauza criticilor şi a protestelor faţă de lucrările
antimaghiare publicate între 1982–1984, respectiv din cauza
refuzului de a lua parte la campania pornită împotriva tratatului de
Istorie a Transilvaniei (Budapesta, 1986), elita culturală maghiară
care în anii şaizeci ajunsese în poziţii importante, în anii optzeci şi-a
66
Néphagyományok új környezetben [Tradiţiile populare într-un nou context], ed.
Zoltán Biró, József Gagyi, János Péntek, Bucureşti, Kriterion, 1987.
67
Redactorii seriei Téka: Samu Benkő, Andor Horváth, Attila T. Szabó.
60
pierdut deja capacitatea de a influenţa în vreun fel politica faţă de

maghiari. 68
5.5. Grupările anilor ’80, denumite de mine dizidente, au
procedat din capul locului la o critică a sistemului socialist şi a
edificării naţiunii române. Gusztáv Molnár, în lucrarea sa intitulată Ó
Anglia, Anglia... Esszé az angol forradalomról [O! Anglia, Anglia ... Eseu
despre revoluţia din Anglia], a realizat critica regimului şi a
conjuncturii legate de puterea din România, elaborând modelul de
interpretare a conflictelor dintre situaţiile de coliziune, puterea
despotică şi societatea autonomă. 69 Critica politicii române faţă de
naţionalităţi şi a edificării naţiunii apar la Sándor Tóth, iar mai apoi
prezentarea tezei referitoare la naţionalismul românesc extremist şi a
anomaliilor sociale şi ideologice provenite dintr-o edificare târzie a
statului naţional devine o preocupare generală. 70 Perspectivele
referitoare la reforma socială a grupărilor intelectuale maghiare din
România, organizate în jurul revistelor Ellenpontok, Kiáltó Szó şi al
cercului Limes, erau mult mai restrânse comparativ cu programele
de opoziţie cu rază de acţiune mai largă din Ungaria. În locul unor
reforme politice, economice şi sociale interne, se concentrau pe relaţii
politice externe şi aspiraţii referitoare la politica naţionalităţilor.
Luarea în vizor a altor reforme decât cele exclusiv etnice din
România era însă limitată de faptul că majoritatea românească nu
dispunea nici măcar de programe dizidente asemănătoare cu
obiectivele modeste ale grupărilor minorităţii maghiare.
6. Schimbarea atitudinii faţă de Ungaria
6.1. În anii ’20, în focarul imaginii de sine a maghiarilor

despărţiţi de patria-mamă stătea Ungaria istorică, imperiul Sfântului
68
Történelmi kényszerpályák..., ed.cit., p.411–418.
69
Gusztáv Molnár, Ó Anglia, Anglia... Esszé az angol forradalomról [Oo! Anglia, Anglia ...
Eseu despre revoluţia din Anglia] Bucureşti, Kriterion, 1984.
70
György Lázár [Tóth Sándor], Erdélyi jelentés II [Raport din Transilvania II], Paris,
Párizsi Magyar Füzetek, 1987.
61
Ştefan. Relaţiile cu Ungaria cea nouă şi cea veche trebuiau redefinite

din mai multe puncte de vedere. S-a realizat reconstruirea
instituţională maghiară separată din Transilvania. În cadrul acesteia,
maghiarii considerau că unul dintre motivele care au dus la Trianon
era tocmai faptul că în 1876 a fost dizolvată atât autonomia
instituţională a secuilor, cât şi cea a saşilor, iar în interiorul Ungariei
au fost neglijate atât dezvoltarea regională a Ţinutului Secuiesc, cât
şi problemele naţionalităţilor din Ardeal. 71 Faţă de politica Ungariei
din anii ’20, elita maghiară din România a manifestat o poziţie critică
sub două aspecte. Pe de o parte, încă de la începutul deceniului se
cerea încetarea propagandei revizioniste şi a incursiunilor militare. 72
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte problema evreilor, se manifesta
lipsă de înţelegere faţă de evenimentele desfăşurate în Ungaria. 73
Apoi, din anii ’30, şi în Ardeal îşi vor găsi locul opiniile referitoare la
desprinderea evreilor. 74
Independent de toate acestea, în anii ’20, cel mai important
punct de referinţă al elitei politice maghiare din România era István
Bethlen şi conducerea de la Budapesta. Sub aspectul terminologiei,
guvernul era numit „factorul competent”, iar în nomenclatura de la
Budapesta, politizarea referitoare la maghiarii din România (în sensul
actual: politica faţă de maghiari) era menţionată sub formularea
„Acţiunea de Est”. În ceea ce priveşte desemnarea conducerii politice
maghiare din România, poziţia politico-administrativă de dinainte de
1918 a jucat, de asemenea, un rol decisiv (baronul Samu Jósika,
primul preşedinte al PNM, a fost mai întâi ultimul preşedinte în
71
De exemplu, Elemér Gyárfás, Erdélyi problémák 1903–1923 [Probleme ardelene],
Kolozsvár, Erdélyi Irodalmi Társaság, 1923. Este transformată şi Universitatea
săsească, aceasta rămânând totuşi o instituţie separată.
72
Nándor Bárdi, A Keleti Akció [Acţiunea de Est], în Regió, 1995, nr. 3, p.96–97.
73
Ernő Ligeti, Erdély vallatása [Chestionarea Ardealului], Cluj–Kolozsvár, 1922; Sándor
Weiss, Igazi kereszténység, zsidóság és erdélyi magyar politika [Creştinismul şi iudaismul
cel adevărat şi politica maghiară din Transilvania], în Napkelet, 1922, nr. 1, p.6–9;
Endre Dósa, Magyarság és zsidóság [Maghiarii şi evreii], în Napkelet, 1922, nr. 2, p.95–
96.
74
Ferenc Sz. Horváth, Az Erdélyi Lapok ideológiája 1932–1940 [Ideologia revistei
„Erdélyi Lapok” 1932–1940], în Regió, 2004, nr. 3, p.103–141.
62
Senatul Ungariei; István Ugron, cel de-al doilea preşedinte al PNM, a

îndeplinit funcţia de ambasador al Monarhiei Austro–Ungare la
Sankt Petersburg, fiind demnitarul de cel mai înalt rang din
diplomaţia maghiară, rămas în România; iar Emil Grandpierre, aflat
în conducerea operativă a PNM până în 1925, avea cea mai înaltă
funcţie dintre cei rămaşi în Ardeal în fostul corp judecătoresc din
Cluj). Dar din aceste lupte pentru putere s-a născut politica
minoritară maghiară din România, în timpul acelor frământări când
în locul lui György Bernády, care beneficia de încrederea ambilor şefi
de guvern (István Bethlen şi I. C. Brătianu), la presiunile din partea
conducătorilor bisericii, preşedintele interimar al partidului a putut
rămâne István Ugron, această funcţie fiind mai târziu ocupată de
György Bethlen. (Temerile din partea conducerii bisericii şi a
aristocraţiei în ceea ce priveşte un eventual rol al lui Bernády în
dezintegrare au fost deja menţionate). 75
În perioada interbelică, conducerea PNM a menţinut în viaţa
publică o poziţie de echilibru, detaşându-se atât faţă de Budapesta,
cât şi faţă de Bucureşti. În realitate însă nu se lua nicio decizie fără
consultarea prealabilă a guvernământului de la Budapesta, nici
măcar în ceea ce priveşte pactul nereuşit încheiat în 1937 cu
guvernul Goga ori înfiinţarea Grupului Etnic Maghiar. 76
6.2. Generaţia tânără, apărută în viaţa publică românească
în anii ’30, nu mai avea nicio experienţă personală legată de
administraţia şi politica din Ungaria, relaţiile acestei grupări fiind
reduse mai degrabă la mişcările culturale şi de tineret. Cercul Hitel
era legat de mişcările conservatoare de reformă de la Budapesta şi de
gruparea înfiripată în jurul revistei Magyar Szemle [Revista
maghiară], editată de Gyula Szekfű. Cu toate acestea, era extrem de
evident formulată separarea vieţii minoritare faţă de situaţiile vieţii
majoritare în general, precum şi faţă de spiritul public din Ungaria.
75
Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás..., loc.cit.
76
Vezi notele 58–59. Imre Mikó, Huszonkét év [22 de ani], Budapesta, Studium, 1941,
p.200, 227.
63
Această separare se baza pe caracterul istoric specific, apărut odată

cu dezvoltarea economică şi socială specifică din Transilvania, şi pe
noile valori create prin condiţia de minoritar: nevoia unei revizuiri
interne, toleranţa, puritanismul, slujirea poporului în locul
conducerii acestuia, pretenţiile referitoare la egalitatea socială etc. În
discursul public din Ardealul anilor ’30, cele mai marcante critici la
adresa patriei-mamă erau legate de mania neobarocă privind titlurile
şi rangurile, existentă în Ungaria. 77
În 1940, această situaţie s-a schimbat, deoarece maghiarii
din Transilvania de Nord au ajuns din nou majoritari. Tocmai în
interesul constituirii supremaţiei maghiare în Ardeal, linia regională
separată n-a fost însă abandonată. Înfiinţarea Partidului Ardelean
servea tocmai acestui scop: ca partidele din Ungaria să nu divizeze
comunitatea politică maghiară din Transilvania de Nord. 78 În plus,
guvernul putea spera astfel şi la sporirea voturilor parlamentare,
deoarece costurile dezvoltărilor inevitabile din Ardeal nu puteau fi
plătite decât de conducerea de la Budapesta. Aşadar, în aceşti ani, cel
mai important obiectiv al elitei politice vechi/noi din Transilvania era
obţinerea surselor de dezvoltare şi reîmpărţirea regională a acestora.
În ceea ce priveşte direcţia regională separată, legitimarea ei avea loc
prin retorica ce proclama ideologia sufletului şi a spiritului
transilvănean. Prima noţiune însemna loialitate faţă de naţiunea
maghiară a Sfântului Ştefan, călită prin vicisitudinile destinului, iar
cea de-a doua avea de-a face cu utilizarea condiţiilor vieţii minoritare
şi ale trecutului specific legat de Ardeal. Aceste concepţii
reformatoare ale regiunilor economice şi socio-politice au fost
prezentate precum pietre de încercare ale „reformei maghiare” de
dreapta, proiectate pentru perioada de după încheierea războiului,
77
Ernő Ligeti, Súly alatt a pálma. Egy nemzedék szellemi élete 22 év kisebbségi sorsban
[Palmierul sub povară. Viaţa spirituală a unei generaţii sub destinul minoritar de 22 de
ani], Csíkszereda, Pallas-Akadémia, 2005.
78
Az Erdélyi Párt és a regionális politika [Partidul Ardelean şi politica regională], în
Magyar Kisebbség 2003, nr. 2–3, p.134–162 (editarea documentelor cu o prefaţă de
Nándor Bárdi).
64
Transilvania fiind descrisă ca un teren potrivit pentru aceste

experienţe, în timp ce „ideologii” ardeleni apăreau ca o echipă de
avangardă. 79
6.3. După 1944, noua elită de stânga din Ungaria a trebuit să
se confrunte în special cu problema apartenenţei Transilvaniei.
Opinia publică transilvană din acea vreme şi organizaţiile care nu au
fost înfiinţate de UPM – în speranţa că nu vor deveni din nou
minoritari – îşi puneau nădejdea în tratatele de pace care încheiau
cea de-a doua conflagraţie mondială. În ceea ce priveşte istoria UPM
şi opiniile maghiarilor din România, hotărârea adoptată în 1946 la
şedinţa plenară din Târgu Mureş formula „problema maghiară” ca o
chestiune independentă de graniţe. Acest lucru însemna că maghiarii
se aşteptau ca politica faţă de naţionalităţi a guvernului Groza să
rezolve problemele minorităţii. Mai exact, prin acest compromis
politic din interiorul sistemului politic din România – care la tratatele
de pace putea fi expus de guvernul român ca luare de poziţie a
minorităţii maghiare de partea României –, liderii din sfera politică
maghiară au putut spera la poziţii ceva mai sigure, cu ajutorul cărora
ar fi putut pune în valoare mai eficient interesele minoritare
maghiare. Toate acestea se potriveau cu proiectele confederative
dunărene prezente în spiritul epocii şi în retorica politică, precum şi
cu afirmaţiile din anii ’30, referitoare la „dizolvarea graniţelor”
existente. Iar la tratativele de pace, Ungaria nu era susţinută de
marile puteri într-o aşa măsură încât să fi putut realiza aspiraţiile
referitoare la modificarea graniţelor, sau cele de apărare a intereselor
minoritare. În plus – comparativ cu răzbunările partizanilor din
Iugoslavia, oamenii ridicaţi pentru munca forţată („malenki robot”)
din Rutenia Carpatică şi schimbul de populaţie maghiară din
Cehoslovacia – din perspectiva Budapestei, situaţia şi auto-
organizarea maghiarilor din România părea consolidată.
79
Dezső László, Nemzeti társadalmunk erőviszonyai [Raporturile de forţă din societatea
noastră naţională], în vol. Erdélyi kérdések – magyar kérdések [Probleme din Ardeal –
probleme maghiare], Kolozsvár, 1943, p.10–19.
65
La toate acestea s-a mai adăugat modelul comun al edificării

sociale, care a contribuit nu doar la realizarea unor societăţi închise,
ci şi la constituirea unor ţări izolate. Relaţiile bilaterale dintre
partidele lui Gheorghiu-Dej şi Rákosi nu erau lipsite de tensiuni, nu
din cauza problemelor naţionalităţilor, ci din motivul că, odată cu
îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a colaboratorilor
acestora, au fost excluşi din cercurile puterii de la Bucureşti oameni
care erau apropiaţi de secretarul general al partidului maghiar.
Aşadar, când în 1956 a început circulaţia maselor între cele două
ţări, vechile relaţii de stânga, care erau deosebit de intense între
1940–1944 şi până în 1946, au început din nou să funcţioneze.
Astfel, de pildă, conducerea partidului maghiar deţinea informaţii de
primă mână în ceea ce priveşte ancheta realizată la Universitatea
Bolyai în legătură cu problema naţionalismului. 80 La înmormântarea
lui Rajk, precum şi la dezbaterile Cercului Petőfi au fost prezenţi zeci
de intelectuali maghiari ardeleni, care, întorcându-se acasă, au
relatat detaliat cele întâmplate. Acest tip de menţinere a relaţiilor
presupunea şi programe demonstrative spontane. Un astfel de
eveniment a fost, de exemplu, vizita numeroasei delegaţii a
studenţilor de la Universitatea din Debrecen la Universitatea Bolyai,
precum şi deplasarea lui Áron Tamási la Cluj şi în Ţinutul Secuiesc. 81
6.4. Raportările faţă de evenimentele din 1956 au evidenţiat
existenţa unui spaţiu cultural maghiar (la nivelul postului de radio
Kossuth şi mediatic) comun. Schimbările politice faţă de maghiari
care au avut loc atunci – îmbinarea omogenizării socialiste cu cea
80
Sándor Tóth, A szókimondás optimuma mint történelmi kategória. Egy kisebbségi
dokumentum 1954–1955-ből [Aspectul optim al vorbirii directe ca o categorie istorică.
Un document minoritar din 1954–1955], în A Hét, 1998, nr. 45, p.9–10; Stefano
Bottoni, A hatalom értelmisége – az értelmiség hatalma. A Földes László-ügy
[Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Cazul László Földes], în Korall,
2004, nr. 4, p.113–134.
81
Stefano Bottoni, A hatalom..., loc. cit.; idem, Kényszerből stratégia. A román
állambiztonság válaszlépései a magyar forradalomra (1956–1958) I–II [Strategie din
constrângere. Răspunsul Securităţii române la revoluţia maghiară (1956–1958), vol.
I–II], în A Hét, 6 octombrie, 13 octombrie 2005.
66
naţională – au impus strângerea relaţiilor minorităţii maghiare cu

Ungaria. Acest lucru reiese şi din faptul că, începând cu a doua
jumătate a anilor ’60, relaţiile dintre ambasada maghiară de la
Bucureşti şi conducătorii unor instituţii şi intelectualii maghiari din
capitală au devenit mult mai intense. Aceste legături nu au fost
afectate nici de respingerea, de către Géza Domokos – în numele
sferei literare maghiare din România –, a declaraţiei Uniunii
Scriitorilor Maghiari, care îşi asuma responsabilitatea pentru viaţa
literară a maghiarilor de pretutindeni. 82 În anii ’70, succesele literare
obţinute în Ungaria de Tibor Bálint şi András Sütő, iar mai apoi
formarea cultului celui din urmă au orientat spre Ungaria întreaga
viaţă spirituală maghiară din România. Protestele adresate
conducerii partidului român şi cele din scrisorile deschise au
continuat cu relatări despre discuţiile avute cu liderii de partid din
Ungaria, precum şi cu solicitările de sprijin trimise de opoziţia
populară către György Aczél, Imre Pozsgay şi Mátyás Szűrös. Astfel,
începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, elita reprezentată
de András Sütő, Ernő Gáll şi Géza Domokos – ca reprezentanţi ai
problemelor maghiarilor din România – a fost integrată în politica
externă şi în cea culturală maghiară.
6.5. Pentru dizidenţii anilor ’80 – Géza Szőcs, Gusztáv
Molnár, László Tőkés, Éva Cs. Gyimesi – gândirea în termenii
maghiarilor de pretutindeni era un punct de plecare de la sine
înţeles. Într-un cerc mai larg, de la începutul anilor ’80, Ungaria a
apărut ca o năzuinţă referitoare la migraţii, o posibilitate obişnuită de
refugiere din impasul existenţial şi din faţa perspectivelor de
mobilitate socială din România. Dezbaterile din cercul Limes şi
discuţiile personale dintre intelectuali au evidenţiat faptul că în
epoca ce îi va urma lui Ceauşescu, revitalizarea maghiarilor din
82
ÉS, 18 mai 1968. Expunerea a avut loc în 1990, cu ocazia Zilelor Literare din
Debrecen. Astfel s-a realizat sinteza: A romániai magyar irodalom 1970–1990
[Literatura maghiară între1970–1990], în Látó, 1991, nr. 2 şi 3; Vezi din aceasta:
Vilmos Ágoston, A levágott kéz felelőssége [Responsbilitatea mâinii tăiate], în Látó,
1991, nr. 3, p.347–356.
67
România nu este posibilă decât cu sprijinul Ungariei. În

Ungaria, cercurile liniei populare, dar şi cele ale opoziţiei democrate
cultivau relaţii strânse cu intelectualii ardeleni. 83 Problemele
minorităţii maghiare ocupau un loc important în programele lor
politice. Cu ocazia schimbării de regim din Ungaria, s-a constatat
chiar că aceste cercuri au supralicitat problemele maghiarilor de
dincolo de graniţe. Când a devenit evident faptul că pentru maghiarii
din Ungaria atât interesele economice, cât şi cele interne
subculturale şi de partid sunt mai importante, iar apartenenţa la una
dintre categorii este o necesitate, minoritarii au fost nevoiţi din nou
să reevalueze relaţiile faţă de Ungaria. Acest fenomen aparţine însă
schimbărilor de după 1989.
În cea de-a doua jumătate a anilor ’80, în relaţiile maghiaro–
maghiare a apărut un nou punct de referinţă: activitatea celor care
au sosit de dincolo de graniţe şi au lucrat în Ungaria în interesul celor
rămaşi acasă, ori au încercat pe teritoriul patriei-mame să continue
edificarea tradiţiilor culturale regionale. Consider că din această
categorie fac parte publicistica formatoare de opinii a lui Diurnus,
activitatea Agenţiei de Presă Maghiară din Transilvania, impasul
difuzării publicaţiei samizdat Kiáltó Szó, 84 tipărirea revistei Limes,
întreprinsă de Gusztáv Molnár, precum şi realizarea ideologiei-
program în ceea ce priveşte înfiinţarea Postului de Televiziune Duna.
Această nouă atribuţie de mediator a adus cu sine dublarea rolurilor
de reprezentare şi de impunere a intereselor. În pofida faptului că
83
Péter Dippold, Gyula Balla, A szomszédos országok magyarságának ügye a
magyarországi független (szamizdat) kiadványokban (1976–1986) [Problema
maghiarilor din ţările vecine în publicaţiile independente (samizdat) din Ungaria
(1976–1986)], în Regio, 1991, nr. 1, p.162–183; M. Lajos Pintér, A Nagy Népi Huráltól a
Magyar Demokrata Fórumig. A Kádár-rendszer népi-nemzeti ellenzéke [De la Marele
Hural Popular la Forumul Democrat Maghiar. Opoziţia naţional-populară a regimului
Kádár], manuscris, 2005, p.154.
84
Sándor Balázs, Kiáltó Szó. Amit a cenzúra nem vett ki [Glasul care strigă. Ceea ce a
rămas necenzurat], în Korunk, 1990, nr. 1, p.9–21. Din cele şapte numere realizate în
Ardeal au apărut doar două, iar acest lucru se datorează, în primul rând, neglijării
relaţiilor cu Ungaria – autorul a experimentat această problemă ca mediator cu
Ungaria.
68
după 1989 elita maghiară din România şi-a organizat propria

reprezentanţă politică minoritară, prin dirijarea discursurilor şi
tematizare, grupările repatriate ale intelectualilor din Transilvania au
exercitat o puternică influenţă asupra politicii Budapestei faţă de
maghiari.
7. Relaţiile faţă de fenomenele internaţionale

şi adoptarea ideologiilor
Dacă până acum, în timpul încercărilor de a găsi cadrele de

interpretare şi punctele de referinţă, autorul – din cauza lipsei deja
amintite a cercetărilor fundamentale – se temea mereu de cutezanţa
neştiinţei, acum va fi confruntat şi mai mult cu acest lucru, deoarece
întregul nostru mod de exprimare şi imaginea autenticului cu privire
la istoria minorităţii sunt definite de focalizarea etnopolitică şi de
procesele de omogenizare. Exceptând lucrările lui Zsolt K. Lengyel şi
Ferenc Sz. Horváth referitoare la curentele ideologice internaţionale
şi receptarea acestora de către minoritatea maghiară lipsesc
cercetările. 85 Ceea ce nu înseamnă însă că nu ar fi existat cercetări
referitoare la istoria gândirii legate de minoritatea maghiară din
România. Acestea însă – precum studiile transilvane, cercetările
dedicate revistei Korunk ori „moralei minoritare” – puteau fi
considerate atât analize, cât şi mijloace de consolidare a identităţii
sociale/minoritare. 86 În aceste lucrări se întrepătrund valorile
exemplului şi analiza, realizate în marea lor majoritate „împlinind
menirea dată de condiţia existenţei minoritare” şi nu în urma unor
criterii pur ştiinţifice. Nu doresc să revizuiesc munca acestor autori.
85
Zsolt K. Lengyel, A kompromisszum keresése. Tanulmányok a 20. századi
transzszilvanizmus korai történetéhez [Căutarea compromisului. Studii de istorie
timpurie a transilvanismului din secolul al XX-lea], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007;
Ferenc Sz. Horváth, Elutasítás és alkalmazkodás között. A romániai magyar kisebbség
politikai stratégiái 1931–1940 [Între respingere şi adaptare. Strategiile politice
minoritare maghiare din România (1931–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007.
86
În opinia mea, aşa sunt lucrările de istoria concepţiilor minoritare ale lui Sándor
Tóth, Lajos Kántor, Sándor Balázs, Péter Cseke.
69
Mai degrabă, pornind din afara problematicii minoritare, dar

analizând fenomenele sub aspect minoritar, aş vrea să se spună mai
mult tocmai despre această structură şi despre concepţiile elitei din
cadrul ei. Dată fiind importanţa lor, în cele ce urmează menţionez
acele efecte conceptuale a căror receptare sau operele referitoare –
după părerea mea – încă mai trebuie prelucrate.
7.1. Mişcarea progresivă maghiară din Transilvania din
primii ani ai deceniului trei a utilizat wilsonismul ca mod de
argumentare potrivit pentru constituirea autonomiei minorităţilor
naţionale. În timpul înfiinţării Ligii Naţiunilor şi a organizaţiilor
sociale legate de aceasta, ele s-au dovedit neimportante în privinţa
proceselor politice decisive. În paralel cu acestea, radicalismul
burghez reprezentat de Keleti Újság [Ziarul oriental] şi Napkelet [Zori
de zi] a încercat să implementeze ideologia politică modernistă de la
Budapesta de dinainte de 1918 în gândirea publică maghiară din
România. 87 Nu era însă susţinut nici de PNM şi conducerea
bisericilor, nici de politica faţă de maghiari de la Bucureşti sau de la
Budapesta. Drept urmare, acest tip de discurs public modernizator-
emancipator a rămas mai degrabă în sfera presei din Timişoara şi
Oradea, precum şi în interiorul cercurilor social-democrate. În
perioada interbelică, pe baza ideologiei austro-marxiste şi datorită
influenţei decisive a minorităţilor, în interiorul sferei social-
democrate din România nu s-a pus niciodată sub semnul întrebării
asigurarea drepturilor naţionalităţilor, independenţa mişcărilor de
partid şi sindicaliste minoritare şi nici folosirea limbii materne.
Momentul de cotitură antiliberal şi neoconservator care a
avut loc în anii ’20 în Ungaria, în fapt, nu s-a făcut simţit în Ardeal,
deoarece aici în centrul atenţiei au stat trecutul, Principatul
Transilvaniei şi tradiţiile independente ardelene, iar în cadrul
87
Vezi antologia literară a lucrărilor publicate în Napkelet, redând şi repertoriul
revistei: Napkelet 1920–1922. Antológia [Zori de zi, 1920–1922. Antologie], ediţie
îngrijită, cuvânt înainte, apendice şi repertoriu de Huba Mózes, Cluj-Napoca, Kriterion,
2004.
70
acestora, reliefarea specificului regional transilvan. În timp ce în

Ungaria morala trecutului a constat în condamnarea reformelor
liberale, în ceea ce priveşte procesul de geneză a noii identităţi din
Ardeal, interesul s-a îndreptat tocmai spre gloria trecutului şi
utilizarea strategiei de acţiune de atunci. În cadrul dezbaterilor de
caracterologie naţională, definitorii pentru viaţa spirituală din
Ungaria, atât împotriva concepţiei lui Gyula Szekfű referitor la
maghiarii reali, cât şi contra ideii de maghiari ai iluziilor susţinute de
Dezső Szabó, a fost accentuată revizuirea internă, iar prin aceasta o
evocare a trecutului istoric transilvan (a realismului politic, a
maghiarismului de calitate, a universului micilor maghiari împotriva
conceptelor imperiale). 88
În sfârşit, ca al cincilea element, nu pot fi trecute cu vederea
nici literatura sionistă de limbă maghiară, nici cel mai intens proces
de renaştere naţională a evreilor din sfera lingvistică maghiară, care
a avut loc în Ardeal. În afara unei literaturi bogate a foilor volante,
aici funcţiona şi cel mai de seamă cotidian evreiesc în limba
maghiară, Új Kelet [Noul Orient]. 89
7.2. Viaţa spirituală clujeană a anilor ’30 era deosebit de
deschisă influenţelor internaţionale. În ceea ce priveşte
popularizarea marxismului în rândul studenţilor şi intelectualilor, un
rol decisiv l-au avut, în primul rând, emigranţii Republicii Ungare a
Sfaturilor, Márk Antal şi Gábor Gaál, şi nu mişcarea muncitorească
social-democrată. 90 Totodată, ardelenii puteau avea tangenţă cu
mişcarea comunistă şi în decursul anilor de studii universitare
88
Nándor Bárdi, A profetikus nemzetszemlélet..., loc.cit.
89
Despre acest cotidian a publicat şi se ocupă de repertoriul acestuia Mária Újvári. În
ceea ce priveşte auto-organizarea evreilor din Transilvania vezi: Attila Gidó, Úton.
Erdélyi zsidó társadalom- és nemzetépítési kísérletek (1918–1940) [Pe drum. Viaţa
comunităţii evreieşti din Transilvania şi încercările de edificare a naţiunii (1918–
1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2009.
90
Sándor Tóth, Dicsőséges kudarcaink a diktatúra korszakából. Gaál Gábor sorsa és
utóélete Romániában 1946–1986 [Impasurile noastre glorioase din perioada dictaturii.
Destinul şi posteritatea lui Gábor Gaál în România, 1946–1986], Budapesta, Balassi,
1997.
71
efectuate în străinătate (László Bányai, József Méliusz). La jumătatea

anilor ’30, prin mişcările de tineret înrădăcinate şi în sfera
confesională, odată cu apariţia cercurilor legate de Erdélyi Fiatalok,
iar mai apoi de Hitel, existând o conjunctură favorabilă şi pentru
tinerii lideri ai bisericii, ideile social-creştine au fost cele care au
exercitat cea mai mare influenţă asupra formării concepţiei –
determinante pentru această generaţie – referitoare la slujirea
poporului. 91 În paralel cu acest lucru, scriitorii radicalismului
burghez din anii ’20 au evoluat pe căi contradictorii. Potrivit
concepţiilor lui István Sulyok şi Árpád Paál posibilităţile de rezolvare
a problemei maghiare la nivel european se află în sistemul ideatic al
naţional-socialismului şi în adoptarea conceptelor legate de
comunităţile etnice germane. 92 În totală opoziţie, Ernő Ligeti, Miklós
Krenner şi cercul autorilor publicaţiei Független Újság [Ziarul
independent] au fost adepţii liberalismului european şi ai criticii
totalitarismului, încercând să menţină pluralitatea vieţii publice
minoritare maghiare. 93 Instituţionalizarea acestor curente a fost însă
zădărnicită de cel de-al doilea Arbitraj de la Viena şi de războiul
mondial.
7.3. După 1944, pentru conducătorii de orientare stânga ai
organizaţiilor MADOSZ, PSD şi UPM, adevărata provocare era faptul
91
Mişcările social-creştine pot fi reconstituite prin lucrările deja citate ale lui Sándor
Makkai, Sándor Tavaszy, Lajos Imre, Dezső László. În ceea ce priveşte sfera
confesională romano-catolică, mi-au fost de ajutor memoriile lui Ervin Ferencz,
călugăr franciscan din Lăzarea.
92
Ferenc Sz. Horváth, Az Erdélyi Lapok ideológiája 1932–1940 [Ideologia revistei
„Erdélyi Lapok”, 1932–1940], în Regio, 2004, nr. 3, p.103–141.
93
Ferenc Albrecht, A transzilván szabadelvűség [Liberalismul transilvan], în Hitel, 1935,
nr. 2, p.279–287; László Szenczei, Néhány szó a liberalizmusról [Câteva cuvinte despre
liberalism], în Hitel, 1937, nr. 1, p.66–70; Ferenc Szemlér, Elvek és törvények [Principii şi
legi], în Hitel, 1937, nr. 1, p.70–76; Tamás Gusztáv Filep, Deklasszálódás, unalom,
irónia. Ligeti Ernő társadalmi regényei [Declasare, plictiseală, ironie. Romanele sociale
ale lui Ernő Ligeti], în Forrás, 2006, nr. 3, p.92–106; Miklós Krenner (Spectator), Az
erdélyi út. Válogatott tanulmányok [Calea Ardealului. Scrieri alese], ediţie, cuvânt
introductiv şi note de Béla György, Odorheiu Secuiesc, Haáz Rezső Múzeum, 1995;
Attila Gidó, A Független Újság repertóriuma 1934–1940 [Repertoriul „Ziarului
Independent”. 1934–1940], manuscris inedit, p.110.
72
că tradiţia de stânga din perioada interbelică (instituţionalizată în

Korunk de Gábor Gaál, iar de Hillel Kohn în cadrul mişcării comuniste
ilegale din Ardeal) şi reprezentanţii comunişti ai acesteia – Edgár
Balogh, József Méliusz, Lajos Jordáky – până la sfârşitul anilor ’40 au
devenit incomode pentru conducerea de la Bucureşti partidului.
Apoi, după reabilitarea lor din 1955, între 1957–1959 s-a repetat
acelaşi lucru, de data aceasta în numele luptei contra
naţionalismului maghiar. Din anii ’60 însă, tradiţia de stânga din
Ardeal – nu numai din cauza conţinutului emancipator în ceea ce
priveşte minorităţile maghiare şi evreieşti – a devenit inutilizabilă
pentru conducerea partidului din România. A mai contribuit la
aceasta şi necesitatea preluării ideologiei expuse la cel de-al XX-lea
Congres PCUS, referitoare la destalinizare. Totuşi, în opinia mea,
conflictul fundamental constă în faptul că, în timp ce comuniştii
maghiari de stânga considerau socialismul un proiect social ce
trebuia realizat, pentru conducerea partidului român, între 1944–
1955, problema esenţială era consolidarea şi reunirea statalităţii
române. În continuare a fost impusă o strategie de aliniere la statul
central în care „dictatura aflată deasupra nevoilor” se împletea cu
omogenizarea legată de statul-naţiune.
7.4. În anii ’60, pentru fundamentarea ideologică a
dezvoltării socialiste specifice României era nevoie de o
reinterpretare a trecutului istoric. Totodată, în paralel cu procesele
începute în viaţa culturală românească, şi în cadrul culturii maghiare
minoritare au avut loc reinterpretări. Din acest punct de vedere o
importanţă deosebită avea tematizarea de către Ernő Gáll a
problemelor referitoare la tradiţiile naţionalităţilor, la sociologia
burgheză română şi la noua orientare de stânga din Europa. 94
Activitatea lui Gáll avea o însemnătate decisivă nu doar în cultura
94
Nemzetiség – felelősség. Írások Gáll Ernő emlékére [Naţionalitate – responsabilitate.
Scrieri în memoria lui Ernő Gáll], ed. György Földes, Zsolt Gálfalvy, Budapesta,
Napvilág, 2005. În volum se găseşte şi bibliografia operelor scriitorului, realizată de
Éva Gáll şi Mária Újvári.
73
maghiară din România, ci şi în privinţa studiilor referitoare la

naţionalism şi naţionalitate din Ungaria. În paralel, György Bretter,
printr-o redefinire lingvistică şi semantică, a început despărţirea de
marxism şi părăsirea limbajului ce includea noţiunile acceptate până
atunci. Odată cu sinteza istoriei literare maghiare din România,
realizată în Ungaria, mai apoi prin lucrarea de sinteză a lui Lajos
Kántor şi Gusztáv Láng a început reabilitarea tradiţiilor literare
burgheze, precum şi a revistei Erdélyi Helikon, iar prin aceasta şi a
transilvanismului. 95 Lexiconul Literaturii Maghiare din România,
planificat încă din anii ’70, al cărui prim volum a fost tipărit abia în
anii ’80, a încercat să expună cultura şi instituţiile minorităţii
maghiare din România ca entitate independentă, iar la realizarea
acestui lucru au luat parte scriitori cu diferite orientări ideologice ori
membri ai diverselor grupuri generaţionale (József Venczel, Edgár
Balogh, Gyula Dávid).
7.5. Dintre posibilităţile limitate ale anilor ’80, pot fi
subliniate două fenomene de istorie conceptuală. În cazul cercului
Limes, deja amintit de mai multe ori, şi al revistei Ellenpontok, au
apărut simultan activismul referitor la drepturile civice şi ale omului
şi redescoperirea tradiţiilor maghiare liberale (Attila Ara-Kovács,
Gusztáv Molnár, Péter Egyed, Ernő Fábián). Totodată, în mare parte
datorită rolului de mediator al lui József Aradi, Zoltán Rostás, Hugó
Ágoston, în mijlocul intelectualilor tineri din domeniul ştiinţelor
sociale a început un fenomen nemaiîntâlnit de specializare şi de
informare care depăşea nivelul literaturii de specialitate din Ungaria,
mai cu seamă în teoria ştiinţelor şi în antropologia culturală.
95
Lajos Kántor, Gusztáv Láng, A romániai magyar irodalom története 1944–1970
[Istoria literaturii maghiare din România 1944–1970], Bucureşti, Kriterion, 1973; Béla
Pomogáts, A transzilvanizmus. Az Erdélyi Helikon ideológiája [Transilvanismul.
Ideologia cercului „Erdélyi Helikon”], Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1983; A
Helikon és az Erdélyi Szépműves Céh levelesládája 1924–1944 [Cutia poştală a lui
Helikon şi Erdélyi Szépmíves Céh, 1924–1944], publicat de Ildikó Marosi, Bucureşti,
Kriterion, 1980.
74
8. Despre loialitate şi conceptul comunitar
În studiul de faţă a mai fost abordată ideea de loialitate. Ar

trebui însă separată sfera politică şi culturală a loialităţii de ceea ce
implică cotidianul în relaţiile de loialitate faţă de stat. Aici însă nu am
vorbit decât despre relaţiile de integrare ale elitei politice şi culturale.
Dacă se pune întrebarea: „Care era momentul în care elita minoritară
maghiară consideră că patria şi administraţia acesteia îi aparţin?”,
atunci trebuie menţionată perioada dintre 1944–1948. Pe de o parte,
dacă se face o trecere în revistă a momentelor de cotitură care
etapizează istoria minorităţii maghiare din România, se vor găsi în
mod continuu încercări de reintegrare. În general, la începutul unei
epoci, la iniţiativa elitei culturale este înfiinţat sistemul instituţional
al impunerii intereselor politice şi sociale, apoi, după o anumită
perioadă, acesta se confruntă cu politica faţă de maghiari din
România, mai precis intră în conflict cu aceasta. Pe de altă parte,
dacă problema este abordată sub aspectul gestionărilor etnopolitice
şi nu ca un proces, reiese faptul că asigurarea dreptului de utilizare a
limbii materne în viaţa privată şi edificarea, precum şi funcţionarea
în paralel a societăţii minoritare sunt cele două extreme din sfera
autonomiei naţionale, între care a putut fi formulată politica
minoritară maghiară. Totodată, între 1944 şi 1946, în Transilvania
de Nord a existat o situaţie de vid politic de care elita maghiară de
stânga a încercat să se folosească.
În discursul public al politicii minoritare definite de această
elită, societatea proprie a apărut ca o instituţie separată doar în anii
’30 şi în perioada 1944–1948 (la fel era şi între 1940–1944, doar că
atunci nu era vorba despre elita maghiară minoritară, ci despre elita
regională). În anii ’20, „societatea maghiară” reprezenta în fapt şi
universul modern urban din Transilvania, aşadar problema
maghiară era aproape identică cu problemele de modernizare
regională din Ardeal. Toate acestea s-au schimbat decisiv în anii
1950–1960. (Intervalul dintre anii ’20–’30 – a doua jumătate a anilor
75
’30; perioada dintre 1940–1944 şi prima etapă a istoriei UPM, 1944–

1946, constituie stadiul de formare a instituţiilor autonome maghiare
din societatea minoritară, care ar trebui încontinuu revigorate).
Sistemul instituţional al minorităţii maghiare, organizat pe baze
naţionale, a funcţionat de la jumătatea anilor ’20 până în a doua
jumătate a anilor ’40, apoi a fost reprezentat într-un mod extrem de
redus de către Universitatea Bolyai şi Regiunea Autonomă Maghiară,
iar de la sfârşitul anilor ’60, acest rol a fost preluat de instituţiile
culturale şi de învăţământ cu funcţii de cvasiorganizare a societăţii şi
a căror limbă de funcţionare era cea maghiară. Alături de
restrângerea sistemului instituţional maghiar, rămâne mereu o
problemă-cheie controlul şi desemnarea conducătorilor în cadrul
acestor instituţii. După 1944, de acest lucru depinde, în cea mai mare
parte, politica din epocă faţă de maghiari. Problema controlului
exercitat de elitele minoritare asupra propriilor societăţi apare
permanent în istoria minoritară maghiară. În lipsa unui control bazat
pe electorat, primesc o valoare mai mare aspectul moral, precum şi
cultul unităţii şi al tradiţiilor din sfera vieţii minoritare.
Până în anii ’80, odată cu restrângerea posibilităţilor de
acţiune politică maghiară şi minoritară, şi asumarea responsabilităţii
sociale din partea intelectualilor este redusă la renunţarea la
emigrări şi la mesajele transmise propriei societăţi. După 1989, acest
tip de discurs-mesaj persistă în viaţa publică minoritară, în timp ce
circumstanţele şi actorii sociali s-au schimbat definitiv, iar odată cu
ei au fost transformate şi relaţiile de integrare. Analiza lipsurilor
sociale, identitare şi politice astfel create ar putea constitui subiectul
unui alt studiu.
76
Ágoston OLTI
Comuniştii români şi proble-

ma Ardealului, 1944–1946
În perioada 1944–1946, Partidul Comunist Român (PCR) 1 şi
conducătorii acestuia se delimitau treptat de poziţia Partidului din
perioada interbelică, îndreptându-se în direcţia reprezentării
intereselor naţionale româneşti. Acest proces se va contura mult mai
evident în cazul în care se compară atitudinea adoptată de
comuniştii români în 1945–1946 şi „principiul autodeterminării care
include şi separarea”, din perioada interbelică, ori concepţia asupra
unui Ardeal independent, elaborată în 1944 de unul dintre
teoreticienii aflaţi la conducerea partidului, Valter Roman. 2 În acest
studiu voi prezenta evoluţia poziţiei Partidului Comunist în perioada
cuprinsă între „ieşirea din război” de la 23 august 1944 şi Conferinţa
de Pace de la Paris din 1946, precum şi consecinţele acestui
fenomen.
Problema nu a fost tratată în literatura de specialitate nici de
partea maghiară, nici de cea română. Până în prezent, istoricii
maghiari au focalizat subiectul din perspectiva politicii minoritare.
Din punctul de vedere al istoricului însă, fără doar şi poate, cea mai
interesantă perioadă a epocii este tranziţia, aşadar perioada
1
Partidul Comunist şi-a schimbat denumirea de mai multe ori, aceste denumiri
semnificând şi schimbările ideologice intervenite; pentru o lectură mai uşoară vom
utiliza în cadrul studiului denumirea de Partidul Comunist Român.
2
Tofik Iszlamov, Levél Petre Romanhoz [Scrisoare către Petre Roman], în Provincia,
Cluj-Napoca, http://www.provincia.ro/mindex.html. Accesat în februarie 2007.
77
administraţiei militare sovietice. Datorită acestui fapt a apărut atât

din partea maghiarilor, cât şi din cea a românilor câte o încercare de
interpretare legată de epocă. Din perspectiva maghiară, după studiul
lui Gusztáv Molnár, care prezintă această perioadă ca pe o iniţiativă
memorabilă, 3 Gábor Vincze şi Mihály Zoltán Nagy au încercat o
descriere a epocii, 4 având şi posibilitatea de-a efectua cercetări
arhivistice. Din partea română, Marcela Sălăgean 5 şi Antonio Faur 6
s-au ocupat de cele întâmplate între toamna anului 1944 şi
primăvara anului 1945. Dincolo de contradicţiile dintre abordarea
istoricilor maghiari şi cea a cercetătorilor români – fapt menţionat şi
în volumle citate –, ambele tabere aşează în centrul atenţiei oraşul
Cluj, în pofida faptului că atât volumul semnat de Nagy şi Vincze, cât
şi cel publicat de Marcela Sălăgean adaugă problemei conotaţii
internaţionale. În continuare voi analiza evenimentele din punctul de
vedere al centrului de putere al Partidului Comunist, situat la
Bucureşti, încercând un alt mod de a trata problematica din acea
epocă.
După ieşirea din război la 23 august 1944, Partidul Comunist
Român nu era deloc unitar. După cel de-a doilea Arbitraj de la Viena,
centrul de mare importanţă al partidului, Ardealul de Nord, a ajuns
în componenţa Ungariei, iar membrii de partid de aici ţineau deja
legătura cu centrul de la Budapesta, contribuind şi în acest fel la
3
Gusztáv Molnár, Önrendelkezési törekvések az „észak-erdélyi köztársaság” idején
[Aspiraţii de autonomie în perioada „Republicii Transilvaniei de Nord”], în vol.
Autonómia és integráció [Autonomie şi intergare], Budapest, Magyar Szemle Könyvek,
1993, p.92–139.
4
Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Autonómisták és centralisták. Észak-Erdély a két
román bevonulás között (1944 szeptember–1945 március) [Autonomişti şi centralişti.
Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în
martie 1945], Kolozsvár–Csíkszereda, EME–Pro Print, 2004.
5
Marcela Sălăgean, Northern Transylvania – October 1944 – March 1945. The Soviet
Administration and its Problem, în Transylvanian Review, Winter 1995, p.60–67;
Marcela Sălăgean, Administraţia sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944–
martie 1945), Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 2002.
6
Antonio Faur, Măsuri legislative şi economico-legislative de aplicare a convenţiei de
armistiţiu (septembrie 1944 – mai 1945). Documente, Oradea, Fundaţia Culturală „Cele
Trei Crişuri”, 1995.
78
COMUNIŞTII ROMÂNI ŞI PROBLEMA ARDEALULUI, 1944 – 1946
slăbirea PCR-ului. Nici elita Partidului Comunist Român nu era

omogenă, în cadrul conducerii partidului formându-se un sistem
tripolar, iar la naşterea acestuia, exceptând modalitatea de a trăi
războiul (în Uniunea Sovietică; în ilegalitate, ascunzându-se; în
închisori sau lagăre) au mai contribuit semnificativ şi relaţiile
(deseori de prietenie) întreţinute cu unele persoane influente din
secţia internaţională a partidului comunist sovietic. 7
Rolul jucat de comunişti în contextul ieşirii României din
război în data de 23 august 1944 s-a datorat conjuncturii favorabile
şi opiniei conducătorilor partidelor istorice, potrivit căreia prin
ideologia comuniştilor ar putea obţine – eventual – un avantaj în
învoiala încheiată cu conducătorii armatei sovietice aflate la
graniţele ţării, de care trebuie să se folosească în favoarea naţiunii.
După succesul ieşirii, prin persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu
comuniştii au obţinut o funcţie ministerială în guvernul Sănătescu
(23 august–2 noiembrie 1944). În felul acesta, Pătrăşcanu a ajuns
lider al delegaţiei care a încheiat Convenţia de Armistiţiu din partea
română, în urma „negocierilor” de la Moscova. Conform imaginii
construite în epoca ceauşistă, 8 Pătrăşcanu juca acolo rolul de
reprezentant al intereselor naţionale româneşti împotriva intereselor
sovieticilor, în realitate însă şi el a acceptat statutul de comunist
subordonat centrului sovietic, expunând ideea că a primit
conducerea delegaţiei pentru a asigura poporului român şansa de a
lupta împotriva Germaniei naziste. 9 Mai târziu, cu ocazia rivalităţii
cu ceilalţi conducători comunişti români, şi-a întărit această poziţie,
exprimându-şi loialitatea absolută faţă de comunism. În această
luptă pentru putere, Pătrăşcanu nu dorea altceva decât să se
7
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc,
Iaşi, Polirom, 2005, p.107.
8
După 1968 se propaga oficial teza că Pătrăşcanu ar fi dorit „naţional comunismul” şi
diminuarea influenţei sovieticilor. Cf. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui
lider comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2006, p.222.
9
Radu Ciuceanu, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Din istoria relaţiilor româno–
sovietice, 1944–1946. (Documente secrete), Bucureşti, Institutul Naţional pentru
Studiul Totalitarismului, 1997, p.63.
79
menţină în poziţia de conducător al comuniştilor români. Doar prin

mijloacele utilizate şi nu prin scopul în sine se deosebea de Gh.
Gheorghiu-Dej. 10
Comuniştii au devenit cei mai înflăcăraţi adepţi ai eliberării
Ardealului de Nord, precum şi ai războiului purtat împotriva
Germaniei naziste şi continuat de partea Armatei Roşii până la
victoria finală. Sloganul cel mai frecvent utilizat de partid era: „Totul
pentru front, totul pentru victorie”. 11 După ieşirea din război de la 23
august, spaţiul de mişcare al Partidului Comunist în ceea ce priveşte
politica externă era minimal, ţara a fost ocupată de Armata Roşie, iar
măsurile reparatorii ale Convenţiei de Armistiţiu au obligat ţara la
eforturi uriaşe. În perioada august–noiembrie 1944, partidul era
preocupat în primul rând de clarificarea relaţiilor de putere internă şi
de creşterea numărului membrilor. În august 1944, Partidul
Comunist din România avea – incluzându-i şi pe cei din închisori –
sub 1 000 de membri. 12 În octombrie, acest efectiv a crescut la 5–6
000, iar în februarie 1945 a ajuns la 15 000. Astfel, Partidul Comunist
avea o susţinere suficientă din partea maselor pentru a-şi putea
începe ofensiva în lupta politică pentru câştigarea puterii.
În pofida tuturor acestor lucruri, partidul era preocupat de
Transilvania şi de problema naţionalităţilor. La şedinţa din 23–24
septembrie 1944 de la Bucureşti a conducerii centrale a partidului, 13
în care a fost prelucrată platforma-program a Frontului Naţional
Democrat (FND) 14 elaborată de Partidul Comunist Român, mai mulţi
comunişti maghiari au pus pe tapet problema Ardealului şi
10
Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi
contemporane, Iaşi, Polirom, 2002, p.324.
11
Vl. Tismăneanu, Op.cit., p.109.
12
În această statistică nu sunt incluşi comuniştii români aflaţi în străinătate (Uniunea
Sovietică, Franţa etc.).
13
Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.19–
79.
14
Noua coaliţie politică promovată de Partidul Comunist – Frontul Naţional Democrat
– a fost înfiinţat la 12 octombrie 1944. Din această coaliţie au mai făcut parte Partidul
Social Democrat şi Frontul Plugarilor.
80
rezolvarea situaţiei minorităţii maghiare. Comuniştii maghiari care

au luat parte la discuţii au fost nemulţumiţi de faptul că această
problemă n-a fost inclusă în platforma-program a FND, însă nu au
folosit argumentul naţional, ci au invocat considerentul acaparării
puterii de către Partidul Comunist şi al democratizării ţării, aşadar al
schimbării organizării sociale şi a drepturilor omului în general.
Alexandru Sencovici (Sándor Szenkovics), pe baza experienţei în
problemele minoritare din timpul perioadei interbelice, a arătat
faptul că noţiunea libertăţii naţionale şi drepturile referitoare la
demnitatea naţională, limbă, religie şi educaţie trebuie definite în
amănunt, deoarece – deşi toate acestea fac parte din drepturile
naţionale – ele nu au fost niciodată respectate în România. 15 Ana
Pauker, liderul Partidului Comunist reîntors de la Moscova, care avea
– poate – cea mai mare influenţă, nu a insistat prea mult asupra
problemei naţionalităţilor, încercând să încheie discuţiile cu
afirmaţia că „acest lucru depinde de sistem”. 16 Prin aceasta a
încercat să exprime faptul că problema naţionalităţilor se rezolvă de
la sine, odată cu acapararea puterii de către Partidul Comunist şi
construirea socialismului.
Ioan Vinţe (János Vince) a subliniat două dintre aspectele
problemei: pe de o parte, faptul că Iuliu Maniu ar putea monopoliza,
în faţa opiniei publice româneşti, rezolvarea problemei Ardealului, iar
pe de alta, existenţa pericolului masacrării populaţiei maghiare:
„Trupele de eliberare înaintează pe teritoriul Transilvaniei.

Referitor la acest lucru se ridică noi probleme. Este aici Maniu, care
organizează unităţi de voluntari recrutând tot felul de elemente
dubioase, precum şi cele de la Gărzile de Fier. Nu trebuie permis ca
eliberarea Ardealului să devină un mijloc de manevrare în mâna lor.
Putem vedea cum postul de radio din Bucureşti urlă şi pregăteşte
masacrări în Ardealul eliberat […] Trebuie arătat ce înţelegem noi prin
15
Ibidem, p.32.
16
Idem.
81
eliberarea Transilvaniei, cum este tratată problema în alte proclamaţii

făcute de Partid şi în ce fel vrem să evităm masacrările. Printr-o astfel
de abordare justificată a problemei am putea împiedica mobilizarea
unor astfel de animale sălbatice fasciste să lupte pentru obţinerea
Ardealului.” 17
Discursul, din păcate, nu reflecta doar grija obsedantă a unui

comunist maghiar, toate evenimentele presupuse s-au şi adeverit
parţial în decursul campaniei de răzbunare a Gărzilor lui Maniu şi a
jandarmeriei. 18 Atrocităţile respective au contribuit în mare măsură
la deplasarea înspre stânga a orientării politice a maselor populare
maghiare din Transilvania. Maghiarii din România considerau că
armata sovietică este singurul lor protector potenţial, iar această
simpatie pentru sovietici a pregătit terenul pentru creşterea susţinerii
organizaţiilor de stânga.
Cuvântarea lui Ioan Vinţe surprinde excelent acea
dezorientare sesizabilă printre membrii ilegalişti ai partidului, care se
manifesta în interiorul PCR, privitor la problemele teritoriale ori la
cele legate de naţionalităţi. Pe de o parte, PCR a luat o poziţie
hotărâtă susţinând eliberarea Ardealului, deoarece acest lucru
legitima în faţa opiniei publice româneşti lupta împotriva Germaniei;
pe de altă parte însă, în memoria membrilor de partid mai trăia viu
amintirea sloganelor formulate în perioada interbelică, ce aveau ca
scop, chiar şi în cazurile cele mai blânde, o deplină egalitate între
naţionalităţi.
După ce în prealabil, la nivel local, comandanţii sovietici au
expulzat din mai multe judeţe administraţia română „liberatoare”, la
12 noiembrie, Vinogradov şi Vasiliev, şefii Statului Major, au
comunicat printr-o adresă trimisă lui Sănătescu că „în Transilvania
17
Ibidem, p.47.
18
Mai detailat pentru atrocităţile săvârşite vezi: Mária Gál, Attila Gajdos Balogh,
Ferenc Imreh, Fehér Könyv az 1944 őszi magyarellenes atrocitásokról [Cartea albă a
atrocităţilor anti-maghiare din toamna anului 1944], Kolozsvár, Editat de UDMR,
1995.
82
eliberată de Armata Roşie este interzisă introducerea administraţiei

române”, iar aparatul de stat trebuie retras în spatele graniţei
stabilite de către Arbitrajul de la Viena, semnat în palatul Belvedere
(1940). 19 Cauzele expulzării constau în atrocităţile săvârşite de
diverse formaţiuni paramilitare, deoarece deciziile luate de sovietici
erau sub influenţa unor considerente militare directe: în spatele
frontului constituie un pericol orice agitaţie provocată de evenimente
teroriste şi jafuri. În afară de toate acestea, în Transilvania, maghiarii
aveau o relaţie mult mai bună cu armata sovietică decât românii. 20
Scopul real al expulzării a fost însă lărgirea spaţiului de mişcare în
ceea ce priveşte politica externă a sovieticilor prin faptul că cele două
state, România şi Ungaria, erau ţinute în incertitudine. După cel de-al
Doilea Război Mondial, cu scopul de-a pune în valoare politica puterii
sovietice, au fost utilizate tehnici asemănătoare şi în Orientul
Apropiat (de exemplu în provinciile Gilyan, Mazandaran, Gorgan,
Khorosan din Iran). 21
Afirmaţia de mai sus este susţinută şi de ipoteza lui Florin
Constantiniu, care apreciază că există o legătură între expulzarea
administraţiei române din Ardealul de Nord şi începerea asediului
Budapestei. Potrivit opiniei istoricului, prin expulzare şi menţinerea
speranţei anexării Transilvaniei de Nord la Ungaria s-ar fi dorit
facilitarea intrării partidelor maghiare din sfera tradiţională în
guvernul provizoriu maghiar. Totodată, conducerea din Moscova şi-a
mărit potenţialul de şantaj faţă de guvernul român, căruia i-a atras
atenţia asupra faptului că „introducerea în Transilvania de Nord a
administraţiei române are o strânsă legătură cu respectarea
19
Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit., p.52.
20
Yehuda Lahav, A szovjet Erdély-politika 1944–1946 [Politica sovieticilor faţă de
Transilvania, 1944–1946], în Múltunk [Trecutul nostru], 1989, nr. 3–4, p.145.
21
Jamil Hasanli, New evidence on the Iran Crisis 1945–1946. From the Baku Archives, în
Cold War International History project Bulletin, Issue 12/13 Fall/Winter, 2001, p.309–
315.
83
Convenţiei de Armistiţiu, în special cu articolul 11 din aceasta”, 22

respectiv cu măsurile reparatorii de după război.
La tratativele cu guvernul român, Vişinski, adjunctul sovietic
al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, n-a lăsat
partenerilor săi de discuţii români nicio îndoială asupra faptului că
cele hotărâte de Convenţia de Armistiţiu nu garantează apartenenţa
Ardealului de Nord, iar interpretarea acesteia depinde numai de
partea sovietică. A clarificat faptul că „referitor la restituirea
Ardealului va fi stabilit şi se va face cunoscut separat în ce mod şi
când se va întâmpla acest lucru, iar predarea puterii centrale către
administraţia română trebuie să se petreacă organizat şi nu
unilateral sau la modul abuziv”. 23 Aceste afirmaţii au zguduit din
temelii elita politică românească, deoarece în tot acest timp
reprezentanţii acesteia erau siguri care va fi soarta apartenenţei
teritoriilor disputate. Până la expunerea lui Vişinski, liderii partidelor
istorice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal) şi
regele au considerat că poziţia oficială sovietică coincide cu
declaraţia ministrului de externe V. M. Molotov, făcută la 2 aprilie
1944, care a afirmat că „guvernul sovietic nu are ca scop acapararea
unei regiuni de pe teritoriul României sau schimbarea structurii
sociale din această ţară”. 24 În jurnalul său, diplomatul român Raoul
Bossy 25 relatează faptul că, premergător ieşirii din război din 23
august, regele – înainte de discuţiile purtate cu comuniştii în legătură
cu ieşirea – a aşteptat răspunsul de la Moscova referitor la trei
întrebări:1. Ce va fi cu monarhia şi cu regele? 2. Transilvania de Nord
va fi sau nu redată românilor? 3. Ce măsuri reparatorii vor fi plătite
Uniunii Sovietice? Potrivit lui Constantin Argetoianu, răspunsurile
22
Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2001, p.73.
23
Radu Ciuceanu, Op.cit., p.89.
24
Ion Calafateanu, Cristian Popişteanu, Politica externă a României, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.224; citează: Stenogramele şedinţelor conducerii
P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.9.
25
Raoul V. Bossy, Jurnal, ed. Ion Mamina, cu o prefaţă de Fl. Constantiniu, Bucureşti,
Ed. Enciclopedică, 2001, p.258.
84
erau cele aşteptate de partea română. Veridicitatea scrisorii trimise

ca răspuns este pusă la îndoială de mai mulţi istorici români; însă
indiferent de acest lucru, elita românească îşi punea cu siguranţă
speranţele în aceste considerente legate de problema apartenenţei
Ardealului de Nord.
În descumpănire: noiembrie–decembrie 1944
Expulzarea din Ardealul de Nord i-a găsit nepregătiţi pe

comuniştii care până atunci pledau pentru reocuparea Transilvaniei.
În perioada noiembrie–decembrie aceştia erau nedumeriţi în ceea ce
priveşte situaţia creată. Atât centrul din Bucureşti, cât şi cel de la Cluj
nu puteau decât să urmărească evenimentele şi nu reuşeau să
participe în mod activ la acestea. De cele mai multe ori, politicienii de
stânga ai centrului de la Cluj credeau că ar putea influenţa mersul
evenimentelor, dar acest lucru nu se întâmpla decât în cazul unor
probleme lipsite de importanţă; referitor la viitorul regiunii nu aveau
niciun cuvânt de spus. Nici dacă ar fi avut însă, nu deţineau orientări
clare în acest sens. Problema respectivă iese în evidenţă şi din
raportul lui Nicolae Goldberger 26 – secretarul regional Cluj, trimis în
decembrie 1944 la centrul de la Bucureşti 27 – conform căruia
directivele organizaţiilor de partid din Ardealul de Nord sunt
menţionate în articolul redactat de Vasile Luca şi pot fi sintetizate în
următoarele două puncte:
1) Transilvania de Nord nu aparţine în prezent nici Ungariei,
nici României, deşi clauzele de armistiţiu stabilite între Uniunea
26
Nicolae (Miklós) Goldberger (1904–1970), în timpul războiului mondial este
instructorul CC al PCR numit în Ardealul de Nord, responsabil cu propaganda la Secţia
de Agitaţie şi Propagandă a CC al PCR (1948–1952), şeful Secţiei Politice a Armatei
(1948–1950), rector al Institutului de Ştiinţe Sociale (1956), apoi director adjunct al
Institutului de Istorie al CC al PCR.
27
Tofik Islamov, Transilvanskij vapros. Vengero-rumünskij territorialnij spor i SSSR
1940–1946. Dokumentü, Moskva, 2000, p.270–286; reeditat de Fl. Constantiniu,
P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), şi Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor,
Op.cit.
85
Sovietică, împreună cu aliaţii acesteia, şi România nu recunosc

Dictatul de la Viena şi promit României tot Ardealul sau o parte
însemnată din acesta. Ceea ce a dus la această situaţie în Ardealul de
Nord era faptul că guvernul Blocului Democratic nu a respectat
condiţiile armistiţiului, neţinând seama nici de cele mai elementare
cerinţe ale acestuia.
2) Administraţia numită de guvernul de la Bucureşti, în loc
să fie cu adevărat democratică şi să ţină cont de drepturile
naţionalităţilor din Ardealul de Nord, a săvârşit – după cum se ştie –
acte colonizatoare, reacţionare şi fasciste care nu puteau fi acceptate
de armata sovietică eliberatoare.
Din punctul de vedere al românilor, cea mai gravă afirmaţie
a fost că Ardealul de Nord nu aparţine nici Ungariei, nici României.
Pentru această situaţie, Vasile Luca învinuia guvernul, care nu
îndeplinea răspunderile pe care şi le-a asumat în Convenţia de
Armistiţiu, iar după ocupaţie nu reuşea să menţină ordinea. Sovieticii
motivau expulzarea prin atrocităţile săvârşite de români; în fapt,
doreau să exercite presiuni asupra guvernului de la Bucureşti pentru
a schimba relaţiile de putere politică internă în favoarea
comuniştilor. În România, Frontul Naţional Democrat era în opoziţie,
iar Ardealul de Nord (cu excepţia judeţelor Sălaj şi Maramureş) – sub
supraveghere sovietică – era condus de simpatizanţii de stânga ai
FND. Cei mai mulţi politicieni cu funcţie au susţinut sincer cauza
autonomiei, însă o parte a politicienilor de stânga – aşa cum s-a aflat
în cele din urmă – militau în acest sens doar până când guvernul a
devenit de orientare de stânga.
Cel mai important obiectiv al centrului de la Bucureşti pe
teritoriul Ardealului de Nord a fost „democratizarea” administraţiei,
aşadar punerea acesteia sub controlul elementelor de stânga.
Prezenţa în teritoriu a administraţiei militare sovietice şi faptul că
atunci comuniştii nu au fost împiedicaţi să preia conducerea
unităţilor administrative a facilitat acest lucru. În regiunile cu
populaţia mixtă, o permanentă sursă de conflict a fost faptul că nu se
86
ştia care dintre legi – cele române sau cele maghiare – vor fi valabile
şi pe baza cărora trebuie întreprinse demersuri. Aceste probleme se
rezolvau la nivel local prin negocieri, deoarece în perioada noiembrie
1944–ianuarie 1945 relaţiile dintre judeţe erau minime. Toate
judeţele funcţionau ca mici republici, încercând astfel o oarecare
organizare a ţinuturilor respective.
În cele mai multe judeţe din care lipseau organizaţiile
româneşti mai importante, structurarea administraţiei cădea în
sarcina unor formaţiuni de stânga. Partidul însă era prea slab pentru
a reuşi acest lucru, deoarece aproape toţi cei aproximativ 1 200 de
membri de partid din Transilvania de Nord au fost arestaţi în 1943.
Cei din rândurile partidului nu se puteau încă debarasa de metodele
folosite în perioada conspirativă, de aceea erau reticenţi faţă de toţi
cei care au fost arestaţi. Comitetul Central al Partidului, după
verificarea cadrelor din Ardealul de Nord, l-a recunoscut ca membru
de partid doar pe Alexandru Iacob (Sándor Jakab). După
reorganizare, în decembrie 1944, partidul avea în total 70 de membri
la Cluj, în schimb sindicatele au fost cu adevărat susţinute de masele
populare, având doar la Cluj 15–16 000 de membri. 28
Comuniştii din Transilvania de Nord, deşi păstrau legăturile
cu tovarăşii lor din Ungaria, urmau instrucţiunile centrului de la
Bucureşti, ceea ce a definit linia conducerii partidului şi a
directivelor. Reprezentanţii comuniştilor din Ardeal, Ion Vinţe (János
Vince), Alexandru Iacob şi Leontin Sălăjan (Szilágyi), care au
participat la şedinţele din decembrie 1944 şi ianuarie 1945 ale
Partidului Comunist Român, acceptând relaţiile de subordonare şi
cele cu superiorii, au relatat cele întâmplate şi au admis dispoziţiile
centrului.
28
Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944 – 26 martie 1945,
p.153–157.
87
Guvernul FND, garanţia rezolvării problemei

Ardealului de Nord
La începutul anului 1945, conducătorii de partid din

România au plecat la Moscova pentru a prezenta o dare de seamă
despre perioada care a trecut de la ieşirea din război şi pentru a primi
noi directive de la Stalin. Vizita era importantă nu doar din punctul
de vedere al chestiunii Ardealului ori din cauza unor probleme
urgente de politică internă, ci şi din perspectiva funcţionării interne a
partidului. Liderii români se aşteptau din partea lui Stalin la
rezolvarea problemelor legate de conducerea partidului comunist şi
încheierea luptei dintre facţiuni.
Delegaţia de partid din România (alcătuită din Gh.
Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol) a fost primită de
către Stalin în primele zile ale anului 1945. 29 Procesul-verbal al
discuţiilor nu a mai apărut, dar importanţa acestui eveniment reiese
din faptul că aproape toţi participanţii şi l-au amintit ori au povestit
cuiva cele întâmplate. 30 În cadrul acestor convorbiri a fost desemnat
de către Stalin ca secretar de partid Gh. Gheorghiu-Dej, care a
câştigat astfel lupta împotriva contracandidatei sale, Ana Pauker,
femeie, evreică şi intelectual. 31 Decizia lui Stalin a fost consacrat din
punct de vedere formal doar la Congresul Partidului Comunist
Român, care a avut loc între 16–21 octombrie 1945.
După întâlnirea cu Stalin, Dimitrov a aflat rezultatele
întrevederii şi recomandările date de Stalin. Din punctul de vedere al
29
P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.76.
30
Discuţiile au fost prezentate de Gheorghe Apostol, care a luat parte la ele: Eu şi
Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ediţie de Casă, regie proprie, 1998, p.69–70; după relatarea
lui Gheorghiu-Dej, vezi Silviu Brucan, Generaţia irosită, Memorii. Bucureşti, Editurile
Univers şi Calistrat Hogaş, 1992, p.58–59. Anumite afirmaţii ale lui Brucan sunt dezise
de Eduard Mezicescu, Memoria memorialistului. Comentarii pe urmele „Generaţiei
irosite”, în România liberă, 1993, 18–24 februarie.
31
A. Cioroianu, Op.cit., p.313.
88
subiectului acestui studiu pot fi scoase în evidenţă trei tipuri de

indicaţii:
1. Sarcina trasată este formarea unui guvern al Frontului
Democratic Naţional. 32
2. Ar trebui elaborată o teză de program al partidului care să
declare că formarea unui asemenea guvern ar contribui la anexarea
Transilvaniei de Nord la teriroriul României.
3. Dacă s-ar forma un asemenea guvern, Uniunea Sovietică ar
fi pregătită pentru semnarea unui acord de întrajutorare reciprocă,
asemănător cu cel semnat deja cu Cehoslovacia.
Aceste „sfaturi” ale lui Stalin au reprezentat un semnal
pentru Partidul Comunist Român că poate începe ofensiva pentru
acapararea puterii. Liderul sovietic a afirmat clar în faţa comuniştilor
români că în această luptă se pot folosi de problema încă nerezolvată
a Ardealului de Nord, deoarece în cazul în care la Bucureşti ajunge la
putere un guvern de stânga, România va primi Transilvania de Nord.
În Europa Centrală şi de Est, mai toate ţările aveau graniţele
disputate, modul în care teritoriul Ardealului de Nord era folosit
pentru susţinerea la conducere a PCR nu reprezintă un caz unic. 33
Conducerea sovietică a utilizat problema minorităţilor şi pe cea a
graniţelor în toată regiunea pentru a susţine partidele comuniste în
lupta lor pentru putere.
În spatele dorinţei lui Stalin de a vedea un guvern de stânga
în România stătea în fapt „acordul de procentaj” dintre el şi Churchill,
pe care ar fi vrut să-l pună în practică în cel mai scurt timp şi care i-
ar fi asigurat o influenţă de 90% în România. 34 Încă din aprilie 1944,
32
Denumirea în cazul României este Frontul Naţional Democrat.
33
Virgiliu Ţârău, Problema Transilvaniei în ecuaţia comunizării României, în vol.
Sovietizarea Nord-Vestului României 1944–1950, ed. Viorel Ciubota, Satu Mare, Editura
Muzeului Sătmărean, 1996, p.87–93.
34
Mai pe larg vezi: András D. Bán, Európa megmentése vagy Kelet–Európa „elárulása”?
Az 1944 októberi „százalékegyezmény” [Salvarea Europei sau „trădarea” Europei de
Est? „Acordul de procentaj” din octombrie 1944], în vol. Konfliktusok és kezelésük
Közép Európában. Technikák és hagyományok [Conflicte şi gestionarea lor în Europa
Centrală. Tehnici şi tradiţii], ed. Nándor Bárdi, Budapesta, Teleki László Alapítvány,
89
problema României, precum şi cea a Greciei aveau o rezolvare

asemănătoare din punctul de vedere al Moscovei şi al Londrei. La
Foreign Office li s-a propus ruşilor ca Uniunea Sovietică să preia
controlul în România , iar Marea Britanie în Grecia. Churchill a
încercat să obţină în această chestiune şi susţinerea lui Roosevelt. 35
Stalin, asistând la stabilizarea englezilor în Grecia, a confirmat că
britanicii ar fi pus în practică cele incluse în „acordul de procentaj”,
aşadar şi el ar putea să-şi pună în valoare procentele din România. 36
Mijlocul prin care dorea să-şi valorifice procentele era partidul
comunist din România, care – deşi şi-a mărit vizibil numărul de
membri – încă nu avea susţinerea necesară din partea maselor
pentru a putea menţine puterea politică obţinută cu ajutorul
sovieticilor. În cazul României, sovieticii au aplicat aceeaşi regie ca în
toată Europa de Est: au ajutat partidele comuniste, considerate de
către populaţie marionete sovietice, să apară în rolul unor partide
politice de apărare a intereselor naţionale reale şi al unui avocat
pledant al intereselor naţionale ale ţării. 37 În cazul României, singura
soluţie de a primi acest rol era recuperarea Ardealului de Nord.
Rezolvarea problemei transilvane avea şi un rol compensator pentru
pierderea teritoriilor estice, mai puţin dezvoltate (în cazul României,
Basarabia şi Bucovina).
2000, p.23–37.
35
Churchill i-a trimis o scrisoare lui Roosevelt în 31 mai: „În ultimul timp se observă o
nelinişte în ce priveşte neînţelegerile politice care ar putea exista între noi şi Rusia
relativ la ţările balcanice, mai cu seamă la Grecia. Din acest motiv i s-a propus
ambasadorului sovietic de aici să cădem de acord în următoarele: guvernul sovietic să-
şi asigure conducerea în ceea ce priveşte problemele României, iar noi să avem o
influenţă activă în viaţa politică din Grecia, în timp ce ambele guverne se vor susţine
reciproc în ţările respective. Un asemenea acord ar fi consecinţa naturală a
conjuncturii militare existente”. András D. Bán, Op.cit., p.29.
36
Problema României şi a Greciei a fost deja asociată mai devreme de către istoricii
români, însă doar pe baza unor presupuneri, care sunt confirmate de documentele
citate de András D. Bán. Cu referire la abordarea problemei de către partea română
vezi: Florin Constantiniu, Doi ori doi fac doisprezece. A început războiul rece în
România?, Bucureşti, Euroseng & Book, 1997, p.120–147.
37
Csaba Békés, The communist parties and the national issue in East-Central-Europe
1945–1947, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.246.
90
Gh. Gheorghiu-Dej fusese la Moscova în calitatea sa de

ministru al Transporturilor, de aceea, la şedinţa Consiliului de
Miniştri din 18 ianuarie 1945, a relatat discuţiile avute în Uniunea
Sovietică. Raportul său scoate în evidenţă realizările economice
obţinute şi atacul început împotriva lui Iuliu Maniu şi a partidelor
istorice pe baza directivelor trasate la Moscova. În acest raport,
problema Ardealului de Nord nu a fost încă legată de procesul de
democratizare, dar s-a arătat faptul că în Moscova nu există
suficientă încredere faţă de guvern. 38 Cu ocazia vizitei făcute regelui
Mihai, Gh. Gheorghiu-Dej a negat faptul că s-ar fi întâlnit cu
„conducerea sovietică”, dar a susţinut ideea că un guvern de stânga
ar avea mai mare succes în recunoaşterea statutului de aliat militar,
ar facilita eliberarea prizonierilor de război, introducerea
administraţiei române în Transilvania de Nord şi obţinerea unor
ajutoare economice. 39 În fapt, aceste patru puncte erau aceleaşi pe
care le-a solicitat sovieticilor şi ministrul de externe, Constantin
Vişoianu, cu ocazia negocierilor privind măsurile reparatorii care au
avut loc în cadrul tratativelor româno–sovietice din 16 ianuarie
1945.
Declararea directivelor-program primite de la Stalin s-a
produs cu patru zile înainte de Conferinţa FND, cu ocazia conferinţei
de presă din 20 ianuarie 1945. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej a
mărturisit faptul că din cauza politicii antidemocratice aplicate faţă
de popoarele Ardealului de Nord, teritoriul respectiv nu este încă
anexat României. În opinia sa, condiţiile intrării administraţiei
române ar fi: „o politică de sinceră prietenie”, îndeplinirea celor
38
Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare ANIC), Fond Gh.
Gheorghiu-Dej, Colecţia 80, 13, dos. 8 (Documentele Partidului Comunist Român pot fi
cercetate doar parţial; am avut ocazia să analizez dosarele – care încă nu pot fi
studiate liber – cu ocazia activităţii de cercetare întreprinse de Comisia pentru analiza
dictaturii comuniste condusă de Vladimir Tismăneanu).
39
Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Editura All, 1996, p.141.
91
incluse în Convenţia de Armistiţiu, precum şi o „politică de

democratizare” consecventă. 40
La 24 ianuarie 1945, situaţia existentă după vizita de la
Moscova şi sarcinile din perioada următoare au fost prezentate
liderilor de partid ai organizaţiilor din Transilvania de Nord 41 de
către Ana Pauker, iar organizaţiilor membre ale Frontului Naţional
Democrat 42 (Partidul Social Democrat, Sindicatele Unite, Frontul
Patriotic Român, Frontul Plugarilor) de către Gh. Gheorghiu-Dej.
Ambele discursuri – cu câteva diferenţe minore în ceea ce priveşte
sublinierea anumitor aspecte – expun aceleaşi principii: pentru
situaţia existentă în Ardealul de Nord, responsabil este Maniu şi
cercul acestuia. Ana Pauker l-a învinuit pe Maniu nu doar de
expulzarea administraţiei româneşti, ci – la modul indirect – şi
pentru realizarea Arbitrajului de la Viena. Acuzaţia de a fi contribuit
la concretizarea Arbitrajului de la Viena şi de colaborare cu cercurile
reacţionare maghiare rămâne şi mai târziu un mod de incriminare
adesea utilizat împotriva partidelor istorice. 43
Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu-Dej au afirmat că ei consideră
teritoriul Ardealului de Nord parte integrantă a României, iar „în ziua
în care România va beneficia de un guvern naţional democratic,
Ardealul va fi reanexat”. Nu au lăsat nicio îndoială asupra
semnificaţiei guvernului naţional democrat: „Pentru ca Transilvania
să facă parte din România, trebuie să cadă guvernul actual […]
trebuie arătat întregii populaţii că Ardealul nu face parte din
România, deoarece guvernele de până acum nu au fost
democratice”. Acest argument, care susţinea că doar numirea unui
40
Ibidem, p.139.
41
Procesul-verbal este publicat în vol. Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23
septembrie 1944–26 martie 1945, p.214–229.
42
Procesul-verbal este publicat în vol. România. Viaţa politică în documente 1945, ed.
Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p.80–93.
43
Vezi: Vasile Luca, Dictatul de la Viena şi rezolvarea problemei naţionale (Conferinţă
ţinută în ziua de 16 aprilie în Sala Ateneului Român, în ciclul organizat de Cercul de
studii şi documentare al secţiunii centrale de educaţie politică a P.C.R.), Bucureşti,
Editura Partidului Comunist Român, 1946.
92
guvern de stânga dominat de comunişti poate garanta realipirea

Transilvaniei de Nord la România, domina şi în martie 1945, când
regele Mihai, aşezând pe primul plan edificarea naţiunii române faţă
de partidele istorice şi sistemul de valori reprezentat de acestea, a
permis să fie şantajat de Andrei Ianuarievici Vişinski, adjunctul
sovietic al comisarului poporului pentru afaceri externe, şi l-a numit
prim-ministru pe Petru Groza.
La şedinţa din 24 ianuarie Pauker a recunoscut situaţia
specifică a Ardealului de Nord în ceea ce priveşte „democratizarea”,
faptul că acest proces este mult mai înaintat acolo decât în celelalte
regiuni ale ţării, deoarece o mare parte a administraţiei este
supravegheată de forţele de stânga. 44
Discursul lui Gheorghiu-Dej, rostit de asemenea la 24
ianuarie, la şedinţa Frontului Naţional Democrat, a stabilit acele
limite care au definit politica partidului faţă de Transilvania în
următorii doi ani: guvernul FND este garanţia anexării Ardealului la
România, acest lucru prevede însă şi obligaţii din partea partidului,
referitor la minorităţile naţionale. Din acest motiv, Gheorghiu-Dej a şi
insistat asupra denumirii de „naţionalităţi conlocuitoare”, exprimând
prin aceasta că partidul comunist nu-şi imaginează relaţiile
majorităţii cu minoritatea precum un raport de subordonare.
Denumirea respectivă nu însemna însă altceva, decât reluarea
terminologiei Cominternului din perioada interbelică. Dej a afirmat
totodată că „fără recunoaşterea drepturilor naţionalităţilor
conlocuitoare nici nu poate fi vorba despre realipirea
Transilvaniei”. 45
Toate acestea au fost luate în calcul şi în elaborarea
programului de guvernare al Frontului Naţional Democrat, dat
publicităţii în data de 29 ianuarie 1945. Punctul 4 al programului de
guvernare prevedea că „politica democratică menită să realizeze
44
Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945,
p.215–216.
45
România. Viaţa politică în documente 1945, p.81.
93
fraternitatea dintre naţionalităţi” asigură Ardealului de Nord

integrarea în cadrul statului român. 46
Pentru a obţine puterea, comuniştii au prezentat elitei
politice române problema Transilvaniei nu doar la nivel de
promisiune, ci fiind conştienţi de faptul că în acest caz şantajul ar
putea fi mult mai eficient. Evenimentele de la Bucureşti,
„întâmplător” coincidente cu cele din Ardealul de Nord, lasă loc
concluziei că tendinţele de autonomie şi de autoguvernare din
Ardealul de Nord au atins apogeul la Consfătuirile „parlamentului
Transilvaniei de Nord”, care a avut loc între 12 şi 15 februarie 1945
la Cluj, cu participarea a nouă judeţe din Ardealul de Nord (doar
reprezentaţii judeţelor Sălaj şi Maramureş au lipsit). 47 Această
conjunctură provizorie avea de-a face cu criza guvernamentală
apărută la Bucureşti şi era legată de înfiinţarea unor instituţii care
trebuia să asigure stabilitatea în condiţiile administraţiei militare
sovietice, iar întemeierea lor se presupune că era în aşa fel
programată, încât să-l atenţioneze pe rege şi cercul său.
Punerea în posesie: martie 1945–august 1946
După publicarea, în 22 februarie 1945, a articolului din

Pravda care analiza situaţia politică din România, atacurile împotriva
guvernului au devenit tot mai dese. Articolul a subliniat: „Nu se poate
trece cu vederea faptul că România se află în spatele frontului, iar în
46
Ibidem, p.94.
47
În prealabil, la 1 decembrie 1944, a fost înfiinţat la Cluj Consiliul Central Consultativ
al Frontului Naţional Democrat din Transilvania de Nord, cu scopul „de-a rezolva
problemele Ardealului de Nord” (potrivit opiniei revistei Világosság din data de 2
decembrie, acest lucru „creează o situaţie cu totul nouă atât în viaţa internă clujeană,
cât şi în cea a întregului Ardeal de Nord”). În corpul consultativ, care avea 46 de
membri, PCR, PSDR, Consiliul de specialitate şi UPM aveau câte 6 reprezentanţi,
Frontul Plugarilor 4, Uniunea Patrioţilor, Alianţa Populară Democrată Evreiască şi
Apărarea Patriotică câte doi, iar 12 locuri au fost şi de această dată reţinute pentru
UDR.
94
acest hinterland trebuie eliminată dominaţia elementelor care

aparţin partidelor fasciste. Aşa cer deciziile istorice luate la Ialta”. 48
Campania de propagandă a Partidului Comunist Român, care
promitea redobândirea teritoriilor din Transilvania de Nord, nu a
avut rezultatul scontat. Nici regele, nici elita politică românească nu-i
acordau prea mare importanţă, fiind de părere că în rezolvarea
problemei îi vor avea ca susţinători pe aliaţii occidentali. Din cauză
că posibilitatea obţinerii puterii pe cale paşnică era minimală, prin
provocarea unor tulburări antiguvernamentale Partidul Comunist i-a
oferit lui Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru
afaceri externe, un bun pretext de a veni în România la 27 februarie
1945. La negocierile cu regele Mihai I acesta s-a folosit de şantaj
împotriva României, nu doar în ceea ce priveşte apartenenţa
Transilvaniei; dincolo de acest fapt, a afirmat că dacă regele nu-i
acordă lui Petru Groza dreptul de a forma guvernul, el nu poate
garanta că România va rămâne o ţară independentă.
Regele a numit guvernul Groza ţinând cont de interesele
naţionale şi conştient de faptul că prin acest act îi susţine pe
comunişti. În timp ce în cazul guvernelor Sănătescu şi Rădescu
controlau doar portofoliile Ministerului Justiţiei şi al Transporturilor,
având şi un subsecretar de stat în Ministerul de Interne, comuniştii
din guvernul Groza ocupau poziţii deosebit de solide: Lucreţiu
Pătrăşcanu, ministrul justiţiei; Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul
transporturilor; Teohari Georgescu, ministru de interne; Petre
Constantinescu-Iaşi, ministru al propagandei; Constantin Agiu şi Ion
Gheorghe Maurer, subsecretari de stat. Totodată, PCR a reuşit să
pună mâna şi pe conducerea Serviciului Special de Informaţii. 49
48
Vasile Vesa, Conferinţa de la Yalta şi instaurarea guvernului condus de Petru Groza, în
vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1995, p.246.
49
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p.112. În limba engleză: Stalinism for all seasons. A
political history of romanian communism, Berkeley, University of California Press, 2003.
95
Decizia regelui a fost influenţată şi de problema Ardealului,

care în acea perioadă era un teritoriu aflat sub administraţie militară
sovietică, cu statut cvasiautonom. Prin faptul că, după numirea
guvernului Groza, administraţia română a putut pătrunde în
Transilvania, România s-a văzut din nou „pusă în posesie”. În
continuare, politica externă a ţării era determinată de acest aspect, în
care PCR a jucat un rol important. Sovieticii sperau că prin acordul
lui Stalin privind intrarea administraţiei române în Ardealul de Nord,
guvernul Groza, aflat sub influenţă comunistă şi constituit prin
şantajul lui Vişinski, va putea fi consolidat. 50
După intrarea administraţiei române în Transilvania de
Nord, acapararea puterii de către Partidul Comunist Român şi
calmarea euforiei datorate succesului privind ocuparea Ardealului
au pus pe tapet mai multe probleme, la care trebuiau găsite soluţii: 1.
statutul Transilvaniei; 2. integrarea teritoriului în statul român; 3.
soluţionarea problemei maghiare.
Elita politică românească, precum şi conducerea Partidului
Comunist au considerat definitivă situaţia creată în martie 1945, cu
toate că sovieticii au aprobat doar introducerea administraţiei şi nu
exercitarea tuturor drepturilor statale. 51 Din acel moment Ardealul
de Nord a fost tratat ca parte integrantă a României. Prestigiul
Uniunii Sovietice crescuse foarte mult prin susţinerea guvernului
Groza, deoarece în felul acesta Stalin a reuşit să dovedească faptul că
este în stare să-şi impună voinţa faţă de aliaţii săi occidentali. Acest
lucru i-a dezorientat pe adepţii partidelor istorice, iar partidului
comunist i-a creat convingerea că Moscova va fi în stare de a face să
prevaleze interesele României la următoarea conferinţă de pace.
Guvernul român nu a fost însă recunoscut de marile puteri
occidentale; regele României, invocând principiile Chartei
50
Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.79.
51
Sándor Balogh, Erdély és a második világháború utáni békerendezés (1945–1946)
[Ardealul şi reglementările de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial (1945–
1946)], în Századok, 1995, nr. 3, p.538.
96
Atlanticului şi ale Declaraţiei de la Ialta, cerea ajutor Marii Britanii şi

Statelor Unite. În data de 2 august, la încheierea lucrărilor
Conferinţei de la Potsdam, cele două guverne au declarat că nu vor
semna tratate de pace decât cu „guverne recunoscute în mod
democratic”. Această afirmaţie, potrivit căreia marile puteri
occidentale nu vor negocia decât cu guvernele ajunse la putere în
urma unor alegeri democratice, a dat speranţe regelui şi liderilor
partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu. 52 La 20 august,
potrivit Constituţiei ţării, regele l-a somat pe prim-ministrul Petru
Groza să demisioneze, însă acesta – fiind sigur de susţinerea
generalului Susaikov – a refuzat retragerea din funcţie. Regele Mihai
„a intrat în grevă”, a refuzat să mai contrasemneze legile şi nu a mai
primit miniştri, boicotând astfel funcţionarea guvernului şi a
aparatului de stat. Această situaţie a ţinut până după şedinţa
Consiliului Miniştrilor de Externe de la Moscova (16–26 decembrie
1945) şi numirea a câte un deputat din partea Partidului Naţional
Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal în funcţia de ministru fără
portofoliu.
În pofida faptului că nu recunoşteau guvernul Groza, ajuns la
putere în martie, marile puteri occidentale au beneficiat de tot mai
puţine mijloace pentru a putea influenţa procesele de politică internă
din Europa de Est. Ministerul de Externe britanic – după ce sovieticii
au impus guvernul Groza, iar în Bulgaria, în primăvara anului 1945,
au îndepărtat de la putere forţele politice cu care nu erau de acord –
a ajuns la concluzia că în Europa de Sud-Est trebuie să renunţe la
poziţiile occidentale, în vederea unei cooperări cu Uniunea Sovietică,
şi că trebuie acceptată extinderea zonei de siguranţă a sovieticilor şi
pe aceste teritorii. 53
52
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1997, p.55.
53
Tamás Magyarics, Nagy Britannia Közép-Európa politikája 1918-tól napjainkig
[Politica Marii Britanii în ce priveşte Europa Centrală], partea a II-a, în Pro Minoritate,
Toamna, 2002, p.64.
97
Liderii comunişti români nu puteau sesiza recunoaşterea

internaţională a privilegiilor sovietice, deoarece în declaraţiile lor de
propagandă anticomunistă, reprezentanţii partidelor istorice invocau
mereu susţinerea aliaţilor occidentali. În ceea ce priveşte problema
Transilvaniei, comuniştii români sperau că Uniunea Sovietică va
decide în favoarea lor. Din acest motiv, era extrem de deprimantă
pentru ei sesiunea de la Londra a Consiliului Miniştrilor de Externe
din 20 septembrie 1945, 54 în care delegaţia britanică şi cea
americană au făcut o propunere comună: ca „graniţa maghiară să fie
în general cea din 1938. Dacă Transilvania va ajunge în totalitate sau
doar cea mai mare porţiune a ei la România, trebuia însă hotărât
după analiza cerinţelor din partea celor două state”. După discuţii
Byrnes, ministrul de externe american, şi-a mai ameliorat
propunerea iniţială, sugerând ca „graniţa comună cu Ungaria să fie
în general cea din 1938. În ceea ce priveşte însă Transilvania, trebuie
analizată situaţia etnică având în vedere considerentul că predarea
unei porţiuni mai mici Ungariei ar scădea mult numărul persoanelor
aflate sub stăpânire străină”. Molotov a cerut 2-3 zile pentru răspuns,
dar problema nu a mai ajuns pe ordinea de zi decât în primăvara
anului 1946.
Vestea tratativelor de la Londra a îngrijorat atât comuniştii
români, cât şi guvernul din România. Ştirile de la Londra au
confirmat faptul că Uniunea Sovietică nu va reuşi să împiedice ca
problema Transilvaniei să devină subiect de discuţii şi la următorul
tratat de pace. Aceasta însă a ajutat la statornicirea retoricii
partidelor istorice, potrivit căreia guvernul Groza nu are legitimitate
şi reprezentativitate, iar la următorul tratat de pace nu va mai fi
acceptat ca partener de discuţii al marilor puteri occidentale.
În această nouă conjunctură, politica externă a României
interpreta ameninţarea la adresa părţii maghiare, potrivit căreia o
eventuală revendicare maghiară ar putea atrage contrarevendicările
54
Detaliile discuţiilor publicate de: Ignác Romsics, Az 1947-es párizsi békeszerződés
[Tratatul de Pace de la Paris din 1947], Budapest, Osiris, 2006, p.118–119.
98
române, cehe şi iugoslave, precum o disponibilitate faţă de

cooperare. Premierul român a încercat să obţină retragerea
subiectului de pe ordinea de zi a marilor puteri, de aceea la
negocierile purtate de la 1 noiembrie 1945 cu Sándor Nékám, viitor
reprezentant al guvernului maghiar la Bucureşti, a propus uniunea
vamală şi „spiritualizarea” graniţelor. 55 Această propunere a fost
formulată şi în mesajul său trimis lui Zoltán Tildy, apoi repetată în
cadrul vizitei lui Pál Sebestyén din 1946. 56 Problema uniunii vamale
nu era o noutate, deoarece şi consilierul László Réczei a propus
acelaşi lucru cu ocazia misiunii sale oficiale în România de la sfârşitul
lunii martie 1945, pentru a putea crea un cadru cooperării dintre
cele două state. 57
Subiectul uniunii vamale oferea o ocazie bună pentru elita
politică românească de a evita negocierile bilaterale. Importanţa
acestui subiect reiese clar din faptul că pe ordinea de zi a Secţiei de
pregătire a păcii a Ministerului de Externe nu a apărut nici măcar o
dată problema uniunii vamale. Proiectul, care în Ungaria s-a bucurat
de o mare publicitate, reprezenta probabil doar convingerea
personală a lui Groza. În mentalitatea lui Groza, încă din perioada
interbelică era prezentă ideea unei uniuni româno–maghiare, iar în
interviul acordat în 1926 revistei Pesti Napló acesta a arătat că ar
susţine unirea României şi a Ungariei sub aceeaşi coroană, dar mai
întâi ambele ţări trebuie să-şi rezolve problemele interne. Pe baza
acestui principiu s-a dezvoltat această concepţie care, apoi, sub
influenţa disputelor „pan-europene”, până în anul 1939 s-a
55
Revízió vagy autonómia. Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről [Revizie sau
autonomie. Documente din istoria relaţiilor româno–maghiare], ed. Mihály Fülöp,
Gábor Vincze, Budapest, Teleki László Alapítvány, 1998, p.17.
56
Mihály Fülöp, A Sebestyén misszió. Petru Groza és a magyar–román határkérdés
[Misiunea Sebestyén. Petru Groza şi problema graniţelor româno–maghiare], în vol.
Tanulmányok Erdély történetéről [Studii despre istoria Ardealului], ed. István Rácz,
Debrecen, Csokonai kiadó, p.195–211.
57
Ildikó Lipcsey, Részei László feljegyzései 1945. márciusi romániai megbeszéléseiről
[Consemnările lui László Részei despre tratativele din România purtate în martie
1945], în Történelmi Szemle. 1984, nr. 4, p.617–627.
99
transformat treptat în susţinerea ideii confederaţiei. 58 În zadar era

însă Groza un înflăcărat apărător al uniunii vamale; în realitate
puterea se întrunea în mâna Partidului Comunist, care nu a sprijinit
planul său.
Cu ocazia discuţiilor purtate cu Stalin în 2 februarie 1947,
Ana Pauker a afirmat cu ironie: „Mai mult decât atât, Groza visează
să devină conducătorul tuturor statelor din Balcani”. 59 Înainte de
vizita sa la Budapesta, din data de 5 mai 1947, când toată elita
politică din Ungaria se aştepta ca pe ordinea de zi a tratativelor să
apară uniunea vamală şi „spiritualizarea” graniţelor, lui Groza i-a fost
interzis din partea Partidului Comunist Român să discute ori să facă
declaraţii în legătură cu aceste probleme. 60
În materialul documentar al Partidului Comunist nu se
găsesc referiri la uniunea vamală româno–maghiară decât într-un
singur document, într-o consemnare intitulată „Despre necesitatea
unei înţelegeri şi apropieri româno–maghiare”, care se regăseşte
printre documentele Secţiei Organizatorice a partidului din 1945. 61
Documentul, redactat probabil pentru uz intern, reia problema
hotărârilor de la Alba Iulia şi expune faptul că, în cazul în care atunci
s-ar fi aplicat cele descrise în acestea, problema româno–maghiară ar
fi fost rezolvată încă de pe atunci şi nu ar fi devenit „bătaia de joc” a
marilor puteri. Documentul arată că responsabilitatea pentru
răspândirea iredentismului în rândurile maghiarilor din România o
poartă nu doar cercurile revizioniste de la Budapesta, ci şi cercurile
politice româneşti care aveau o atitudine şovină.
Potrivit consemnării, partidul trebuie să găsească o soluţie
rapidă în ceea ce priveşte nemulţumirile minorităţii maghiare
58
Dorin Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Compania,
2004, p.385.
59
Európa kettészakítása és a kétpólusú nemzetközi rend születése (1945–1949)
[Împărţirea Europei şi naşterea unei organizări internaţionale bipolare (1945–1949)],
ed. Géza Mezei, Budapest, Új Mandátum, 2001, p.188.
60
ANIC., P.C.R. Secţia Externe 12/1947, dos. 1–19.
61
ANIC., P.C.R. Secţia Organizatorică, 81/1945, dos. 1–5.
100
(internări, rechiziţii, abuzuri din partea oficialităţilor, utilizarea

limbii), având în vedere că această etnie ar trebui să susţină
România, iar în locul atitudinii şovine să-şi asume rolul de punte
între cele două ţări, pentru a se putea constitui Uniunea Româno–
Maghiară. Pentru a realiza aceste lucruri a fost elaborat un program
în opt puncte, a cărui esenţă poate fi însumată astfel:
1. Aplicarea hotărârilor de la Alba Iulia, dintre care unele sunt
exagerate, la fel cum sunt exagerate şi unele solicitări de acum, ca de
exemplu înfiinţarea Universităţii maghiare, de care nu este nevoie,
deoarece absolvenţii din domeniul învăţământului superior trebuie
să cunoască limba română pentru a se putea descurca pe posturile
din toată ţara. Nu este îndreptăţită nici solicitarea utilizării limbii
maghiare în justiţie, deoarece acest lucru subminează suveranitatea
ţării.
2. Ar fi nevoie de formarea unei comisii care ar controla
aplicarea hotărârilor de la Alba Iulia, în care să existe şi membri
maghiari.
3. Să se ia imediat măsuri pentru rezolvarea solicitărilor şi
nemulţumirilor de natură etnică.
4. Înfiinţarea uniunii maghiarilor simpatizanţi cu românii, ai
cărei membri ar putea fi dintre cei care fac parte din MADOSZ, iar la
momentul potrivit aceştia ar putea să preia conducerea maghiarilor
din România.
5. Pentru opinia publică maghiară din România ar fi
importantă înfiinţarea unui ziar maghiar independent.
6. Susţinerea organelor de presă din rândurile Partidului
Naţional Ţărănesc şi instruirea acestora în favoarea mişcării.
7. Pentru a putea obţine rezultatele dorite ar fi nevoie de
stabilirea unor relaţii cu politicienii Partidului Naţional Ţărănesc.
Consemnarea este nedatată, astfel încât – din cauză că
propune colaborarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Comunist –
rămâne doar o probabilitate faptul că ar fi fost elaborată în
circumstanţele dificile care au definit politica internă şi externă de
101
după sesiunea Consiliului Miniştrilor de Externe de la Londra şi că

niciodată nu ar fi reprezentat poziţia oficială a Partidului Comunist
Român.
În ceea ce priveşte problema Ardealului, poziţia oficială din
1945 a PCR a fost făcută publică înainte de prima aniversare a
Adunării Naţionale de la Alba Iulia. 62 S-a negat faptul că SUA şi
Marea Britanie se împotrivesc alipirii Ardealului la România şi că vor
fi restituite Ungariei câteva judeţe. Potrivit poziţiei partidului, toate
acestea sunt zvonuri răspândite de „agenţii marilor moşieri unguri
care şi-au pierdut pământurile, discipolii lui Maniu şi Brătianu,
precum şi elementele care slujesc reacţionarii străini”.
Partidul a salutat renunţarea la „josnicul” Dictat de la Viena,
„imperialist şi fascist”. În opinia Partidului Comunist Român, cauzele
care au condus la Dictat ar fi fost „călcarea în picioare” a deciziilor şi
a angajmentelor asumate la Alba Iulia, precum şi faptul că „au tratat
Ardealul ca pe o colonie”.
Decizia a scos în evidenţă specificul sprijinului reciproc
dintre cele două popoare, nevoia de cooperare între Ungaria şi
România. Nu mai erau menţionate uniunea vamală şi spiritualizarea
graniţelor ca mijloace de normalizare a relaţiilor interstatale. Se
renunţa la retrasarea graniţelor ca metodă de rezolvare a problemei
din Transilvania, iar ca soluţie se indica „procesul de întărire a
democraţiei” celor două ţări, precum şi „respectarea drepturilor
naţionale, culturale şi economice ale maghiarilor din Transilvania şi
cooperarea dintre cele două popoare în toate domeniile”. 63
Totodată, această hotărâre pune în lumină şi consecinţele
politicii minoritare eronate din perioada interbelică: „Reacţionarii
români, prin politica imperialistă şi de asuprire, au împins masele
populare maghiare spre revizionismul horthyst”. 64 În fapt, aceasta va
62
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1955),
coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, CRDE, 2002, p.185–187.
63
Ibidem, p.186.
64
Ibidem, p.185.
102
fi formularea programului din perioada următoare în ceea ce priveşte

politica minoritară; potrivit acesteia, Partidul Comunist Român a
oferit minorităţii maghiare posibilitatea asigurării drepturilor
lingvistice, a drepturilor omului, precum şi a celor culturale, punând
însă condiţia loialităţii faţă de statul român. Din partea Uniunii
Populare Maghiare (UPM), 65 manifestarea loialităţii se realizase deja
în mod obligatoriu, cu câteva zile înainte, 66 iar la şedinţa din 15–18
noiembrie 1945 de la Târgu Mureş, în parte din convingeri
ideologice, în parte bazându-se pe promisiunile lui Groza, Uniunea
„s-a subordonat consolidării democraţiei” şi a promis susţinerea
organizaţiei în ceea ce priveşte politica externă şi cea faţă de
naţionalităţi, refuzând astfel nu doar revizuirea graniţelor stabilite la
Trianon, ci şi diversele forme de autonomie, precum şi schimbul de
populaţie. 67 Loialitatea exprimată în declaraţie era, pe de o parte, un
semnal pentru lumea exterioară, deoarece, în sens politic, UPM a
declarat în numele întregii societăţi maghiare loialitate faţă de un
guvern care, după 20 august 1945, nu era recunoscut nici de marile
puteri anglo-saxone, nici de regele Mihai I (şi nici de societatea
românească). Pe de altă parte, în numele comunităţii maghiare din
România, UPM a renunţat la dreptul la autodeterminare. Nu în
ultimul rând, prin declaraţia implicită asupra inviolabilităţii
graniţelor a fost susţinut guvernul Groza şi s-a încercat confirmarea
„angajării naţionale” din partea acestuia. 68
65
În studiul de faţă nu mă voi opri mai detaliat asupra poziţiilor celorlalte grupări şi
instituţii maghiare, deoarece acest aspect este deja subiectul unui alt studiu.
66
Fragmentul din procesul-verbal al şedinţei Comitetului de acţiune al UPM din Târgu
Mureş se găseşte în Arhivele Naţionale Maghiare, Secţia Ministerului de Externe,
România, admin. 1945–1965, XIX-J-1-k, cutia 19, dos. 16/b. Varianta mai completă a
procesului-verbal: ANIC, Fond 27, cutia 138, dos. 1–63. Decizia a fost publicată de
Gábor Vincze, Történeti kényszerpályák, kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a
romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Traiectorii
forţate ale istoriei, politici realiste minoritare, II. Documente pentru studiul istoriei
minoritare maghiare din România, 1944–1989], Csíkszereda, Pro Print, 2003, p.34–35.
67
I. Romsics, Op.cit., p.121.
68
Zoltán Nagy Mihály, Érdekvédelem és pártpolitika [Apărarea intereselor etnice şi
politica partidului], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében
[Strategii de integrare în istoria minorităţii maghiare], Somorja, 9–10 iunie 2005, ed.,
103
După tratativele delegaţiei maghiare, desfăşurate între 9–18

aprilie 1946, 69 discursul rostit de József Révai în faţa „personalităţilor
distinse ale vieţii politice, ştiinţifice şi culturale” la adunarea din 26
aprilie 1946, organizată la Academia de Muzică, marchează o
schimbare în poziţia Partidului Comunist Maghiar cu privire la
condiţiile de pace. S-a renunţat la acceptarea unui status quo iniţial,
stabilit la Trianon, şi au fost menţionate cerinţele teritoriale faţă de
România. Expunerea lui Révai a fost o mare surpriză şi pentru
maghiarii din Transilvania, la fel ca şi pentru comuniştii români.
István Szirmai, 70 comunist din ilegalitate originar din Ardeal, făcuse
Nándor Bárdi, Attila Simon, Somorja, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p.347.
69
Documentele tratativelor au fost publicate de Csaba Békés, Dokumentumok a magyar
kormánydelegáció 1946. április moszkvai tárgyalásairól [Documentele tratativelor
delegaţiei guvernamentale maghiare din aprilie 1946 de la Moscova], în Régió, 1992,
nr. 3, p.161–194; István Vida, Két fontos új dokumentum a Nagy Ferenc vezette magyar
kormányküldöttség 1946. áprilisi moszkvai látogatásáról [Două documente noi
importante despre vizita la Moscova, din aprilie 1946, a delegaţiei guvernamentale
maghiare condusă de Ferenc Nagy], în Külügyi Szemle, 2002, nr. 3, p.149–166.
70
István Szirmai (1906–1969) s-a născut la Zalău, tatăl lui era ziarist cu convingeri
radicale. A absolvit Dreptul la Paris şi Cluj. După examene nu a efectuat practica de
specialitate, angajându-se ca funcţionar particular. În 1929 a intrat în Partidul
Comunist Român, până în iunie 1941 a lucrat la Conducerea Regională din Ardeal,
este membru al comitetului de partid regional, apoi al celui din raionul Someş şi
secretar al Crucii Roşii din Transilvania. După alipirea Transilvaniei de Nord, ca om de
legătură al comuniştilor maghiari, s-a refugiat la Budapesta, unde a fost transferat în
PCM. În toamna anului 1942 a intrat în Comitetul Central reorganizat, apoi, din vara
lui 1943, a devenit membru al secretariatului şi liderul Comitetului Regional de Partid
din Transilvania de Nord. A luat parte la dizolvarea PCM, aflat în ilegalitate, şi la
reorganizarea acestuia sub denumirea de Partidul Păcii, rămânând în continuare
membru al CC. În noiembrie 1943 a fost arestat de contraspionajul militar, iar în 28
februarie 1944 a fost condamnat la 15 ani de detenţie sub acuzaţia de trădare. În
octombrie 1944 evadează din închisoare şi devine secretar adjunct, apoi secretar al
Comitetului Teritorial al PCM din Ungaria de Sud, în oraşul Szeged; din primăvara lui
1945 este editorul responsabil al revistei Délmagyarország, iar din vară – după ce
publicaţia a ajuns la PCM – este redactor-şef. De la finele anului 1945 colaborează cu
Comitetul Central, iar până în noiembrie 1947 conduce secţia organizatorică, apoi
secretariatul Organizaţiei de Femei şi Tineret. Din septembrie 1947 este membru în
Comisia Organizatorică a Comitetului Central, iar până în iunie 1949 este şeful
secretariatului; la Congresul de fuziune a partidului a devenit membru supleant al
Comisiei Organizatorice a Comitetului Central. În septembrie 1949 a fost demis din
Comisia Organizatorică şi numit preşedintele postului Radio Ungaria. Din noiembrie
1945 este deputat în Parlament. În ianuarie 1953 a fost arestat în legătură cu procesul
sionist regizat (de la postul de radio nu este demis decât în februarie), i-au fost retrase
104
şi înainte mai multe vizite la Cluj, îndeplinind un anumit rol de

mediator între comuniştii de acolo, Partidul Comunist Maghiar şi
centrul de la Budapesta. În perioada 3–5 mai 1946 Szirmai a fost la
Cluj şi s-a întâlnit cu liderii Partidului Comunist: Alexandru Iacob,
Rezső Kertész şi Vasile Vaida. 71 Cu ocazia acestei discuţii, Szirmai a
confirmat faptul că Révai a cerut autonomie pentru câteva judeţe din
Ţinutul Secuiesc.
Comuniştii de la Cluj au arătat că aceasta nu este o politică
corectă, deoarece cauzează distrugerea relaţiilor dintre România şi
Ungaria, iar în cazul în care ar avea loc revizia (ceea ce ei nu cred),
consecinţa va fi „vulnerabilitatea democraţiei”, ce ar duce la
evacuarea maghiarilor şi ar îngreuna şi mai mult situaţia din
Ungaria. În cazul membrilor Partidului Comunist din Cluj şi al
liderilor comunişti, această opinie nu era exclusivistă; mult mai
probabil, mulţi comunişti îşi aminteau destul de bine năzuinţele
autonomiste din timpul administraţiei militare sovietice din Ardealul
de Nord şi nu se identificau cu punctul de vedere al centrului de la
Bucureşti în legătură cu problema Transilvaniei. Conform raportului,
afirmaţia lui Szirmai potrivit căreia Stalin ar susţine cerinţele
mandatul şi calitatea de membru supleant al CC. În 1954 este eliberat fără să fi fost
condamnat şi lucrează la Casa de Amanet a Statului, apoi în Ministerul de Colectare a
Produselor Agricole. În 1955 a fost reabilitat. Din vara anului 1956 este redactor-şef la
Esti Budapest, organul de presă al comitetului de partid de la Budapesta. În decembrie
1956 a fost numit preşedintele noului Oficiu de Informare pentru orientarea presei. Din
iulie 1957 este membru al CC al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar. Între iulie
1957–decembrie 1959 conduce Secţia de Propagandă şi Agitaţie. Din 1958 ocupă din
nou funcţia de deputat în Parlament. La cel de-al VII-lea Congres al PSMU din 1959 a
fost ales membru supleant al Biroului Politic şi secretar în CC, colaborator direct al lui
János Kádár, după Gyula Kállai, el supraveghind domeniul cultural şi ideologic; a dus o
politică culturală mai conciliantă decât predecesorul său. Din 1962 este membru
titular al Biroului Politic; a fost însărcinat cu conducerea Comitetului de Agitaţie şi
Propagandă. Din 1966 conduce în continuare comitetul, dar este demis din funcţia de
secretar al CC. În primăvara anului 1969 – având în vedere starea lui de sănătate – a
fost pensionat; a rămas până la moarte membru al Biroului Politic. S-a stins din viaţă
la Budapesta. Cf. www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/szirmai.htm (accesat:
ianuarie 2009).
71
Despre aceste discuţii vezi raportul lui Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional
PCR Cluj, din 21 mai 1946, către CC al PCR: ANIC, PCR Cancelarie, dos. 82/1946, f.1–
19.
105
maghiarilor i-a dezorientat pe comuniştii clujeni, deoarece cu câteva

zile înaintea vizitei lui Szirmai, la şedinţele care au avut loc în oraşele
limitrofe graniţelor (Oradea, Zalău, Satu Mare, Baia Mare), Vasile
Luca şi Petru Groza au spus că doar reacţionarii maghiari şi români
s-ar putea folosi de chestiunea graniţelor. Cei prezenţi la şedinţă au
propus începerea tratativelor pe această temă între partidul maghiar
şi cel român, deoarece este de neacceptat ca poziţiile celor două
partide să fie atât de contradictorii. 72
Negocierile purtate între partidul maghiar şi cel român au
avut loc la Timişoara, înainte de vizita la Moscova a delegaţiei
guvernamentale maghiare din aprilie şi de decizia luată la sesiunea
din mai a Consiliului Miniştrilor de Externe de la Paris. 73 La aceste
discuţii, din partea maghiară au luat parte Ernő Gerő şi Imre Nagy 74 ,
iar Partidul Comunist Român a fost reprezentat de Gh. Gheorghiu-
Dej, Vasile Luca, 75 Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gaston Marin. În memoriile
lui Gaston Marin 76 sunt descrise negocierile, însă despre faptul că
Partidul Comunist Maghiar a mai încercat prin discuţii informale să
apropie cele două partide şi în afara negocierilor oficiale (misiunea
Sebestyén) 77 nu s-au găsit până acum surse arhivistice, care să fi
72
Dincolo de materialul faptic, din punctul de vedere al izvoarelor arhivistice, cele
descrise în raportul comuniştilor clujeni, până la apariţia altor surse referitoare la
întâlnire, trebuie tratate cu mult spirit critic, deoarece textul a fost redactat la 21 mai,
mult după întâlnire şi, probabil, cunoscându-se deciziile luate la Paris în 7 mai 1946.
73
Din memoriile lui Gaston Marin reiese că întâlnirea ar fi avut loc în vară, însă
documentele PCR lasă loc presupunerii că vizita s-a petrecut înainte de hotărârea din
7 mai. „După aceea a urmat Conferinţa de la Paris care a confirmat faptul că politica
noastră este corectă” – relatează Gheorghiu-Dej la 9 august 1946.
74
Izvoarele documentare româneşti amintesc de trei comunişti maghiari, însă potrivit
cercetărilor de până acum identitatea celei de-a treia persoane este încă necunoscută.
75
Cu ocazia anchetei efectuate în urma arestării sale, Vasile Luca a mărturisit că s-a
întâlnit cu László Rajk în 1948 sau 1949, cu prilejul vizitei oficiale efectuate de Rajk şi
Gerő. La această vizită, în numele PCM, au cerut României predarea unei fâşii din
Transilvania. Arhiva CNSAS, Fond Penal 148. Vasile Luca, 104. d. 4.
76
Gaston Marin, În serviciul României lui Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti,
Evenimentul Românesc, 2000, p.122–123; fragmente au fost publicate în limba
maghiară de Stefano Bottoni, Az 1945 utáni Magyarország hagyományos román
szemszögből [Ungaria după 1945 în opinia tradiţionalistă română], în Múltunk, 2006,
nr. 1, p.122–123.
77
Despre misiunea Sebestyén mai pe larg vezi: Mihály Fülöp, A Sebestyén misszió.
106
confirmat cele expuse în memoriile lui Gaston Marin. Gheorghe

Gheorghiu-Dej – reacţionând la discursul lui Vasile Voitec – a relatat
întâlnirea de la şedinţa Biroului Politic Central al Partidului Comunist
Român din 9 august 1946. 78 Ştefan Voitec a prezentat scrisoarea
social-democraţilor maghiari care cereau ajutor social-democraţilor
români în vederea „rezolvării urgente a solicitărilor maghiare”,
pentru a susţine în felul acesta „lupta lor împotriva reacţionarilor
maghiari”.
Potrivit opiniei lui Gaston Marin, delegaţia maghiară a
solicitat 37 000 km2, cerere refuzată de către delegaţia română. Dej
credea că nu s-a reuşit schimbarea convingerii ungurilor în ceea ce
priveşte atitudinea lor revizionistă greşită, dar cel puţin „a fost
zdruncinată intransigenţa lor”. Liderul de partid era de părere că, în
cazul în care partea maghiară ar avea pretenţii la Conferinţa de Pace,
„noi va trebui să prezentăm într-o formă foarte politicoasă că
problema Ardealului nu este o chestiune legată de graniţe, ci o
problemă a regimului”, 79 iar acest sistem trebuie să asigure
maghiarilor din Transilvania drepturi economice, culturale şi
naţionale. În această privinţă nu era exclusă nici posibilitatea unor
tratative secrete. În schimb, dacă în cadrul Conferinţei de Pace
ungurii vor încerca să pună pe ordinea de zi problema situaţiei
minorităţii maghiare şi a autonomiei secuilor, Partidul Comunist va
trebui să refuze cel mai hotărât acest lucru. Partidul Comunist – la fel
ca şi celelate partide politice – a vrut să gestioneze problema
minoritară precum o chestiune de politică internă. Deşi sistemul de
apărare a intereselor din Uniunea Populară nu avea eficienţa
scontată în perioada interbelică, rapoartele delegaţilor uniunii au
cauzat destul de multă bătaie de cap guvernului român. 80 În această
Petru Groza és a magyar román határkérdés [Misiunea Sebestyén. Petru Groza şi

problema graniţelor româno–maghiare], In: Tanulmányok Erdély történetéről [Studii de
istorie a Transilvaniei], ed. István Rácz, Debrecen, Csokonai kiadó, 1998, p.195–211.
78
Procesul-verbal al şedinţei: ANIC, PCR Cancelarie, dos. 44/1946, f.1–20.
79
Ibidem, f.18.
80
Rapoartele prezentate de Uniunea Populară sunt publicate de: Gheorghe Iancu,
107
nouă situaţie, sub pretextul problemei minoritare, ar fi fost de dorit

ca marile puteri să nu se amestece în treburile politice interne ale
României.
În ceea ce priveşte problema naţionalităţilor şi a graniţelor,
în opinia lui Vasile Luca, comuniştii maghiari „între 1946 şi 1949
erau nemulţumiţi de politica României faţă de naţionalităţi şi au
prezentat solicitări nefondate”; 81 aşa s-a întâmplat la cel de-al III-lea
Congres al Partidului Comunist Maghiar (29 septembrie–1 octombrie
1946), unde poziţia lui Luca era că „nu totul, dar ceva trebuie să dăm
Ungariei”.
Încercarea de-a evita includerea problemei naţionalităţilor
pe ordinea de zi a politicii internaţionale nu era caracteristică doar
politicii din România. Tot sistemul de relaţii la nivel internaţional,
precum şi modul în care se raportau atât unele state, cât şi sfera
publică la problemele minorităţilor dezvăluia existenţa convingerii că
minorităţile etnice poartă vina pentru izbucnirea celui de-al Doilea
Război Mondial.
În pofida acestui fapt, comuniştii se vedeau nevoiţi să
gestioneze într-un fel problemele minoritare. Un element decisiv în
ceea ce priveşte mişcarea comunistă de după cel de-al Doilea Război
Mondial, alături de trecutul româno–maghiar comun, era şi
campania de răzbunare a aşa-numitelor Gărzi ale lui Maniu şi a
Jandarmeriei, care intraseră în Transilvania de Nord după retragerea
frontului, precum şi modelul de cooperare existent mai apoi între
grupările de români şi maghiari cu orientare de stânga în condiţiile
administraţiei militare sovietice.
Partidul Comunist Român ar fi putut constata deja, cu ocazia
lansării la Cluj a Memorandumului 82 semnat de Edgár Balogh în
numele Comitetului Executiv al Uniunii Populare Maghiare din
Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923–
1932), Cluj-Napoca, Argonaut, 2002.
81
Arhiva CNSAS, Fond Penal 148. Vasile Luca, 104. d .2.
82
Publicat de: Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România
(1945–1955), p.62–65; Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit., p.336–341.
108
Transilvania de Nord, cu prilejul reanexării teritoriului, că acest

eveniment va impune la nivel guvernamental rezolvarea mai multor
probleme decât cele aşteptate. Pe lângă faptul că salută la modul
elogios guvernul FND condus de Petru Groza, Memorandumul cere şi
rezolvarea celor mai importante probleme ale minorităţii maghiare:
recunoaşterea oficială a limbii maghiare, dizolvarea lagărelor de
prizonieri, existenţa unui învăţământ superior independent,
menţinerea „autoguvernărilor democratice” înfiinţate, păstrarea
Comitetului Executiv al FDN din Ardealul de Nord pentru a se putea
realiza sarcinile administrative necesare care iau naştere în urma
alipirii acestui teritoriu.
Euforia intrării în Ardealul de Nord a mascat însă problemele
reale ale regiunii, precum şi pe cele care puteau eventual ieşi la
suprafaţă cu ocazia anexării teritoriului. Din partea Partidului
Comunist Român, de politica faţă de naţionalităţi, precum şi de
problemele minoritare răspundea Vasile Luca, membru al conducerii
restrânse al partidului. Pe Luca îl avantaja faptul că era un bun
cunoscător al regiunii şi că în timpul luptelor facţionare din anii de
ilegalitate a adunat suficientă experienţă în ceea ce priveşte trecerea
de la o grupare duşmănoasă la alta. Experienţa acumulată i-a fost de
mare ajutor, deoarece în Transilvania de Nord controversele între
naţionalităţi erau puternice chiar şi în interiorul Partidului Comunist
dominat de maghiari. Pe de altă parte, trebuia să facă totul ca PCR să
nu devină partidul maghiarilor. În felul acesta putea evita
canalizarea în aceeaşi direcţie a contradicţiilor româno–maghiare
existente, ori a celor dintre comunişti şi Partidul Ţărănesc, Partidul
Comunist pierzându-şi astfel popularitatea.
La şedinţa din 5 mai 1945, Luca încă mai era de părere că
cea mai importantă problemă de după realipirea Transilvaniei de
Nord ar fi reacţionarii din Ungaria şi din Ardealul de Sud, care se mai
plimbau liberi pe teritoriul regiunii şi pe de o parte îi îndemnau pe
maghiari la cerinţe exagerate, iar pe de altă parte susţineau izolarea
românilor, întârziind includerea lor în viaţa administrativă şi
109
economică. 83 Gh. Gheorghiu-Dej era de acord cu Luca în această

chestiune, dar a arătat şi pericolul reprezentat de aspiraţiile
autonomiste, afirmând că „trebuie să se înţeleagă că ceva s-a
schimbat cu 6 martie şi nimănui nu i se permite să nu se supună
reglementărilor guvernului”. 84 În Transilvania de Nord, încă de pe
vremea administraţiei militare sovietice existau controverse între
centralişti (Vasile Vaida, Nicolae Goldberger) şi autonomişti (Teofil
Vescan, Lajos Jordáky) sau, potrivit argoului comunist: între adepţii
politicii drepte a partidului şi cei care urmează spiritul popular.
Conflictul s-a încheiat prin excluderea din rândurile partidului a lui
Vescan şi Jordáky.
Până la mijlocul verii, guvernul român aflat sub conducerea
comuniştilor a început să sesizeze adevăratele dificultăţi ale
includerii Ardealului de Nord. Trebuia să înţeleagă faptul că în afara
naţionalismului, care nu a putut fi stopat, mai trebuie rezolvate şi
problemele economice, politice şi administrative ale regiunii. La
şedinţa FND 85 din 6 iulie 1945, cu participarea miniştrilor, Vasile
Luca a recunoscut că înainte de intrarea administraţiei române era
mai bună situaţia economică. Analizând rolul minorităţilor etnice din
punctul de vedere al statului român şi al Bazinului Dunării, Luca a
afirmat că s-ar bucura dacă germanii din România – „avanpostul
imperialismului german” – ar putea fi evacuaţi. Reacţionând însă la
informaţia apărută în ziar, potrivit căreia Cehoslovacia „i-a alungat
pe unguri”, a spus că „nici n-am putea visa ca 2 milioane de maghiari
să fie siliţi să plece din ţară”. Luca vedea soluţionarea problemei din
România prin integrarea „democratică” a minorităţii maghiare şi
apropierea dintre Ungaria şi Statul român.
Chestiunea evacuărilor a fost pusă pe tapet peste un an,
după cuvântarea rostită de Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj, în vara
anului 1946, deoarece era diferită de retorica politicienilor comunişti
83
ANIC, PCR Cancelarie, dos. 36/1946. f.3.
84
Ibidem, p.15.
85
ANIC. PCR Cancelarie, dos. 57/1945, f.1–17.
110
ai vremii. 86 În acest caz, problema Ardealului nu se subordona

democraţiei, ci amintea Ungariei de cele două războaie pierdute şi de
responsabilităţile în cazul unui conflict armat. Discursul făcea referire
la cei 3–400 000 de maghiari revizionişti care trăiau ilegal între
graniţele ţării şi care „au fost excluşi cu bună ştiinţă în ceea ce
priveşte dreptul la cetăţenie”. 87 Pătrăşcanu a mai adăugat: „Am
hotărât să schimbăm această situaţie”. 88 Aşadar, masele care nu
aveau cetăţenie erau ameninţate de expulzare. Legea cetăţeniei
excludea cei aproximativ 200 000 de maghiari care la data de 30
august 1940 nu aveau încă cetăţenia română. Reglementările
cuprinse în articolului 2, punctele a) şi b) ale legii făceau referire la
alte sute de mii de etnici maghiari din Ardeal, deoarece după 30
august 1940, pe teritoriile din Transilvania de Nord aflate sub
ocupaţie maghiară, sute de mii de oameni solicitau acordarea
cetăţeniei maghiare, ceea ce la vremea respectivă era prima condiţie
formală în ceea ce priveşte un loc de muncă şi succesul economic.
Era enorm de mare numărul acelor bărbaţi care au îndeplinit
serviciul militar obligatoriu în diferite formaţiuni militare şi
paramilitare maghiare. (Orientarea tendenţioasă, antimaghiară a
autorităţilor române reiese clar din faptul că în cadrul Forţelor de
Apărare Grănicereşti ale Secuilor – aşa numite „companii ale patriei”
– militarii şi premilitarii „levente” care au ajuns pe front au fost priviţi
ca voluntari, deşi ambele categorii au fost duse pe linia frontului prin
ordin de chemare). În afara maghiarilor din Transilvania de Nord,
afectaţi direct, se ridică la aproximativ 200 000 numărul persoanelor
de etnie maghiară, originari din Ardealul de Sud, veniţi în Ungaria,
ori care au optat pentru cetăţenia maghiară. 89 Referitor la
86
Pătrăşcanu, pentru a dovedi în faţa intelectualităţii române angajamentul său faţă
de naţiune, încă cu un an înainte, în discursul său din 13 iulie 1945 de la Cluj, a spus:
„Simbolurile statului român unitar şi cele naţionale sunt obligatorii pentru toţi
cetăţenii ţării”.
87
88
Idem.
89
Gábor Vincze, Állampolgárság és kisebbségpolitika Romániában a II. világháborút
követő években [Cetăţenie şi politică minoritară în România în anii următori celei de-a
111
Pătrăşcanu, în timpul anchetei desfăşurate împotriva sa a fost

descoperit faptul că acest discurs rostit la Cluj nu a fost singura lui
manifestare cu aluzii la expulzarea ungurilor; 90 în cercul prietenilor
săi a mai dat exemple cu cehoslovacii „care i-au evacuat pe unguri în
lipsa tratativelor internaţionale, ceea ce românii nu au făcut, deşi ar
fi fost mai bine”. 91
Conducerea centrală a partidului a conştientizat pericolele
existente în cuvântarea rostită de ministrul justiţiei, Lucreţiu
Pătrăşcanu. 92 În acest an al alegerilor, forţa politică de stânga avea
mare nevoie în Ardeal de susţinerea maselor de etnie maghiară, în
mijlocul cărora – potrivit raportului lui Burton Berry, ambasadorul
englez – au făcut şi până acum campanie, spunând că în cazul în
care nu votează guvernul Groza, vor suporta represalii din partea
unui alt guvern. 93 La şedinţa conducerii Biroului Central în care a
fost condamnat Pătrăşcanu, cel mai coleric s-a manifestat ardeleanul
Leontin Sălăjan, având în vedere că după hotărârea din 7 mai oricum
întâmpinau greutăţi în ceea ce priveşte gestionarea problemei, „în
cadrul unor serii întregi de celule, tovarăşii au început să plângă,
spunând că ei sunt buni comunişti, dar în interiorul graniţelor
statului ungar”. 94 La şedinţă, Aurel Vijoli a atras atenţia asupra
importanţei soluţionării problemei: „Discursul lui Pătrăşcanu a avut
II-a conflagraţii mondiale], în Magyar Kisebbség, 1999, nr. 2–3.

90
La o discuţie între Stalin şi Gheorghiu-Dej, după ce Dej s-a plâns de extremiştii
maghiari din Ardeal, Stalin a afirmat: „De ce nu au fost expulzaţi împreună cu trupele
hortyste? Dacă nu v-aţi descotorosit de ei la momentul portivit, acum nu mai rămâne
altă posibilitate, decât repararea conflictelor pe cale diplomatică!” Cf. Lavinia Betea,
Maurer şi lumea de ieri, Arad, Editura Fundaţiei Ioan Slavici, 1995, p.260.
91
Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, p.223.
92
Înainte de excluderea din partid şi condamnarea lui, cu ocazia vizitei sale la
ambasadorul sovietic Kavtaradze, Pătrăşcanu a relatat că este acuzat de naţionalism
de către tovarăşii săi. Respectiva acuzaţie se bazează pe discursul său rostit la Cluj şi
pe poziţia lui în problema evreiască, deşi el şi-a ridicat vocea la Cluj împotriva lui
Ferenc Nagy şi a lui Gyöngyösi, miniştri ai Afacerilor Externe maghiare, şi nu împotriva
poporului maghiar. Cf. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist,
p.167–168.
93
România viaţa politică în documente, 1945, p.390.
94
112
mare succes în rândurile reacţionarilor, dar nu le-a plăcut

maghiarilor. În ceea ce priveşte alegerile se ştie că aceştia ne votează,
însă a crescut neîncrederea ungurilor în direcţia noastră şi în
guvernul Groza”. 95
Pătrăşcanu, prin discursul său, nu a făcut altceva decât să
urmeze directivele partidului, însă a depăşit limita care deja punea în
pericol activitatea partidului din Ardealul de Nord. Odată cu
apropierea alegerilor şi folosindu-se de faptul că opinia publică era
preocupată de problema Transilvaniei şi de procesul de pace,
Partidul Comunist a încercat să dobândească un caracter naţional.
Campania menită să confirme patriotismul şi caracterul naţional al
comuniştilor români a continuat şi după discursul lui Pătrăşcanu,
precum şi după campania antinaţionalistă şi antişovinistă care a
urmat.
Campania naţională a lui Pătrăşcanu şi cea a Partidului
Comunist se deosebeau însă sub un aspect fundamental: imaginea
duşmanului. Atât în perioada campaniei naţionale, cât şi după
aceasta, partidul considera că cei mai temuţi duşmani sunt Maniu şi
partidele istorice, 96 iar în opinia ministrului justiţiei, pe termen lung,
maghiarii din Ardeal simbolizau pericolul, ministrul uitând să mai
condamne politica lui Maniu.
În perioada 1945–1946, scopul Partidului Comunist Român
era acapararea puterii, iar acestui obiectiv i se subordona totul. În
lupta pentru putere, liderii de partid se foloseau de problema
Transilvaniei. În toată Europa de Est, partidele comuniste trebuia să
facă dovada faptului că sunt apărătoarele intereselor naţionale. Nu s-
a întâmplat altfel nici în cazul României, unde chestiunea Ardealului
a fost întrebuinţată, cu un excelent simţ tactic şi cu ajutor sovietic, de
către Partidul Comunist pentru a se complăcea în rolul de „avocat al
intereselor naţiunii”. În cursul acaparării, consolidării şi legitimării
puterii, PCR a folosit problema Adealului, precum şi caracterul
95
Ibidem, p.185.
96
Scânteia, 1 iulie 1946.
113
naţional patriotic al partidului, având însă deosebită grijă ca acest

patriotism să nu degenereze într-un naţionalism deschis. 97
97
În acelaşi timp cu asigurarea drepturilor omului şi a celor culturale, a fost dizolvat
treptat şi subordonat guvernului sistemul instituţional de sine stătător şi independent
al maghiarilor. Mai pe larg vezi: Gábor Vincze, Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a
második világháború után [Situaţia cooperaţiei maghiare din Ardeal după cel de-al
Doilea Război Mondial], în Valóság, 1998, nr. 3.
114
Mihály Zoltán NAGY
Protejarea intereselor etnice

sau urmărirea liniei PCR.
Funcţia de reprezentare a
intereselor a Uniunii Populare
Maghiare
În urma tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război
Mondial, elita politică maghiară din România a înfiinţat partide mai
mult sau mai puţin independente, organizate pe criterii etnice, 1
adaptându-se mereu la condiţiile politice. Aceste partide şi-au fixat
ca obiectiv protejarea intereselor comunităţii maghiare din România.
De aici rezulta clar faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile dintre
comunitatea maghiară şi statul român, aceste partide şi-au asumat
rolul de protejare/reprezentare a intereselor minorităţii maghiare. 2
În studiul meu voi căuta răspuns la întrebarea dacă, în cazul
Uniunii Populare Maghiare (UPM), 3 înfiinţate în toamna anului 1944,
1
Aceste formaţiuni sunt: Uniunea Maghiară, Partidul Popular Maghiar, Partidul
Naţional Maghiar, Comunitatea Maghiară din România, Partidul Ardelean.
2
După 1944 termenul de minoritar se referă la grupurile etnice de: maghiari (în
special), evrei, ucraineni. Germanii (între 1944–1947) erau recunoscuţi ca o
minoritate naţională, dar erau consideraţi ca un grup politic – fascişti.
3
Partidul Comunist din România, în strânsă colaborare cu Moscova, a reuşit să
impună în fruntea comunităţii maghiare lideri de stânga şi aducerea sub controlul PCR
a UPM, principala organizaţie politică a minorităţii maghiare, ce a luat fiinţă în
octombrie 1944 prin schimbarea denumirii organizaţiei MADOSZ (organizaţia
periferică a muncitorilor maghiari din perioada interbelică) în UPM, noua formaţiune
115
această funcţie există sau nu. În cazul în care răspunsul este

afirmativ, rămâne de aflat pe ce considerente ideologice şi juridice a
fost bazată această politică cu funcţii de protejare/reprezentare şi ce
fel de structuri instituţionale şi de reprezentare proprii s-au înfiinţat
pentru protejarea şi exercitarea drepturilor minorităţilor.
Totodată, ar fi de dorit să cunoaştem motivele conflictelor
create în interiorul organizaţiei, conflicte generate de stabilirea
priorităţilor partidului: UPM trebuie să-şi desfăşoare activitatea ca o
organizaţie de masă, sau, din contră, să funcţioneze mai ales ca un
reprezentant al intereselor minorităţii. Trebuie să aflăm şi în ce
măsură această contradicţie a influenţat locul UPM în sistemul
român de partid. Toate acestea vor contribui la rezolvarea unor
controverse, clarificând dacă UPM putea fi considerată (de către PCR)
o organizaţie de masă sau una satelit şi în ce măsură UPM prezintă
trăsăturile unui partid etnic şi etnoregional.
Înainte de această abordare, trebuie însă precizat că
ideologia legată de politica minoritară a UPM – din cauza originii şi
asocierii politice – a fost formulată în cadrul „politicii faţă de
minoritatea maghiară a conducerii partidului din ţara respectivă”, 4
adică a PCR.
În studiul de faţă nu voi prezenta politica partidelor şi a
guvernelor române faţă de minoritatea maghiară şi nu voi descrie
nici trăsăturile fundamentale ale dreptului minorităţilor din România
de după cel al Doilea Război Mondial. 5 Trebuie însă menţionat faptul
că, în perioada dintre toamna anului 1944 şi primăvara anului 1953,
păstrându-şi orientarea ideologică şi loialitatea faţă de PCR. Continuitatea dintre cele

două organizaţii a fost evidentă şi în ceea ce priveşte componenţa conducerii de vârf a
UPM.
4
Nándor Bárdi, Tény és való. A budapesti kormányzatok és a határon túli magyarság
kapcsolattörténete [Adevărul bazat pe fapte. Istoria relaţiilor dintre guvernele de la
Budapesta şi maghiarii de dincolo de graniţe], Bratislava, Kalligram, 2004, p.39.
5
Referitor la acest lucru vezi: Csongor István Nagy, A romániai kisebbségi jog 1945 és
1989 közötti történetének tendenciái, különös tekintettel a romániai magyarság
történetére (I–II.) [Tendinţele istoriei dreptului minoritar din România între 1945 şi
1989, cu referire specială la istoria maghiarilor din România (I–II)], în Magyar
Kisebbség, 2002, nr. 2, p.292–338, nr. 3–4, p.257–282.
116
PROTEJAREA INTERESELOR ETNICE SAU URMĂRIREA LINIEI PCR
directivele guvernelor şi ale partidelor româneşti în ceea ce priveşte

politica faţă de maghiari, respectiv gestionarea juridică a problemelor
minorităţilor, erau determinate de relaţiile internaţionale şi de
politica internă. Subiectul unui alt studiu l-ar putea constitui şi
interpretarea alternativelor reprezentate de politicile minoritare
formulate de Comitetul Naţional Maghiar al Partidului Social
Democrat din România. 6
Problema fundamentală abordată în această lucrare este: în
ce măsură UPM a optat pentru transformarea „democratică” a
României sau pentru gestionarea problemelor minorităţii maghiare
din România? UPM a oferit un singur plan de acţiune pentru
rezolvarea „problemelor specifice ale minorităţii” maghiare din
România, şi anume, punerea în practică a principiului egalităţii în
drepturi. Acesta a fost considerat un obiectiv strategic, conducerea
UPM având un punct de vedere unitar în această problemă. Însă în
ceea ce priveşte tactica ce trebuia aleasă pentru a atinge acest scop,
opiniile erau diferite. Unii erau de părere că o strânsă colaborare cu
PCR, bazată pe principii democratice, 7 ori chiar aşezarea în prim-
plan a acestui considerent va aduce drepturi egale. Alţii, deşi erau de
acord cu participarea activă la edificarea sistemului democratic,
doreau un parteneriat condiţionat cu partidele democratice şi
solicitau o cât mai rapidă rezolvare a revendicărilor etnice. Întreaga
istorie a UPM a depins de relaţia dintre problemele minorităţilor şi
cele sociale, precum şi de stabilirea întâietăţii uneia dintre cele două.
Doar în acest context schimbările de conducere impuse din exterior,
începând cu cele mai înalte nivele ale organizaţiei, pot fi interpretate
în toată profunzimea lor.
6
Gábor Vincze, Az MNSZ és az RSZDP Országos Magyar Bizottságának vitája a magyar
választási koalíció létrehozásáról [Controversele dintre UPM şi Comitetul Naţional
Maghiar al PSDR în legătură cu înfiinţarea unei coaliţii maghiare pentru alegeri], în
Múltunk, 1997, nr. 4, p.103–119.
7
Concepţiile politicienilor UPM cu privire la democraţie nu sunt unitare, dar nici nu
pot fi identificate prin noţiunea clasică de democraţie. Trebuie avut în vedere şi faptul
că din sfera statală română din aceea vreme lipsea cu desăvârşire parlamentarismul în
sens clasic.
117
În ceea ce priveşte protejarea intereselor minorităţii, o altă

problemă fundamentală era cea referitoare la decizia asupra bazei
juridice alese, pe de o parte, pentru ocrotirea drepturilor şi
soluţionarea încălcărilor de drept, pe de altă parte, pentru asigurarea
(extinderea) drepturilor minorităţilor. Trebuia hotărât dacă se vor
întreprinde sau nu acţiuni în vederea asigurării garanţiilor
internaţionale pentru protecţia minorităţilor. Opozanţii ideii de
protecţie a drepturilor minoritare prin obţinerea garanţiilor
internaţionale au întreprins negocieri politice atât asupra extinderii,
cât şi în privinţa soluţionării încălcării drepturilor minoritare, însă
mai târziu au renunţat în totalitate la aceste acţiuni. Mai multe
persoane din conducerea UPM erau de părere că gestionarea
problemei minorităţii maghiare se leagă în mod indispensabil de
elaborarea unei noi Legi a minorităţilor. Cu acest gest au fost
contrabalansate revendicările acelui grup restrâns care solicita
garanţii internaţionale.
Evident, clarificarea problemei prezentate mai sus a atras
(trebuia să atragă) şi atenţia societăţii maghiare din România. La
nivelul comunităţii maghiare, nu declaraţiile politice ale UPM erau
considerate importante, ci măsura în care UPM oferea asistenţă
juridică atât pentru membrii de partid, cât şi pentru organizaţiile
maghiare. Varianta politică a acestui lucru era afirmaţia: „Vom
beneficia doar de drepturile pe care le solicităm!”. În această privinţă
au existat divergenţe, deoarece în „lupta pentru egalitatea în
drepturi” a fost neglijat – sau insuficient accentuat – sprijinul şi rolul
„Partidului” şi al „guvernului democratic al lui Groza”.
Egalitatea în drepturi şi/sau democraţia
La început, decizia asupra acestei probleme, chiar dacă n-a

provocat o ruptură ideologică în interiorul organizaţiei, a generat
totuşi o scindare la nivel regional. Acest lucru se întâmpla datorită
faptului că aparatul administrativ român, care se organiza în spatele
118
trupelor sovietice şi române instalate în Ardealul de Nord, a fost

expulzat în noiembrie 1944, iar sistemul administrativ instalat sub
autoritatea militară sovietică a asigurat UPM un spaţiu de mişcare
aparent mai mare. Această libertate se manifestă şi în ceea ce
priveşte formularea obiectivelor politice. 8
Politicienii din Transilvania de Nord ai UPM erau de acord că
populaţia maghiară trebuie să ia parte la pregătirea transformărilor
sociale, în schimb voiau o totală egalitate în drepturi, precum şi
reprezentare în guvern, în funcţie de proporţia maghiarilor. La 5
februarie 1945, Biroul Politic al UPM 9 din Ardealul de Nord a hotărât
să coopereze cu partidele democratice, cu anumite condiţii. Pe de o
parte, s-a afirmat că UPM „doreşte o luare de poziţie clară în ceea ce
priveşte egalitatea totală în drepturi pentru toate naţiunile”, adică
pentru populaţia maghiară. Pe de altă parte, s-a declarat că „UPM 10
vrea să participe la elaborarea teoretică şi practică a proiectului de
lege a naţionalităţilor, iniţiat de Frontul Naţional Democrat”. 11 În
vederea realizării acestui ultim punct al hotărârii, la şedinţa din 7
martie a Biroului Politic şi a Comitetului Executiv al FND din
8
Referitor la istoria administraţiei militare sovietice: Gusztáv Molnár, Önrendelkezési
törekvések az „észak-erdélyi köztársaság” idején [Încercări de autoguvernare în perioada
„Republicii din Transilvania de Nord”], în vol. Autonómia és integráció [Autonomie şi
integrare], Budapest, Magyar Szemle Könyvek, 1998, p.92–139; Marcela Sălăgean,
Administraţia sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944–martie 1945), Cluj-
Napoca, Centrul de Studii Transilvane – Fundaţia Culturală Română, 2002;
Autonomisták és centralisták. Észak-Erdély a két román bevonulás között (1944.
szeptember–1945. március) [Autonomişti şi centralişti. Transilvania de Nord între cele
două ocupaţii româneşti (septembrie 1944–martie 1945)], volum îngrijit şi introducere
de Mihály Zoltán Nagy, Gábor Vincze, Cluj-Napoca – Miercurea Ciuc, EME–Pro-Print,
2004.
9
Organizaţiile politice maghiare din Ardealul de Nord aveau, sub administraţia
militară sovietică, două centre de putere: unul la Cluj şi altul la Târgu Mureş. Încă din
decembrie 1944, Clujul avea rolul de iniţiator. Tot aici funcţiona şi centrul din
Transilvania de Nord al UPM.
10
Înfiinţarea Frontului Naţional Democratic a fost iniţiată de PCR, la 24 septembrie
1944. Această organizaţie întrunea partidele care în realitate au fost organizaţiile de
masă ale PCR.
11
Politikatörténeti Intézet Levéltára, Simó Gyula-hagyaték [Arhivele Institutului de
Istorie Politică, Moştenirea Gyula Simó], Fondul 937, unitatea 11, f.1.
119
Transilvania de Nord 12 s-a hotărât că principala sarcină a

consfătuirii din 10 martie a Comisiei Juridice şi a Naţionalităţilor din
Comitetul Executiv al FND din Transilvania de Nord trebuie să fie
„stabilirea directivelor referitoare la legea minorităţilor şi elaborarea
propunerilor în acest sens”. 13 Uniunea Populară Maghiară din
Transilvania de Nord nu a renunţat la aceste revendicări nici după
schimbările din viaţa politică internă. 14
La adunarea festivă a Consiliului de miniştri din 13 martie de
la Cluj, Biroul Executiv al UPM din Transilvania de Nord a înmânat
guvernului un Memorandum în care, printre altele, cerea: egalitate
totală în drepturi, o nouă lege a minorităţilor etnice şi posturi în
guvern. 15 Convingerile conducerii centrale a PCR şi ale organizaţiei
UPM din Ardealul de Sud nu se potriveau cu cele redactate în
Memorandum. Acest lucru reiese şi din faptul că, la şedinţa
activiştilor PCR 16 din UPM Cluj, din 22 martie, participanţii şi-au
făcut autocritica. 17 În prima perioadă a reorganizării, în apelurile
lor, 18 membrii grupului UPM de la Braşov (din Ardealul de Sud), care
12
La şedinţa care a avut loc între 12–15 februarie 1945 la Cluj, delegaţii judeţelor din
Transilvania de Nord au propus înfiinţarea Comitetului Executiv al FND, care ar fi
îndeplinit sarcini administrative şi de constituire juridică pe teritoriul Ardealului de
Nord. Vezi: Autonomisták és centralisták …, ed.cit., p.78–91.
13
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, (în continuare: ANDJ Cluj), Fondul 26,
Organizaţia Judeţeană UPM Cluj, 1945–1950 (în continuare: UPM Cluj), dos. 1/1945,
f.381.
14
După vizita în România a lui Vişinski, adjunct al comisarului poporului pentru
Afaceri Externe, şi schimbul de telegrame din 8–9 martie între Groza şi Stalin,
administraţia română s-a putut întoarce în Transilvania de Nord.
15
coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitatea
Etnoculturală, 2002, p.62–65.
16
În activele înfiinţate în cadrul structurii organizaţionale a UPM nu puteau participa
decât membrii de partid; pe de o parte, cu ajutorul lor, PCR controla activitatea UPM,
pe de altă parte, acesta era cea mai veridică cale de comunicaţie spre PCR.
17
ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 1/1945, f.384, Acest fapt este atestat de o notă de călătorie
făcută în Ardealul de Nord a lui László Bányai, apărută în numărul din 27 martie 1945
al publicaţiei Népi Egység [Unitatea poporului], în care autorul consideră că unele
puncte ale Memorandumului „nu servesc spiritul progresist al înfăptuirii egalităţii în
drepturi a naţionalităţilor”.
18
Apelul publicat la 4 octombrie 1944 de Comisia de reorganizare din Braşov–Ţinutul
Secuiesc MADOSZ publicat de Magdolna Töttössy în A Magyar Népi Szövetség története
120
au acaparat conducerea maghiară în ceea ce priveşte organizarea

politică de stânga, nu revendicau egalitatea în drepturi pentru
naţionalităţi în mod exclusiv, ci sperau în realizarea acesteia în urma
strânsei cooperării cu partidele din FND. 19 Ei afirmau că unitatea
maghiarilor, „purificarea comunităţii maghiare” şi participarea la
transformarea democratică a ţării vor duce la egalitatea în drepturi.
Menţinerea acestei ideologii putea periclita (de fapt, a şi pus în
pericol) sfera extinderii drepturilor, precum şi apărarea intereselor
etnice maghiare, deoarece, dacă egalitatea în drepturi a
naţionalităţilor nu reprezenta scopul, ci doar un mijloc în edificarea
sistemului democratic, atunci acest principiu putea fi neglijat la
dorinţa sistemului politic aflat la putere.
La Congresul UPM de la Cluj (din mai 1945) grupul din
Ardealul de Sud şi-a impus punctul de vedere. În hotărârea adoptată,
apărarea drepturilor naţionalităţilor a fost subordonată democraţiei
şi relaţiilor de prietenie dintre cele două popoare. 20 Grupul a ridicat şi
alte probleme considerate de competenţa guvernului: prejudiciile
aduse de reforma agrară, caracterul discriminatoriu al legii
cetăţeniei, abuzurile făcute în oficiile Casei de Asigurare a Bunurilor
Inamice (în continuare CASBI), numirea (reinstalarea) funcţionarilor
publici, împiedicarea funcţionării cooperaţiilor, amnistia militară,
problemele învăţământului public şi s-ar mai putea continua; toate
aceste nemulţumiri s-au adunat în număr atât de mare, încât au
influenţat negativ existenţa cotidiană a tuturor categoriilor sociale.
Începând din acel moment, birourile organizaţiei s-au transformat în
1944–1953 [Istoria Uniunii Populare Maghiare 1944–1953], II, Miercurea Ciuc, Pallas-
Akadémia, 2005, p.113–118; vezi şi proiectul de aderare a MADOSZ la PCR din 6
octombrie, în Világosság [Lumina], 20 octombrie 1944, precum şi dispoziţiile Comisiei
Centrale de Organizare a UPM din 3 noiembrie 1944 referitoare la reglementarea
problemelor politice şi organizatorice în Bányai László hagyatéka [Moştenirea László
Bányai], Magyar Országos Levéltár [Arhivele Naţionale Maghiare] (în continuare:
ANM), XIX-J-1-l (1945–1958), cutia (în continuare c.) 1. d., 1/b., nr. înreg. 1/1944, f.n.
19
Népi Egység, Cuvântarea lui Gyárfás Kurkó şi László Bányai la consfătuirea din 22
octombrie 1944.
20
Világosság, 15 mai 1945.
121
„servicii de reclamaţii”, iar abuzurile săvârşite de cei din aparatul de

stat au contribuit la creşterea nemulţumirilor maghiarilor.
Circulara emisă la 3 august 1945 de către Biroul Executiv
Naţional al UPM atestă faptul că, nici de această dată, conducerea
politică nu a reuşit să-şi reevalueze punctul de vedere:
„Centrul nostru veghează cu cea mai mare atenţie asupra
rezolvării problemelor pe care le au maghiarii, dar nu putem să
facem abstracţie de faptul că aceasta trebuie să se petreacă de fiecare
dată prin consolidarea democratică şi nu invers. Orice agitaţie şi
nemulţumire care se răsfrânge în exterior reprezintă o formă de
colaborare cu duşmanul, ceea ce duce la deteriorarea relaţiilor dintre
organizaţia noastră şi democraţia română. Fără îndoială, acest lucru
este un atentat împotriva conaţionalilor noştri”. 21
Din citatul de mai sus reiese clar că UPM nu se poate îndoi de
puterea statului şi nu se poate manifesta împotriva guvernului; nu-şi
asumă responsabilitatea, ci, în locul acesteia, îşi fabrică o imagine
iluzorie a duşmanului. UPM e de părere că motivul greşelilor trebuie
căutat în „firul de praf ajuns în mecanism”, care nu este altceva decât
„opera reacţiunii”. UPM cere societăţii maghiare să contribuie la
demascarea „imobilizatorilor democraţiei”, solicitând acelaşi lucru şi
presei maghiare. 22
Afirmaţiile de mai sus ale lui Kurkó au fost rostite după
consfătuirile de la Bucureşti, în raportul 23 său prezentat la Teatrul de
21
ANDJ Cluj, Fondul 28, Organizaţia Judeţeană UPM Turda, 1945–1950 (în continuare:
UPM Turda), dos. 1/1945, f.139. Despre această politică „de botniţă”, Károly Kós scria
astfel: „Astăzi, când faţă de trecutul în care sufeream asuprirea, ne lăudăm cu
libertatea pentru care am luptat, manifestarea criticii îndreptăţite este mai interzisă şi
mai periculoasă ca oricând. Cel care îndrăzneşte să critice este bănuit de fascism şi
este înlăturat ori chiar trimis în judecată”. (Scrisoarea lui Károly Kós adresată lui
István Lakatos în data de 16 septembrie 1945). Atunci, Károly Kós era preşedintele
organizaţiei judeţene UPM Cluj, iar István Lakatos avea funcţia de preşedinte al
Consiliului Naţional Maghiar al Partidului Social Democrat Român. Scrisoarea poate fi
găsită în vol. Kós Károly levelezése [Corespondenţa lui Károly Kós], volum îngrijit,
introducere şi note de Péter Sas, Budapesta, Mundus, 2003, p.386.
22
Világosság, 8 septembrie 1945.
23
Cronicile apărute despre consfătuiri: Világosság, 10 septembrie 1945, p.17.
122
Vară din Cluj [după al Doilea Război Mondial această clădire a fost
dată în folosinţa trupelor maghiare – M.Z.N.], în care a precizat din
nou: „Să fim conştienţi că, în măsura în care se va adânci democraţia
în ţara noastră, vor fi mai strânse relaţiile naţionalităţilor
conlocuitoare şi va progresa egalitatea în drepturi la nivel
naţional”. 24
Deşi cronicile apărute pe prima pagină a ziarelor prezentau
cu titluri uriaşe rapoartele pline de promisiuni de susţinere pentru
guvern, 25 numai delegaţia – deosebit de numeroasă – care a luat
parte la conferinţă a luat act de refuzul şi pretextele politice invocate
de guvern şi de FND faţă de argumentele juridice aduse de UPM. De
pildă, Vasile Luca, 26 din raţiuni politice, nu era de acord cu
propunerea UPM de a rezolva problema penuriei de profesori de la
Universitatea Bolyai (recent înfiinţată) prin angajarea la catedră a
unor cetăţeni maghiari rămaşi aici ori întorşi după 1945. După
părerea sa, spre deosebire de Ungaria, „Ardealul are tradiţii mai vechi
în ceea ce priveşte democraţia”, aşadar, din punct de vedere politic,
„intelectualii transilvăneni sunt incomparabili cu colegii lor din
Ungaria”. 27
Şedinţa Comitetului central de reorganizare, care a avut loc
în noiembrie 1945 la Târgu Mureş, s-a încheiat din nou cu victoria
taberei celor ce proclamau întâietatea democraţiei. În declaraţia
adoptată la consfătuire, până şi problema graniţelor a fost
24
Idem.
25
Világosság, 27 august 1945, pe pagina de gardă: „A avut loc o reuniune comună
între membrii guvernului şi delegaţiile Uniunii Populare Maghiare”; subtitlurile:
Gyárfás Kurkó, Őszintén fogunk beszélni [Vom fi sinceri]; László Luka, A romániai
magyarság égető kérdéseit többé nem lehet elodázni [Problemele arzătoare ale
maghiarilor din România nu mai suportă amânare].
26
În interiorul PCR, László Luka (Vasile Luca), membru al centrului de putere restrâns
al partidului, era referentul pe probleme maghiare.
27
Arhivele Naţionale Bucureşti (în continuare: ANB), Fondul 2348, CC al PCR, dos.
125/1945, f.7.
123
subordonată „consolidării democraţiei”. 28 În fapt, loialitatea

minorităţii maghiare, exprimată în declaraţie, putea fi considerată,
pe de o parte, un semnal către lumea exterioară, deoarece prin acest
gest politic, în numele întregii societăţi maghiare, UPM şi-a
manifestat fidelitatea faţă de un guvern care, după 20 august 1945,
nu a fost recunoscut nici de marile puteri anglo-saxone, nici de regele
Mihai I (nici chiar de societatea română); pe de altă parte, în numele
comunităţii maghiare din România, UPM şi-a pierdut de bunăvoie
dreptul la autodeterminare.25a Nu în ultimul rând, prin declararea
implicită a inviolabilităţii graniţelor, a ajutat guvernul Groza,
deoarece a dovedit „angajarea sa din punct de vedere naţional”.
Decizia luată la sesiunea Comisiei centrale din Târgu Mureş a
adus la suprafaţă şi existenţa unor curente din interiorul UPM. Cei
care au câştigat lupta n-au obţinut însă consolidarea unităţii
democratice din sânul comunităţii maghiare, ci tocmai contrariul, şi-
au dovedit loialitatea faţă de guvern şi PCR. Din acest motiv, s-a
declanşat un proces prin care tot mai mulţi – atât conducerea, cât şi
membrii UPM – au pus sub semnul întrebării eficienţa sistemului
democratic referitor la politica faţă de maghiari, îndoindu-se chiar şi
de corectitudinea tacticii UPM de până atunci.
Critica sistemului democratic
Având în vedere noua teză fundamentată pe dialectica

marxistă, 29 pentru a garanta egalitatea în drepturi, puterea de stat
28
În ceea ce priveşte propaganda UPM, separarea democraţiei de egalitatea în drepturi
poate fi considerată forţată, deoarece definiţia clasică a democraţiei conţine deja
egalitatea în drepturi.
25a
În propaganda comunistă din perioada interbelică, dreptul la autodeterminare era
legat de cerinţele de separare teritorială. Este adevărat însă că, în ceea ce priveşte
minoritatea maghiară din Ardeal, în anii ’30 nu se mai solicita decât totala egalitate în
drepturi. Despre acest lucru, vezi mai pe larg Ildikó Lipcsey, A román kommunista párt
a nemzetiségi kérdésről [Partidul Comunist Român despre problema naţionalităţilor], în
Tiszatáj, 1987, nr. 9, p.79–98.
29
În raportul de activitate al organizaţiei UPM Turda pe luna februarie 1946 poate fi
citit: „Democraţia trebuie să dea şi nu să ia cele existente. […] Un popor care luptă
124
democratică trebuia să revizuiască buna funcţionare a propriilor

instituţii, iar acest tip de autocritică ar fi servit – evident – pe mai
departe consolidării democratice. Aşadar, nu a schimbat strategia
politică UPM. Adoptând o nouă tactică în ceea ce priveşte politica
minoritară, UPM a colaborat în continuare cu partidele
„democratice”. Acest lucru corespundea cerinţelor realităţii,
deoarece, în timp ce lărgirea organizaţiei a eşuat, 30 în privinţa
rezolvării nemulţumirilor economice ale maghiarilor (reforma
agrară, cooperativele, legea CASBI etc.) nu s-au realizat progrese nici
în negocierile purtate cu FND la începutul lunii decembrie 1945, nici
cu ocazia noilor tratative începute cu guvernul român, deşi guvernul
a fost recunoscut de marile puteri anglo-saxone, iar viaţa politică
internă s-a stabilizat.
Noua tactică a fost declarată public
la consfătuirea de la Braşov a Comisiei centrale a UPM din martie
1946. 31 Probabil cuvântarea de deschidere a preşedintelui
organizaţiei, Gyárfás Kurkó, a avut un efect de atenţionare, acesta
punând sub semnul întrebării politica faţă de naţionalităţi a
pentru libertate nu poate separa propria libertate de cea a celorlalte popoare cu care
convieţuieşte. [Libertatea poporului român de cea a maghiarilor din România –n.a.].
Prin prisma dialecticii istorice poate fi observat faptul că, acolo unde în decursul
istoriei au fost săvârşite aceste greşeli, proletariatul şi-a săpat propriul mormânt”.
ADJN Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.56.
30
La începutul anului 1946, în vederea lărgirii bazei sociale, conducerea UPM a
întreprins negocieri cu conducerea instituţiilor culturale şi economice, precum şi cu a
bisericilor maghiare, dar această încercare a eşuat. Revízió vagy autonómia? Iratok a
magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947) [Revizie sau autonomie?
Documente despre istoria relaţiilor româno–maghiare (1945–1947)], ed. Mihály Fülöp,
Gábor Vincze, Budapest, Fundaţia Teleki László, 1998, p.145, şi MOL
Külügyminisztérium iratai [ANM, Documentele Ministerului de Externe], România,
admin., XIX-J-1-k, c. 18., 16/b., nr. înreg. 376/pol/1946, f.n.
31
Acest lucru era accelerat şi de rapoartele primite de la organizaţiile din provincie,
deoarece se vehicula ideea că „rezolvarea problemelor poporului se află în strânsă
legătură cu succesul activităţii organizatorice şi de popularizare, deoarece, dacă nu
pot fi înregistrate degrabă rezultate, din cauza nemulţumirilor existente, încrederea
organizaţiei în conducere va fi zdruncinată, iar propaganda noastră democratică va fi
luată în râs tocmai acum, la pregătirea unei campanii electorale”. Raportul de
activitate al organizaţiei UPM Turda pe luna februarie 1946, ANDJ Cluj, UPM Turda,
dos. 1/1946, f.56.
125
regimului democratic aflat la putere. După cum a afirmat oratorul:

„Naţionalităţile şi cetăţenii cinstiţi nu pot fi lipsiţi de drepturile lor în
numele democraţiei” [sublinierea autorului]. 32 Kurkó consideră că
atitudinea „sănătoasă şi critică” a maghiarilor – manifestată în spirit
„democratic” faţă de guvern – este corectă, deoarece în felul acesta
este susţinută „democraţia progresistă”. Dacă nu se adoptă un astfel
de comportament – afirmă preşedintele – „devenim complicii
reacţiunii care vrea să atace guvernul din spate. […] dacă trebuie, noi
vom apăra democraţia şi cu preţul vieţii, dar o şi criticăm, deoarece
vrem s-o facem mai sănătoasă” [sublinierea autorului]. 33
Aceste afirmaţii au întărit tabăra celor care doreau o
protecţie mai eficientă a drepturilor, 34 precum şi pe a celor care
criticau şi cereau socoteală Uniunii Populare Maghiare în legătură cu
activitatea ei de până atunci privind apărarea drepturilor, 35 ceea ce
nu însemna însă că grupul care adopta tactica adversă ar fi depus
armele. Poziţia grupului care aşeza în prim-plan democraţia a fost
apărată tocmai de cel care conducea activitatea comisiei juridice,
Lajos Takáts, deoarece, după părerea sa, „există probleme pe care le
considerăm juste, totuşi nu reuşim să-i convingem nici măcar pe cei
de la FND. Într-un sistem democratic, dacă majoritatea este de altă
32
Brassói gyűlésünk és határozatai. Beszámoló az MNSZ százas intézőbizottságának
1946. március 18–20. napján tartott értekezletről [Adunarea noastră de la Braşov şi
hotărârile acesteia. Raportul Comisiei Administrative „de o sută” a UPM referitor la
consfătuirile din 18–20 martie 1946], Cluj, Comisia Centrală a UPM, 1946, p.11.
33
Idem.
34
Delegatul din Zalău, Ferenc Enyedi, consideră că populaţia satului se îndepărtează
de UPM, din cauză că nu au fost rezolvate problemele legate de pământ; totodată,
crede că sătenii evită să intre în organizaţia UPM nu pentru că „nu vor, ci din cauza că
au o situaţie grea”. Bányai László hagyatéka, ANM, XIX-j-1-l (1945–1958), c. 1, 1/g., f.n.
35
Unul dintre vorbitori era de acord cu expunerea sinceră a lui Géza Nagy despre
învăţământul cu predare în limba maternă, deoarece considera că „a făcut mai bine că
a spus lucrurilor pe nume, decât responsabilul nostru economic, care, deşi este aici, nu
zice nimic”. Referitor la acest lucru, un alt delegat a menţionat: „Dacă am fi fost
pesimişti şi în legătură cu problemele economice, poate am fi reuşit să obţinem
rezultate mai bune”. Idem.
126
părere, pentru moment nu pot fi formulate reproşuri” [sublinierea

autorului]. 36
Controverse mult mai apreciabile au fost stârnite de articolul
lui Kurkó, publicat în cele două cotidiene centrale ale UPM,
Világosság şi Népi Egység. 37 Începând încă din titlu, lucrarea atrage
atenţia că Democraţia nu poate învinge prin compromis
[Megalkuvással nem győzhet a demokrácia]. 38 În acest articol, Kurkó
pune sub semnul întrebării credibilitatea PCR şi a guvernului şi
disponibilitatea lor pentru parteneriat, criticând din nou tăios
sistemul democratic: „Democraţia noastră doarme. Ea trebuie trezită
[...]. Legile aduse şi menţinute la modul limitat şi conform principiului
exclusivist înseamnă compromis şi, prin compromis, democraţia nu
va putea învinge niciodată”. 39 Printr-o astfel de critică a sistemului,
Kurkó s-a opus poziţiei oficiale a PCR. Reacţia din partea partidului a
demonstrat că UPM nu putea avea iniţiativă politică nici măcar în
ceea ce priveşte ideologia politicii minoritare.
La sediul din Cluj al partidului, lui Miron Constantinescu,
delegatul central al PCR, i-a revenit sarcina de-a critica articolul lui
Kurkó, care „a dat apă la moara reacţiunii” şi „a susţinut reacţiunea
engleză”. 40 Cazul a avut şi consecinţe personale, întrucât Kurkó – ca
membru al PCR – a trebuit să-şi facă autocritica, în care a motivat
36
Idem.
37
Világosság, 1 aprilie 1946; Népi Egység, 4 aprilie 1946.
38
Diferenţa nu poate fi sesizată decât atunci când se compară conţinutul cu articolul
lui László Bányai, apărut în cotidianul Világosság, în 5 noiembrie 1945, sub titlul: A
nemzetiségi kérdés – a demokrácia kérdése [Problema naţionalităţii este cea a
democraţiei], ori cu Declaraţia Comitetului Executiv Central al UPM, apărută tot în
Világosság, în 11 februarie 1946.
39
Világosság, 1 aprilie 1946.
40
Societatea Muzeului Ardelean, Manuscrise, Fondul personal János Demeter,
declaraţia unei persoane necunoscute la 3 iunie 1946. Era nevoie de intervenţia PCR,
deoarece masele de naţionalitate maghiară, în special intelectualii, au presupus că
Gyárfás Kurkó „a scris articolul cu ştiinţa şi permisiunea partidului”. Participanţii la
consfătuirea care a avut loc la sediul partidului din Cluj au fost: Gyárfás Kurkó, Edgár
Balogh, László Bányai, Szákai (?), Miklós Goldberger, Miron Constantinescu, Al.
Drăghici, Vaida Vasile, Pop (?), Adorian (?),Gyula Simó şi Sándor Jakab. Minorităţi
etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1965), ed. cit.,
p.351.
127
„declaraţia sa eronată” prin faptul că nu s-au rezolvat prejudiciile

aduse maghiarilor. 41
În pofida acestui fapt, la cel de-al doilea Congres (28–30 iunie
1946), care a avut loc la Odorheiu Secuiesc, Kurkó a criticat şi mai
deschis guvernul, menţionând totodată că noua tactică a generat
conflicte nu doar printre aliaţii UPM, ci a dus la tensiuni şi în
interiorul organizaţiei:
„Deşi în rândurile noastre au existat controverse grave, nu ne
puteam teme de discuţiile cu propriii noştri aliaţi şi membri ai
propriului guvern. Noi acceptăm democraţia aşa cum este aceasta,
într-o formă primitivă (Aşa este!). Democraţia însă nu există, ci doar
posibilitatea ca s-o realizăm (Aşa este!), iar dacă în această edificare
democratică au existat devieri dintr-o parte sau alta, noi trebuie să
atragem atenţia asupra lor şi să le echilibrăm, ca drumul să fie drept
şi corect. Între timp însă, dacă trebuie, ne vom bate între noi pentru
dreptate şi acelaşi lucru îl vom face şi cu propriii noştri aliaţi şi nu ne
supărăm din această cauză nici noi, şi nici ei nu pot fi ofensaţi. Cea
mai puternică armă a democraţiei este adevărul pur. Noi spunem
ceea ce ne doare în faţă şi nu unul în spatele celuilalt. Toate
necazurile şi greutăţile au venit din partea reacţiunii, ceea ce a fost
normal, şi nici nu ne-am supărat, dar când neînţelegerile provin din
propriile noastre rânduri, atunci trebuie totuşi să atragem atenţia
asupra lor, ca, strângând rândurile, să putem fi mai dârji, mai
combativi şi mai rezistenţi faţă de asuprirea reacţiunii”. 42
41
ANB, CC al PCR. Cancelarie, dos. 296/1945, f.2–3, f.n.
42
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJ Mureş), Fondul
599, Colecţia de documente ale Muzeului din Târgu Mureş, dos. 545/1946, f.12–13. La
consfătuirea profesorilor clujeni din august 1946, Kurkó a afirmat: „Noi trebuie să fim
democraţi şi buni maghiari! Nu-mi poate cere nimeni să-mi neg propriul neam”;
Világosság, 5 septembrie 1946.
128
Elaborarea sistemului de apărare a intereselor

minorităţilor naţionale
Din cele abordate mai sus reiese faptul că, în timpul

convorbirilor care au avut loc cu guvernul şi reprezentanţii FND,
măsurile reparatorii referitoare la extinderea drepturilor şi la
prejudiciile suferite de minoritari au devenit subiectul unor
negocieri. 43 În cazul lezării drepturile minorităţilor, considerentele
politice au ajuns pe primul plan, neglijându-se procedurile legale. 44
La nivel local, reprezentanţii UPM au avut aceeaşi experienţă, 45 ceea
ce, pe de o parte, i-a dezamăgit, 46 pe de altă parte, i-a îndemnat la
43
Potrivit părerii lui Artúr Balogh, în cazul luptei naţionalităţilor nu pot fi confundate
„dreptul şi politica”. Cf. Kisebbségi jogok és azok védelme Romániában [Drepturile
minoritare şi apărarea lor din România], în vol. Artúr Balogh, Jogállam és kisebbség
[Statul de drept şi minoritatea], ed. Fábián Ernő, Cluj-Napoca, Kriterion, 1997, p.223.
44
Această situaţie era bine reflectată prin prisma aprecierilor făcute pe marginea
statutului de drept al maghiarilor din Ardeal refugiaţi la evacuare ori al cetăţenilor
mutaţi după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena în Transilvania şi rămaşi pe loc şi
după plecarea administraţiei maghiare: „Ministrul Justiţiei, Pătrăşcanu, a afirmat
[referire la cuvântarea lui Pătrăşcanu rostită la Cluj în iunie 1945 – n.a.] că cei care au
ajuns pe teritoriul Ardealului după Arbitrajul de la Viena şi încă se mai găsesc aici sunt
fascişti. Aşadar, maghiarii ardeleni care au plecat la evacuare sunt fascişti din cauza că
s-au refugiat, iar maghiarii veniţi după 1940 din Ungaria, care la evacuare nu au
plecat, sunt fascişti deoarece au rămas aici. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie.” Memoriul
cetăţenilor maghiari rămaşi în Ardeal angajaţi ai poştei, înaintat ministrului maghiar
al Comerţului şi Telecomunicaţiilor la 29 august 1945; MOL Külügyminisztérium
iratai, România admin., XIX-J-1-k, c. 18., 16/a. nr. înreg. 32155/pol/1945, f.n.
45
La adunarea din 17 decembrie a Comisiei economice din judeţul Turda, preşedintele
comisiei şi-a manifestat nemulţumirea faţă de faptul că delegatul maghiar al Comisiei
agrare judeţene a luat atitudine împotriva prejudiciilor suferite de ţărănimea mijlocie,
care reprezenta majoritatea societăţii maghiare, şi a exproprierii pe nedrept a familiilor
istorice maghiare: „Ce vrei dumneata, ai venit aici ca să devii portavocea burghezilor?”
Raportul Comisiei economice a UPM din judeţul Turda din 18 decembrie 1945. ANDJ
Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946. f.33–34. În raportul din luna martie al organizaţiei
judeţene Turda s-a afirmat: „În Comisia politică şi a reformei agrare a comitatului,
preşedintele UPM a fost ameninţat şi i s-a pus în vedere un proces” (Ibidem, dos.
1/1946. f.73). Din raportul din luna septembrie 1946 al organizaţiei din judeţul Turda
se poate afla şi faptul că PCR şi Frontul Plugarilor au solicitat din partea UPM ca
persoanele considerate „inamici prezumaţi” să-şi se recupereze pământurile doar
până la 10 pogoane (Ibidem, dos. 1/1946. f.170).
46
József Fodor, membru în Comisia agrară, şi-a dat demisia din această funcţie,
deoarece credea că „împotriva hotărârilor ce subminau fundamental existenţa
maghiarilor” nu poate lupta pentru a obţine reparaţii ale drepturilor lezate. În ceea ce
129
revendicări în privinţa elaborării unor noi regulamente juridice.

Conducerea politică a UPM a trebuit să observe şi faptul că membrii
organizaţiei – guvernarea română şi chiar şi aliaţii lor de stânga –
înţeleg în mod diferit noţiunea egalităţii în drepturi. Odată cu victoria
lui Kurkó la şedinţa Comisiei administrative a UPM de la Braşov, a
fost pusă pe tapet concepţia potrivit căreia egalitatea în drepturi
presupune un sistem precis de apărare a intereselor minoritare,
sistem care, cu timpul, va putea deveni parte organică a sistemului
juridic de stat.
Protecţia drepturilor maghiarilor prin obţine-

rea garanţiilor internaţionale
Poziţia oficială a UPM era univocă în această problemă. Au

fost respinse noile garanţii internaţionale asemănătoare tratatelor de
ocrotire a drepturilor minoritare, adoptate după Primul Război
Mondial, aşteptându-se asigurarea egalităţii în drepturi a
minorităţilor doar din partea unei singure mari puteri: Uniunea
Sovietică. Potrivit convingerii marxiste de care dădeau dovadă, în
timp ce „marile puteri imperialiste” au subordonat propriilor interese
meschine apartenenţa Ardealului, pentru „maghiarii asupriţi din
Transilvania” libertatea a fost adusă de Armata Roşie. Uniunea
Sovietică reprezenta modelul elocvent pentru a arăta că „cheia
rezolvării odată şi pentru totdeauna a problemei naţionalităţilor se
află exclusiv în interiorul societăţii socialiste”. 47 În acest context
priveşte recuperarea proprietăţilor, nu avea nicio speranţă: „Când nu există nici un alt
motiv, în lipsa unui temei legal este de ajuns că nu poate fi restituită maghiarilor nici o
proprietate”. Raport prezentat la adunarea din 22 februarie al Comitetului Executiv al
UPM judeţului Turda. (ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946. f.212–217). Despre
funcţionarea organizaţiei UPM din judeţele Cluj şi Turda, secţiunea satelor, vezi
lucrarea de licenţă a lui Tamás Sárándi: Az MNSZ és helyi szervezetei, Kolozs és Torda
megye [UPM şi organizaţiile acesteia la nivel local, judeţul Cluj şi Turda], Manuscris,
Institutul de Istorie-UBB Cluj-Napoca.
47
Declaraţia lui János Demeter, vicepreşedinte al UPM, la publicarea volumului său
despre problema minoritară, în Világosság, 25 martie 1945.
130
trebuie interpretate şi referirile făcute de unii conducători ai UPM la

schimbul de telegrame dintre Stalin şi Groza. În prima perioadă a
trimiterii telegramelor, politicienii UPM din Transilvania de Nord
considerau acest gest un punct de referinţă asemănător cu hotărârea
de la Alba Iulia ori cu clauzele Convenţiei pentru protecţia
minorităţilor naţionale, exact la fel ca în cazul elitei politice maghiare
din perioada interbelică. Trebuie spus însă că referinţele lor erau la
fel neizbutite ca şi în perioada dintre cele două conflagraţii mondiale.
Populaţia maghiară din Cluj aflase deja cu câteva zile înainte – cu
ocazia adunării din 13 martie 1945 48 pentru sărbătorirea revenirii
administraţiei române – de existenţa telegramelor. Vişinski, adjunct
al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, a rostit o cuvântare
la şedinţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri de la Cluj, subliniind
încă de atunci importanţa acelei zile şi menţionând faptul că –
potrivit convingerilor lui –, prin schimbul de telegrame dintre Groza
şi Stalin, guvernul român „s-a angajat de partea principiilor egalităţii
în drepturi a naţionalităţilor”. 49 În urma acestor evenimente,
politicienii maghiari şi conducerea bisericilor maghiare, invitaţi la
consfătuire, au interpretat telegramele astfel: în ceea ce priveşte
reglementarea statutului juridic al minorităţilor naţionale, maghiarii
din Transilvania pot avea şi pe mai departe încredere în susţinerea
Uniunii Sovietice. Schimbul de telegrame a fost considerat de
maghiari drept o convenţie internaţională care garantează drepturile
minoritare. 50 Având în vedere acest lucru, în Memorandumul din 24
48
„Noul guvern […] garantează […] instaurarea ordinii şi liniştii de pe teritoriul
Ardealului, asigurarea drepturilor naţionalităţilor minoritare […]” Orosz–magyar
fegyverszüneti egyezmény [Convenţia de Armistiţiu maghiaro–sovietică], Cluj, Józsa
Béla Atheneum, 1945, p.11.
49
p.70–71.
50
Teofil Vescan, co-preşedinte al Comitetului Executiv al Frontului Naţional Democrat
din Transilvania de Nord (în continuare: CE al FND din TN) a prezentat tot aici
Memorandumul Comitetului Executiv al FND din Transilvania de Nord, în care se
cerea recunoaşterea autorităţii comitetului, consultarea sa prealabilă în cazul unor
dispoziţii legate de problemele din Ardealul de Nord, respectarea principiul
proporţionalităţii naţionale în cazul funcţionarilor din administraţie, modificarea
131
martie 1945, referitor la problema asigurării utilizării limbii materne

în toate domeniile, filiala UPM din Transilvania de Nord a luat poziţie
contra guvernului tocmai pe baza schimbului de telegrame. În
lumina afirmaţiilor filialei UPM din Transilvania de Nord, „aceste
documente – convenţii internaţionale (sic!) – garantează şi în
continuare în rândul minorităţilor naţionale dreptul la utilizarea
limbii materne ca limbă oficială”. 51
Evident, schimbul de telegrame nu poate fi considerat o
sursă juridică. Cel mult, putea fi folosit ca un mijloc de impunere
împotriva guvernului cu ocazia negocierilor, ceea ce n-a fost făcut de
către politicienii UPM, cel puţin potrivit cercetărilor noastre. Poziţia
conducerii superioare unite a UPM se reflecta prin prisma discursului
lui Gyárfás Kurkó, rostit în ziua deschiderii primului Congres al UPM.
Preşedintele confirmat în funcţie a considerat că schimbul de
telegrame este o garanţie a bunăvoinţei guvernului român şi a
Uniunii Sovietice şi nu un punct de pornire a negocierilor: „Noi
credem că nu avem nevoie de o mai puternică garanţie şi
convenţie”. 52
În timp ce, încetul cu încetul, schimbul de telegrame a fost
dat uitării, la aflarea veştilor tot mai dezamăgitoare despre mersul
tratativelor de pace de la Paris, unii politicieni cu rang înalt ai UPM
au considerat că, în lipsa spaţiului de mişcare, în locul UPM, guvernul
maghiar va trebui să ceară codificarea drepturilor minorităţii
maghiare. Un reprezentant „al conducerii centrale UPM cu cele mai
radicale concepţii de extremă stânga” 53 a avut o discuţie în
Statutului naţionalităţilor conform principiilor care se regăsesc în Memorandumul

UPM, precum şi înfiinţarea unui secretariat de stat de „reanexare” pe lângă Preşedinţia
Consiliului de Miniştri, ai cărui membri ar fi fost desemnaţi de Comitetului Executiv al
FND din Transilvania de Nord. În Memorandum, telegrama lui Stalin era considerată o
garanţie: „Restituirea Transilvaniei de Nord administraţiei române s-a petrecut ţinând
cont de anumite condiţii care, dacă nu pot fi împlinite, ar putea produce chiar
probleme de politică externă”; Ibidem, p.74.
51
Ibidem, p.81.
52
53
MOL, Külügyminisztérium iratai, România, admin., XIX-J-1-k. c. 18., 16/b., nr. înreg.
898/pol/1946, f.n. Nu s-a reuşit identificarea persoanei.
132
particular cu un membru al misiunii politice maghiare de la

Bucureşti, la începutul lunii aprilie 1946. În cadrul acesteia, a
menţionat, printre altele, că atitudinea guvernului maghiar în
decursul tratativelor de pace este următoarea: „Cere garanţii în ceea
ce priveşte egalitatea drepturilor minorităţilor, obţinând îndeplinirea
acestora prin constrângerea României cu ajutorul forurilor
internaţionale”. 54
La nivelul conducerii UPM, părerile erau diferite. Gruparea
cea mai apropiată faţă de PCR şi-a prezentat poziţia în legătură cu
asigurarea internaţională a drepturilor minorităţilor în presa
minoritară aflată sub controlul PCR. După ce, la sesiunea de lucrări a
Consiliilor de Miniştri ai Afacerilor Externe din 7 mai 1946, au fost
restabilite graniţele româno–maghiare din 1940, László Bányai,
membru al Biroului Executiv Naţional al UPM, a afirmat în paginile
cotidianului Világosság că insuccesul garanţiilor internaţionale în
apărarea drepturilor minoritare erau exemplificate de istorie,
deoarece acestea – în primul rând – „sunt dependente de existenţa
raporturilor de putere ale politicii interne”. 55 Cu ocazia convorbirilor
purtate la începutul lunii mai cu membrii reprezentanţei diplomatice
maghiare la Bucureşti, Bányai „a desemnat consolidarea democraţiei
în România ca garanţia supremă a asigurării drepturilor minoritare”,
iar în vederea evitării unei competiţii din partea marilor puteri, „ar
considera mai corect, – a transmis diplomatul maghiar – şi împreună
cu el toată conducerea UPM, dacă Uniunea Sovietică ar putea fi
însărcinată, într-o formă oarecare, cu asigurarea drepturilor
minorităţii maghiare”. 56
În cadrul disputelor purtate asupra proiectului de lege a
naţionalităţilor minoritare, la Congresul de la Odorheiu Secuiesc au
existat şi păreri potrivit cărora viitorul maghiarilor nu ar trebui
54
Idem.
55
56
1947), ed. cit., p.200.
133
subordonat capriciilor schimbătoare şi nesigure ale raporturilor de

putere din sfera politică internă. Astfel, unul dintre delegaţi avea
convingerea că rezolvarea corectă a situaţiei s-ar produce „dacă
înţelegerea cu statul român ar putea fi legată de garanţiile oferite de
marile puteri”. 57 Probabil majoritatea participanţilor erau de acord în
această problemă, – cel puţin potrivit celor consemnate în procesul-
verbal – dând glas convingerii lor prin exclamaţii precum: „Îl
votăm!”. 58
În pofida acestui fapt, la congres nu a fost adoptată nicio
hotărâre în care ar fi fost revendicate garanţiile internaţionale în
apărarea drepturilor minorităţilor. Renunţarea la această posibilă
bază internaţională de referinţă pentru revendicări era motivată de
unii participanţi la congres prin faptul că, datorită adoptării
proiectului de lege referitor la minorităţile naţionale, au fost
anticipate hotărârile de reglementare a drepturilor minoritare de la
Conferinţa de Pace. 59 (Se presupunea că reglementările din partea
României le vor depăşi oricum pe cele internaţionale). La congres s-
au încheiat definitiv convorbirile, prin victoria grupului care cereau
legiferarea internă a drepturilor minorităţilor naţionale.
Legea minorităţilor naţionale
În România, problema minorităţilor a apărut în toamna

anului 1944, fiind o chestiune administrativă şi de siguranţa statului,
şi abia mai târziu, depăşind acest cadru, s-a transformat într-o
57
ANDJ Mureş, Fond 599, dos. 545/1946, f.17.
58
Idem.
59
Vezi cuvântarea rostită de Géza Nagy. MOL Külügyminisztérium iratai, România,
admin., XIX-J-1-k. c. 18., 16/b., nr. înreg. 1890/pol/1946, f.n., precum şi raportul la
şedinţa din 6 iulie 1946 a Comisiei centrale a UPM din judeţul Turda, prezentat de
delegatul congresului, Béla Benda (ADJN Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.118–119).
Guvernul maghiar a încercat într-adevăr să obţină adoptarea unui act normativ
privind minorităţile. Vezi Mihály Fülöp, A befejezetlen béke. A Külügyminiszterek
Tanácsa és a magyar békeszerződés [Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor de Externe
şi Tratatul de pace cu Ungaria], Budapesta, Héttorony, 1994, p.159–165.
134
problemă internaţională şi un mijloc de luptă pentru putere în

politica internă. Din aceste motive, reglementările juridice şi
jurisprudenţa minorităţilor – la fel ca şi soarta Statutului
minorităţilor naţionale – nu pot fi interpretate decât în acest context.
În pofida faptului că Statutul Naţionalităţilor, apărut la 7 februarie
1945, poate fi considerat un pas uriaş faţă de situaţia anterioară,
acesta nu împlinea nevoile existente. În ceea ce priveşte extinderea
drepturilor, Statutul a adus un progres doar în condiţiile existente în
Ardealul de Sud, în timp ce în Transilvania de Nord, aflată sub
administraţia militară sovietică, drepturile naţionalităţilor erau mult
mai bine asigurate. În paginile cotidianului Erdély [Ardealul],
politicienii social-democraţi din Transilvania de Nord au formulat
deja în decembrie 1944 serioasele lor îndoieli asupra proiectului de
Statut. 60
Organizaţia UPM din Transilvania de Nord a criticat Statutul
Naţionalităţilor şi după revenirea administraţiei române din 6 martie.
Contrar reglementărilor aduse de Statut, prin decretul de lege emis la
începutul lunii aprilie 1945, în vederea realizării unităţii juridice pe
teritoriul ţării, 61 în administraţie n-a fost recunoscută decât limba
română. De aceea, organizaţia judeţeană din Cluj a UPM a cerut
Ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, la 22 aprilie 1945, să
abroge ordinul 847/1945 referitor la utilizarea limbii materne (emis
de prefectul judeţului Cluj în februarie 1945). 62 Cererea a fost
motivată prin faptul că Statutul Naţionalităţilor nu a reglementat în
mod corespunzător utilizarea limbii în administraţia oficială şi
justiţie. Cea mai însemnată lipsă a acestei norme juridice era
60
Erdély, 25 decembrie 1944.
61
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség történelmi kronológiája 1944–1953
[Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România 1944–1953], Budapesta–
Szeged, 1994, p.28.
62
Articolul 3 din Lege prevede: „Pe teritoriul oraşului şi judeţului Cluj, limba oficială
este cea maghiară şi cea română”. Reglementare publicată de A nemzetiségek
egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal [Pe calea egalităţii în
drepturi a naţionalităţilor. Convorbirea lui Rudolf Joó cu János Demeter], Budapesta,
Kossuth, 1983, p.119–129.
135
reprezentată de faptul că „nu prescrie nici un fel de sancţiuni în cazul

încălcării reglementărilor”. 63
Primul punct al Hotărârilor adoptate la Conferinţa UPM din
mai 1945 a atras de asemenea atenţia asupra acestor lipsuri ale legii
naţionalităţilor şi, în spiritul memoriului înaintat de organizaţia
judeţeană din Cluj, s-a solicitat aplicarea într-un mod cât mai extins
a utilizării limbii naţionalităţilor. 64 Evenimentele săptămânilor
următoare arată însă că, din motive tactice ori la presiuni externe,
conducerea UPM şi-a schimbat punctul de vedere. A încercat să
obţină remedierea nedreptăţilor prin tratative şi consultări, înaintând
totodată şi nenumărate memorii. 65
Eşecul şi criza internă de legitimare, apărute din cauza
Hotărârii de la Târgu Mureş, au impus organizaţiei revizuirea tacticii
precedente. Alături de schimbările ideologice deja amintite, politica
„de extindere” iniţiată în prima parte a anului 1946 şi recunoaşterea
drepturilor colective ale maghiarilor formau bazele noii tactici.
Disputele ieşite la iveală datorită interpretării drepturilor colective
(menţionarea limitelor acestora) au adâncit în continuare rupturile
din interiorul organizaţiei.
În situaţia politică dată, László Bányai şi cercul său au
considerat că autonomia teritorială este un obiectiv realist pentru
maghiarii din enclava compactă a Ţinutului Secuiesc, iar maghiari
dispersaţi aspirau la asigurarea „drepturilor individuale”. 66 János
Demeter, Gyárfás Kurkó şi mulţi alţii erau de părere că trebuia
întărită funcţia UPM legată de dreptul public (de autoguvernare) şi
63
p.85.
64
A Romániai Magyar Népi Szövetség határozatai a Kolozsvárt 1945.május 6–13. között
megtartott országos nagygyűlésen. Kiadja a Központi Intézőbizottság [Hotărârile Uniunii
Populare Maghiare la Adunarea Generală Naţională din 6–13 mai 1945 de la Cluj,
editate de Comitetului Central], Kolozsvár, Minerva RT, 1945, p.4.
65
Până în luna mai 1946, UPM a înaintat organelor guvernamentale aproape 16
memorandumuri urmărind remedierea prejudiciilor maghiarilor, apărute cu ocazia
reformei agrare. Miklós Nagy, Az 1945. évi agrárreform Erdélyben [Reforma agrară în
1945 din Transilvania], în Társadalomtudomány, octombrie 1946, p.96.
66
136
trebuiau obţinute noi drepturi referitoare la competenţele puterii

publice, iar cadrul şi garanţia legală pentru toate acestea ar fi fost
asigurate de elaborarea şi adoptarea noii legi a naţionalităţilor.
La conferinţa Comitetului Central de la Braşov s-a dovedit că
nici reglementările Statutului Naţionalităţilor care stabileau
drepturile minorităţilor, nici activitatea Ministerului Naţionalităţilor
(cu funcţia de supraveghere şi control al statutului şi studiere a
drepturilor minorităţilor) nu puteau duce la un progres în ceea ce
priveşte legislaţia şi exercitarea drepturilor naţionalităţilor.
În discursul său, Géza Nagy a recunoscut faptul că s-au
obţinut rezultate legate de reglementarea situaţiei juridice a
învăţământului cu predare în limba maghiară din România, arătând
însă şi că prevederile juridice favorabile maghiarilor se găseau la un
nivel inferior. Vorbitorul şi-a manifestat încrederea faţă de activitatea
celor două inspectorate generale ale unităţilor de învăţământ
maghiare, menţionând însă şi faptul că înfiinţarea acestora s-a făcut
pe baza unui Ordin Ministerial, „nefiind nicăieri aprobată de lege”. În
cazul în care se aplică legea – afirmă Géza Nagy – vor trebui
desfiinţate”. 67 El şi-a argumentat afirmaţia prin răspunsul dat de
unul dintre ministere: „O situaţie creată de o dispoziţie sau un Ordin
Ministerial care nu are bază legală, nu oferă nici o garanţie faţă de
dreptul obţinut”. 68
Rolul Ministerului Naţionalităţilor era de a amăgi puterile
aliate, fapt demonstrat de Géza Nagy când a afirmat că specialiştii
UPM au elaborat în zadar proiectul de lege privind reglementarea
învăţământului naţionalităţilor, deoarece Memorandumul pur şi
simplu a dispărut la secţia de pregătire a decretelor-lege a
Ministerului Naţionalităţilor. 69
În afara lezărilor drepturilor enumerate, situaţia juridică
nefavorabilă a maghiarilor era agravată şi de o puternică
67
Bányai László hagyatéka, ANM, XIX-J-1-l (1945–1958), c. 1., 1/g., f.n.
68
Idem.
69
Idem.
137
nesiguranţă creată de sistemului juridic român. La aplicarea reformei

agrare în judeţul Turda, păgubiţii maghiari a trebuit să înfrunte
următoarele:
„Cel mai acut neajuns este incertitudinea procedurilor,
determinată de faptul că nici legea, nici dispoziţiile de executare nu
conţin reguli procedurale, şi astfel nici comisiile, nici preşedintele
comisiei de judecată şi nici părţile nu cunosc regulile după care ar
trebui să se judece cazul. Situaţia este şi mai gravă în cazul probelor
şi al actelor probatorii, deoarece nu sunt acceptate nici depoziţiile
sau declaraţiile martorilor şi nici specialiştii în domeniu, iar
documentelor, de asemenea, li se aduc obiecţii, chiar dacă au fost
întocmite de oficialităţi”. 70
Deşi conducerea UPM a obţinut şi anumite rezultate în
domeniul reglementării drepturilor minoritare, nu trebuie uitat însă
faptul că, în majoritatea cazurilor, este vorba despre norme juridice
care prescriu interzicerea discriminărilor la adresa maghiarilor. O
schimbare cu adevărat importantă ar fi fost adusă de o nouă lege a
naţionalităţilor, dar maghiarii au propus acest lucru abia atunci când
au primit „aprobarea” din partea PCR.
Delegaţia UPM, venită la Bucureşti în data de 17 mai 1946 la
invitaţia PCR, şi-a informat aliatul în legătură cu nemulţumirile
maghiarilor. După susţinerea expozeurilor, secretarul general al PCR,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, a pus pe tapet elaborarea unui „statut al
naţionalităţilor”, „care – după părerea lui Dej – ar acorda o atenţie
deosebită maghiarilor [...], pentru guvern ar simboliza constituţia, iar
pentru celelalte forţe democratice ar aminti de diverse obligaţii”. 71
Dej a mai afirmat şi că propunerea ar fi fost elaborată şi înaintată de
UPM Ministerului Naţionalităţilor. Nu a ascuns faptul că ar dori ca
prin acest lucru să se acorde UPM o susţinere electorală: „Maghiarii
70
ADJN Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946, f.49.
71
p.282. Propunerea lui Dej trebuie evaluată prin prisma luptelor electorale, deoarece o
nouă lege a naţionalităţilor, elaborată – evident – împreună cu UPM, ar fi consolidat
susţinerea acestei organizaţii.
138
trebuie să vadă cine se ocupă de viaţa şi drepturile lor, cine stă în

fruntea lor. Să vadă cine este UPM. Acest lucru va contribui la
creşterea prestanţei UPM”. 72 Partenerii de discuţii au stabilit că UPM
va desemna o persoană care, împreună cu câte un specialist delegat
din partea Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Naţionalităţilor, să
elaboreze un nou statut. Ca reprezentant al UPM, secretarul regional
al PCR Cluj, Vasile Vaida, l-a propus pe Lajos Takáts. 73 Aşadar, în fapt,
PCR a desemnat delegatul UPM.
La întrebarea: ce a determinat PCR să facă acest pas? există
două variante de răspuns. Pe de o parte, în faţa delegaţiei UPM fusese
deja divulgată intenţia PCR de-a contribui la creşterea popularităţii
acestei organizaţii. Aşadar, legea naţionalităţilor trebuia să devină un
mijloc de propagandă cu ajutorul căruia UPM să devină liderul
opiniei publice maghiare. UPM chiar avea mare nevoie de acest
lucru, deoarece, după hotărârea Consiliului Miniştrilor Afacerilor
Externe din 9 mai, maghiarii din Ardeal s-au îndepărtat şi mai mult
de organizaţie. Pe de altă parte, prin punerea pe tapet a ideii unui
nou Statut al Naţionalităţilor s-a încercat dezechilibrarea tendinţele
diplomaţiei maghiare care vizau codificarea şi garantarea
internaţională a drepturilor naţionalităţilor.
În pofida dispoziţiilor primite de la Bucureşti, Kurkó i-a
însărcinat pe János Demeter şi pe János Berivoy, şeful biroului juridic
al UPM pe judeţul Cluj, cu elaborarea legii naţionalităţilor. 74 La
activitatea iniţiată de cei doi au fost cooptaţi şi jurişti clujeni, iar
disputele legate de proiectul de lege a naţionalităţilor ar fi trebuit să
reprezinte cel mai însemnat punct de pe ordinea de zi a conferinţei
72
Idem.
73
Ibidem, p.285.
74
A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal,
citat, p.76. János Demeter şi ceilalţi jurişti clujeni au început lucrările de pregătire a
proiectului de lege cu conştiinţa împăcată, având în vedere „consensul la care au
ajuns forurile superioare [Birourile Executive ale PCR, FND, UPM – n. a.] şi cele mai
competente persoane ale politicii minoritare [în primul rând László Luka – M. Z. N.]”.
Ibidem, p.77–78.
139
juridice şi administrative organizate la sfârşitul lunii mai la Cluj. 75

Proiectul de lege astfel pregătit, după ce a primit avizul Biroului
Executiv Naţional al UPM, al „organelor centrale politice şi al
guvernului de la Bucureşti” şi al Comisiei centrale administrative, a
fost înaintat pentru aprobare celui de-al II-lea Congres al UPM
(organizat, de această dată, la Odorheiu Secuiesc). 76
La Congres, juridic vorbind, a fost supus la vot un proiect de
lege doar pe jumătate elaborat. 77 În zadar a menţionat János
Demeter că „proiectul conţine în totalitate programul politic care a
putut fi adoptat şi poate fi urmat în condiţiile date, la nivelul actual
de dezvoltare a democraţiei”; evenimentele de mai târziu au dovedit
contrariul. 78 Proiectul a fost criticat la Congres – după cum se va
vedea, atât din partea PCR, cât şi din partea guvernului – în primul
rând, din cauza autonomiei Ţinutului Secuiesc şi a înfiinţării
Consiliului Cultural al Maghiarilor.
În luarea sa de poziţie, László Szabédi a solicitat stabilirea
mai exactă a competenţelor aliaţilor din judeţele Ţinutului Secuiesc şi
definirea raporturilor lor cu guvernul şi diverse oficialităţi. 79 Géza
75
Din discursul lui Géza Nagy, rostit la conferinţa Comisiei Centrale Administrative de
la Odorheiu Secuiesc, reiese că, contrar aşteptărilor, János Demeter a prezentat
proiectul de lege a naţionalităţilor abia în a treia zi – ultima – a consfătuirilor şi nu s-au
purtat dezbateri importante pe marginea sa. MOL Külügyminisztérium iratai,
România, admin., XIX-J-1-k., c. 18., 16/b., nr. înreg. 1890/pol/1946, f.n.
76
A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal,
p.80.
77
Şi din luarea de cuvânt a lui János Demeter rezultă că orice politician sau specialist
poate vedea defectele proiectului, cu toate pregătirile făcute pentru întocmirea lui.
Părerea era împărtăşită şi de şeful politic al misiunii maghiare de la Bucureşti, Sándor
Nékám; vezi: Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről
(1945–1947), p.235–239.
78
În iunie 1946, János Demeter a fost demis din funcţia de vice-primar al Clujului, apoi
a fost exclus şi din PCR.
79
ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.n., f.17. În ceea ce priveşte autonomia
Ţinutului Secuiesc, o părere asemănătoare avea şi şeful diplomaţiei maghiare de la
Bucureşti. „Oricât de bine ar suna acest proiect, în fapt ar însemna o ruptură în viaţa
Ardealului şi ar merge mână-n mână cu deteriorarea rapidă a localităţilor pe teritoriile
în care s-a instaurat autonomia. […] Românii nu ar vedea în autonomie drepturile
acordate Ţinutului Secuiesc, ci s-ar concentra pe drepturile pe care nu le au maghiarii
rămaşi dincolo de graniţele autonomiei şi cu toate forţele ar dori să le anuleze pe
140
Nagy era îngrijorat, de asemenea, de faptul că această formulare nu

duce decât la „o autonomie aparentă”, iar situaţia maghiarilor de
lângă graniţă va rămâne în continuare nerezolvată. 80 Un alt plan
referitor la autoguvernare era înfiinţarea Consiliului Cultural al
Maghiarilor. Gyula Erdélyi, responsabil pe probleme de învăţământ
în UPM, şi Géza Nagy au ridicat obiecţii împotriva acestui lucru,
deoarece, în acest caz, UPM ar fi obţinut competenţe legate de
puterile în stat, ceea ce nu era inclus în proiectul de lege. 81 În fapt, le
era teamă că UPM va deveni singura organizaţie acceptată de stat,
care va coordona şi va deţine controlul problemelor culturale şi de
învăţământ ale maghiarilor, iar celelalte instituţii culturale ale
minorităţii, chiar şi şcolile confesionale, vor fi nevoite să accepte
statutul de asociat ori de subordonat.
Guvernul – evaluând climatul general al societăţii române –
nu a dat niciun răspuns la proiectul de lege care a fost înaintat,
deoarece se apropia următoarea sesiune de lucrări a Conferinţei de la
Paris şi nu ar fi dorit adoptarea unui statut juridic la care oricum
statul n-ar fi fost obligat de către forurile internaţionale (acest lucru
însă nu excludea tactica de a pune pe tapet problema).
Reacţia din interiorul PCR era mult mai nefavorabilă. Vasile Luca a
considerat că proiectul de lege elaborat de UPM este un pas făcut
spre organizaţia de tristă amintire Volksbund, cu o ideologie ce
semăna cu supremaţia unor grupuri etnice. 82 Motivul respingerii
acestea”. Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről

(1945–1947), p.239.
80
ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.20.
81
Vezi proiectul legii naţionalităţilor: Történelmi kényszerpályák – kisebbségi
reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének
tanulmányozásához 1944–1989 [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II.
Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România 1944–1989],
Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2001, p.74–80.
82
1947), p.239. La adunarea consensuală a Biroului Executiv al UPM din mai, Kurkó era
de părere că Consiliul Asociaţiei Culturale a Maghiarilor „ar putea da impresia
asemănării cu autonomia culturală social-democrată austriacă”. Lui Bányai îi era
teamă de faptul că „formula dreptului public al reprezentanţei naţionale ar putea oferi
141
poate fi găsit în faptul că nici măcar în interiorul PCR nu exista

unitate deplină pe linia politică ce trebuia urmată în legătură cu
maghiarii. 83 Totodată, nu poate fi neglijat nici faptul că acceptarea
proiectului ar fi însemnat susţinerea autonomiei Ţinutului Secuiesc,
ceea ce, din partea PCR, ar fi fost cea mai nereuşită mişcare în lupta
electorală.
Gyárfás Kurkó – bazându-se pe victoria electorală a UPM şi
susţinut de cei 29 de parlamentari aleşi ai UPM –, în discursul său
rostit la deschiderea lucrărilor parlamentare, a solicitat adoptarea
proiectului de lege a naţionalităţilor. 84 În ceea ce priveşte UPM,
Kurkó a fost de părere că, prin voturile acordate organizaţiei,
maghiarii şi-au îndeplinit obligaţiile, au stat în frunte la consolidarea
democraţiei, iar acum este rândul democraţiei să acţioneze. 85 Kurkó
a considerat că existenţa legii naţionalităţilor se justifică prin trei
factori: 1) Statutul Naţionalităţilor „invocă vechiul spirit”; 2) „Prin
noua lege a naţionalităţilor se încearcă parţial o nouă fundamentare a
drepturilor minorităţilor naţionale reglementate până în prezent de
unele dispoziţii”; 3) E necesar „să se adopte o atitudine de totală
intoleranţă faţă de cei care încalcă legile şi drepturile
ocazia reînvierii Volksbund-ului”. A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf

beszélgetése Demeter Jánossal, p.82–83.
83
În şedinţa CC al PCR, convocată la 22 iunie 1946, avea sarcina de-a formula un
punct de vedere comun privind problema naţională şi a naţionalităţilor minoritare.
Întrunirea a fost necesară în urma discursului rostit de Pătrăşcanu la 8 iunie 1946 la
Cluj, deoarece atât în PCR, cât şi între maghiari era tot mai răspândită opinia că
politica PCR faţă de maghiari nu diferă cu nimic de concepţia tradiţională
antiminoritară a partidelor istorice române. La încheierea convorbirilor, Dej a atras
atenţia asupra faptului că hotărârea din 7 mai a Consiliului Miniştrilor Afacerilor
Externe a fost favorabilă României, dar situaţia trebuie „consolidată”, aşadar trebuie
elaborată o tactică corespunzătoare în vederea păstrării poziţiilor. Tactica era egală cu
condamnarea revizionismului din Transilvania, însă nu pot fi trecute cu vederea nici
manifestările naţionalismului român. Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi
Transilvania (1945–1946). Bucureşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.208–210.
Procesul-verbal al şedinţei: op. cit. p.157–211.
84
Textul discursului în Népi Egység, 16 decembrie 1946.
85
În numărul din 1 ianuarie 1947 al cotidianului Világosság s-a tipărit în întregime
articolul apărut în Pravda, în care a fost elogiată activitatea UPM realizată în interesul
democraţiei.
142
naţionalităţilor”. 86 El a cerut şi susţinerea industrializării Ţinutului

Secuiesc.
Rezoluţia de răspuns a Parlamentului indica clar soarta Legii
Naţionalităţilor. În rezoluţie, finalizată la 10 decembrie, problema
naţionalităţilor a fost declarată ca rezolvată în totalitate: „Din punct
de vedere politic, social, economic şi cultural, naţionalităţilor
conlocuitoare li se asigură egalitatea în drepturi şi libera
dezvoltare”. 87 Proiectul de lege nu a ajuns la dezbatere nici măcar în
cadrul Comisiei Juridice din Parlament. În sfârşit, şi-a pierdut
actualitatea odată cu ratificarea Tratatului de Pace semnat de
România la 10 februarie 1947. 88 În pofida aspiraţiilor diplomaţiei
maghiare, tratatele de pace nu garantau drepturile minoritare (cu
excepţia Italiei), iar asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale „s-
ar fi realizat pur şi simplu prin teza internaţională referitoare la
drepturile omului”. 89 După toate acestea, guvernul român (instalat
cu ajutor sovietic) şi conducerea PCR au considerat nejustificată
adoptarea legii şi pe motiv că, la tratatul de pace, împreună cu marile
puteri anglo-saxone, Uniunea Sovietică a susţinut desfiinţarea
oricărei legi care prevede garantarea internaţională a drepturilor
minorităţilor naţionale. 90
86
Idem.
87
România. Viaţa politică în documente, 1946, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele
Statului din România, Bucureşti, 1996, p.527.
88
România. Viaţa politică în documente, 1947, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti Arhivele
Statului din România, Bucureşti, 1996, p.91–108.
89
Gyula Fábián, Patricia Ötvös, Kisebbségi jog [Drept minoritar], vol. I, Cluj, Komp-
Press, 2003, p.53. Analizând jurisprudenţa internaţională referitoare la minorităţile
naţionale de după cel de-al Doilea Război Mondial, autorii afirmă că problema
minoritară era atunci „transpusă din sfera dreptului internaţional în domeniul
relaţiilor bilaterale dintre state”; Idem.
90
Ibidem, p.35–36.
143
Sistemul instituţional de reprezentare/prote-

jare a intereselor minoritare al UPM
Înfiinţarea sistemului instituţional de reprezentare/protejare

a intereselor comunitare în cadrul UPM a fost, pe de o parte,
consecinţa obiectivelor politice ale organizaţiei, pe de altă parte, a
politizării exagerate a administraţiei române de stat. Începând din
anul 1945, deciziile organelor de conducere specializate au fost
revizuite de către Comisiile politice înfiinţate potrivit relaţiilor de
putere din sfera politicii interne. Deoarece susţinea FND (de fapt,
coaliţia guvernamentală), Uniunea Populară Maghiară a primit din
oficiu un loc în aceste comisii, sau după ce a revendicat locuri pentru
membrii ei în aceste comisii.
În toamna anului 1944, UPM şi-a asumat doar sarcina de-a
exprima interesele etnice şi, contrar modelului Transilvaniei de Nord,
centrul UPM din Ardealul de Sud s-a abţinut de la înfiinţarea oricărei
structuri de apărare a intereselor comunitare maghiare, cel puţin
potrivit cercetărilor noastre de până acum. 91 Bazele sistemului
instituţional de ocrotire a intereselor minorităţilor naţionale
coordonat de UPM au fost aşezate în regulamentul adoptat în anul
1945. Conform statutului adoptat la primul Congres, UPM are ca
scop: „e) apărarea instituţională şi în spiritul democraţiei a
intereselor economice, culturale, juridice şi administrative ale
maghiarilor din România şi înfăptuirea egalităţii în drepturi între
naţiuni”. 92 La nivel organizaţional, în primul rând comisiile juridice şi
administrative 93 aveau obligaţia de-a realiza aceste sarcini, în
91
În dispoziţia din 3 noiembrie 1944, Comitetului Central al UPM a solicitat
organizaţiilor judeţene, respectiv locale, înfiinţarea următoarelor comisii: culturală, de
presă, de educaţie fizică şi sport, grupuri ale femeilor muncitoare şi de tineret. Bányai
László hagyatéka, ANM XIX-j-1-I (1945–1958), c. 1., 1/b., nr. înreg. 1/1944, f.n.
92
A Romániai Magyar Népi Szövetség szervezeti szabályzata [Regulamentul de
organizare al Uniunii Populare Maghiare din România], Cluj-Napoca, Minerva, 1945,
p.3.
93
Conform articolului 26 din statutul de organizare, comisiile juridice şi administrative
au „obligaţia de-a analiza problemele juridice şi administrative referitoare la maghiarii
144
activitatea de zi cu zi; însă şi comisiile economice şi cele culturale au

avut preocupări similare. 94
Conform viziunii iniţiale, activitatea comisiilor juridice şi
administrative de coordonare la nivel naţional, judeţean sau – la
nevoie – raional ar fi fost condusă de membrii specializaţi în
probleme juridice şi administrative. În vederea remedierii
prejudiciilor aduse maghiarilor erau sesizate, în primul rând,
autorităţile locale, apoi, în cazul unui refuz, cazul era trimis– evident,
conform cerinţelor formale prescrise procedural – la Comitetului
Central. 95
Plângerile sosite au fost înregistrate în procese-verbale, iar în
cazul unor prejudicii cu caracter general (CASBI, reforma agrară,
încadrare etc.) au fost întreprinse anchete. 96 Documentele astfel
pregătite s-au dovedit de bun augur în negocierile purtate cu
organele administrative locale, cu guvernul şi cu PCR. Din cauza
cantităţii enorme de plângeri, Comitetului Central al UPM a trimis
comisiilor juridice şi administrative o circulară emisă în februarie
1946, în care a dispus ca prejudiciile individuale să nu fie trimise la
biroul central sau la cel din Bucureşti, ci să fie rezolvate, după
posibilităţi, pe plan local. 97 Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre
o apărare eficientă a drepturilor minorităţilor, deoarece, dintre cele
din judeţ, înaintând cazurile prin conducerea judeţeană, organelor de justiţie

competente din judeţ ori organizaţiei centrale”; Ibidem, p.12.
94
Dispoziţiile articolului 17 din Regulamentul de organizare: „Comisia economică se
ocupă de problemele economice ale maghiarilor din România. Atribuţiile acesteia
constau din încadrarea instituţiilor economice maghiare în Uniunea Populară
Maghiară şi coordonarea activităţii acestora cu cea a altor instituţii cu funcţii
asemănătoare”; Ibidem, p.9.
95
Circulara Comitetului Executiv Naţional al UPM nr. 335/1945, trimisă în iunie 1945,
referitoare la funcţionarea Comisiilor administrative; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos.
1/1945, f.149.
96
Vezi situaţia pe comune a prejudiciilor agrare din judeţul Turda. ANDJ Cluj, UPM
Turda, dos. 2/1946, f.82–164, f.239. În circulara emisă la 4 februarie 1946, Secţia
juridică şi administrativă a Comitetului Central a solicitat comisiilor juridice şi
administrative din judeţ să nu mai trimită materiale cu lipsuri; Ibidem, dos. 1/1946, f.2.
Secţia juridică a UPM, în posesia unei împuterniciri primite în faţa notarului din partea
persoanei în cauză, putea întreprinde proceduri judiciare; Ibidem, f.16.
97
Ibidem, dos. 1/1946, f.7.
145
23 de organizaţii judeţene din Ardeal, doar în 12 a funcţionat un

birou juridic şi administrativ permanent sau, cel puţin, consiliere
juridică. 98 Chiar şi în posesia unor date concrete (dovezi scrise,
procese-verbale etc.), purtătorul de cuvânt al biroului juridic nu avea
succes decât atunci când cazul era susţinut şi de politicieni cunoscuţi
ai UPM, 99 ori s-a obţinut susţinerea din partea comisiei politice
judeţene. 100
Conform dispoziţiilor centrale, la nivel local, consiliile
economice orăşeneşti sau comunale ar fi trebuit să preia conducerea
cercurilor de gospodari şi a cooperativelor, considerate proprietăţi
obşteşti maghiare. Însă, în realitate, acestea încercau doar să înlăture
prejudiciile economice suferite de maghiari. 101 În câteva cazuri,
delegaţiile comune cu Frontul Plugarilor şi PCR 102 au rezolvat
abuzurile săvârşite de organele de conducere judeţene sau locale.
98
Raportul Secretariatului Central referitor la Congresul de la Odorheiu Secuiesc. Vezi
Nemzetiségi Anyaszervezetünk. Kurkó Gyárfás két beszéde, Intézőbizottsági jelentés,
közgyűlési záróhatározat az MNSZ Székelyudvarhelyt 1946. június 27–30. között
megtartott országos nagygyűlésén [Organizaţia noastră naţională originară. Două
discursuri ale lui Gyárfás Kurkó, raportul Comitetului Central, hotărârea finală a
Adunării Generale Naţionale a UPM din 27–30 iunie 1946 de la Odorheiu Secuiesc],
Cluj-Napoca, Comitetului Central al UPM, 1946, p.26. În raportul său, şeful
secretariatului central, Béla Csákány, a subliniat faptul că la unele organizaţii
judeţene, birourile juridice cu o activitate intensă au devenit „birouri pentru plângeri”.
Ibidem, p.16. Béla Csákány era de părere că Comisia juridică şi administrativă
judeţeană Turda este un birou cu activitate intensă, deşi tocmai din raportul pe luna
februarie se poate afla că această comisie juridică nu avea o activitate permanentă.
ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.180.
99
La şedinţa din 18 octombrie a Comitetului Executiv al UPM din judeţul Cluj, biroul
juridic a solicitat susţinere politică, deoarece, conform celor spuse de vorbitor, „sunt
necesari 2-3 politicieni care, acolo unde demersurile legale în apărarea drepturilor
cetăţenilor sunt depăşite, fiind nevoie de consistenţă politică, să asigure rezultatele
prin luptă”. ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 2/1946, f.252.
100
La şedinţa din 3 decembrie a Comitetului Executiv al UPM din judeţul Cluj, şeful
biroului juridic judeţean a propus ca problema evacuărilor spaţiilor comerciale să fie
înaintată comisiilor politice judeţene, deoarece în această problemă doar aşa se pot
obţine rezultate; Ibidem, f.285.
101
ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.10, 13, 14. De pildă, prin comisiile economice
se prezentau cele mai importante sarcini legate de permanent schimbatele Legi CASBI;
Ibidem, f.21, 30–31.
102
Revizuirea reformei agrare din judeţul Cluj; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 5/1947, f.135.
146
Procesele-verbale cu plângerile individuale, listele cu prejudiciile

generale, precum şi vizitele pe teren realizate în vederea soluţionării
cazurilor, toate sugerau că UPM ia apărarea populaţiei maghiare,
reprezintă „problemele maghiarilor” împotriva abuzurilor
autorităţilor române de stat. Pentru UPM, funcţia de reprezentare a
intereselor minoritare însemna un mod de autolegitimare, deoarece
prin acest lucru a reuşit cel mai bine să-i mobilizeze pe maghiari. La
adunarea generală judeţeană Lajos Mezei, Preşedintele Comisiei de
Organizare Naţională a UPM, a arătat că Uniunea a reuşit să
împiedice apariţia în România a unor evenimente asemănătoare cu
cele din Cehoslovacia: „Maghiarii din Ardeal ar fi ajuns la soarta celor
din Cehoslovacia, dar UPM este organizaţia care a reprezentat până
acum interesele maghiarilor şi le va reprezenta şi de acum încolo”. 103
În cazul populaţiei maghiare, funcţia UPM de reprezentare a
intereselor maghiarilor a contribuit la identificarea ei cu această
organizaţie, la constituirea unei identităţi legate de partid, precum şi
a sentimentului de susţinere faţă de partid. Tototdată, UPM funcţiona
şi ca un fel de curea de transmisie a protestelor. Raportul
preşedintelui din satul Plăieşti, judeţul Turda, atestă acelaşi lucru:
„După mai multe confruntări s-a reuşit împiedicarea
confiscării proprietăţilor celor reveniţi din Ungaria sau din
Transilvania de Nord: astfel, în comuna noastră, nu s-au întâmplat
nici un fel de jafuri din partea CASBI, în afara cazului doctorului
Miklós Gál, care însă poate avea toată speranţa că i se va restitui
averea, deoarece populaţia comunei îl susţine trup şi suflet, nu vom
lăsa un om care n-a făcut altceva decât a servi binele acestei
comune. Suntem solidari cu doctorul Miklós Gál şi cu toţi fraţii noştri,
de oriunde ar fi ei, protestând astfel împotriva oricărei confiscări
tâlhăreşti. Strigăm spre lume plini de curaj că vrem să trăim şi nu ne
lăsăm prădaţi. Noi nu vrem ce-i al altuia, dar ceea ce este al nostru, să
103
Discursul lui Lajos Mezei la adunarea generală a organizaţiei judeţene din Cluj de la
23 ianuarie 1946; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 2/1946, f.102.
147
nu-l atingă nimeni, dacă ţine la viaţa lui! [subliniere în original – M. Z.

N.].
Închei raportul meu spunând că vom fi parteneri loiali ai
Preşedinţiei Naţionale a UPM în toate, până când aceasta îşi va
îndeplini funcţia de apărare a intereselor maghiarilor din
Transilvania”. 104 [n. a.]
În anul 1946, unul dintre subiectele importante ale
pregătirilor electorale a fost consolidarea funcţiei UPM de protejare a
intereselor maghiarilor. Noile baze ale politicii UPM de ocrotire a
intereselor au fost aşezate la şedinţa Comitetului Central de la Braşov
şi la Conferinţa de la Odorheiu Secuiesc. 105 Hotărârile adoptate la
consfătuirea de la Braşov au fost interpretate de organizaţiile
judeţene astfel: „UPM urmează o anume tactică: propria apărare şi
stabilirea propriilor drepturi”. 106 Cu ocazia Congresului de la
Odorheiu Secuiesc, Kurkó a fost ferm şi în ceea ce priveşte faptul că
UPM îşi rezervă în mod exclusiv dreptul la reprezentarea maghiarilor:
„Oricât de serioasă ar fi organizaţia noastră şi oricât de strânsă ar fi
uniunea noastră cu alte organizaţii democratice de altă etnie, toţi
democraţii maghiari trebuie să vadă clar faptul că, din punctul de
vedere al luptei pentru drepturile egale, al progresului culturii noastre şi
al serviciilor aduse poporului nostru, nu poate exista decât o singură
organizaţie care ne reprezintă. Iar aceasta este propria noastră
organizaţie maghiară, UPM. (Aşa este!). Fraţii noştri din rândurile
luptei de clasă să se ducă, îşi pot trăi viaţa de luptător în propriile
organizaţii de muncitori, ţărani sau în cele ale altor interese sociale,
însă din punct de vedere economic, meşteşugari, comercianţi,
intelectualii, toţi se pot asocia în cadrul sindicatelor pentru apărarea
intereselor lor economice generale, dar acest lucru nu este identic cu
lupta pentru propria noastră cultură şi pentru propria noastră
104
ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 3/1946, f.83–84.
105
Acest lucru a fost prezentat mai devreme, aici facem cunoscut doar sistemul
argumentărilor referitoare la ocrotirea drepturilor, care făceau parte din noua tactică.
106
Cuvântarea lui Károly Kós la şedinţa Comisiei Administrative judeţene din Cluj, din
14 aprilie 1946; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 2/1946, f.133.
148
naţionalitate. Acolo, în acele organizaţii, întâlnindu-se cu alţi fraţi, de

altă naţionalitate, servesc propriul popor şi neamul lor, iar dacă
asigură şi dezvoltă încrederea acestora faţă de poporul nostru, îi
câştigă pentru cauza propriei noastre politici naţionale; această
concepţie neclară care se întâlneşte în satele noastre ne bântuie
până astăzi”. 107
În discursul său, Kurkó s-a referit mai ales la defecţiunile
apărute în sfera politizării minoritare. Conducerea UPM a refuzat
propunerea Comitetului Naţional Maghiar al PSDR de-a adera la un
bloc comun. Printre altele, în judeţele din Ţinutul Secuiesc au existat
probleme din cauza unor organizaţii de stânga, deoarece acestea îşi
recrutau membrii tot din rândul maghiarilor. Totodată, a fost lansat
un semnal şi în direcţia Frontului Plugarilor, deoarece preşedintele
organizaţiei dorea să facă cunoscut faptul că populaţia maghiară de
la sate este tabăra electorală şi baza legitimării UPM.
În vederea consolidării activităţii de apărare a drepturilor, în
luna aprilie 1946, Comitetul Executiv Naţional a creat un fond
electoral şi de ocrotire a drepturilor, 108 apoi, în luna septembrie din
acelaşi an, alături de Biroul Juridic, a fost înfiinţată o Comisie
Juridică. 109 În paralel cu aceasta, comisiile juridice şi administrative
judeţene au înregistrat procesele-verbale a peste o sută de cazuri, ori
au acordat de nenumărate ori asistenţă judiciară. 110 Activitatea lor
era motivată de faptul că, în unele judeţe, maghiarii au ajuns
„demoralizaţi” din cauza prejudiciilor nerezolvate. 111
107
ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.12. El se referea la apartenenţa
maghiarilor la mai multe organizaţii politice, în acelaşi timp.
108
„Reacţiunea eliberată atacă cu tot mai mare îndrăzneală drepturile noastre
minoritare, iar din această cauză şi lupta Uniunii Populare devine mai grea”; ANDJ
Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.83.
109
Ibidem, f.26.
110
Potrivit datelor Comitetul Executiv al UPM din judeţul Cluj, comisia juridică şi
administrativă judeţeană s-a ocupat de 711 cazuri, din 11 iulie 1946 până la 10
septembrie 1946; ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946, f.246.
111
Raport de activitate pe luna iunie al organizaţiei din judeţul Turda; Ibidem, dos.
1/1946, f.120. „În numele secţiei noastre comunale şi prin intermediul adunării
generale rog cu respect Preşedinţia Naţională a UPM ca, în interesul maghiarilor
149
În domeniul remedierii nemulţumirilor generale de natură

economică nu s-au dovedit eficiente nici Birourile Juridice, nici
Comisia Naţională Economică a UPM. Politicienii UPM aflaţi la putere
a trebuit să înţeleagă că, în lipsa specialiştilor, activitatea acestor
comisii nu aduce rezultate, fiind nevoie de profesionalizarea
aparatului organizatoric. Acelaşi lucru a fost argumentat în articolul
lui Károly Kós, preşedintele UPM al judeţului Cluj, apărut pe paginile
ziarului Világosság în luna ianuarie 1946. „Energiile” ajunse la
suprafaţă în prima perioadă a înfiinţării UPM „erau suficiente,
corespunzătoare, reuşind în felul lor să acţioneze corect în prima
etapă, constructivă, dar în a doua etapă, a edificărilor, cu totul
diferită, – afirma Károly Kós – ele trebuie completate cu forţe care
sunt capabile să realizeze şi să coordoneze această activitate”. 112 La
Congresul de la Odorhei Secuiesc, chiar şi Kurkó a recunoscut faptul
că „luptătorii proletari cinstiţi”, desemnaţi în conducerea
organizaţiei, aceşti „luptători politici [...] nu întotdeauna corespund
cerinţelor realităţii”. 113
Politicienii UPM a trebuit să înţeleagă că nu doar priceperea
în apărarea drepturilor economice lipseşte organizaţiei, ci că însuşi
sistemul instituţional legat de această activitate se află în afara
structurilor UPM.
În pofida faptului că, după primul Congres al UPM, au avut
loc nenumărate încercări de-a încorpora Asociaţia Agricultorilor
Maghiari din Transilvania (EMGE) în Comisia Economică Naţională a
UPM 114 şi de-a unifica cele două centre cooperatiste sub conducerea
sărăciţi până la nivelul minimului existenţial, să obţină de urgenţă de la guvern

dispoziţii care, pentru liniştirea spiritelor, să clarifice definitiv noţiunea de absenteism
şi să stopeze irevocabil nedreptăţile strigătoare la cer săvârşite împotriva maghiarilor
din Ardeal de CASBI şi reforma agrară”. Scrisoarea organizaţiei UPM din Luduş către
centrul judeţean, din anul 1946; Ibidem, dos. 3/1946, f.204.
112
Világosság, 7 ianuarie 1946.
113
ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.11.
114
„Potrivit hotărârilor adunării generale de la Cluj [1945], filialele Asociaţiilor
Agricultorilor Maghiar din Transilvania au fost încorporate în Centrul Naţional al UPM
şi funcţionează în cadrul Comisiei Economic sub numele de Secţia Agrară.
Reprezentanţele din judeţe ale Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania
150
UPM, 115 toate aceste tentative au fost sortite eşecului. Din această
cauză, în ianuarie 1946, UPM a adoptat o nouă tactică. Pe de o parte,
a oferit cooperativelor şi Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din
Transilvania posibilitatea de a-şi exprima revendicările , pe de altă
parte, în paralel cu acest lucru, după modelul partidelor de stânga,
UPM a înfiinţat organizaţii economice proprii.
După un an şi jumătate, în februarie 1946, a putut avea loc
la Târgu Mureş adunarea generală 116 a Asociaţiei Agricultorilor
Maghiari din Transilvania, apoi, în luna aprilie din acelaşi an, la
propunerea lui Gyárfás Kurkó şi a şefului Secţiei Juridice şi
Administrative Naţionale, 117 János Demeter, centrele cooperatiste
Szövetség [Uniune] şi Kaláka [Clacă] au discutat, în cadrul unui
consfătuiri comune, măsurile discriminatorii luate de stat împotriva
cooperativelor. În scurt timp s-a aflat însă că UPM nu renunţă la
pretenţia de apărare a intereselor economice şi nici la reprezentarea
instituţională.
La consfătuirea Comisiei economice a UPM, care a avut loc în
data de 10 aprilie la Târgu Mureş, s-au discutat – nu întâmplător –
două subiecte principale: situaţia băncilor maghiare din Transilvania
şi cea a industriei şi a comerţului din Ţinutul Secuiesc. 118 În ceea ce
priveşte problema băncilor maghiare din Ardeal, interesul faţă de
acestea trebuia să atragă susţinerea morală şi materială a marii
burghezii, iar prin proiectul de dezvoltare economică a Ţinutului
(EMGE) vor fi în mod asemănător încorporate în organizaţiile noastre judeţene,

ajungând sub conducerea comisiilor economice care vor fi înfiinţate în cadrul
comisiilor administrative”. Circulara Comitetului Executiv Naţional al UPM nr.
355/1945 din iunie [?] 1945 referitoare la funcţionarea Asociaţiei Agricultorilor
Maghiari din Transilvania (EMGE); ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 1/1945, f.148.
115
A Romániai Magyar Népi Szövetség határozatai…, citat, p.7–10.
116
Pentru informaţiile referitoare la probleme organizatorice vezi: MOL,
Külügyminisztérium iratai, România, XIX-J-1-j, (1945–1968 I.), c. 17., 16/b, nr. înreg.
281/pol/1946, f.n.
117
ANDJ Cluj, Fondul 790, Alianţa Cooperativelor Economice şi de Credit, dos. 3/1945–
48, f.76.
118
MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai [ANM, documente secrete ale Ministerului
de Externe], România, XIX-J-1-k, c. 18., 16/b., nr. înreg. 1057/1946, f.n.
151
Secuiesc se urmărea câştigarea voturilor maghiarilor din acea zonă.

La consfătuire s-a luat decizia organizării unei conferinţe economice
la sediul UPM din Braşov, în data de 10 mai, la care, în afara
delegaţilor UPM, urmau să fie invitaţi, din partea comisiilor
economice judeţene, şi specialiştii „din domeniul industriei mici şi
mari, comerţului, agriculturii, tehnicii, al chimiei, al sferei bancare, al
industriei lemnului şi din cel cooperatist”. S-a stabilit că la Conferinţa
de la Braşov „se vor elabora, după posibilităţi, proiecte detailate
referitoare la industrializarea Ţinutului Secuiesc” şi că „se va elabora
o propunere înfiinţare a Camerei economice româno–maghiare şi a
celei maghiaro–române la Bucureşti, respectiv la Budapesta.” 119
Potrivit planului, Camera economică şi-ar fi deschis filiale în diferite
oraşe din Transilvania.
La consfătuirea Comisiei economice a UPM de la Braşov, din
10–11 mai, vorbitorii – referenţi de specialitate şi alţi specialişti
invitaţi din partea instituţiilor economice maghiare – au informat
auditoriul în legătură cu situaţia producţiei agricole şi industriale a
maghiarilor din România. La finalul convorbirilor s-a adoptat o
rezoluţie, iar în primul punct al acesteia s-a stabilit: „Societatea
noastră din Ardeal va putea să se menţină pe poziţie doar în cazul în
care, sub o coordonare unitară, îşi reorganizează propriile instituţii
economice şi bancare existente. În acest scop se înfiinţează Consiliul
Economic Maghiar din România [în continuare: CEMR], 120 care va
funcţiona pe lângă Comisia economică a UPM”. Potrivit planului,
biroul central al CEMR ar fi la Cluj şi s-ar fi deschis o reprezentanţă la
Bucureşti. În consiliul format din 25 de membri şi-au găsit locul, ca
invitaţi, diverse grupuri de reprezentare a intereselor economice
119
Idem.
120
Világosság, 16 martie 1946. În rezoluţie, alcătuită din 11 puncte, au fost abordate
problemele agriculturii (pomicultura, apicultura, creşterea animalelor, angajarea
veterinarilor maghiari), ale învăţământului agricol, situaţia instituţiilor bancare
maghiare, precum şi problema CASBI şi cea a cooperativelor. MOL,
Külügyminisztérium iratai, România, XIX-J-1-k, c. 18, doc. 16/b, nr. înreg.
40.971/1946, f.n.
152
maghiare, iar membrii acestui consiliu au fost desemnaţi de

Preşedinţia UPM. 121 Din comisia de pregătire a organizării, formată
din 3 persoane, a făcut parte şi Sándor Böszörményi, care, în
perioada interbelică, a fost directorul executiv pentru Banat–
Transilvania al Uniunii Generale a Industriaşilor din România. 122
În parte, tactica adoptată de UPM a avut succes, deoarece – cel puţin
aşa dădea impresia – putea coopera cu diversele pături sociale; mai
mult, aparent, aceste grupuri de interese participau la luarea
deciziilor politice. În realitate însă UPM a încercat să transforme
grupările de interese liber asociate din sfera societăţii maghiare din
România în instituţii proprii, prin urmare, în propriul aparat
birocratic funcţionăresc. UPM nu era în stare să rezolve problemele
maghiarilor doar bazându-se pe propriile forţe, astfel încât, datorită
necesităţii de legitimare multiplă, a trebuit să-şi dezvolte capacitatea
instituţională. Raporturile cu sistemul instituţional şi grupurile de
interese economice maghiare – şi nu numai – erau încă interpretate
ca un fel de sistem relaţional de coordonare, ceea ce, în realitate,
presupunea diviziunea muncii: în schimbul ocrotirii din punct de
vedere politic, grupurile de interes maghiare au cooperat cu UPM. La
adunarea populară de la Braşov, care a avut loc după şedinţa
Comitetului Central din martie 1946, acest subiect a fost abordat de
către Gyárfás Kurkó: „Pentru o funcţionare şi mai sănătoasă a
organizaţiei noastre era nevoie de o diviziune sănătoasă a muncii. În
trecut am avut diferite organizaţii ale naţionalităţilor minoritare:
agricole, cooperatiste, uniuni confesionale, instituţii sociale”. 123 Este
121
Világosság, 16 martie 1946.
122
Filiala din Banat–Transilvania a Uniunii Generale a Industriaşilor din România, a
fost înfiinţată în 1919–1920. Böszörményi a întreţinut bune relaţii cu Partidul Liberal
Român. Edélyi és Bánáti Közigazgatási Lexikon [Enciclopedia Administrativă a
Banatului şi Transilvaniei], ed. Dr. Dezső Klein, János Fried, 1929, p.58–59. Ceilalţi doi
membri ai comisiei au fost Dániel Antal, coordonatorul comisiei economice a UPM, şi
Ákos Zsigmond; Világosság, 16 martie 1946.
123
Bányai László hagyatéka, ANM, XIX-J-1-l (1945–1958), c. 1.d., 1/g., f.n. Delegatul
EMGE, care a luat cuvântul la şedinţa comisiei administrative, a definit această relaţie
în felul următor: „Noi, cei care am beneficiat în trecut şi beneficiem şi acum de
ocrotirea politică a UPM, nu putem fi şi nu vom fi nerecunoscători. Tocmai din acest
153
nevoie de „extinderea” limitelor UPM şi de cooperare pentru ca

„această activitate – afirmă preşedintele UPM – să nu fie realizată de
oamenii politici”. 124 La Congresul de la Odorheiu Secuiesc,
preşedintele UPM a formulat şi mai concret această idee: „Deciziile
luate de aceste organizaţii, hotărârile adunărilor generale ale
instituţiilor noastre au fost incluse în programul nostru, vom
prezenta congresului hotărârile luate de asociaţiile noastre de
specialitate sau de consilii, iar noi, după o revizuire din punct de
vedere politic, vom adopta aceste decizii şi vom încerca îndeplinirea
lor uzând de toată forţa politică de care dispunem”. 125
Nu au fost uitate nici voturile din Secuime, adică proiectul
pus pe tapet cu ocazia Consfătuirii economice de la Târgu Mureş (din
10 mai 1946), care promitea dezvoltarea economică a Ţinutului
Secuiesc. În acest sens, la consfătuirea de la Braşov a fost anunţată
înfiinţarea Societăţii Comerciale pe Acţiuni Horizont. Conform
proiectului iniţial, Horizont S.A. „a fost organizat pentru exploatarea
resurselor naturale, constituirea unor fabricii de prelucrare a
lemnului şi a textilelor, valorificarea apelor minerale din Ţinutul
Secuiesc, comercializarea unor produse agricole, importul de mărfuri
şi întemeierea unor fabrici şi birouri”. 126
Evenimentele de mai târziu au dovedit că UPM n-a reuşit să-şi
dezvolte capacitatea instituţională, pe de o parte, din cauză că
instituţiile constituite în paralel nu şi-au edificat propriul sistem
instituţional. Biroul central al CEMR avea doar un rol de a amăgi, 127
iar procesul de înfiinţare a Horizont S.A. a durat atât de mult încât,
motiv dorim un acord, o bună înţelegere”.

124
Idem.
125
Idem.
126
MOL, Külügyminisztérium iratai, România, XIX-J-1-k, cutia 18, doc. 16/b, nr. înreg.
40.971/1946, f.n.
127
Biroului Central de la Cluj i-a fost destinată o cameră din sediul UPM, iar în birou
lucrau doar Böszörményi şi o secretară „împrumutată” de la Centrul Cooperativei
„Szövetség”. Pentru această informaţie îi aduc mulţumiri lui András Kiss, arhivist
principal, aflat la pensie, al Arhivelor Naţionale de Stat din Cluj.
154
potrivit noilor condiţii economice, şi-a pierdut actualitatea; 128 nici

comisiile economice judeţene reorganizate nu şi-au îndeplinit
menirea. 129 Pe de altă parte, după alegerile din noiembrie 1946, PCR
şi-a consolidat în continuare poziţia, iar în politica sa faţă de
naţionalitatea maghiară au avut loc schimbări tactice.
Victoria democraţiei asupra egalităţii în

drepturi
În urma rezultatelor obţinute la alegeri, politicienii UPM

credeau că mandatele parlamentare 130 obţinute justifică dorinţa de-a
vedea organizaţia în postura de reprezentanţă a intereselor (tuturor)
maghiarilor din România. Totodată, maghiarii, cu atitudinea lor de
unitate manifestată cu ocazia alegerilor şi prin colaborarea loială cu
Blocul Partidelor Democrate (în continuare: BPD), care a câştigat
luptele electorale, nutreau – pe bună dreptate – speranţa că acum
nimic nu mai poate sta în calea egalităţii în drepturi a
naţionalităţilor. Dorind, printre altele, o politică mai eficientă de
apărare a intereselor naţionalităţilor, la şedinţa din 11 februarie
1947, Comitetul Executiv al UPM a decis aderarea la BPD. 131 În
128
Potrivit informaţiilor presei, procesul de înfiinţare a societăţii Horizont S.A. a durat
până la jumătatea lunii decembrie 1946 (vezi Népi Egység, 14 decembrie 1946), în
timp ce sursele arhivistice atestă faptul că obţinerea aprobării ministeriale şi
înregistrarea firmei au avut loc cândva la începutul anului 1947. Pentru adresa din 22
aprilie a societăţii Horizont S.A. către comisiile economice ale UPM, având ca subiect
informarea filialelor referitor la statutul societăţii, vezi: ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos.
5/1947, f.276–273.
129
Motivele pentru care nu-şi puteau împlini menirea erau următoarele: „După
părerea mea, atâta timp cât există CASBI, respectiv cât averile maghiare nu sunt
scoase de sub blocada CASBI, ridicarea nivelului de viaţă al maghiarilor nu poate fi
înfăptuită într-o măsură în care să se observe îmbunătăţiri serioase, iar în aceste
condiţii şi funcţionarea comisiei economice maghiare nu reprezintă altceva decât
vorbe-n vânt”. Luarea de poziţie a lui István Polonyi la şedinţa comisiei economice a
UPM din judeţul Cluj din 1 octombrie 1947. Ibidem, f.83.
130
Deputaţii UPM au obţinut 29 de mandate, deşi, după unele păreri, ar fi reuşit să
primească chiar şi 40 de locuri în parlament.
131
Magdolna Töttössy, A Magyar Népi Szövetség története 1944–1953 [Istoria Uniunii
Populare Maghiare 1944–1953], I, Miercurea Ciuc, Pallas-Akadémia, 2005, p.155.
155
schimb, dezechilibrele survenite în viaţa politică internă şi externă au

reorganizat eşichierul politic românesc, modificând locul organizaţiei
UPM în cadrul acestuia.
Concepţia privind politica de stat a PCR, cu aspiraţii de
partid-stat, era incompatibilă cu încercările de a scoate de sub
controlul statului diverse resurse. Nu doar resursele aflate în posesia
statului erau ţinute sub control, ci, în paralel cu acest lucru, au fost
date diverse dispoziţii în vederea desfiinţării ori încorporării
organizaţiilor şi a instituţiilor bazate pe asociaţii libere. Din acest
motiv, PCR nu a mai susţinut menţinerea a sistemului instituţional
maghiar independent şi nici a altor instituţii. În fapt, articolul lui
Vasile Luca, considerat şi discurs politic acuzator, apărut în numărul
din 22 mai 1947 al ziarului Igazság, atrăgea atenţia asupra acestui
lucru. Acuzaţia privind „«unitatea maghiară» fără principii” 132 a avut
efectul de a trezi la realitate. Luca a considerat incorectă din partea
UPM intenţia de a permite ca instituţiile aflate sub patronajul ei ori
înfiinţate de această organizaţie, împreună cu sistemul instituţional
maghiar care a acceptat colaborarea cu UPM, să decidă asupra
apartenenţei la minoritatea maghiară şi implicit asupra intereselor
maghiare. PCR nu urma un model vertical, ci unul orizontal, adică
avea în vedere o societate împărţită pe clase, în care principiul
director constă în controlul statului, şi o diviziune a bunurilor aflată
sub supravegherea acestuia.
Evident, acest lucru a accentuat controversele deja existente
între grupurile din interiorul UPM. La şedinţa-maraton a Comisiei
Naţionale Executive a UPM de la Bucureşti (30 mai–2 iunie) s-a
înfiinţat, contrar statutului, Secretariatul Politic, format din 7 membri
care au primit sarcina de a duce înapoi organizaţia „pe calea cea
bună”. 133 UPM a contribuit la aderarea cooperativelor maghiare la
132
Igazság, 22 mai 1947.
133
Világosság, 6 iunie 1945.
156
Institutul Naţional Român al Cooperaţiei, INCOOP, ceea ce era primul

pas către naţionalizarea averilor cooperatiste. 134
Informaţiile apărute în presă cu privire la şedinţa Comitetului
Executiv al UPM din 17–18 iulie, organizată la Cluj, sugerau, de
asemenea, o schimbare tactică. Pe prima pagină a numărului din 20
iulie al cotidianului Világosság poate fi citit ca titlu principal: „Nu prin
politizarea prejudiciilor, ci prin progresul democraţiei populare pot fi
asigurate drepturile noastre.” Juristul Lajos Takáts a făcut următoarea
afirmaţie: „În primul rând, problema naţionalităţilor [...] nu este o
chestiune juridică. Aceasta este o problemă a democraţiei şi doar una
dintre ele, deoarece sistemul democratic are încă de rezolvat extrem
de multe probleme”. 135 În lipsa lui Kurkó, cel care îndeplinea funcţia
de conducere în prezidiu, Sándor Kacsó, a arătat şi faptul că „Partidul
Comunist formează avangarda şi dă avânt democraţiei”. 136 În
Hotărârea adoptată la Congresului UPM din 21–22 septembrie 1947
de la Timişoara a fost acceptat nu doar rolul conducător PCR, ci s-a
afirmat, în plus, că prejudiciile nu au fost rezolvate cu forţe proprii, ci
„împreună cu forţele democratice progresiste”. 137
După alegerile parlamentare din România din 28 martie
1948, spaţiul de mişcare al UPM s-a restrâns în continuare. În
hotărârea şedinţei din 23–24 iulie 1948 de la Miercurea Ciuc a
Comitetului Executiv al UPM au fost enunţate – printre altele – două
principii importante: 1) UPM trece la lupta de clasă; 2) s-a hotărât din
nou faptul că egalitatea în drepturi a minorităţilor naţionale nu poate
fi obţinută decât împreună cu Partidul Muncitoresc Român. 138
Hotărârea din 12 decembrie 1948 a Partidului Muncitoresc Român a
definit noi concepţii în ceea ce priveşte politica minoritară a
134
Pentru întreaga problematică vezi: Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a második
világháború után [Soarta cooperativelor maghiare din Transilvania după cel de-al
Doilea Război Mondial], în Valóság, 1998, nr. 3.
135
Világosság, 20 iulie 1947.
136
Ibidem, 19 iulie 1947.
137
Romániai magyarság a békéért és népi democráciáért [Maghiarii din România pentru
pacea şi democraţia populară], Cluj, Comitetul Central al UPM, 1947, p.61.
138
Romániai Magyar Szó, 25 iulie 1948.
157
partidului. 139 S-a declarat că problema minorităţilor este rezolvată;

totodată s-a atras atenţia că, în pofida acestui fapt, în rândul
naţionalităţilor este prezent spiritul şovinismului şi al
„naţionalismului burghez”. Hotărârile Congresului UPM de la Cluj din
10–12 decembrie parcă ar fi fost adoptate avându-se deja cunoştinţă
de deciziile PMR. În cadrul hotărârii nu se găseşte niciun articol care
ar face referire la funcţia de reprezentare a intereselor
naţionalităţilor. În locul acesteia, sunt accentuate lupta de clasă,
„naţionalismul burghez” ascuns în rândurile maghiarilor, precum şi
participarea la „edificarea bazei socialismului”. 140
În 1949, prin dizolvarea comitetelor juridice şi
administrative, precum şi a celor economice, au fost desfiinţate
structurile instituţionale care defineau funcţia UPM de reprezentare a
intereselor. 141 Titlurile principale ale Calendarului „Falvak Népe” din
anul 1949 prezintă informaţii legate de socialismul construit la sate,
lupta condusă de PMR, utilitatea cooperativelor agricole colective şi
lupta pentru pace, aşezând aceste subiecte în centrul atenţiei. 142
Protejarea intereselor minoritare sau urmărirea liniei PCR
Analiza funcţiei UPM de apărare/reprezentare a intereselor

minoritare este cel mai elocvent argument pentru a arăta faptul că
această formaţiune – în interiorul sistemului politic dat – nu poate fi
considerată pur şi simplu o organizaţie de masă sau o organizaţie-
satelit a PCR. În pofida faptului că UPM – datorită originii – a intrat
într-o alianţă politică cu PCR, aceasta a reuşit totuşi să concretizeze
interesele maghiare care contraveneau strategiei PCR.
139
Igazság, 15 decembrie 1948.
140
A Romániai Magyar Népi Szövetség IV. országos kongresszusa [Cel de-al IV-lea
Congres Naţional al Uniunii Populare Maghiare din România], f.l; Comisia Centrală de
Cultură a UPM, 1949, p.62–63.
141
Circulara Comitetului Central al UPM din 17 ianuarie 1949 referitoare la înfiinţarea
şi reorganizarea comisiilor de specialitate. ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 3/1949, f.1–2.
142
Falvak Népe Naptára [Calendarul „Falvak Népe”], Secţia Centrală de Cultură a
UPMR, 1950.
158
Cu toate acestea, în cazul Uniunii Populare Maghiare nu se

poate vorbi despre o reprezentare reală a intereselor, deoarece, pe de
o parte, a împărţit societatea maghiară conform unor considerente
ideologice, pe de altă parte, UPM a îngrădit şi a împiedicat apariţia
unui partid al maghiarilor. Aşadar, dependenţa faţă de PCR şi
subordonarea intereselor externe a înfrânat, iar mai apoi a şi exclus
posibilitatea reprezentării intereselor comunităţii maghiare.
Transformările din viaţa internaţională şi din politica internă au
zădărnicit definirea intereselor etnice la nivel instituţional, iar UPM a
fost cu timpul degradată la nivelul de organizaţie-satelit. Începând de
la cumpăna anilor 1947–1948, rolul acesteia se va reduce la
controlul şi mobilizarea celor aflaţi în afara sferei de acţiune a PCR,
precum şi la socializarea politică şi la propaganda în rândul maselor
maghiare.
159
Gábor VINCZE
Naşterea unei „organizaţii

fantomă” în România: Consi-
liul Oamenilor Muncii de
Naţionalitate Maghiară
În 1965, după ce Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere, nu
doar o mare parte a opiniei publice din ţară (românii majoritari şi
minorităţile naţionale) a avut încredere în noul şi relativ tânărul (în
vârstă de 47 ani) conducător de partid, ci şi liderii politici occidentali
şi-au manifestat bunăvoinţa faţă de acesta. Cei din urmă au sperat că
noul secretar general va continua acea detaşare faţă de Moscova în
ceea ce priveşte politica externă, pe care a urmat-o şi predecesorul
său la începutul anilor 1960, realizând o deschidere economică şi
diplomatică. Din acest punct de vedere nu s-au înşelat. Fără doar şi
poate, Ceauşescu îl urma pe Gheorghiu-Dej în tot ceea ce însemna
deschidere în domeniul politicii externe, chiar depăşindu-l din
anumite puncte de vedere: metodele sale politice erau mai flexibile, a
dat o mai mare importanţă argumentărilor ideologice, invocând în
acelaşi timp tot mai frecvent sentimentele naţionale. 1
După 1965, naţional-comunismul s-a remarcat nu doar în
sfera politicii externe, ci şi în cea internă. În pofida faptului că
1
Mihály Fülöp, Románia politikatörténete [Istoria politică a României], Budapesta, f.a.
(1984?), Magyar Külügyi Intézet, Kelet-Európa-Kutatás, manuscris dactilografiat, 59 p.
161
„desovietizarea” începuse deja cu mulţi ani în urmă, acest proces nu

este oprit. Tradiţiile naţionale, „descoperirea” trecutului naţional,
precum şi acceptarea unora dintre valorile culturale occidentale, o
atmosferă de libertate faţă de „obscurii ani ’50”, precum şi
îmbunătăţirea lentă a nivelului de trai sunt, fără îndoială, elemente
care au facilitat acceptarea regimului şi a noii conduceri. 2 (Se
întâmplă astfel, chiar dacă în anii de după 1965 milioane de oameni îşi
mai puteau aminti bine că unul dintre principalii susţinători ai
colectivizării forţate era Ceauşescu...) Evident, liberalizarea culturală din
„frumoşii ani ’60” reprezenta o forţă de atracţie pentru intelectualitatea
română, şi într-o oarecare măsură şi pentru cea maghiară. Dintre
maghiari însă, mulţi erau îngrijoraţi de faptul că, datorită politicii
culturale mai permisive, se făceau din ce în ce mai auziţi adepţii
naţionalismului anti-minoritar „tradiţional”, existent încă din perioada
interbelică. În plus, îşi dădeau seama că noua conducere de la Bucureşti
– în pofida mai multor afirmaţii impresionante – în fapt nu a renunţat
niciodată definitiv la politica de asimilare caracteristică predecesorilor. 3
Acest lucru reiese şi din faptul că nici măcar nu s-a pus
problema separării şcolilor generale4 maghiare existente înainte, care
între 1956 şi 1959 au fost unite cu instituţiile româneşti similare, ori
cărora li s-au „atribuit” secţii cu predare în limba română (fiind astfel
2
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
2002, p.137.
3
Acest fenomen a fost observat şi de către ambasadorul de la Bucureşti, József Vince, care în
raportul său din septembrie 1965 a informat organele competente despre faptul că „noua
conducere de partid continuă la modul vizibil politica procesului de integrare accelerat din
1958 [a se înţelege: de asimilare – observaţia autorului] (în primul rând faţă de
naţionalitatea maghiară)”. Publicat în Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II.
Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989
[Traiectorii forţate ale istoriei, politici realiste minoritare II. Documente referitoare la
studiul istoriei minorităţii maghiare din România], volum îngrijit, introducere şi note de
Gábor Vincze, Csíkszereda, Pro-Print (Magyar Kisebbség Könyvek), 2002, p.278.
4
În toamna anului 1965 – conform informaţiilor oferite de ziaristul bucureştean György
Beke – în ţară au funcţionat în total patru gimnazii în care nu existau clase cu predare în
limba română; Magyar Országos Levéltár (MOL) az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai
[Arhivele Naţionale Maghiare (infra: ANM), dosarele CC al PMSM al Ministerului de
Externe], M-KS 288, fond 32/1965/8, unit., 281/1965.
162
NAŞTEREA UNEI „ORGANIZAŢII FANTOMĂ” ÎN ROMÂNIA
românizate). La fel, nici la Universitatea Babeş–Bolyai n-a existat intenţia

de-a mări numărul disciplinelor predate şi în limba maghiară. Noua Lege
privind reglementarea învăţământului profesional din gimnazii atesta
faptul că maniera veche de gândire persistă: cei care au elaborat
normele juridice din 4 iulie 1966 – la fel cum s-a mai întâmplat şi pe la
jumătatea anilor ’50 – „au uitat” de învăţământul profesional cu predare
în limba minorităţilor naţionale. Publicarea legii a stârnit serioase
nemulţumiri şi în rândul elitelor intelectuale maghiare. (În ceea ce
priveşte această problemă, printre altele, Edgár Balogh, profesor, iar
între 1948–50 rector al Universităţii Bolyai, a redactat un memorandum
înaintat conducerii partidului de la Bucureşti, în care a argumentat
legitimitatea liceelor de specialitate cu predare în limba maghiară). 5
Protestele n-au adus niciun rezultat, ceea ce nici nu poate fi
surprinzător, deoarece până şi Comitetul Naţionalităţilor era de părere
că învăţământul în limba minorităţilor este necesar doar până la nivelul
clasei a VIII-a. 6
Deşi esenţialul nu s-a schimbat (nici nu se punea problema
reparării celor mai grave prejudicii), aparenţele indicau că noua
conducere de partid ia mai în serios problema minorităţilor decât
conducerea anterioară. În anul 1965 a fost din nou organizat gremiul al
cărui corespondent apropiat de comitetul condus de János Fazekas şi-a
încetat activitatea la începutul anului 1959. Comitetul Naţionalităţilor de
pe lângă secretariatul CC al PCR, care se ocupa de problemele minori-
5
În pofida celor întâmplate, „veşnicul optimist”, Edgár Balogh, încă mai spera. În epistola sa
din 2 ianuarie 1967, adresată lui József Méliusz, menţionează că au trecut „cei şapte ani
slabi” (gândindu-se la perioada 1959–1965) şi că „din ’65 (de la Congres) şi eu cred că
judecata corectă va învinge peste tot, naţionaliştii se vor retrage, iar în locul tragediilor, într-
adevăr va intra în drepturi linia leninistă a partidului”. Muzeul de Literatură „Petőfi”,
Moştenirea József Méliusz, Corespondenţă, cutia 8, corespondenţa cu Edgár Balogh.
6
MOL, a Külügyminisztérium vegyes TÜK-iratai 1945–1968 [ANM, documentele secrete
mixte ale Ministerului de Externe 1945–1968], România, XIX-J-1-j, cutia 18, 16/b,
002837/1/966. (Raportul consilierului ambasadei, József Németh, referitor la discuţia avută
cu Lajos Takács, membru în Consiliul de Stat). Este interesant faptul că Takács, considerat
de mulţi „lichidatorul” Universităţii Bolyai, a respins ideea organizării diverselor licee de
profil, spunând că elevii maghiari ar ajunge într-o situaţie inechitabilă faţă de colegii lor
români.
163
tăţilor naţionale, era „supravegheat” la nivelul cel mai înalt de însuşi

secretarul de partid, însă conducerea propriu-zisă se afla în mâna unor
membri activi în diferite domenii ale aparatului CC (Mihail Dalea, Petre
Borilă, Leonte Răutu, Virgil Trofin şi Gheorghe Stoica).7 (În vara anului
1966, Mihály Gere a fost ales în secretariatul CC, iar de la Dalea a preluat
sarcina de conducere directă a comitetului). Sarcina membrilor de
naţionalitate maghiară din Comitetul Naţionalităţilor (Géza Domokos,
Lajos Takács, András Sütő, Lajos Létay) – întrunit doar o dată pe an! –
era „în primul rând prezentarea unor fenomene ideologice şi culturale
legate de viaţa minorităţii maghiare, precum şi elaborarea
propunerilor”.8 În cei trei ani care au urmat, efectuând mai multe depla-
sări în provincie, ei au încercat să cunoască problemele învăţământului
cu predare în limba maghiară, precum şi impedimentele activităţii
teatrale şi culturale a minorităţii. Propunerile făcute în urma evaluării
problemelor au fost înaintate Comitetului Central, dar nu au fost luate
niciodată decizii meritorii.
Comitetul şi-a încetat activitatea în toamna anului 1968,
înfiinţându-se „consiliile muncitorilor din rândul naţionalităţilor”.9
Deoarece acest comitet nu putea prezenta niciun rezultat al activităţii
sale, în mod legitim se punea întrebarea: care a fost cauza înfiinţării sale?
Din discuţiile cu câţiva martori oculari ai epocii, care mai sunt în viaţă,
precum şi din unele documente diplomatice maghiare ale vremii reiese
probabilitatea că (şi) această instituţie-fantomă „era adresată” parţial
străinătăţii (Budapestei şi, în mod indirect, Moscovei), iar pe de altă
parte, prin înfiinţarea ei, noua conducere a partidului a încercat să
obţină încrederea unora dintre intelectualii maghiari. După alcătuirea
comitetului, se putea face referire la faptul că Ceauşescu se ocupă la
7
Cu ocazia unei discuţii, Sándor Koppándi a afirmat că gremiul a fost condus
dintotdeauna de Gheorghe Stoica.
8
Raportul ambasadorului József Vince referitor la problemele naţionalităţilor din România;
în vol. Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai
magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989, ed.cit., p.279.
9
Publicat de Sándor Koppándi.
164
modul serios de problematica minoritară, neurmându-l pe predecesorul

său, care în 1959 a desfiinţat gremiul similar condus de János Fazekas.
La sfârşitul anului 1967 şi începutul lui 1968, din cauza derulării noii
„reforme” administrative, au mai apărut şi alte prejudicii alături de cele
referitoare la învăţământul cu predare în limba maghiară.
În cadrul acestor transformări, sistemul regional/raional –
alcătuit în 1950 după modelul sovietic – a fost desfiinţat, revenindu-se la
sistemul tradiţional al judeţelor. Hotărârea de la şedinţa plenară a CC al
PCR din 5–6 octombrie 1967 (în care au fost adoptate directivele
referitoare la „îmbunătăţirea împărţirii administrativ-teritoriale a ţării”)
a prevăzut organizarea a 40–45 de judeţe în locul celor 16 circumscripţii
regionale. La Conferinţa Naţională a partidului din 6–8 decembrie 1967
a fost constituită o comisie centrală politică şi de stat în vederea punerii
în practică a hotărârilor menţionate, care a elaborat propuneri pentru
organizarea judeţelor şi a municipiilor. Cu toate că înainte cu un an,
printre considerentele importante menţionate în dările de seamă ale
secretarilor generali, „a fost evidenţiată şi compoziţia etnică a popu-
laţiei”, 10 la stabilirea noilor graniţe administrative nu s-a mai ţinut cont
de acest lucru, în fapt scopul fiind formarea unor unităţi administrative
cu o cât mai scăzută proporţie numerică a maghiarilor.
În data de 14 ianuarie 1968, planul iniţial aprobat de Biroul
Executiv al CC a fost supus discuţiilor. În noua propunere se discuta
înfiinţarea a 35 de judeţe, faţă de cele 58 stabilite în prealabil. Pe o bună
parte a Regiunii Autonome Maghiare existente între 1952 şi 1960
(teritoriul vechilor judeţe Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune) s-ar fi înfiinţat aşa-
numitul „mare judeţ al secuilor”, „marele judeţ Harghita”,11 partea sud-
estică a celui din urmă – împrejurimile Păpăuşi–Boroşneu Mare şi
regiunea Buzăului – ajungând, în schimb, la judeţul Braşov. În sfârşit,
judeţul nu a fost organizat între graniţele stabilite în prealabil, deoarece
10
MOL a Külügyminisztérium vegyes TÜK-iratai 1945–1968, România, XIX-J-1-j, cutia 18,
doc. 16/b, 004538/1967.
11
Această unitate administrativă ar fi avut o suprafaţă de 7.680 km² şi un număr al
populaţiei de 376.000 de locuitori. Conform proiectului, un judeţ ar fi avut, în general, o
suprafaţă de 6.786 km².
165
cei din Trei Scaune nu erau de acord cu „dominaţia” din Miercurea Ciuc
(sau din Odorheiu Secuiesc). În plus, o parte a celor din Trei Scaune
(conducerea de partid din fostul raion de la Sfântul Gheorghe) a vrut să
ajungă la judeţul Braşov mai nou înfiinţat, în timp ce conducerea
raionului din Târgu Secuiesc se opunea vehement acestui lucru. În final,
controversele au fost rezolvate prin decizia luată – parţial datorită „lobby-
ului” făcut de Károly Király – la începutul lunii februarie: a fost înfiinţat un
nou judeţ, Covasna, cu centrul la Sfântu Gheorghe. Datorită
„răzvrătirii” 12 celor din Ciuc, centrul judeţului Harghita de pe teritoriul
„rămas” a devenit Miercurea Ciuc. Însă acest proiect nu era respins doar
de secui. Maghiarii din Bihor erau nemulţumiţi de faptul că numele
judeţului va fi Crişana („Körösvidék”),13 iar cei din Sălaj se supărau
pentru că proiectanţii din Bucureşti au uitat pur şi simplu de existenţa
unui judeţ Sălaj independent. După aceea, în luna februarie au fost
modificate la Bucureşti planificările iniţiale, luând din teritoriul judeţelor
Cluj şi Crişana partea care a devenit apoi judeţului Sălaj. (Aşadar, acest
din urmă judeţ a primit înapoi denumirea sa tradiţională). La începutul
lunii februarie a mai avut loc o mică corecţie a graniţelor judeţene şi în
Mureş, dar situaţia nu s-a schimbat considerabil: graniţele administrative
au fost trasate în aşa fel încât nici întâmplător nu s-ar fi putut înfiinţa un
al treilea judeţ cu populaţie majoritară de etnie maghiară. Fostul Scaun
Mureş a fost „completat” cu teritorii româneşti (şi în parte săseşti),
scăzând astfel proporţia maghiarilor de aici la aproximativ 44%. (De
altfel, şi judeţul Covasna a fost „întregit” cu regiunea pur românească a
Buzăului, prin această manevră proporţia secuilor ajungând aici sub
90%).
Anomaliile existente în jurul „înfiinţării judeţelor” au sporit în
continuare tensiunile. Până în primăvara–vara anului 1968, nemulţu-
12
Mai pe larg vezi: József Gagyi, Az új elit a Székelyföldön. Hargita megyei változások 1968
után [Noua elită din Ţinutul Secuiesc. Schimbările de după 1968 din judeţul Harghita], în
Társadalmi Szemle [Cronica socială], 1997, nr. 4, şi István Sarány, Katalin Szabó,
Megyecsinálók [Făuritorii de judeţ], Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 2001.
13
Conform unor presupuneri, la Bucureşti s-ar fi vrut să se evite ca regiunea să fie denumită
la fel ca judeţul învecinat din Ungaria.
166
mirile intelectualităţii maghiare au atins punctul culminant, exact la fel

ca în vara anului 1956. (Potrivit profesorului clujean de filosofie, Sándor
Tóth,14 „asuprirea naţională [...] a amplificat în sfârşit rezistenţa
minorităţii maghiare, [...] în diferite regiuni ale Ardealului puteau fi
simţite tensiuni evidente. [...] În satele din Ţinutul Secuiesc au apărut
drapelele maghiare”). 15 În afara nemulţumirilor însă – în mare parte cu
ajutorul unei „curele de transmisie” a evenimentelor „primăverii refor-
melor” din Cehoslovacia – printre intelectualii maghiari s-au restabilit
ideile „eretice” care ultima oară fuseseră aduse la ordinea zilei în
primăvara–vara anului 1956. S-a vehiculat din nou ideea elaborării
unui statut al minorităţii, posibilitatea utilizării limbii maghiare la nivel
oficial, reaşezarea inscripţiilor bilingve. 16
Foarte probabil, situaţia a început să fie într-adevăr problema-
tică în ceea ce priveşte conducerea din Bucureşti, iar acest lucru ar fi
putut deveni primejdios mai ales în situaţia internaţională de atunci.
Exista teama că insatisfacţiile minorităţilor vor oferi – eventual –
Moscovei un bun pretext pentru o intervenţie în România.
14
György Lázár, Jelentés Erdélyből [Raport din Ardeal], publicat în vol. Történelmi
kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség
történetének tanulmányozásához 1944–1989, ed.cit., p.419–320. (Raportul a fost elaborat,
într-adevăr, de profesorul de filosofie Sándor Tóth, care atunci trăia încă în Transilvania, şi
de Zádor Tordai, , cercetător al Institutului de Filosofie al Academiei de Ştiinţe Maghiare,
strămutat din Ardeal la începutul anilor ’60. Manuscrisul, realizat încă din toamna anului
1976, i-a fost trimis de către Tordai lui Ferenc Fejtő, care trăia la Paris şi care l-a şi publicat
în „Jurnalul literar” de acolo).
15
Nu se cunosc sursele de informaţie ale lui Sándor Tóth, însă în zilele imediat următoare
invadării Cehoslovaciei din 20/21 august, agenţiile de presă din Bucureşti ale „statelor
frăţeşti” au preluat ştirile – pretinse ca fiind sigure – potrivit cărora, în Ardeal, „în anumite
locuri” au fost arborate steaguri ungureşti, iar „persoanele venite din Ardeal” au afirmat că
undeva în Transilvania au fost incendiate autoturismele unor „personalităţi de naţionalitate
română”, precum şi mai multe depozite de benzină. În orice caz, aceste ştiri erau gestionate
cu rezerve şi de către agentul diplomatic al ambasadei maghiare, Sándor Árgyelán; cf. MOL,
az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond 32/1968/8, unit., 54/7/szt/1968.
16
MOL, a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j-, cutia 75, 00569/6.
167
Întâlnirea intelectualilor din vara anului 1968:

speranţe şi deziluzii
Conducerea partidului a fost informată în legătură cu tensiunile

existente în rândul minorităţii maghiare, iar în curând s-au aflat şi
motivele nemulţumirilor de care majoritatea maghiarilor erau
preocupaţi, deoarece în data de 28 iunie 196817 au fost chemaţi la
Bucureşti, pe neaşteptate, peste o sută de intelectuali maghiari de mare
prestigiu.
După spusele lui Géza Domokos, János Fazekas a fost cel care s-
a gândit la acest lucru, el i-a dat ideea lui Ceauşescu. Înainte de întâlnire,
secretarul CC a discutat această problemă cu mai mulţi prieteni intimi,
reprezentanţi ai intelectualităţii din capitală şi provincie. Lista invitaţilor
a fost realizată, după o consultare prealabilă cu câţiva intelectuali
maghiari din Bucureşti şi din provincie, de Sándor Koppándi (care la
aceea vreme era încă membrul Comitetului Naţionalităţilor). Listele au
fost trimise la comitetele locale de partid (ori, în funcţie de poziţia
„alesului”, Comitetului de Cultură de la Bucureşti sau direct la
secretariatul lui Ceauşescu), iar secţiile de organizare le-au comunicat
verbal celor în cauză că trebuie să se prezinte de urgenţă la Bucureşti.
Majoritatea participanţilor nu cunoştea dinainte scopul ori programul
discuţiilor şi nici persoanele din partea conducerii de partid care urmau
să asiste la aceste discuţii.
În seara dinaintea întâlnirii, în locuinţa lui Pál Bodor s-au
adunat câţiva dintre invitaţii din Cluj şi Bucureşti. Potrivit relatării lui
Géza Domokos, mai mulţi dintre cei prezenţi (inclusiv el însuşi) au
redactat acolo textul discursurilor pentru a doua zi. Între timp, a existat
un oarecare schimb de păreri şi o oarecare înţelegere între ei. Toţi erau
convinşi de faptul că trebuie să formuleze atent expunerile şi că la
17
Numărul din 29 iunie al cotidianului central Előre, care publică un articol scurt despre
întâlnire, datează evenimentul la 28 iunie, iar un raport al ambasadei, redactat tot în
data de 29 iunie 1968, menţionează – referindu-se la Lajos Takács – că întâlnirea a
avut loc în data de 27 iunie. După părerea noastră, în acest caz este mai plauzibilă
data de 28 iunie.
168
întâlnire va trebui să prezinte probleme concrete şi bine argumentate.18

(Conform părerii lui Zsolt Gálfalvi, nici nu era nevoie de întâlniri
prealabile ori de căderi de acord mai ample, deoarece toţi intelectualii
maghiari, de la cei din Arad, Braşov şi până la cei din Bucureşti ori Satu
Mare, erau preocupaţi de problemele arzătoare ale minorităţii maghiare
din România).19
Întâlnirea a avut loc în clădirea principală a Comitetului
Central, în sala de marmură de la primul etaj, cu tot fastul ce li se acordă
de obicei evenimentelor deosebite. Componenţa prezidiului dădea
impresia că această întâlnire este considerată de o importanţă cu totul
ieşită din comun: lângă Ceauşescu au fost prezenţi prim-ministrul Ion
Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru
Popescu, Mihály Gere şi János Fazekas, secretarii Comitetului Central.
Primul care a luat cuvântul a fost Lajos Takács; în fapt, prezentarea
acestuia, atitudinea lui „oportunistă” au provocat manifestările critice
care au urmat.20 Un document secret din Ungaria (care, probabil, era
inspirat din rapoartele primite de la ambasada din Bucureşti) indică de
asemenea faptul că Takács era singurul care considera „rezolvată
problema minoritară”. (Potrivit părerii ultimului rector al Universităţii
Bolyai, „cea mai mare problemă este că maghiarii nu cunosc încă destul
de bine limba română” şi tocmai din acest motiv trebuie să se intensifice
predarea limbii române. Vorbitorul s-a pronunţat categoric împotriva
punerii în funcţiune a şcolilor profesionale cu predare în limba
maghiară, deoarece, în opinia sa „dacă muncitorii calificaţi nu cunosc
bine limba română, vor ajunge într-o situaţie dezavantajoasă faţă de
muncitorii români din regiunile cu populaţia majoritară
18
Interviu cu Géza Domokos, Păpăuţi, 2 octombrie 2002.
19
Interviu cu Zsolt Gálfalvi, Bucureşti, 8 aprilie 2003.
20
„A povestit câte s-au realizat, de fapt, în felul acesta i-a stârnit pe oameni! Dacă nu zicea
nimic, ar fi fost mai înţelept şi din partea lui, şi din partea conducerii. Era atât de ofensator
încât i-a îndemnat şi pe ceilalţi la expunerea părerii lor” – îşi amintea evenimentele
petrecute cu mai bine de 30 de ani în urmă János Pál, directorul pensionar al muzeului din
Miercurea Ciuc. Interviu cu János Pál, Csíkszereda, 4 octombrie 2002.
169
românească”). 21 Acest punct de vedere al lui Takács a stârnit

nemulţumirea celor mai mulţi intelectuali maghiari prezenţi la întâlnire.
Vorbitorii care i-au urmat lui Takács – cel puţin conform spuselor
acestuia22 – „într-un mod răspicat şi plin de pasiune” au ridicat două
probleme: 1) aprobarea noului statut al minorităţilor, care ar reglementa
situaţia şi ar apăra interesele naţionalităţilor din România;23 2)
organizarea activităţii liceelor şi a şcolilor profesionale cu predare în
limba maghiară. În ceea ce priveşte prima problemă, potrivit spuselor lui
Dániel Csatári – care în relatarea evenimentelor se referă la „materialul
prezentat la consfătuire”–, Lajos Jordáky, în luarea sa de cuvânt, a
considerat că „este nevoie de o lege a minorităţilor, un minister al
naţionalităţilor minoritare şi într-o formă sau alta, trebuie înfiinţată o
organizaţie a minorităţii maghiare”.24 Jordáky, care, începând din 1945,
era considerat în cercurile româneşti anti-maghiare un naţionalist
maghiar dubios, a avut curajul să afirme că „maghiarii vor să-şi
îndeplinească cu devotament obligaţiile cetăţeneşti”, însă „premisele
acestui lucru presupun necontestarea dreptului maghiarilor din
România de-a se considera parte integrantă a culturii naţionale
maghiare de pretutindeni”. Nu doar Jordáky a pretins un nou statut
minoritar, ci, printre alţii, şi András Sütő şi Zsolt Gálfalvi. În afară de alte
reglementări, acest statut trebuia să formuleze detaliat drepturile
21
Vezi Dániel Csatári, A romániai magyarság kulturális helyzete [Situaţia culturală a
maghiarilor din România], Budapesta, Buletin informativ intern al Ministerului Culturii,
1969, p.34.
22
Raportul ambasadorului maghiar la Bucureşti, József Vince, despre convorbirile de la
Bucureşti ale conducerii PCR cu reprezentanţii intelectualităţii maghiare; în vol. Történelmi
kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség
történetének tanulmányozásához 1944–1989, ed. cit., p.296.
23
Din scrisoarea lui János Demeter, trimisă în data de 28 decembrie 1967 lui János Fazekas,
reiese faptul că în jurul anului 1959, chiar la ordinele lui Fazekas, a fost elaborat „un proiect
de lege pentru asigurarea utilizării limbii minoritare”. Proiectul a fost semnat şi de N.
Vancea, secretarul general al cabinetului prim-ministerial, însă a dispărut undeva în
labirintul birocraţiei. În epistola sa, Demeter îl întreba pe Fazekas dacă „nu ar avea
oportunitate propunerea acestui proiect de lege – cu amendamentele potrivite – pentru
implementarea politicii minoritare a partidului?”. Scrisoarea şi un exemplar al proiectului
(„Proiect de Lege referitor la decretul ce urmează a fi emis privind Legea minorităţilor”)
se găsesc în Arhivele Uniunii Muzeului Ardelean, Fondul György Nagy, Arhiva Demeter.
24
Dániel Csatári, Op. cit., p.36.
170
minorităţilor din România referitoare la utilizarea limbii materne în sfera

aparatului de stat şi partid, precum şi condiţiile participării şi ale
reprezentării acestora în organizaţiile sociale. Surprinzător este însă
faptul că, în timp ce scriitorii considerau aceste lucruri o problemă
importantă, ultimul rector al Universităţii Bolyai, profesorul-jurist
Takács, nu simţea nevoia să se discute despre statut.
O altă categorie de probleme era cea a învăţământului
profesional cu predare în limba maghiară. Acest lucru a fost menţionat
în nenumărate luări de cuvânt. (Ziarul Előre de a doua zi aminteşte
numele a 26 de persoane, împreună cu Lajos Takács, ceea ce nu
înseamnă însă că într-adevăr au vorbit doar atâţia oratori în cadrul
consfătuirii care a durat o întreagă zi!). Mai multe surse conchid că
problema a fost pusă pe tapet la modul cel mai caustic de către István
Nagy.25
Alături de cele două insatisfacţii sus-menţionate, au fost trecute
în revistă de către vorbitori şi probleme „mai puţin importante”. Unii au
vorbit despre anomaliile existente în şcolile cu limba de predare mixtă
(la consfătuirile profesorale, directorii români nu permit să se vorbească
nicio altă limbă decât cea română, chiar şi atunci când este prezent doar
un singur român; părinţilor le este impus la modul serios să-şi înscrie
copiii în clasele cu predare în limba română; există o serioasă penurie de
manuale şcolare în limba maghiară etc.). Edgár Balogh chiar a sintetizat
în 14 puncte problemele vieţii culturale şi spirituale care cer o rezolvare.
Ernő Gáll şi Gyula Csehi au arătat faptul că – cu excepţia disciplinei
limba şi literatura maghiară – a devenit imposibilă publicarea
rezultatelor ştiinţifice în limba maghiară. Mai mulţi vorbitori şi-au
manifestat nemulţumirea faţă de faptul că în Ardeal au fost schimbate
denumirile cu rezonanţe maghiare ale străzilor. 26
25
Sándor Koppándi a menţionat însă şi faptul că luarea de poziţie a scriitorului comunist
veteran, care vorbea slab limba română, l-a enervat peste măsură pe N. Ceauşescu, care se
comporta liniştit până atunci, iar cuvântarea acestuia de la sfârşitul şedinţei ar fi fost atât de
categorică din acest motiv.
26
Dániel Csatári, Op. cit., p.35.
171
Consfătuirile, care au durat o zi întreagă, au fost încheiate de

cuvântarea finală a secretarului general. Participanţii au fost însă
foarte consternaţi de faptul că Ceauşescu a respins vehement cea mai
mare parte a problemelor prezentate. 27 De pildă, organizarea
învăţământului profesional în limba maghiară a fost dată la o parte cu
afirmaţii precum „clasa muncitoare este unitară” şi „oricare ar fi limba
noastră maternă, important este ca toţi să vorbească limba comună a
muncii”. 28 În plus, aici se formulează pentru prima oară în mod public
ideea că „în realitate toţi suntem români, chiar dacă avem origini
diferite”. 29 Nu este de mirare faptul că, după toate acestea, invitaţii au
plecat extrem de dezamăgiţi de la sediul Comitetului Central (mai mulţi
dintre participanţi şi-au amintit atunci un proverb rus, potrivit căruia:
„Am venit după lână, dar am plecat tunşi” ...).
La întrebarea: care a fost scopul întâlnirii? nu vom putea da un
răspuns satisfăcător decât atunci când vor putea fi consultate
documentele secretariatului CC şi ale cabinetului lui Ceauşescu,
referitoare la acest eveniment. În lipsa lor, nu ne putem baza decât pe
presupuneri.
Publicaţia extrem de scurtă apărută în presă referitoare la
această problemă nu aduce nicio informaţie în acest sens. Nici
persoanele intervievate de noi nu au reuşit să dea un răspuns univoc la
această întrebare. Cu ocazia discuţiei avute cu diplomatul maghiar László
27
Referitor la acest lucru, este important de menţionat faptul că, la începutul lunii august, în
cadrul unei discuţii confidenţiale, Lajos Takács i-ar fi spus diplomatului angajat al
ambasadei, József Németh, că „în ceea ce priveşte aprecierea problemelor politice legate de
situaţia minorităţilor”, dintre toţi membrii conducerii partidului, Ceauşescu şi Nicolescu-
Mizil sunt „cei mai impulsivi” (iar din context reiese că sunt şi cei mai respingători),
adăugând că în 1945–1946 a lucrat în aceeaşi comisie cu Ceauşescu şi încă de pe atunci a
putut observa că politicianul, încă tânăr la aceea vreme, „pur şi simplu nu înţelegea
hotărârile referitoare la asigurarea drepturilor minoritare”. MOL, az MSZMP KB Külügyi
Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8. unit., 00569/13.
28
István Tompa, Hogyan történhetett? [Cum s-a putut întâmpla?], Cluj-Napoca, Dacia, 1995,
p.273 (Cuvântarea de deschidere şi cea de încheiere a lui Ceauşescu nu au fost publicate în
volumele în care erau însumate declaraţiile făcute de prim-secretar!)
29
Edgár Balogh, Számadásom. Emlékirat 1956–1993 [Reglarea conturilor mele. Memorii
1956–1993], Kolozsvár, Komp-Press – Korunk Baráti Társaság, 1999, p.52.
172
Kincses,30 Géza Domokos a afirmat că „scopul consfătuirii era să se

discute concret, critic şi la modul cu care s-au obişnuit de o vreme,
problemele culturale care au căpătat accente speciale datorită existenţei
etnicilor maghiari […], [iar] rezultatul cel mai important al acesteia va fi o
elaborare şi o utilizare mai curajoasă şi mai grăbită a prezenţei şi
consecinţelor literaturii şi culturii maghiare din Ardeal”. Important este
ceea ce precautul Domokos a gândit în realitate despre acest lucru.
Absolut sigur este însă faptul că adevărata intenţie a conducerii de partid
era alta. După părerea noastră, Ceauşescu şi cercul său au vrut doar „să
supună unei probe” personalităţile reprezentative ale minorităţii
maghiare, au dorit să afle care este dispoziţia în care se află.
Înfiinţarea „organizaţiei-fantomă”
Aşadar, întâlnirea din 28 iunie n-a adus de fapt rezultatele

aşteptate, N. Ceauşescu respingând toate problemele legate de
prejudiciile minoritare ridicate aici. Însă datorită schimbării situaţiei
internaţionale, acesta şi-a modificat radical opinia.
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele a cinci state
membre ale Pactului de la Varşovia (Uniunea Sovietică, Republica
Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară
Ungară şi Republica Populară Bulgaria) au intrat în Cehoslovacia sub
conducerea Uniunii Sovietice. Deşi putea fi prevăzută posibilitatea unei
acţiuni militare, potrivit mai multor surse, conducerea partidului din
România a fost surprinsă. „Cea mai importantă problemă a conducerii
era acum consolidarea autorităţii, argumentarea politicii şi asigurarea
unei vieţi normale a statului. Conducătorii au încercat să obţină acest
lucru prin campanii de vizite în ţară, o serie întreagă de adunări în masă,
precum şi prin demonstrarea unităţii poporului şi a conducerii” – poate
fi citit în raportul „relaţii” al lui József Németh, angajat la secţia română a
30
MOL a Külügyminisztérium vegyes TÜK-iratai 1945–1968, România, XIX-J-1-j, cutia 18,
dos. 16/b, 00569/11.
173
Ministerului Afacerilor Externe.31 În data de 21 august, în faţa

membrilor Comitetului Central şi a reprezentanţilor Marii Adunări
Naţionale, convocaţi la repezeală, precum şi înaintea mulţimii strânse
„spontan” în faţa sediului CC, Ceauşescu a condamnat tăios invazia,
care reprezintă „lezarea evidentă a suveranităţii naţionale a unui stat
socialist independent, liber şi frăţesc”.32
Se poate afirma sigur că aceste zile au fost cele mai măreţe
momente ale lui Ceauşescu în toată cariera sa de conducător. Atunci era
cu adevărat popular, şi nu doar în mijlocul maselor de români cu
sentimente latente anti-sovietice, ci şi în faţa acelor minoritari maghiari
care condamnau hotărât intervenţia Pactului de la Varşovia. Deoarece
Ceauşescu se temea că după ocupaţia Cehoslovaciei va urma
România33 (în vara anului 1968, din mai multe motive, relaţiile
Bucureştiului cu Moscova34 şi Budapesta35 erau extrem de tensionate),
31
MOL a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 003628.
32
Előre, 23 august 1968.
33
Potrivit informaţiilor primite de la Serviciul Român de Informaţii, la consfătuirea
conducătorilor statelor membre ale Pactului de la Varşovia, care a avut loc în iulie în
Crimeea şi la care nici Dubček, nici Ceauşescu nu au fost invitaţi, a fost luată decizia ocupării
militare a Cehoslovaciei şi a României. Deoarece această afirmaţie nu este susţinută şi de
alte surse, deocamdată nu poate fi acceptată decât cu rezerve. Vezi şi Dennis Deletant,
România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2002, p.138.
34
Unul dintre motivele tensiunilor era faptul că, în martie, delegaţia română a părăsit
conferinţa consultativă a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Budapesta,
demonstrând prin aceasta în mod deschis „politica de separare a românilor”.
35
Conducerea română a polemizat cu conducerea de la Budapesta pe motivul formulării
aşa-numitei „responsabilităţi comune”. În mai 1968, Secţia de Critică a Uniunii Scriitorilor
Maghiari a organizat o masă rotundă pe tema literaturii maghiare din ţările învecinate. Cu
această ocazie s-a afirmat că „este un fapt indiscutabil că în ţările vecine se nasc literaturi în
limba maghiară, iar acestea alcătuiesc o structură unitară cu literatura maghiară în
ansamblu”. S-a spus că „responsabilitatea faţă de aceste literaturi este comună: a vecinilor
noştri şi a noastră”. Teza literaturii maghiare unitare din Bazinul Carpatic a fost vehement
respinsă în România şi nu doar de conducerea partidului, care a considerat că declaraţia de
la Budapesta este un real amestec în treburile interne ale ţării, ci şi de unii scriitori maghiari.
Géza Domokos, Sándor Huszár şi János Szász, în parte din convingere, în parte din cauza
unui ordin primit de sus, au criticat hotărât punctul de vedere al Uniunii scriitorilor,
spunând că scriitorii maghiari din România nu se simt responsabili decât faţă de propria
ţară şi propriul organ de conducere a partidului. Actul de refuz al conducerii politice,
precum şi articolul de neacceptare publicat de scriitorii maghiari din România puteau fi
considerate şi ca o declaraţie de fidelitate faţă de propria conducere de partid. De altfel,
manuscrisul articolului redactat de Huszár – potrivit unor zvonuri – a fost corectat personal
174
s-a încercat o mobilizare largă a populaţiei. În data de 21 august a fost

înfiinţată Garda Patriotică (corespondentul gărzii muncitoreşti din
Ungaria).36
Evident, din această „mobilizare patriotică” nu putea lipsi nici
minoritatea maghiară, deoarece era cel mai numeros „corp străin” din
România, care se considera un stat naţional. În orice caz, în această
situaţie aparent de criză era important ca conducerea partidului să se
convingă de loialitatea maghiarilor din Ardeal. Membrii Preşedinţiei
Permanente a Biroului Executiv al PCR „au intrat” în judeţele din Ardeal
locuite de minoritatea maghiară, iar Ceauşescu (împreună cu János
Fazekas şi V. Patilineţ) a vizitat cele două judeţe cu populaţia majoritară
secuiască. După 5 zile de la începutul vizitelor (la 26 august), după-
amiaza devreme, la Sfântu Gheorghe, apoi la Miercurea Ciuc şi în sfârşit,
seara, la Odorheiu Secuiesc, au avut loc adunări generale la care
Ceauşescu a luat parte. Cu ocazia analizei textelor publicate, pot fi
depistate două subiecte importante referitoare la discursurile rostite în
cele trei oraşe secuieşti: în primul rând, secretarul general a accentuat
faptul că această regiune rămasă în urmă din punct de vedere industrial
se va dezvolta într-o foarte mare măsură în următorul deceniu (în cadrul
planului cincinal, judeţul va „primi” cinci noi întreprinderi). Odată cu
industrializarea, se va rezolva de fapt şi problema minoritară. Va fi aşa şi
din cauza că „prin aplicarea constantă a politicii marxist-leniniste, în
România, problema naţional[ităţilor] a fost în mod corect rezolvată ...”. 37
de către Ceauşescu. Disputele legate de Uniunea Scriitorilor au fost comunicate în numărul

18 al revistei Élet és Irodalom [Literatură şi viaţă], din mai 1968. Despre modul în care a fost
primit articolul în România, vezi Sándor Huszár, Sorsom emlékezete [Pe urmele destinului
meu], Bucureşti, Kriterion, 1982, 207–208, dar şi MOL, a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-
iratai, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/11, 00569/13, 00569/14, ori az MSZMP KB
Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8, unit., 00569/12.
36
Potrivit unui raport al ambasadei, în zilele de după 20 august, oamenii „au intrat în
panică din cauza războiului”. Soldaţii aflaţi în concediu au fost chemaţi la vatră; cf. MOL, az
MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8, unit., 54/10/1968/Szt.
37
Ceauşescu afirmase deja la cel de-al IX-lea Congres că „partidul nostru a rezolvat pentru
totdeauna problema naţională [sic!]”. Referitor la acest lucru, deja amintitul Dániel Csatári a
menţionat în raportul său secret: „Concepţia potrivit căreia problema minoritară este
rezolvată a deschis calea procesului de asimilare forţată”. Vezi Dániel Csatári, Op. cit., p.26.
175
Cel de-al doilea subiect principal era condamnarea ascunsă ori

mai puţin voalată a intervenţiei militare în Cehoslovacia: „Noi am privit
şi privim cu mare îngrijorare evenimentele din Cehoslovacia, faptul că
unele ţări socialiste au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Orice am spune,
tovarăşi, această acţiune nu poate fi motivată cu nimic”.38 Cu toate
ocaziile, Ceauşescu şi-a luat rămas bun (şi) în limba maghiară; nu este
de mirare că martorii oculari intervievaţi de noi îşi amintesc că atunci
primul conducător al ţării era primit într-adevăr cu bucurie, iar oamenii
nu trebuia să fie „aduşi” cu forţa la faţa locului, ca în anii ’80. Fără doar şi
poate, entuziasmul se datora politicii de sfidare a Moscovei de către
Ceauşescu, deoarece multora le era teamă de un război din cauza
problemelor cu Cehoslovacia.39
În afara intrării „celor cinci”,40 la revizuirea punctului de vedere
iniţial, rigid, al lui Ceauşescu, manifestat cu ocazia întâlnirii cu
intelectualii, a contribuit în cursul lunii septembrie – probabil – şi faptul
că a fost bine primit în Ţinutul Secuiesc (precum şi „declaraţiile de
fidelitate” primite de la intelectualii maghiari din mai multe locuri),
acesta manifestându-se în câteva gesturi făcute spre minoritatea
maghiară. Printre altele, poate fi amintit faptul că, în luna septembrie,
trei licee au avut posibilitatea să organizeze, în cadrul unor serbări
publice, aniversarea înfiinţării lor: liceul (fost reformat) din Odorheiu
Secuiesc – aniversarea a de 375 de ani, cel din Miercurea Ciuc/Şumuleu
38
Nicolae Ceauşescu, Románia a szocialista építés kiteljesedése útján. Jelentések, beszédek,
cikkek [România pe calea desăvârşirii construcţiei socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole],
vol. 3, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, p.432, 436.
39
În ceea ce priveşte invazia, s-au născut – probabil – şi anumite speranţe iluzorice. Într-
unul dintre rapoartele sale (MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond,
32/1968/8. unit., 00569/16), ambasadorul József Vince se referă şi la acest lucru, afirmând
că „o parte a populaţiei maghiare a sperat într-o intervenţie militară în România,
presupunând că aceasta ar putea însemna sfârşitul politicii de separare a românilor, iar în
plus, ar putea rezulta şi modificarea graniţelor”. A adăugat însă că a stat de vorbă şi cu
persoane care au condamnat intervenţia militară. În orice caz, după părerea noastră,
analiza reacţiilor din 1968 ale minorităţii maghiare ar merita un studiu independent.
40
Potrivit lui Lajos Takács, intrarea „celor cinci” în Cehoslovacia „a picat bine”,
deoarece „a conferit o mai mare greutate” revendicărilor susţinute la consfătuirea
intelectualilor. MOL a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j,
cutia 75, 00569/19.
176
Ciuc (fost romano-catolic) – aniversarea de 300 de ani şi cel de la

Cristuru Secuiesc (fost unitarian) – de 175 de ani.
În pofida faptului că la întâlnirea de la sfârşitul lunii iunie
secretarul general al partidului a respins într-un mod inflexibil chiar şi
ideea de-a înfiinţa o organizaţie care ar reprezenta interesele minorităţii
maghiare, patru luni mai târziu – sub efectul evenimentelor din
Cehoslovacia – a fost înfiinţată totuşi organizaţia-fantomă, care în
realitate n-a avut niciun fel de influenţă asupra mersului politicii
minoritare, dar părea un mijloc potrivit pentru decongestionarea
tensiunilor acumulate.
La şedinţa plenară a CC al PCR din 24–25 octombrie 1968 (la
care Ceauşescu a afirmat din nou că problema minoritară a fost rezolvată
definitiv „în spiritul marxism-leninismului” şi că aceasta este o chestiune
încheiată) a fost adoptată hotărârea referitoare la înfiinţarea Frontului
Unităţii Socialiste. 41 Acesta era o organizaţie-umbrelă a „frontului
popular”, în care îşi găseau locul atât organizaţiile sociale şi profesionale,
cât şi asociaţiile sportive, societăţile etc., iar în noiembrie, acestora li s-au
mai adăugat şi consiliile „muncitoreşti” ale minorităţilor naţionale. De
altfel, toată activitatea Frontului Unităţii Socialiste se epuiza în
respectarea programului dintotdeauna al PCR.
În afara hotărârii referitoare la înfiinţarea FUS, la plenară s-au
luat însă şi alte decizii. Pe prima pagină a organelor de presă ale
partidului din 26 octombrie a apărut în limba maghiară (şi română):
„Cerinţele actuale progresiste ale democratismului socialist […] atestă
faptul că trebuie înfiinţate organizaţiile reprezentative ale naţionalităţilor
conlocuitoare, care vor contribui în mod activ la realizarea politicii
partidului, la elaborarea şi înfăptuirea programului de dezvoltare a
societăţii socialiste. Cu acest scop, Biroul Executiv propune înfiinţarea
Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi a
Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană din
Republica Socialistă România”.42
41
Pe numele său ulterior: Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste.
42
Előre, 26 octombrie 1968.
177
După şedinţa plenară a început – din umbră – activitatea de organizare.

Deocamdată, despre acest lucru se ştiu puţine. În prim-planul scenei
politice a fost aşezată comisia de organizare (din care, printre alţii, făceau
parte şi István Péterfi, Lajos Takács, Sándor Koppándi, Károly Király,
László Bányai, Dezső Szilágyi şi Mihály Gere), din umbră, în schimb,
„cărţile erau făcute” de Secţia Organizaţiilor de Masă a CC al PCR; aşadar
aceasta lua hotărâri în legătură cu membrii Consiliului Naţional şi ai
biroului.
Deocamdată nu se ştie cine s-a gândit şi cine a propus
înfiinţarea Consiliilor. Conform presupunerii lui Edgár Balogh, acestea
au fost organizate la iniţiativa lui Ion Gheorghe Maurer.43
Săptămânile următoare au trecut cu organizarea. În stadiul
actual al cercetărilor, despre această etapă se cunosc foarte puţine, cu
siguranţă însă membrii „consiliilor muncitorilor” de la nivelul judeţean
au fost desemnaţi de către secretariatul birourilor executive judeţene de
agitaţie şi propagandă sau de secretariatul organizaţiilor de masă.
Aşadar am ajuns la problema: ce fel de organizaţie poate fi considerată
Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară? În ceea ce
priveşte sensul corect al cuvântului, este oare o organizaţie? Faptele pe
care le cunoaştem în prezent despre consiliu, din timpul existenţei
acestuia, sunt: 1) Consiliul nu avea personalitate juridică independentă;
2) nu exista o evidenţă a membrilor; 3) nu avea venituri proprii; 4) nu
avea angajaţi remuneraţi; 44 5) la nivel naţional şi în majoritatea
cazurilor din provincie, consiliile nu aveau un sediu propriu45 şi nu se
ţineau nici audienţe; 6) nu existau cadre de organizare verticală;46 7) nu
43
Edgár Balogh, Számadásom. Emlékirat 1956–1993, ed. cit., p.62.
44
Referitor la înfiinţarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară, în
numeroase rapoarte ale ambasadei maghiare de la Bucureşti (MOL, az MSZMP KB Külügyi
Osztálya iratai, M-KS 288. fond, 32/1968/8. unit., 168/szt/1968) se poate citi, de asemenea,
că „aparate independente nu vor avea decât organele centrale”. Conform informaţiilor
găsite de noi, doar secretarul Sándor Koppándi şi vice-preşedintele de mai târziu, János
Vince, aveau un birou separat şi un aparat executiv de 2-3 persoane.
45
Doar în cadrul birourilor executive de la nivel local sau la Consiliile Locale primeau câte o
cameră de lucru activiştii, care lucrau oricum acolo.
46
Dacă Consiliul Judeţean ar fi vrut să se adreseze pe cale oficială, sub influenţa unei idei
înfiripate din senin, direct Consiliului Naţional, nu ar fi putut face acest lucru, deoarece acesta
178
avea un organ de presă propriu; 8) în ceea ce priveşte problemele

minorităţii, nu avea dreptul de-a face propuneri şi, în special, nu deţinea
dreptul de veto.
În consecinţă, suntem convinşi de faptul că, din punct de vedere
sociologic, Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară nu
poate fi considerat o organizaţie (din acest motiv utilizăm termenul de
„organizaţie-fantomă”), iar în urma analizei efectuate asupra
evenimentelor, se poate afirma şi că această organizaţie inexistentă –
evident – nu putea îndeplini niciun fel de funcţie de apărare a
intereselor; eventual, unii membri ai gremiului central încercau uneori
să facă lobby în favoarea anumitor chestiuni. De altfel, nici nu putea
apăra interesele minorităţii, deoarece „fondatorii” (cercul restrâns al
conducerii de partid) au stabilit de la început o altă funcţie pentru aceste
consilii.
Ceauşescu a desemnat cele mai importante sarcini ale
consiliilor încă de la plenara din octombrie: să ajute în „activitatea de
educaţie politică a organelor de partid şi de stat”, să faciliteze „activitatea
creativă ştiinţifică, artistică şi literară a naţionalităţilor conlocuitoare în
limba lor maternă”, iar în afara de toate acestea „vor asigura o
colaborare tot mai activă între muncitorii maghiari, germani şi de alte
naţionalităţi [...] în vederea elaborării şi înfăptuirii politicii externe a
partidului şi statului”. 47 Aşadar, consiliile nu aveau nici dreptul de a face
propuneri, iar în ceea ce priveşte prevederile care vizau minorităţile, nici
dreptul de veto. Erau doar figuranţi care asistau neputincioşi la politica
partidului.
În 7–8 noiembrie se înfiinţează, pe rând, Consiliile Judeţene ale
„oamenilor muncii de naţionalitate” maghiară şi germană. Consiliile
era subordonat Comitetului judeţean de partid! Aşadar, în mod teoretic, comunicarea între
Consiliul Judeţean al oamenilor muncii şi Consiliul Naţional se făcea prin intermediul
Comitetelor judeţene de partid, secţia organizaţiilor de masă a CC. Din câte se ştie însă, acest
tip de comunicare nu s-a realizat niciodată.
47
Nicolae Ceauşescu, Románia a szocialista építés kiteljesedése útján. Jelentések, beszédek,
cikkek [România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. Rapoarte, cuvântări,
articole], vol. 3, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, p.634.
179
„muncitorilor maghiari” au fost constituite în judeţele: Arad, Bihor,

Bistriţa-Năsăud, Alba, Harghita, Hunedoara, Cluj, Covasna, Mureş,
Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Sibiu şi Timiş. Presa maghiară de partid la
nivel judeţean a publicat peste tot lista persoanelor desemnate în
consilii. Evident, atât la nivel naţional, cât şi la cel judeţean, alcătuirea
conducerii consiliilor naţionalităţilor era stabilită dinainte până la cele
mai mici detalii, iar cei care au alcătuit lista erau preocupaţi de prezenţa
tuturor categoriilor sociale, de la activişti până la „muncitorii fruntaşi” şi
„ţăranii fruntaşi”.
În pofida faptului că discursurile şi declaraţiile rostite cu ocazia
înfiinţării Consiliilor Judeţene şi a Consiliului (biroului) Naţional nu
diferă, în fapt, câtuşi de puţin, din punctul de vedere al conţinutului, se
pare că organizarea n-a reuşit să fie „desăvârşită”. Potrivit unor surse
din diplomaţia maghiară, 48 „în special la şedinţele de constituire a
consiliilor au fost pronunţate critici circumspecte şi cerinţe, care s-au
reflectat mai apoi şi în paginile organelor de presă”. De pildă, în ziarul
Megyei Tükör [Oglinda judeţului], apărut la Sfântu Gheorghe, Dániel
Veress a accentuat faptul că Consiliului Oamenilor Muncii de
Naţionalitate Maghiară este doar un cadru, o anumită formă de
organizare şi o posibilitate: „Nu doresc să amăgesc pe nimeni, nici pe
alţii, nici pe mine însumi; cadrele se transformă într-o forţă motrică
viabilă, ce-şi împlineşte menirea, doar atunci când se încarcă şi cu un
conţinut”. Potrivit opiniei lui Edgár Balogh, „consiliile naţionalităţilor
trebuie să încurajeze muncitorii, pentru ca aceştia să se folosească de
drepturile lor şi de noile posibilităţi”. István Nagy a afirmat: consiliile
naţionalităţilor „nu s-au format doar pentru a se aduna periodic să
celebreze rezultatele” (Nu au trecut decât 5 ani până când scriitorul în
vârstă, comunist convins până la moarte, „vechi luptător al mişcării
muncitoreşti” a trebuit să constate că aceste „consilii ale naţionalităţilor
muncitoreşti” au fost înfiinţate tocmai pentru „a se aduna din timp în
timp şi a sărbători rezultatele”!).
48
MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8. unit., 007.
180
La şedinţele de constituire a Consiliilor Judeţene au luat parte

aproximativ 200–300 de persoane49 (în funcţie de numărul ori
proporţia minorităţii maghiare din judeţul respectiv) desemnate de
organele de partid locale. În această perioadă, discuţiile se purtau încă în
limba maghiară, deşi au fost şi excepţii: „Menţionăm un fenomen ieşit
din comun! [sic!] La şedinţa de constituire a consiliului muncitorilor de
naţionalitate maghiară din judeţul Sălaj, participanţii nu voiau să ia
cuvântul în limba maghiară pe motivul [poate pretextul? – obs. autorului]
că nu cunosc terminologia politică maghiară”. 50 Cu câţiva ani în urmă
însă ar fi fost considerată o excepţie ca limba de comunicare la
consfătuire să fie cea maghiară şi nu limba română.
La şedinţe (prezidate ori de prim-secretarul judeţului respectiv,
ori de unul dintre secretarii mai „de vază” ai comitetului de partid) „erau
aleşi”, din rândul naţionalităţilor, membrii Consiliilor Judeţene ale
muncitorilor, precum şi conducerile acestora, formate din 4–5 membri.
(În Consiliile Judeţene ale „oamenilor muncii de naţionalitate maghiară”
au fost aleşi în total 405 membri. Dintre aceştia, 310 erau membri ai
PCR). 51 Evident, termenul de „alegeri” nu trebuie înţeles literalmente,
deoarece pentru persoanele respective „s-a optat” deja cu mult înainte,
în interiorul comitetelor de partid. Tot la această şedinţă au fost
desemnaţi şi reprezentanţii delegaţi în consiliul central, mai precis, cei
competenţi au prezentat aici public numele celor aleşi în acest gremiu.
Consiliile Judeţene au delegat în total 144 de persoane în Consiliul
Central, iar comisia de organizare centrală a mai desemnat încă 18
reprezentanţi.
La 15 noiembrie 1968 a avut loc la Bucureşti şedinţa de
constituire a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (şi
49
De pildă, în judeţul Arad, Consiliul Judeţean era format din 300 de delegaţi, iar în
judeţul Alba din 250.
50
MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai, 1968, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/20.
Această informaţie a fost confirmată şi de Zsolt Gálfalvi, deoarece tocmai cu el s-a întâmplat
acest lucru! El a fost trimis la Zalău, dar după discursul său, rostit în limba maghiară, s-a
aflat că majoritatea „muncitorilor” aduşi la faţa locului nici nu înţelegeau limba maghiară
(Interviu cu Zsolt Gálfalvi).
51
Ibidem, cutia 75, 00569/18.
181
Germană) din Republica Socialistă România. La nivel naţional, la

formarea Consiliilor au participat personalităţi reprezentative ale
conducerii politice, precum Paul Niculescu-Mizil şi Virgil Trofin, membri
ai Biroului Executiv al CC al PCR şi ai Prezidiului Permanent, secretarii
CC, János Fazekas, membru al CC al PCR şi vice-preşedinte al Consiliului
de Miniştri, Iosif Banc, membru supleant în Biroului Executiv al CC al
PCR şi vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, István Péterfi, unul dintre
vice-preşedinţii Consiliului de Stat. În afară de toate aceste persoane, au
mai fost prezenţi mai mulţi membri ai Comisiei de organizare a
consiliului, precum şi reprezentanţii delegaţi din partea Consiliilor
Judeţene. Şedinţa a fost deschisă de Lajos Takács, apoi, printre alţii, au
mai luat cuvântul János Demeter, Edgár Balogh, Gábor Cseke, András
Sütő, György Kovács, scriitor originar din Târgu Mureş şi deputat în
Marea Adunare Naţională, dr. Tibor Maros, profesor-medic din Târgu
Mureş, Antal Albert şi László Szteklács redactorii-şefi ai cotidienelor
Hargita [Harghita] şi Szatmári Hírlap [Jurnal de Satu Mare]. Cei interesaţi
încercau să afle din discursul lui István Péterfi ce fel de organizaţie se
naşte în fapt. Printre altele, academicianul a declarat: „Consiliile vor
asigura o şi mai activă participare a muncitorilor maghiari – împreună
cu întreg poporul – la elaborarea şi înfăptuirea politicii partidului şi
statului. [...] Atât la nivel central, cât şi la cel judeţean, una dintre
sarcinile importante ale acestor consilii, în ceea ce priveşte studierea
problemelor specifice ale populaţiei maghiare, va fi susţinerea organelor
sociale şi a celor de partid şi de stat, în vederea găsirii celor mai bune
soluţii în acord cu interesele generale ale societăţii noastre socialiste”.
Evident, nu putea fi neglijată nici problema deja menţionată la plenara
din octombrie: aceste consilii vor contribui la „dezvoltarea conştiinţei
socialiste a maselor şi la eliminarea moştenirii legate de concepţiile
retrograde, naţionaliste, şi de tendinţele de separare”. 52
Citind cu atenţie cuvintele lui Takács şi ale secretarului general
de partid, reiese clar faptul că această organizaţie-fantomă nu a fost
52
Előre, 27 octombie 1968.
182
înfiinţată pentru gestionarea ori rezolvarea unei probleme, ci pentru a

crea iluzia că s-ar dori acest lucru.
Organizaţia Naţională a Consiliului Oamenilor Muncii de
Naţionalitate Maghiară a însumat în total 162 de membri (dintre care
123 „reprezentau partidul”). În aceea perioadă, din gremiu făceau încă
parte personalităţi recunoscute (profesori, regizori, scriitori, poeţi,
publicişti, redactori, politicieni etc.), precum: Edgár Balogh, László
Bányai, Pál Bodor, Gábor Cseke, Sándor Dali, Anna Dukász, Géza
Domokos, János Demeter, Zoltán Franyó, Zsolt Gálfalvi, Károly Király,
Sándor Koppándi, György Kovács, Lajos Létay, József Méliusz, Endre
Senkálszky, András Sütő, János Szász, Dezső Szilágyi, Domokos Szilágyi,
Jenő Szikszay, Ferenc Szemlér şi Lajos Takács.
Preşedintele biroului (comitetului) central a devenit István
53
Péterfi, iar vice-preşedinţi au fost Lajos Takács, Károly Király, József
Méliusz şi dr. Tibor Maros. În funcţia de secretar se găsea Sándor
Koppándi, un activist „talentat” (înainte lucra în CC al UTC, apoi în CC al
PCR). Membrii biroului executiv erau: József Anderkó, secretar al uniunii
centrale a sindicatelor „naţionalizate”, László Bányai (profesor
universitar, rectorul Universităţii Bolyai între 1952–1956), János
Demeter (jurist, prorectorul Universităţii Babeş–Bolyai), Anna Dukász
(actriţă, directorul Teatrului Maghiar din Sfântu Gheorghe), Zoltán
Kovács (pictor clujean), Sándor Egri (muncitor în uzina Tractorul din
Braşov), Magda Fábián (membru al Consiliului Naţional al Femeilor), B.
Mihály Kovács (primul vice-preşedinte al Sfatului Popular din judeţul
Harghita), Júlia Márton (muncitoare la fabrica de textile din Timişoara),
Sándor Nagy (preşedintele cooperativei agricole din Vaida, judeţul
Bihor), András Sütő (redactor-şef al revistei din Târgu Mureş Új Élet
[Viaţa nouă] şi deputat în Marea Adunare Naţională), 54 Dezső Szilágyi
53
Potrivit lui Sándor Koppándi, Péterfi a fost ales în consiliu deoarece biologul academician
era un om „cuminte”, care executa fără să gândească toate dispoziţiile de partid. În schimb,
în celălalt candidat, juristul Lajos Takács, Ceauşescu nu avea încredere.
54
Cu un an mai târziu, András Sütő a reuşit să urce pe scara ierarhică a puterii,
deoarece la cel de-al X-lea Congres al Partidului, din august 1969, a devenit, împreună
cu Géza Domokos, membru supleant în CC al PCR.
183
(redactor-şef al organului de presă central al partidului, Előre)55 şi József

Valter (secretar al CC al UTC).56
La început, consiliul muncitorilor de naţionalitate maghiară s-a
bucurat de consideraţie – cel puţin potrivit surselor cunoscute de noi – şi
din partea majorităţii opiniei publice maghiare.57 Mulţi sperau că se va
înfiinţa în sfârşit o instituţie, un for minoritar, care într-adevăr va putea
contribui la configurarea politicii minoritare. Evident, în faţa celor
optimişti a apărut imaginea-model a organizaţiei minoritare
„întovărăşite”, aflată în alianţă cu PCR, cea a Uniunii Populare Maghiare,
iar ambasadorul Ungariei la Bucureşti a raportat Ministerului Afacerilor
Externe al Ungariei că „potrivit unor informaţii primite de la cercurile
maghiare de aici, se aşteaptă o schimbare pozitivă în situaţia
minorităţilor”.58 Din rândul optimiştilor făcea parte şi Lajos Takács, care
şi în zilele de după întâlnirea intelectualilor de la sfârşitul lunii iunie
condamna persoanele care „exagerează”, dorind elaborarea unui statut
al minorităţilor. Noul vice-preşedinte a transmis unui diplomat al
ambasadei maghiare că „în domeniul asigurării egalităţii în drepturi a
naţionalităţilor, un rol însemnat îl va avea aşa-numitul Statut al
minorităţilor, a cărui elaborare [...] va începe acum şi sperăm că până la
alegerile parlamentare şi de consilii din martie [1969] va putea fi
definitivată. Pot fi aşteptate şi dispoziţii simbolice menite să optimizeze
atmosfera şi starea generală minoritară, întrucât vor apărea în limba
naţionalităţilor inscripţii, anunţuri, denumiri ale străzilor, afişe
cinematografice etc.” 59 Dacă nu s-ar cunoaşte trecutul lui Lajos Takács,
care în 1959 – parţial ca victimă a naivităţii sale fără margini – a asistat
la dizolvarea propriei instituţii, Universitatea Bolyai, ar putea fi extrem
de surprinzător acest optimism.
55
Tot la cel de-al X-lea Congres de partid, Dezső Szilágyi a fost „ridicat” de la nivelul de
membru supleant al CC la rangul de membru cu drepturi depline (împreună cu Lajos
Létay, redactorul-şef al revistei Utunk).
56
Előre, 16 noiembrie 1968.
57
MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond 32/1968/8, unit.,
168/szt/1968.
58
MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai, 1968, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/18.
59
Ibidem, 00569/19.
184
Seminţele promisiunilor şi ale speranţelor au căzut pe teren sterp,

nedezvoltându-se nimic din ele. János Fazekas – în acea vreme şi
membru al Biroului Executiv al Comitetului Politic – probabil ştia că
terenul de acţiune este extrem de îngust. La sfârşitul lunii decembrie
1968, acesta a transmis unui diplomat de la ambasada maghiară că
progresul făcut în lunile trecute în sfera politicii minoritare, „după
părerea sa a fost greşit interpretat de unii, care cred că acum deja se
poate face orice”. 60
Fără doar şi poate, cei care „exagerau” şi manifestau optimism
erau cei care au luat în serios promisiunile făcute în toamna şi vara
anului 1968 (scriitorii maghiari au avut deziluzii încă din timpul
organizării „consiliilor muncitorilor”, deoarece la mijlocul lunii
noiembrie s-a aflat că conducerea partidului, „invocând situaţia
internaţională gravă”, a respins propunerea lor, potrivit căreia în
interiorul Uniunii Scriitorilor ar fi urmat să se organizeze o secţiune
maghiară independentă). Optimişti de la început şi-au dat însă repede
seama de faptul că au fost din nou păcăliţi, amăgiţi de putere, iar
„consiliile muncitoreşti” nu vor împlini rolul unor organizaţii care apără
interesele minoritare. Acest lucru reieşea şi din faptul că, deşi consiliile
judeţene (şi biroul central) au fost organizate, „toţi” (adică autorităţile
„competente”: comitetele judeţene de partid , respectiv secretariatul
corespunzător al CC al PCR) „au uitat” de acestea. Nici consiliile
judeţene, nici consiliul central nu s-au întrunit în lunile următoare. După
aproape un an (la 8 iulie 1969), a fost convocat, în sfârşit, Comitetul
Naţionalităţilor, însă delegaţii de la plenară nu se ocupau de problemele
naţionalităţilor, nici măcar nu au fost amintite aceste chestiuni; în locul
lor, pe ordinea de zi au apărut sarcinile „tezelor şi directivelor” celui de-al
X-lea Congres al partidului, iar cei care au luat cuvântul (printre alţii,
János Demeter, Edgár Balogh, Géza Domokos, András Sütő, László
Bányai, Pál Bodor) „au exprimat gândurile şi sentimentele sincere ale
muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor maghiari din România,
60
Ibidem, 00569/21.
185
accentuând înţelegerea lor deplină faţă de politica internă şi externă a

partidului”. 61
Deşi în lunile următoare au existat şi unele dispoziţii
încurajatoare62 (au fost înfiinţate secretariatele de stat ale
naţionalităţilor din cadrul Ministerului Culturii şi al Învăţământului, a
fost fondată editura Kriterion, 63 a fost iniţiat programul de televiziune în
limba maghiară, 64 în 1970, după un an de tergiversare, a apărut la
Bucureşti revista social-culturală A Hét [Săptămâna], iar în anul următor
a fost întemeiată secţia pentru naţionalităţi la Institutul N. Iorga de la
Bucureşti),65 în fond situaţia nu s-a schimbat prea mult, deoarece
conducerea partidului nu şi-a înfrânat tendinţele de asimilare. În fapt,
61
Vörös Lobogó [Drapelul Roşu] şi Igazság [Adevărul] din 9 iulie 1969, Előre din 10 iulie. (Cu
un an mai târziu, „tema” era aceeaşi: în primăvara anului 1970, Ceauşescu a făcut din nou
o vizită în Ţinutul Secuiesc. La adunarea populară de la Miercurea Ciuc, în discursul său
aborda aceleaşi teme ca la plenara din 1969. Vezi Nicolae Ceauşescu: Románia a
sokoldalúan fejlett szocialista társadalom építésének útján. Jelentések, beszédek, cikkek 1969
április – 1970 június [România pe drumul construcţiei societăţii socialiste multilateral
dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole, aprilie 1969 – iunie 1970], Bucureşti, Ed. Politică,
1970, p.834–838.)
62
Atmosfera de optimism de la sfârşitul anului 1968 este bine ilustrată de faptul că
ambasadorul József Vince informa Ministerul de Externe al Ungariei în legătură cu apariţia,
în anul 1969, a Atlasului graiului ceangău din Moldova şi cu tipărirea primului volum al
Lexiconului literaturii maghiare din România, iar pentru 1972 anunţa că va fi publicată şi o
Istorie a literaturii maghiare din România. Ultimele tipărituri au fost publicate doar mult mai
târziu, iar atlasul ceangău a apărut doar după 1989 în Ungaria.
63
Editura independentă a minorităţii maghiare a fost înfiinţată printr-o totală reorganizare
a tipăriturilor. Bucuria însă, nici de această dată – cel puţin din partea maghiară – nu putea
fi netulburată, deoarece în pofida protestelor primite din partea Comisiei Minorităţilor a
Uniunii Scriitorilor din România, cei competenţi au organizat sediul editurii la Bucureşti,
unde nu exista un aparat tehnic maghiar (tipografi etc.) Filiala editurii de la Cluj a putut fi
înfiinţată doar sub efectul protestelor.
64
Potrivit opiniei lui János Fazekas, în legătură cu iniţierea emisiunilor de televiziune în
limba maghiară, Ceauşescu a luat o decizie încă de la sfârşitul lunii august 1968, când, în
zilele imediat următoare intrării în Cehoslovacia, era nevoie şi de susţinere din partea
minorităţii maghiare. Începerea propriu-zisă a transmisiilor a întârziat însă, deoarece
aparatul de partid „se temea” de acest lucru, sabotând emisiunile prin toate mijlocele. Din
această cauză, deşi ambasadorul József Vince, în raportul său din 23 noiembrie 1968, a
anunţat Ministerul de Externe că emisiunile în limba maghiară vor începe din ianuarie anul
următor, în realitate prima emisiune în limba maghiară a apărut pe micile ecrane abia în
data de 21 noiembrie 1969. Interviu cu János Fazekas, Bucureşti, 20 mai 1994, şi MOL, az
MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288., fond 32/1968/8, unit., 00569/21.
65
Interviu cu Lajos Demény, Bucureşti, 6 aprilie 2003.
186
„consiliile oamenilor muncii” aveau rolul de-a legitima politica

minoritară naţionalistă a partidului. Aceasta era situaţia, în pofida
faptului că, în primii ani, au fost înaintate celor competenţi propuneri
(care au avut sau nu efectul dorit)66 referitoare la anumite probleme,
după ce acestea au fost în prealabil discutate la şedinţele biroului
central, încercându-se să se transforme plenarele de la nivel naţional în
foruri ale insatisfacţiilor minoritare.
Această risipire a speranţelor legate de înfiinţarea „consiliilor
oamenilor muncii” a fost sesizată după câţiva ani şi de către diplomaţia
maghiară. Reiese acest lucru şi dintr-un raport al lui Ferenc Martin din
ianuarie 1974, în care ambasadorul informează Ministerul Afacerilor
Externe de la Budapesta: „Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate
Maghiară nu este un for care, având toată fermitatea şi obţinând
rezultate, ar putea reprezenta interesele fundamentale ale
naţionalităţilor şi ar ţine piept tendinţelor perfide şi, în acelaşi timp,
deosebit de agresive de românizare”.67
66
Succesul depindea şi de persoana care supraveghea Consiliul. Sub Constantinescu
existau exemple în acest sens. Interviu cu Zsolt Gálfalvi.
67
MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai 1974, România, XIX-J-1-j, cutia 98, 001962.
187
Zoltán Csaba NOVÁK
Politica naţională a PCR la

sfârşitul anilor ’60 şi începutul
deceniului următor
1. Moştenirea lui Dej. Preluarea puterii de

către Nicolae Ceauşescu. Rolul şi efectele
Congresului al IX-lea
Datorită impactului celui de-al XX-lea Congres al Partidului

Comunist Sovietic, iar mai apoi (şi) al dogmelor ideologice
discreditate de revoluţia maghiară, până la începutul anilor ’60,
interesul naţional, independenţa şi suveranitatea teritorială au
devenit noile teorii fundamentale ale statului român. În anul 1952 s-
a încheiat lupta facţionară din sânul PMR, soldată cu înfrângerea
„grupului moscovit” reprezentat de Vasile Luca şi Ana Pauker, dar
totodată şi cu victoria orientării naţionale locale conduse de
Gheorghe Gheorghiu-Dej. 1 Valul de „destalinizare” ce s-a manifestat
după moartea lui Stalin a ocolit aproape în totalitate România,
rezultând schimbări cu greu sesizabile în conducerea partidului.
Retragerea trupelor sovietice (în 1958), precum şi rolul de mediator
al României în ceea ce priveşte conflictul sovieto-chinez au
consolidat şi pe mai departe aspiraţiile de independenţă ale
1
Robert Lewy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Bucureşti, Humanitas, 2002, p.199.
189
României, care s-au realizat, în sfârşit, prin respingerea planului

Valev şi prin „proclamaţia de independenţă” din 1964. 2
Discursul naţional românesc înfiripat în anii ’60 a fost
influenţat şi de tendinţele asemănătoare apărute în interiorul
lagărului socialist. Peste tot, în rândul adepţilor comunismului, a fost
sesizabilă glisarea ideologiei internaţionaliste în direcţia
naţionalismului, uneori luând forme dezastruoase, alteori mai
moderate. Fenomenul era general şi poate fi explicat prin faptul că
utopia comunistă, la fel ca toate celelalte utopii, are un caracter
izolaţionist, precum şi prin faptul că regimul comunist nu putea oferi
oamenilor altceva – şi aceasta în cel mai bun caz – decât un trai
mediocru. 3 Începând din anul 1957, alături de viziunea statului
multinaţional, se pune şi în cadrul blocului socialist un accent tot
mai mare pe statul naţional unitar. Referitor la progresul naţiunilor,
la Congresul de la Moscova din 17–31 octombrie 1961, Partidul
Comunist Sovietic a formulat următorul concept: „În ceea ce priveşte
problema naţională, în condiţiile socialismului, se conturează două
orientări strâns legate una de alta. În primul rând, poate fi remarcată
o dezvoltare multilaterală şi extrem de rapidă a tuturor naţiunilor,
lărgindu-se totodată drepturile republicilor autonome federative. În
cel de-al doilea rând, sub egida internaţionalismului proletar,
naţiunile socialiste se apropie din ce în ce mai mult unele de altele,
2
La începutul anilor ’60, proiectul sovietic cunoscut drept „planul Valev” a încercat să
înfiinţeze o zonă agricolă unitară formată din câteva regiuni din Bulgaria, România şi
Basarabia. Planul, care punea în pericol industrializarea planificată şi degrada
România la nivelul unui simplu furnizor de materii prime, a fost respins cu fermitate de
către conducerea partidului. Disputa româno–sovietică a atins punctul culminant în
momentul în care partidul a dat publicităţii un document intitulat: Declaraţie despre
poziţia Partidului Muncitoresc Român cu referire la problemele mişcării internaţionale
comuniste şi muncitoreşti, în care a condamnat amestecul reciproc al ţărilor socialiste
în problemele lor interne. În documentul de partid cunoscut sub numele de
Proclamaţie de independenţă, România şi-a declarat – practic – independenţa în
interiorul lagărului socialist. Mai pe larg vezi: Dennis Deletant: România sub regimul
comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.121–123; Victor Frunză,
Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Humanitas, 1990, p.421–458.
3
Lucian Boia, Történelem és mítosz a román köztudatban [Istorie şi mit în conştiinţa
românească], Bucureşti, Kriterion, 1997, p.76–77.
190
POLITICA NAŢIONALĂ A PCR
îmbogăţindu-se reciproc”. 4 În afară de lărgirea autonomiilor

naţionale declarate, au apărut şi tendinţe active de omogenizare,
care au culminat cu externalizarea creării omului nou, socialist, a
individului sovietic. „La oamenii sovietici de diferite naţionalităţi s-au
format trăsături comune ale fiinţei umane, apărute datorită relaţiilor
sociale de tip nou şi prin intermediul cărora s-au materializat cele
mai bune tradiţii ale popoarelor din Uniunea Sovietică”. 5 Alături de
apariţia omului de tip nou, poate fi menţionată şi importanţa
răspândirii tot mai intense a limbii ruse: „Trebuie arătat numaidecât
faptul că popoarele neruse doresc într-o măsură tot mai mare
învăţarea limbii ruse, care – practic – a devenit o a doua limbă
maternă a acestor popoare din Uniunea Sovietică şi un mijloc de
comunicare dintre popoare...”. 6 Între 1961–1962, politica minoritară
naţională a fost scoasă de pe ordinea de zi şi în Ungaria. În Pártélet
[Viaţa partidului], Sándor Vendégh a afirmat că Ungaria şi blocul
sovietic au rezolvat această problemă. Problema minoritară trebuie
subordonată construirii socialismului. 7 În Slovacia s-a pus accentul
pe existenţa specifică a poporului ceho–slovac, iar în cadrul acestuia,
maghiarii, deşi alcătuiesc o entitate aparte, sunt totuşi legaţi şi de
stat. 8
Odată cu Proclamaţia de independenţă a PMR, suveranitatea
şi autonomia în interiorul lagărului socialist au devenit doctrine
interne. Amestecul în problemele interne al partidelor comuniste şi
respingerea – în mod implicit – a influenţelor sovietice a atras după
sine consecinţe spectaculoase. Trupele sovietice, iar mai apoi şi
4
A Szovjetunió Kommunista Pártjának XXII. Kongresszusa [Cel de-al XXII-lea Congres al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice], Bucureşti, Ed. Politică, 1962, p.229.
5
Ibidem, p.424.
6
Ibidem, p.230.
7
Ádám Szesztay, Nemzetiségi kérdés a Kárpát-medencében 1956–1962. Az ötvenhatos
forradalom hatása a kelet-közép-európai kisebbségpolitikára [Problema naţionalităţilor
din Bazinul Carpatic, 1956–1962. Repercusiunile revoluţiei din 1956 asupra politicii
minoritare central-est-europene], Budapest, MTA Kisebbségkutató Intézet, Gondolat
Kiadói Kör, 2003, p.213–214.
8
Idem.
191
consilierii sovietici, au fost retraşi. 9 România şi-a continuat propria

politică de industrializare. În literatură, istoriografie şi, în general, în
viaţa culturală, influenţa sovietică a fost pusă într-o măsură tot mai
mare doar pe planul secund, iar acele elemente naţionale care
puteau fi incluse în ideologia marxist-leninistă redefinită au fost puse
tot mai mult în evidenţă. Atât în sfera politică, cât şi în cea culturală,
acest fenomen a deschis supape care până acum fuseseră închise în
mod artificial. 10 În discursul intern al partidului a apărut imaginea
„duşmanului sovietic”, ceea ce în anii 1950 era încă de neînchipuit şi,
în acelaşi timp, în discursul de legitimare al partidului a mai apărut
un element tot mai frecvent menţionat, cel care se referă la trecutul
naţional. În anul 1964, în discursul său rostit într-un „mediu intern”,
în faţa comitetului de partid al Ministerului de Interne, Alexandru
Drăghici a prezentat în felul următor punctul de vedere al partidului
şi sarcinile comuniştilor: „Este adevărat că armata sovietică a jucat
un rol decisiv în eliberarea ţării. Dar ce cred sovieticii, că pentru
aceasta toată viaţa ne vom pleca în faţa lor? Ar fi demn de comunişti
un asemenea comportament?[ ...] Cred că toţi comuniştii din ţară au
sarcina şi obligaţia patriotică de-a iubi acest popor din care fac parte,
ori de-a lupta în propria ţară pentru nivelul de viaţă mai ridicat al
populaţiei, pentru industrializarea ţării şi pentru fundamentarea
economică a socialismului”. 11
Totodată, partidul a reformulat propriile atribuţii şi propria
istorie, delimitându-se de conducătorii de partid fideli Moscovei din
perioada interbelică şi din cea de după 1945. Delimitarea faţă de
9
Mai pe larg vezi: Retragerea trupelor sovietice din România, 1958. Culegere de
documente, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.
10
Deschiderea perceptibilă şi prin instaurarea controlului deplin şi-a făcut resimţită
prezenţa şi în politica de cenzură a partidului. Mai pe larg vezi: Gábor Györffy,
Sajtócenzúra a kommunista Romániában [Cenzura presei în România comunistă], în
Regio, 2007, nr. 3, p.95–117; Klára Lázok, Könyvkiadás és cenzúra az 1950–60-as évek
Romániájában [Cartea tipărită şi cenzura în România anilor 1950–1960], în Régio,
2007, nr.3, p.117–147.
11
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (infra ACNSAS),
Fond Documentar, dos. 197, f.22.
192
epocile amintite a completat cu o trăsătură nouă, cea naţională,

legitimarea partidului de până acum, bazată pe criterii de clasă.
„Dacă ne îndreptăm atenţia spre secretarii generali ai partidului de
atunci şi scopurile deservite de aceştia, nu putem decât să ne mirăm
de faptul că în aceea perioadă partidul mai înregistra o creştere
numerică. Era secretar general, de pildă, Boris Stefanov, moşier de
origine. Iată cine conducea partidul comunist, şi nu doar pentru că
era bulgar, ci pentru că a fost trimis din Moscova de către Dimitrov.
Apoi era şi Fóris, 12 un element burghez trădător, despărţit de popor;
numai elemente străine, care nu aveau nimic în comun cu simţirea
poporului nostru[...]”. 13 Politica nouă a partidului, înzestrată şi cu
acest caracter naţional, a fost deosebit de populară atât în rândul
cadrelor, cât şi în cel al intelectualilor români. Majoritatea cadrelor
de origine ţărănească din perioada interbelică, cu afinităţi socialiste,
nu au rămas deloc insensibili la acest tip de discurs nou, considerat
garanţia ascensiunii naţiunii române.
După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, la 22 martie 1965,
prim-secretar al PMR a devenit Nicolae Ceauşescu. 14 În cei 4-5 ani de
după preluarea puterii, Ceauşescu şi-a îndepărtat treptat adversarii
politici, realizând circumstanţele politicii interne pe baza cărora a
putut începe punerea în valoare a unor directive noi, cu referire la
politica socială şi economică. În anul 1965 a avut loc cel de-al IX-lea
Congres al PCR (în 1965, PMR şi-a reluat vechiul nume, adică PCR).
La congres au fost definite de către conducerea partidului noile
principii politice şi economice de bază, dintre care cele mai
12
Boris Stefanov, lider comunist de origine bulgară, a fost secretarul general al PCR
între 1936 şi 1940. István Fóris, lider comunist de origine maghiară, a fost secretarul
general al PCR între 1940 şi 1944.
13
ACNSAS, Fond Documentar, dos. 197, f.22.
14
Mai pe larg vezi: Mariana Conovici, Martie 1965 – Nicolae Ceauşescu, noul lider al
comuniştilor români, în Analele Sighet, nr. 9, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
2001, p.493–499; Lavinia Betea, Partea lor de adevăr. Alexandru Bârlădeanu despre
Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Compania, 2008, p.149–177;
Idem, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Cluj-Napoca,
Dacia, 2001, p.343–353.
193
importante erau următoarele: odată cu dispariţia claselor

exploatatoare, socialismul a obţinut o victorie deplină în toată ţara,
ajungând astfel într-o nouă etapă a construirii şi dezvoltării sale. La
congres s-a formulat ideea că în viitor, într-o nouă etapă a instaurării
socialismului, va avea loc reforma administrativ-teritorială a ţării,
sistematizarea localităţilor rurale, precum şi îmbunătăţirea
planificării conducerii economiei naţionale. 15 Ca principiu de bază,
cu implicaţii şi asupra problemei naţionale, s-a conturat şi ideea
conform căreia bazele evoluţiei societăţii socialiste vor fi asigurate,
încă pentru multă vreme, de către statul şi naţiunea socialistă. 16 În
ceea ce priveşte relaţia dintre statul român şi minorităţi, inovaţia a
constat în apariţia noţiunii de „naţiune socialistă”. Introducerea
acestei sintagme a pus în evidenţă o concepţie schimbată despre
naţiune.
2. „Naţiunea socialistă”. Teorie, interpretare şi

practică în anii ’60
În primii ani de după venirea la putere a lui Ceauşescu, în

afara noilor idei politico-ideologice, au fost propagate şi o bună parte
a celor vechi, din perioada lui Dej. Dintre acestea făceau parte şi
permanenta statornicire a ideologiei referitoare la suveranitate,
introdusă de Gh. Gheorghiu-Dej, precum şi pregătirile succesive
15
Alexandru-Murad Mironov, Tot mai departe de Moscova. Politica externă a regimului
Ceauşescu, în Arhivele totalitarismului, 2002, nr. 3–4, p.228–255; Congresul al IX-lea al
Partidului Comunist Român, 19–24 iulie 1965, Bucureşti, Ed. Politică, 1965, p.743–797.
16
Idem. După moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a încercat să stimuleze
organizarea cât mai rapidă a următorului congres al partidului, pentru a putea
clarifica relaţiile de putere. Lista celor care au prezentat rapoartele corespundea, în
linii mari, cu cei prezenţi lângă sicriul lui Gheorghiu-Dej, ceea ce a contribuit la
consolidarea şi la transmiterea în rândul opiniei publice a structurii noii puteri.
Congresul, la care au luat parte în număr mare şi invitaţi străini de seamă (Brejniev,
Deng Xiaoping, Ulbricht, Jivcov), avea un scop dublu. Pe de o parte, sub mai multe
aspecte, a întărit continuarea politicii de separare a lui Gheorghiu-Dej, pe de altă parte,
odată cu apariţia noilor principii de bază (în special economice), amintite deja, a
devenit şi primul pas important al edificării puterii ceauşiste. Vezi mai pe larg: Paul
Niculescu Mizil, O istorie trăită, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002.
194
pentru schimbările administrative şi economice planificate. În ceea

ce priveşte relaţia dintre partid, stat, lagărul socialist şi – nu în
ultimul rând – naţionalităţile din România, a apărut conceptul de
naţiune socialistă şi interpretarea acestuia, conţinând importante
elemente ideologice. Această sintagmă a întrunit sensuri deosebit de
complexe atât din punctul de vedere al politicii externe, cât şi în ceea
ce priveşte domeniul politicii interne. Printr-o interpretare
corespunzătoare a acestei noţiuni a putut fi consolidată şi pe mai
departe „autonomia” poporului român în cadrul lagărului socialist,
conceptul devenind totodată un element însemnat şi în ceea ce
priveşte politica naţională a partidului, deoarece a definit într-o mare
măsură relaţiile existente între românii majoritari şi celelalte
naţionalităţi care trăiau în ţară şi, de asemenea, viitorul şi aşteptările
acestora în cadrul statului român socialist. Dificultatea şi delicateţea
problemei este dezvăluită şi de Procesul-verbal consemnat cu ocazia
dezbaterilor şedinţei Secţiei de Propagandă a CC.
Trecând peste tradiţiile anilor ’50 şi influenţa sovietică
asupra acestora, textul cu caracter polemic intitulat Orânduirea
statului socialist. Înflorirea naţiunii socialiste. Înfrăţirea dintre poporul
român şi naţionalităţile conlocuitoare a abordat printr-o viziune nouă
problemele conceptuale române în legătură cu naţiunea şi evoluţia
acesteia. Lăsând pe planul secund abordarea internaţionalistă, în
continuare a pus accentul pe naţiune şi stat. 17 Conform definiţiei
documentului (şi variantei finale apărute şi adoptate mai târziu),
„naţiunea este o comunitate umană, între ai cărei membri există
legături de natură lingvistică, teritorială, economică şi – pornind de
la toate acestea – una spirituală. Ca atare, naţiunea devine un
fenomen strict social, neavând nici atribuţii etnice şi nici rasiale.
Statul român este un stat unitar naţional. În afara poporului român,
17
Zoltán Csaba Novák, Szocialista nemzet és kisebbség az RKP vezetőségének
diskurzusában a ceausescui hatalomátvétel után [Naţiunea socialistă şi minoritatea în
discursul conducerii PCR după preluarea puterii de către Ceauşescu], în vol.
Történelmünk a Kárpát-medencében (1926–1956–2006) [Istoria noastră în Bazinul
Carpatic], ed. Gyöngy Kovács Kiss, Kolozsvár, Komp-Press Kiadó, 2006, p.171.
195
în ţară mai trăiesc şi naţionalităţi conlocuitoare. Aceste grupuri nu

formează entităţi separate, ci trăiesc împreună cu românii în diferite
regiuni ale ţării. Prezenţa naţionalităţilor conlocuitoare nu schimbă
caracterul naţional al statului român. Spre deosebire de naţiunea
capitalistă, cea socialistă are o structură socială unitară, în care nu
există clase sociale cu interese adverse. În socialism s-a format o
nouă cultură socialistă şi omogenă care, împreună cu alte
transformări, a eliberat energiile sociale reprimate de până acum”. 18
În ceea ce priveşte relaţia dintre naţiunea română şi

naţionalităţile conlocuitoare, principiul fundamental – deşi a
recunoscut existenţa naţionalităţilor – a negat necesitatea
drepturilor colective minoritare. Totodată, prin susţinerea teoriei
continuităţii daco-romane, a plasat minorităţile naţionale în
categoria „veneticilor”, a celor aşezaţi pe pământul românilor, care
astfel putea fi în mod implicit interpretată ca fiind de categorie
secundară. 19 Referitor la relaţia dintre naţiunea majoritară şi
minorităţile etnice, interpretarea conceptului de naţiune socialistă a
apărut ca un element nou care, dincolo de negarea drepturilor
colective, a servit la apropierea indispensabilă a popoarelor
conlocuitoare din ţară, a oferit baza ideologică pentru omogenizarea
socială, economică şi culturală a ţării; totodată, pe termen lung,
aceasta putea să însemne pentru minorităţi şi omogenizare etnică. 20
„Naţionalităţile au trecut prin schimbări sociale, economice şi
culturale asemănătoare cu cele ale naţiunii române. Este important
faptul că dezvoltarea naţiunii române şi cea a naţionalităţilor
conlocuitoare are un fundament economic şi social comun. În plus, şi
18
Ibidem, p.172.
19
Idem.
20
Mai mulţi dintre politicienii care au luat cuvântul la dezbatere au menţionat
asimilarea pe termen scurt sau mai lung a naţionalităţilor ca pe un fenomen inevitabil.
Totodată, pentru preîntâmpinarea „neînţelegerilor”, în textele de propagandă nu
promovau această expresie. Potrivit propunerilor vorbitorilor, fenomenul ar trebui
descris utilizând alte formulări. Nici mai târziu, în documentele de partid date
publicităţii, nu apare în scris expresia de asimilare. Ibidem, p.174–175.
196
viaţa culturală a românilor, şi cea a naţionalităţilor beneficiază de o

bază comună, deoarece transmit aceleaşi ideologii. Într-o nouă etapă
a dezvoltării socialiste, apropierea între români şi naţionalităţi va
deveni şi mai profundă, se va naşte o cultură comună. Din acest
punct de vedere este importantă dejucarea izolării naţionale”. 21
Disputa care a avut loc în interiorul partidului atestă şi mai

pregnant faptul că, pe termen lung, în procesul de formare a naţiunii
socialiste nu erau recunoscute relaţiile strânse existente între
minorităţi şi naţiunile-mamă; totodată, s-a luat în calcul şi asimilarea
naţionalităţilor din ţară, realizată la diverse nivele, iar acest ultim
fenomen s-a confundat cu noţiunea de integrare. 22 Teoria naţiunii
socialiste şi interpretarea acesteia au rămas mijloace importante de
legitimare a regimului ceauşist. 23 Începând cu anii ’70, deseori
conceptele de omogenizare şi de naţiune socialistă erau deja utilizate
împreună. „În ţara noastră, odată cu dispariţia deosebirilor dintre
oraşe şi sate, cu încetarea exploatării omului de către om, în funcţie
de progresul socialismului şi al dispariţiei tuturor diferenţelor între
diverse categorii sociale, precum şi în măsura în care se vor
consolida relaţiile dintre clasa muncitoare şi ţărănime,
intelectualitate şi celelalte pături sociale, atunci se va realiza
omogenizarea societăţii, iar naţiunea socialistă va progresa,
ridicându-se la nivelele cele mai înalte. Înţelegerea şi stimularea
conştientă a fenomenului constituie o parte indisociabilă a luptei
conduse pentru înfăptuirea societăţii socialiste multilateral
dezvoltate şi a condiţiilor trecerii treptate la comunism. Doar având
21
Ibidem, p.173.
22
Idem.
23
I. Rădulescu, A nemzet fejlődése a szocializmusban [Evoluţia naţiunii în socialism], în
vol. A Román Kommunista Párt politikájának időszerű problémái [Problemele actuale ale
politicii Partidului Comunist Român], Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p.179–207; Tudor
Bugnariu, A szocialista nemzet [Naţiunea socialistă], în Korunk, 1969, nr. 9, p.1323–
1329.
197
această concepţie referitor la rolul naţiunii socialiste vom putea

acţiona într-adevăr, în spiritul marxism-leninismului făuritor”. 24
Politica ceauşistă includea voinţa consolidării eşalonului

secund al partidului, dobândirea încrederii şi a devotamentului
cadrelor din această linie, menţionarea simbolică a faptului că
partidul are încredere în aceşti oameni, le încredinţează noi sarcini, îi
mobilizează, în sfârşit, intră în contact fizic cu aceste persoane. În
decursul anilor ’60, Ceauşescu a procedat în felul acesta şi cu
activiştii din regiunile locuite de minorităţi. Aşadar, făcea parte din
politica naţională ceauşiste şi faptul că, în data de 12–13 august
1965, conducerea supremă a PCR, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, a
făcut o vizită în Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară (RMAM). Un
moment important în cadrul vizitei din RMAM a fost prezentarea în
public a noilor noţiuni discutate la cel de-al IX-lea Congres. Regiunea,
având şi populaţie maghiară compactă (cu ceva peste 60% din
populaţia totală), şi câteva mii de germani, a constituit locaţia ideală
pentru propagarea schimbărilor ideologice şi a noilor directive
referitor la problemele naţionalităţilor. 25
În cadrul politicii ceauşiste, precum şi al politicii partidului
faţă de naţionalităţi, mobilizarea, educaţia ateistă, atitudinea contra
bisericii şi educaţia patriotică erau elemente cu o însemnătate
deosebită chiar şi după 1965. Reeducarea din punct de vedere
mental şi ideologic a întregii societăţi din România (iar în cadrul
24
A szocialista nemzet [Naţiunea socialistă], Bucureşti, Ed. Politică, 1972, p.77.
25
Membrii de seamă ai delegaţiei de partid erau Nicolae Ceauşescu, Mihály Gere, János
Fazekas, Virgil Trofin, Emil Bodnăraş, Alexandru Drăghici. Delegaţia a ajuns în data de
12 august 1966 în satul Botorca, de lângă Târnăveni, unde a fost primită de către
prim-secretarul RMAM, Nicolae Vereş, şi de către László Bránis, preşedintele
Comitetului Executiv regional. Vizita a avut un program strict, a durat două zile şi s-a
desfăşurat după un plan dinainte stabilit, în oraşele mai importante din regiune şi în
câteva comune: Târnăveni, Iernut, Târgu Mureş, Reghin, Gheorgheni, Bălan,
Miercurea Ciuc, Izvorul Mureşului, Sândominic şi Odorheiu Secuiesc. Cf. Arhivele
Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (infra ANIC), Comitetul Central al PCR [infra CC al
PCR]. Cancelarie, dos. 104/1966, f.2–28.
198
acesteia şi cea a naţionalităţilor), precum şi omogenizarea socială au

continuat şi pe mai departe. În vederea unei propagande eficiente, nu
doar s-a permis, dar de multe ori chiar a fost recomandată utilizarea
limbii materne. „În instituţiile şi fabricile unde există şi germani şi
maghiari, educaţia UTC şi de partid trebuie să fie preluată de
propagandiştii care cunosc limbile respective, astfel, participanţii la
educaţie îşi pot rosti cuvântările în limbile lor materne. Până la 1
octombrie 1965, comitetele regionale, raionale şi orăşeneşti,
organizaţiile de masă, cercurile de lectură, cele de activişti şi de
propagandă să fie completate cu comuniştii proveniţi din rândurile
naţionalităţilor conlocuitoare”. 26
Din punctul de vedere a politicii faţă de minorităţi,

comparativ cu ultimii ani ai regimului Dej, noua conducere de partid
a manifestat un interes mai vizibil faţă de problema naţională. Este
vorba despre posibilităţi care nu existau în ultimii ani al regimului
Dej. În 1965, pe lângă CC al PCR a luat naştere o comisie care se
ocupa cu problemele naţionalităţilor, din care făceau parte, printre
alţii: András Sütő, Lajos Takács, Richard Winter. Comisia avea
principala menire de a ajuta munca ideologică a partidului
(propaganda anticlericală, difuzarea ideologiei de partid) în rândurile
minorităţilor; totuşi, în aceste condiţii, reprezentanţii săi aveau
posibilitatea de a ridica anumite probleme speciale ale comunităţilor
respective: problema educaţiei, educaţia profesională, reacţiile
exagerate ale autorităţilor la aşa-numitele „manifestări naţionaliste”
ale diferiţilor indivizi aparţinători unei comunităţi minoritare. În
1966, pe baza sesizărilor comisiei, a fost verificată activitatea
instituţiilor culturale şi de învăţământ din Cluj şi Târgu Mureş.
Partidul întăreşte sistemul educaţional bilingv şi introducerea
treptată a învăţământului (câteodată exclusiv) în limba română, dar
recurge în paralel la anumite gesturi faţă de minorităţi, în acest caz
faţă de comunitatea maghiară. Ministerul Educaţiei i-a permis
26
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 27/1965, f.25.
199
renumitului profesor Lajos Csőgör să continue predarea în limba

maghiară. La Cluj a fost verificat sistemul de predare în două limbi. 27
Totodată s-a continuat „îmbunătăţirea calităţii predării în limba
română” prin aducerea a unor noi cadre şi a fost planificată
desfiinţarea secţiei Istorie-literatură maghiară. 28
3. 1968, anul deschiderii. De la întâlnirea cu

intelectualii maghiari la înfiinţarea Consiliului
Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară
Procesele politice începute de la jumătatea anilor ’60 au fost

reimpulsionate de evenimentele din 1968 din Cehoslovacia. Din
cauza unor controverse apărute în urma discuţiilor pe marginea
reformelor din Praga, precum şi a intervenţiei trupelor din ţările
membre ale Pactului de la Varşovia, în vara anului 1968, conducerea
partidului a avut o nevoie şi mai mare decât până atunci de susţinere
necondiţionată din partea societăţii româneşti. Numărul întâlnirilor
şi al dezbaterilor dintre conducătorii partidului şi diferitele grupuri de
intelectuali, precum şi vizitele de lucru, care au avut loc în diversele
judeţe ale ţării, au crescut vizibil. 29 Această serie de mişcări tactice
din partea conducerii partidului nu le-a ocolit nici pe cele mai
importante grupări minoritare din România, maghiarii, respectiv
germanii. Pentru recâştigarea încrederii acestora s-au întreprins mai
multe acţiuni, printre care şi întâlnirea din 28 iunie 1968 dintre
conducerea supremă a partidului şi elita intelectuală maghiară din
România. Tot în acea lună a avut loc întâlnirea dintre intelectualii
germani şi conducerea PCR. La iniţiativa conducerii superioare de
27
ANIC, CC al PCR. Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dos. 7/1966. f.1–3.
28
Idem.
29
Despre acest fenomen vezi: PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu
(1965–1972). Ediţie de documente elaborată de Alina Pavelescu şi Laura Dumitrescu,
Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2007.
200
partid şi după modelul întâlnirilor cu intelectualii organizate deja, a

fost chemată la Bucureşti cea mai importantă parte a elitei maghiare
şi germane din România.
La întâlnirea cu intelectualii maghiari au fost invitate peste
50 de persoane (scriitori, poeţi, redactori, artişti, cadre didactice).
Teoretic, potrivit stării de spirit a vremii, exista această posibilitate;
totuşi, intelectualii invitaţi au fost surprinşi, deoarece nu fuseseră
anunţaţi decât cu câteva zile înaintea întâlnirii. 30 Înţelegeri
preliminare ori manevre tactice nu puteau avea loc (eventual discuţii
scurte între câteva persoane), însă – după cum a reieşit şi din cele
discutate la întâlnire – toată lumea era la curent cu problemele cele
mai arzătoare ale maghiarilor din România. 31 La consfătuirile
organizate în clădirea sediului CC al PCR au fost prezente câteva
personalităţi-cheie ale conducerii de partid (Nicolae Ceauşescu, Paul
Niculescu Mizil, Leonte Răutu, Mihály Gere, János Fazekas) şi elita
intelectuală reprezentativă a maghiarilor, respectiv a germanilor din
România: Géza Domokos, János Szász, Pál Bodor, Ernő Gáll, János
Demeter, Lajos Jordáky, Lajos Kántor, István Nagy, Gyula Csehi,
Sándor Fodor, Sándor Kányádi, Elemér Jancsó, Győző Hajdu, Zsolt
Gálfalvi, András Sütő, Ernő Sisak; iar din partea germanilor: Anton
Breitenhofer, Paul Schuster, Carol Göllner, Carl Saal, Hans
Schuschning, Ewald Zweier, Norbert Petri, Paul Schuller, Eisenburger
Eduard etc. La discuţiile cu intelectualii maghiari au luat cuvântul 26
de persoane, iar în cazul germanilor, 15 intelectuali. Teoretic, orice
invitat putea să ia cuvântul şi nici durata cuvântărilor nu era strict
limitată, doar „pe urmă, cum trecea timpul, ne cereau să vorbim, pe
30
Minorităţi etnoculturale. Mărturii Documentare. Maghiarii din România 1956–1968,
ed. Andrea Andreescu, Andrea Varga, Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de
Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, p.912.
31
În memoriile sale, Géza Domokos afirmă că în seara dinaintea întâlnirii l-a vizitat pe
Pál Bodor şi, împreună cu Gyula Szabó, au redactat acolo discursurile pentru a doua zi.
Cf. Éva Bányai, Sikertörténetek kudarcokkal [Povestiri de succes soldate cu eşecuri],
Kolozsvár, Komp-Press Korunk Baráti Társaság, 2006, p.140.
201
cât posibil, mai pe scurt”. 32 Aşa cum am amintit deja, nu au avut loc
înţelegeri preliminarea sau manevre tactice, dar în urma discuţiilor s-
a conturat problematica ce necesita– potrivit părerii elitei maghiare –
o rezolvare urgentă.
Problemele ridicate în cazul a celor două întâlniri pot fi
grupate în mai multe categorii: probleme juridice şi social-politice,
probleme legate de cultură (presă, televiziune, editoriale, Uniunea
Scriitorilor), probleme privind învăţământul. În ceea ce priveşte
problemele juridice, accentul s-a pus pe rezolvarea statutului juridic
al minorităţilor şi asupra prezenţei lor în diferitele organisme de stat
şi de partid. Mai mulţi vorbitori (Ernő Gáll, János Demeter) au scos în
evidenţă necesitatea unui statut al minorităţilor, care ar putea
soluţiona problema drepturilor colective specifice ale celor
interesaţi. 33 Totodată, cei care au luat cuvântul pe marginea acestei
probleme au propus şi înfiinţarea unui organism de stat, care ar
coordona viaţa culturală a minorităţilor. Vorbitorii au cerut, între
altele, să fie numite cadre maghiare şi germane în diferite comisii de
stat. Vorbitorii germani au subliniat faptul că în judeţul Timiş şi în
municipiul Timişoara nu mai există niciun vicepreşedinte în consiliul
judeţean ori în cel municipal. La discuţiile pe teme juridice s-a pus pe
tapet şi reabilitarea intelectualilor maghiari condamnaţi în anii ’50
pe baza unor acuzaţii false legate de trădare faţă de patrie şi
naţiune. 34 S-a discutat şi problema inscripţiilor bilingve îndepărtate
32
Interviu cu Zsolt Gálfalvi. Interviul se află în posesia autorului.
33
Problema unui statut care ar stabiliza situaţia juridică a maghiarilor din România
fusese discutată deja şi în perioada de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale.
România, aflată înaintea tratativelor de pace, a elaborat la 6 februarie 1945 aşa-
numitul Statut al Minorităţilor, care a stabilit egalitatea în drepturi a tuturor
cetăţenilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de naţionalitate, iar în ceea ce priveşte
utilizarea limbii materne a garantat şi drepturile colective ale maghiarilor din
Transilvania. Regimul cu caracter de clasă creat de PCR şi ajuns la putere în 1947 nu a
mai recunoscut drepturile colective ale naţionalităţilor.
34
Majoritatea celor condamnaţi atunci au fost eliberaţi în 1963 şi 1964. Revenirea lor
la vechile locuri de muncă sau obţinerea unora noi a fost îngreunată însă, în
nenumărate cazuri, de organele de partid locale sau centrale. Remedierea acestor
probleme a fost solicitată conducerii partidului de către intelectualii maghiari.
202
în anii ’60, a schimbării numelor unor străzi, precum şi a utilizării în

administraţie a limbilor materne ale minoritarilor. 35
Din cea de-a doua categorie de probleme au făcut parte cele
din domeniul învăţământului. Cea mai accentuată problemă a fost
cea a situaţiei învăţământului în limba maternă. Majoritatea
vorbitorilor au considerat reproşabil faptul că învăţământul în limba
maternă din şcolile profesionale a dispărut aproape în întregime şi
erau nemulţumiţi din cauza obstacolelor existente în ceea ce priveşte
educaţia în limbă maternă la nivelul învăţământului preuniversitar şi
universitar: tergiversarea înfiinţării claselor cu predare în limba
maghiară, dispoziţiile discriminante aplicate elevilor maghiari cu
ocazia examenelor de admitere la facultate, lipsa manualelor
redactate pentru elevii minoritari, problema predării în limba
minorităţilor a istoriei şi a geografiei României, încurcăturile
semnalate cu ocazia repartiţiei absolvenţilor de facultate. 36
Paleta cerinţelor şi a insatisfacţiilor de natură culturală era la
fel de diversă. Discuţiile se purtau pe marginea unor probleme
variate, mergând de la susţinerea grupurilor de artişti amatori şi
păstrarea tradiţiilor şi până la lipsurile din viaţa teatrală. S-a discutat
relativ mult şi despre relaţia dintre naţionalităţi şi mass-media
românească. Intuind posibilităţile existente, intelectualii care au luat
cuvântul au cerut noi reviste în limbile maghiară şi germană, precum
şi o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă a organelor de presă. A fost
propusă lărgirea spaţiului destinat emisiunilor de radio în limba
maghiară la Cluj şi Târgu Mureş, precum şi acoperirea cu emisiuni de
radio în limba germană a unor zone în care staţia de la Timişoara nu
poate fi recepţionată şi înfiinţarea unei emisiuni de televiziune în
limba maghiară şi germană. Totodată, a fost amintită şi problema
35
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 47/1968. f.36–38.
36
După interpretarea la nivel local a evenimentelor din 1956, s-a pus din nou
problema aşa-numitului „separatism maghiar”. Sub pretextul fenomenului de izolare a
studenţilor, a medicilor, a specialiştilor maghiari, absolvenţii de facultate din rândul
minorităţilor erau trimişi în zone îndepărtate de locul lor natal, care aveau o populaţie
majoritar românească.
203
editării de carte în limbile minorităţilor naţionale, cerându-se

creşterea numărului publicaţiilor şi o editură separată pentru
minorităţi. Deoarece reprezenta un segment important al vieţii
culturale, s-a ridicat problema rolului şi a poziţiilor ocupate de
minoritari în viaţa ştiinţifică românească, care – după părerea
majorităţii vorbitorilor – nu reflecta proporţia minorităţilor naţionale
şi nici cantitatea şi calitatea activităţii acestora în cadrul ştiinţei şi a
vieţii culturale.
În mai multe cazuri, repercusiunile evenimentelor din
Ungaria, care au avut loc în 1956, au contribuit la evaluări greşite
din partea statului român în ceea ce priveşte integrarea socială a
maghiarilor din România, calculată sau corespunzătoare realităţii. La
fel ca în 1944–1945, această problemă a fost considerată o chestiune
legată de siguranţa statului. 37 Vorbitorii care au menţionat lipsurile
mass-mediei româneşti şi a informărilor de masă referitoare la ştirile
despre maghiari şi – în general – despre naţionalităţi, au putut spera
la o schimbare pozitivă în ceea ce priveşte imaginea maghiarilor în
societatea românească. Ca o problemă specială a comunităţii
germane din ţară, a fost discutată revizuirea listelor cu bătrânii
germani de la sate care au fost expropriaţi şi nu au susţinători şi
recunoaşterea anilor petrecuţi în taberele de muncă din URSS ca şi
perioadă petrecută în câmpul muncii. Tot o problemă specială a
germanilor a fost şi dorinţa ca autorităţile să-i ajute pe bătrânii din
ţară să ţină legătura cu copiii şi membrii de familie plecaţi în RFG. 38
Cu toate că întâlnirea din 1968 dintre conducerea partidului
şi elita maghiară şi cea germană din România nu putea fi socotită un
fenomen unic, este totuşi considerată un moment deosebit de
important al politicii PCR referitoare la naţionalităţile conlocuitoare.
După 1948, partidul practic a afirmat că problema minoritară este
37
Mai pe larg vezi: Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959)
[Revoluţia din 1956 şi maghiarii din România (1956–1959)], ed. Stefano Bottoni,
Márton László, Réka László, Klára Lázok, Csaba Zoltán Novák, Csíkszereda, Pro-Print,
2006.
38
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 47/1968. f.53.
204
rezolvată, iar situaţia minorităţilor nu reprezintă o problemă unică şi

nici drepturile oferite de constituţia socialistă nu justifică cerinţe
legate de drepturile colective. În fapt, în sânul partidului, care
domina toate aspectele vieţii sociale, până în anul 1968 nu a mai
avut loc vreo consfătuire de asemenea anvergură în cazul unor
probleme ale minorităţilor, ori ale altor grupări religioase, sociale etc.
Nici în 1952, la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare atât de
populare în rândul maghiarilor ardeleni şi mai cu seamă în mijlocul
secuilor, nu a avut loc niciun fel de coordonare a acţiunilor
comunităţii interesate în această problemă, nici măcar a grupurilor
elitiste competente; la fel, nici în 1960, la desfiinţarea parţială a
regiunii. Fără doar şi poate, această întâlnire şi consfătuirile ce au
urmat au fost datorate iniţiativei şi deschiderii parţiale din partea lui
Ceauşescu. Din memorii şi luările de cuvânt reiese faptul că
majoritatea vorbitorilor credeau că a sosit momentul pentru a aduce
– în sfârşit – la cunoştinţa conducerii partidului toate acele fenomene
şi întâmplări care, după părerea lor, trebuiau privite ca nemulţumiri
din partea maghiarilor din România.
O particularitate interesantă a cuvântărilor de la această
întâlnire este acea diplomaţie tactică cu care vorbitorii au prezentat
câteva probleme. Atribuirea responsabilităţii „sabotajelor” unor
activişti de partid din cel de-al doilea eşalon şi îndepărtarea lor în
perioada lui Gheorghiu-Dej i-au oferit lui Ceauşescu şi conducerii
partidului posibilitatea de-a aşeza pe baze noi politica minoritară şi
problemele de legitimare rezultate de aici. O altă particularitate a
consfătuirilor şi a temelor discutate era faptul că s-au ridicat
probleme de natură economică, fără a fi aduse argumente în acest
sens. Însă în luna ianuarie a aceluiaşi an, când reforma
administrativ-teritorială a generat discuţii în interiorul partidului, a
fost recunoscut faptul că Ţinutul Secuiesc, locuit în mare majoritate
de maghiari, este rămas în urmă din punct de vedere economic. Este
adevărat şi faptul că intelectualii cu activitate culturală, dincolo de
205
propriile lor experienţe, nu puteau deţine informaţii, statistici şi

situaţii economice exacte la care s-ar fi putut referi.
La întâlnirile amintite, care au durat mai multe ore,
conducerea partidului a întocmit o agendă a problemelor în care au
fost însumate toate problemele ridicate, observaţiile, precum şi
răspunsurile date. Consultând agenda, reies problemele la care
partidul a reacţionat imediat, punctele cele mai sensibile pentru
conducerea de partid, domeniile în care se puteau aştepta
compromisuri şi solicitările imediat refuzate de către aceasta. Reiese
clar respingerea imediată a oricărei cereri referitoare la situaţia
juridică a naţionalităţilor. Folosindu-se de această posibilitate,
intelectualii maghiari şi germani (dar mai ales maghiarii) au încercat
să schimbe situaţia existentă din 1948, solicitând un nou statut
juridic al naţionalităţilor din ţară. Au cerut un statut şi, pe baza
acestuia, o reprezentanţă la nivel instituţional, bine definită,
precizată şi eficientă. Conducerea partidului însă a refuzat din start
orice apel care ar fi dus la recunoaşterea drepturilor colective. În
schimb, s-au promis doar schimbări de natură administrativă,
numirea în posturile unor organe de stat a câtorva persoane de
origine maghiară sau germană, ceea ce adesea se realiza acordând
doar aşa-numite competenţe consultative.
Succesul ori insuccesul consfătuirii trebuie analizat din
perspectiva contextului politico-istoric. Dintre revendicările şi
cerinţele discutate, foarte puţine s-au pus într-adevăr în practică, iar
câteva s-au realizat doar parţial. Nici acum n-au fost recunoscute de
către conducerea partidului drepturile colective ale minorităţilor
naţionale (şi nici ale altor comunităţi); din acest motiv se considera
inoportună elaborarea unui statut. Exceptând câteva clase cu
predare în limba maghiară şi germană, nici învăţământul din şcolile
profesionale nu s-a schimbat. În general, modificările propuse privind
utilizarea limbii materne, denumirea străzilor, ori cazul inscripţiilor
bilingve se pierdeau în labirintul birocraţiei provinciale de partid şi de
stat. Istoria şi geografia României nu au fost predate nici de acum
206
înainte în limbile naţionalităţilor şi nu au fost elaborate nici manuale

speciale de limba şi literatura română pentru elevii din rândul
minorităţilor naţionale. Apoi, începând cu a doua jumătate a anilor
1970, au dispărut treptat şi lucrurile parţial câştigate. Totuşi se poate
afirma că, atunci şi acolo, consfătuirile respective au adus şi câteva
beneficii. Conducerea partidului a fost confruntată din nou cu cea
mai urgentă problemă a germanilor şi a maghiarilor din România,
cea culturală. Elitele minoritare din România au avut ocazia să
prezinte aceste chestiuni şi în faţa unei autorităţi oficiale. În perioada
de după consfătuiri au fost înfiinţate Editura Kriterion, care edita
cărţi în nouă limbi, şi un cotidian cultural şi din domeniul vieţii
publice, A Hét, tot atunci începându-şi activitatea emisiunile în
limbile maghiară şi germană de la postul de televiziune română. La
sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, în cele două judeţe
înfiinţate în 1968, precum şi în altele, a existat posibilitatea de-a
cultiva la nivel local cultura maghiară şi germană şi de-a construi
câteva statui, monumente ori case memoriale cu conotaţii maghiare
sau germane.
În perioada 1965–1968, Ceauşescu a reuşit să câştige de
partea sa un important segment al elitei maghiare şi germane din
Ardeal. Prin „maleabilitatea” dovedită în timpul înfiinţării judeţelor,
prin dialogul purtat cu intelectualii şi, nu în ultimul rând, prin
interesul (intenţionat exagerat) manifestat cu ocazia discuţiilor şi
vizitelor, Ceauşescu a dobândit o simpatie care nu putea fi trecută cu
vederea. Cadrele alese ca membri în Comitetul Central ori alte
instituţii de stat sau de partid, activiştii de partid de origine maghiară
şi germană rămaşi în posturi sau numiţi cu ocazia reformei
administrativ-teritoriale, intelectualii care au luat cuvântul şi au fost
ascultaţi la dezbateri erau îndatoraţi conducerii partidului sub mai
multe aspecte. Cei mai sceptici însă mai puteau spera şi se puteau
încrede în faptul că schimbările vor fi nu doar vizibile, ci şi bogate în
conţinut.
207
La câteva zile după adunarea populară care a condamnat intervenţia

trupelor din ţările membre ale Pactului de la Varşovia, 39 Ceauşescu
se afla deja în judeţul Braşov şi judeţele secuieşti. La 26 august, ajuns
pe culmile popularităţii sale, vizitează Braşovul, iar mai apoi cele
două „judeţe secuieşti” nou-formate, Covasna şi Harghita. 40
Conducerea celor două judeţe se simţea datoare faţă de
reprezentanţii conducerii partidului, dar şi majoritatea populaţiei se
raporta pozitiv şi cu speranţă vis-a-vis de cele întâmplate în perioada
care a trecut. În cuvântările sale, Ceauşescu a recunoscut faptul că
Ţinutul Secuiesc a rămas în urmă şi promitea investiţii considerabile.
„Aşezările locuite de secui sunt la fel de rămase în urmă din punct de
vedere economic, ca şi celelalte regiuni ale României. În anii
socialismului am înregistrat succese, să fim sinceri însă, doar acest
lucru nu ajunge. În următorul cincinal, în Secuime – în oraşul şi
judeţul dumneavoastră –, vom înfiinţa zece noi uzine. Directivele
corecte şi juste ale politicii noastre de industrializare în ceea ce
priveşte naţionalităţile sunt cel mai bine reflectate de înfăptuirea
industrializării din ţinuturile secuieşti” – a afirmat Ceauşescu la
Miercurea Ciuc. 41 Promisiunile spectaculoase au fost completate şi
de gesturi simbolice, care în existenţa minoritară pot avea o
importanţă deosebită. În timpul vizitei exista posibilitatea de-a lua
cuvântul şi în limba maghiară, iar la sfârşitul discursurilor sale
39
Conducerea partidului din România, pe lângă faptul că – în realitate – nu era de
acord cu liberalizarea de tip Dubcek şi nu aplica această strategie în propria ţară, a
refuzat să participe la intervenţia din Cehoslovacia a ţărilor Pactului de la Varşovia,
chiar mai mult decât atât, a şi condamnat-o. Ceauşescu, aflat pe culmile puterii şi ale
popularităţii sale, a condamnat intervenţia armată din Cehoslovacia în cadrul unei
adunări populare din 21 august 1968. Acest pas al conducerii de partid, de altfel
neostaliniste, este calificat în literatura de specialitate ca un beneficiu al liniei politice
separate.
40
Ceauşescu a promis aceste vizite celor în cauză încă din timpul pregătirilor înfiinţării
judeţelor, de pildă membrilor delegaţiei din Miercurea Ciuc, care au plecat pentru
dezbateri la Bucureşti în februarie 1968. A fost considerat un gest important şi faptul
că membrii conducerii partidului, au vizitat, în afara celor două capitale de judeţ, şi
oraşul Odorheiu Secuiesc, cel care a pierdut lupta pentru titlul de reşedinţă a judeţului
Harghita. În prealabil, oraşul a primit şi rangul mult dorit de municipiu.
41
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 136/1968, f.39.
208
Ceauşescu a salutat şi în limba maghiară partidul şi cele două judeţe.

„Trăiască Harghita, trăiască Partidul Comunist Român!” a spus, de
pildă, la Miercurea Ciuc. 42
Elita maghiară şi populaţia celor două judeţe i-au asigurat pe
liderii de partid de încrederea şi susţinerea lor. Cei care au luat
cuvântul (Károly Király, Anna Dukász, Árpád Tankó, László Bránis,
Lajos Szávuly etc.) au răspuns pozitiv la aşteptările partidului: în
cuvântările rostite şi-au subliniat loialitatea, au condamnat
intervenţia trupelor armate ale ţărilor Pactului de la Varşovia şi au
subliniat patriotismul colectiv, una dintre doctrinele de bază ale
naţiunii socialiste. „Iată cum este partidul nostru! Tocmai de aceea,
de aici din Odorhei, din acest oraş strămoşesc şi străvechi, afirm cu
cea mai mare hotărâre că nu suntem de acord cu jurnaliştii din
Ungaria, Budapesta sau din alte ţări, care acuză partidul nostru de
naţionalism” – a subliniat la Odorheiu Secuiesc János Fazekas. 43 În
fapt, prin invocarea fraternităţii, a destinului şi a structurii sufleteşti
comune, conducerea partidului a obligat elita maghiară locală la
recunoaşterea apartenenţei la naţiunea socialistă română şi la
populaţia României, ceea ce – în mod implicit – presupunea legături
şi mai slabe cu naţiunea-mamă. De asemenea, tot ca un act de
integrare al elitei maghiare faţă de politica partidului poate fi
interpretat şi acel apel în care renumiţi intelectuali maghiari din Cluj
declară la modul deschis că sunt de acord cu politica externă a lui
Ceauşescu. Într-o declaraţie semnată, printre alţii, şi de Edgár Balogh,
Sándor Huszár, Lajos Létay, Aladár Lászlóffy, István Szilágyi,
intelectualii i-au asigurat pe cei de la conducerea partidului de
susţinerea lor, condamnând ocuparea Cehoslovaciei şi exprimându-
şi nădejdea că problemele naţionalităţilor vor fi rezolvate pe baza
directivelor susţinute acum şi de ei. 44
42
Ibidem.
43
Idem. f.48.
44
Előre, 3 septembrie 1968.
209
Până la sfârşitul anului 1968 a avut loc o nouă etapă a

transformărilor politice şi sociale iniţiate de Ceauşescu. În această
atmosferă exaltată de politică externă şi internă, pentru a putea
păstra efectul mobilizării maselor, conducerea PCR a înfiinţat o nouă
organizaţie, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Procesul
înfiinţării, statutul, precum şi scopul organizaţiei au fost dezbătute la
şedinţa plenară a CC al PCR din 24–25 octombrie 1968. 45 În
cuvântul de deschidere, Ceauşescu a propus denumirea de Frontul
Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS) şi a formulat obiectivele
legate de înfiinţarea organizaţiei: „În perioada alegerilor deputaţilor
n-a existat un organism politic permanent care să asigure, la nivelul
ţării şi sub conducerea partidului, coordonarea organizaţiilor locale.
Acest lucru ar fi garantat prilejul unui schimb de păreri multilaterale
dintre reprezentanţii organizaţiilor respective şi ar fi înlesnit
cooptarea maselor largi în dezbaterea problemelor legate de
progresul ţării. Tocmai din acest motiv, în concordanţă cu cerinţele
de îmbunătăţire a relaţiilor sociale şi a participării membrilor
societăţii la viaţa economică, politică, şi de stat, precum şi potrivit
indicaţiilor celui de-al IX-lea Congres şi ale Conferinţei Naţionale, CE
propune constituirea unui organ politic permanent”. 46 Frontul
Democraţiei şi Unităţii Socialiste a fost constituit după modelul
organizaţiilor de masă obişnuite în cazul dictaturilor, adică a cuprins
societatea românească de atunci în toate domeniile şi la toate
nivelurile. În ceea ce priveşte structura organizaţională a acestei
structuri, nivelul superior era reprezentat de Consiliul Central, urmat
apoi de consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale. 47
Având în vedere mobilizarea socialistă, la aceeaşi şedinţă

plenară, conducerea partidului a decis înfiinţarea unor organizaţii
identice şi pentru minorităţile naţionale, care să funcţioneze după
45
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 178/1968.
46
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 178/1968, f.47–56.
47
În anii dictaturii regale, Frontul Renaşterii Naţionale.
210
modelului FDUS, ca parte componentă a acestuia. Ca denumire a fost

specificată: Consiliul Muncitorilor de Naţionalitate Maghiară,
Germană, Sârbă şi Ucraineană. Propunerea lui Lajos Takács, de a
numi noile organisme, pur şi simplu, Consiliul Naţionalităţii
Maghiare sau Germane, a fost respinsă de conducerea partidului.
Probabil cea din urmă denumire era considerată prea „naţională” de
către conducerea partidului şi nu ar fi subliniat îndeajuns faptul că
aceste organizaţii au fost înfiinţate în special pentru „muncitorii din
rândul naţionalităţilor”, iar în viitor va trebui să funcţioneze ca atare
şi nu sub forma unor organisme de sine stătătoare care apără
interesele naţionale minoritare. În discursul său de încheiere,
Ceauşescu a abordat cu răbdare propunerea lui Takács, precizând
însă că aceasta trebuie retrasă. În schimb, Maurer a pus capăt
problemei într-o manieră foarte hotărâtă. 48
Consiliile oamenilor muncii ale naţionalităţilor n-au fost

create pentru a pune în practică drepturile colective ale minorităţilor
din România, ci pentru a transmite politica partidului spre
naţionalitatea respectivă. „Una dintre sarcinile principale ale
consiliilor va fi contribuţia la activitatea de educaţie politică,
întreprinsă de către partid şi organizaţii comunitare în vederea
realizării patriotismului socialist şi a internaţionalităţii socialiste, a
angajării pentru noul nostru regim, a patriei comune, a dezvoltării
eticii comuniste la nivel înalt şi împotriva oricăror concepţii sau
manifestări învechite şi naţionaliste, pentru ridicarea continuă a
conştiinţei socialiste a maselor”. 49
48
„Ceauşescu: Au existat câteva obiecţii în ceea ce priveşte denumirea consiliilor
naţionalităţilor, şi anume ca acestea să se numească, simplu, consilii ale
naţionalităţilor maghiare sau germane. Noi credem că este mai bine să rămânem la
denumirea propusă iniţial, la consiliul muncitorilor de naţionalitate maghiară şi
germană, rugându-l pe tovarăşul Takács – cred că propunerea a fost făcută de el – să
renunţe la această recomandare. Lajos Takács: Eu am propus doar să ne gândim la
acest lucru. I. Gh. Maurer: Să ne gândim? Renunţăm.” ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos.
178/1968, f.135.
49
Ibidem, f.147–56.
211
Totodată, în numele separării lingvistice adoptate şi în cazul definiţiei

naţiunii socialiste, în afara rolului de integrator, consiliile puteau să
contribuie, în principiu, la „impulsionarea creaţiilor ştiinţifice,
artistice şi literare în limba naţionalităţilor conlocuitoare, formând o
unitate strânsă cu dezvoltarea creaţiilor poporului român şi cu
progresul spiritual socialist al întregii ţări”. 50 Tot speranţa de-a
rezolva – la un oarecare nivel – problemele minoritare specifice a fost
sădit şi de expunerea conform căreia COMNM şi COMNG vor putea
avea un rol în ceea ce priveşte „evaluarea acestor comunităţi şi a
problemelor specifice ale locuitorilor de aici, pentru a găsi cele mai
bune soluţii, în acord cu interesele generale ale societăţii socialiste şi
ale cetăţenilor din rândul naţionalităţilor”. 51
După cum am mai menţionat, consiliile au fost organizate ca
parte componentă şi pe baza structurii Frontului Unităţii Socialiste.
Sediul consiliului era la Bucureşti, iar membrii acestuia au fost
desemnaţi de consiliile judeţene ale muncitorilor de naţionalitate
maghiară, sârbă sau germană. 52 Atât consiliul german, cât şi cel
maghiar deţineau câte un birou executiv ales, care avea obligaţia
principală de-a organiza activităţile de zi cu zi. În judeţele unde
existau într-un număr mai mare locuitori maghiari, germani sau de
altă naţionalitate au fost înfiinţate consiliile judeţene. Membrii
acestora erau desemnaţi de reprezentanţii muncitorilor minorităţii
respective. În fruntea consiliilor judeţene ale naţionalităţilor
conlocuitoare au fost aleşi un preşedinte şi 2–3 vice-preşedinţi.
Consiliile mai aveau şi câte un secretar. În cazul consiliilor, starea de
relativă lipsă de încordare reiese însă şi din faptul că angajaţii
50
Idem.
51
Idem.
52
Atât la nivelul central, cât şi la cel local, CMNM şi CMNG au fost conduse de organele
de partid competente, care au decis fără drept de apel asupra persoanelor propuse şi
alese în consiliile respective.
212
acestora „lucrau pe baza principiului muncii prestate în favoarea

comunităţii şi nu puteau avea angajaţi retribuiţi”. 53
Înfiinţarea organizaţiei naţionale a COMNM a avut loc la
Bucureşti, în data de 15 noiembrie 1968. Preşedintele Biroului Politic
central al organizaţiei a devenit academicianul István Pétrefi.
Funcţiile de vicepreşedinte au fost ocupate de Lajos Takács, Károly
Király, József Méliusz şi Tibor Maros. Membrii biroului au fost: László
Bányai, János Demeter, Anna Dukász, Zoltán Kovács, Sándor Egry,
Magdolna Fábián, Mihály B. Kovács, Julianna Márton, Sándor Nagy,
András Sütő, József Valter şi Dezső Szilágyi. 54 În 1971, acest organ
central a fost completat cu alţi 24 de membri noi. Organizaţia
centrală a CONMG a fost aleasă tot în data de 15 noiembrie 1968 la
Bucureşti. Conducătorii propuşi de organele de partid şi aleşi formal
erau: preşedintele Eisenbürger Eduard, cu vicepreşedinţii Lamoth
Peter, Breitenhofer Anton, Vinter Richard şi Schuster Paul şi
secretarul Militz Adalbert. 55
Organizarea consiliilor judeţene a avut loc tot în noiembrie.
Vineri, 8 noiembrie, s-au ţinut adunările constitutive în judeţele
Bihor, Bistriţa, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Mureş,
Satu Mare, Sălaj, Sibiu şi Timiş. Înfiinţarea organizaţiilor judeţene s-a
petrecut în prezenţa delegaţilor minorităţii respective, veniţi din
localităţile judeţului respectiv. În toate cazurile, conducerea locală de
partid a fost prezentă la adunările generale constitutive. Alături de
elitele intelectuale locale – profesori, scriitori – în consiliile judeţene
erau aleşi şi membri care deţineau funcţii economice (din uzine şi
fabrici) şi, evident, nu puteau lipsi nici muncitorii. 56 În date de 8
53
Vörös Zászló, 1968, nr. 255.
54
Vörös Zászló, 1968, nr. 273.
55
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 186/1968. f.4.
56
Vörös Zászló, 1968, nr. 26. CMNM din judeţul Mureş a fost înfiinţat în următoarea
formulă: preşedinte, profesorul universitar Andrasofszky Tibor, membrii consiliului de
conducere, Géza Fodor, din partea consiliului popular judeţean, Zsolt Gálfalvi, director
de teatru, Márton Szöllősi, muncitor la căile ferate, iar ca secretar, Görgy Parajdi,
activist. La conducerea consiliului au luat parte încă 42 de membri. Totodată,
organizaţia din judeţul Mureş a trimis 18 membri în consiliul naţional al CMNM.
213
noiembrie au fost înfiinţate 24 de consilii, dintre care 13 pentru

maghiari, şapte pentru germani şi două pentru populaţia
ucraineană. În 9 noiembrie, după un raport al partidului, urma să se
înfiinţeze încă două consilii pentru maghiari şi două pentru
germani. 57 Pentru populaţia maghiară au fost înfiinţate consilii în
judeţele: Harghita, Covasna, Mureş, Cluj, Bihor, Satu Mare,
Maramureş, Arad, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Sălaj, Sibiu,
pentru germani, în judeţele: Sibiu, Braşov, Timiş, Mureş, Hunedoara,
Bistriţa-Năsăud, Arad, pentru sârbi în judeţele Timiş şi Caraş-Severin,
iar pentru ucraineni în judeţul Maramureş. 58
4. Edificările instituţionale şi primii ani de

funcţionare a consiliilor
Deschiderea înspre minorităţile naţionale, atingându-şi

apogeul în 1968, şi-a făcut simţită prezenţa până la începutul anilor
1970. Potrivit analizei evenimentelor din epocă, în mai multe
domenii, drepturile naţionalităţilor au prezentat în continuare lipsuri,
dar au existat şi schimbări pozitive, iar acestea – în cazul
minorităţilor şi, nu în ultimul rând, în cazul unei părţi importante a
elitei acestora – au contribuit în mare măsură la sporirea unui
sentiment de confort. Analizând procesele-verbale de la şedinţele CC
al PCR, poate fi observat faptul că politica naţionalităţilor era un
subiect deseori prezentat, constituind un important aspect al agendei
de lucru cu problemele de actualitate. În cadrul dării de seamă rostite
la şedinţa plenară COMNM din 1971 au fost însumate toate
evenimentele care au avut loc în cei trei ani de la înfiinţarea
organizaţiei. Pe lângă evidenţierea aspectelor negative încă existente
şi nerezolvate, precum şi formularea unor discursuri laudative la
57
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 70/1978. f.5.
58
Idem.
214
adresa partidului – conform practicii oficiale uzuale – au fost

prezentate şi rezultatele corespunzătoare realităţii.
Făcând o comparaţie cu perioada dinainte de 1968, au fost

înregistrate schimbări, în primul rând, în domeniul vieţii culturale.
După înfiinţarea judeţelor, partidul a făcut concesii şi în ceea ce
priveşte presa maghiară. În judeţele Covasna şi Harghita au apărut
două organe de presă judeţene în limba maghiară, la Miercurea Ciuc
– Hargita [Harghita], iar la Sfântu Gheorghe – Megyei Tükör [Oglinda
judeţului]. 59 La Előre [Înainte], organul de presă oficial al partidului,
au fost sporite numărul de pagini, dar şi cel de exemplare, de la 110
000 la 115 000. 60 După înfiinţarea judeţelor, în toate aceste
formaţiuni administrativ-teritoriale locuite şi de maghiari a existat
presă de limbă maghiară (săptămânale sau cotidiene). 61
Cel mai important succes din această perioadă a fost
îndeplinirea unora dintre cerinţele lansate cu ocazia întâlnirii cu
intelectualii din 1968. Una dintre problemele actuale era lansarea
emisiunilor de televiziune în limba maghiară. În vara anului 1968 au
început pregătirile. La 21 noiembrie 1969, în ziarul Előre, Miklós
Dános informa cu bucurie publicul asupra faptului că „Acum se fac
ultimele retuşuri. Prima emisiune a televiziunii în limba maghiară de
la Bucureşti a fost realizată în cea mai mare parte ... Aşadar va începe
să funcţioneze şi acest for minoritar al nostru”. 62 Prima emisiune a
fost transmisă duminica, în data de 23 noiembrie. În scurt timp,
emisiunea în limba maghiară – difuzată de două ori pe săptămână,
timp de o oră, respectiv o jumătate de oră – a înregistrat un succes
deosebit şi a devenit foarte populară. Din 1970, în fruntea redacţiei
emisiunii în limba maghiară a stat Pál Bodor. La sfârşitul anilor ’60,
cel mai important succes al politicii naţionalităţilor era însă faptul că
59
Gusztáv Herédi, Új megyék, új lapok [Noi judeţe, noi organe de presă], în Korunk,
1968, nr. 6, p.856–860.
60
61
Ibidem, f.107.
62
Előre, nr. 6859, noiembrie 1969.
215
la Bucureşti a fost înfiinţată Editura Kriterion. În fruntea editurii, care

avea filială şi la Cluj, a fost numit Géza Domokos. În perioada de
început, Kriterion-ul a publicat cărţi pentru minorităţile naţionale în
nouă limbi. 63 În sfârşit, la 23 octombrie 1970 a apărut în limba
maghiară mult solicitatul săptămânal socio-politic şi cultural al
Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă, A Hét. Redactor-şef al
revistei a devenit Sándor Huszár, iar adjunctul acestuia era Zsolt
Gálfalvi. 64 În această perioadă a avut loc şi reînfiinţarea Casei Petőfi
din Bucureşti, care a jucat un rol important în viaţa socială şi
culturală a maghiarilor din capitală. 65
Politica de cadre asociată cu consolidarea puterii ceauşiste
şi-a făcut simţită prezenţa şi în ceea ce priveşte politica partidului
faţă de maghiari. Odată cu înfiinţarea judeţelor şi a noilor instituţii, în
rândul personalului de naţionalitate maghiară, dar şi în mijlocul
intelectualilor maghiari s-au observat mişcări de cadre de mari
proporţii la toate nivelurile. De asemenea, în noile judeţe şi în
instituţii ale acestora din Secuime au căpătat poziţii mai multe cadre
şi intelectuali maghiari. Toate acestea sunt valabile şi pentru
instituţiile de stat şi cele culturale din Bucureşti, consolidate sau nou
înfiinţate. De pildă, Comisia de Stat pentru Cultură şi Arte a avut şi
membri de naţionalitate maghiară, precum: József Bene, András
Csíky, Győző Hajdu, Imre Horváth, actorul György Kovács, Lajos
Létay, András Sütő, Zoltán Székely. În biroul executiv a fost ales şi
Géza Domokos.
După desfiinţarea sistemului instituţional economic
independent ale minorităţilor din România şi reorganizarea vieţii
economice conform modelului socialist şi centralizat, dezvoltarea
economică a regiunilor locuite şi de minoritari a devenit o problemă
63
Idem.
64
Mai pe larg vezi: Éva Bányai, Egy kudarcos sikertörténet. A Hét születésének
körülményei [O povestire de succes cu eşecuri. Împrejurările înfiinţării revistei A Hét], în
Korunk, 2003, nr.8.
65
Idem.
216
importantă. Acest lucru s-a impus la modul cel mai acut în cazul
ţinutului secuiesc, nedezvoltat din punct de vedere economic şi cu o
masă compactă de populaţie de etnie maghiară. Înfiinţarea RAM şi
scurta existenţă a acesteia din anii ’50 ar fi putut constitui o soluţie în
ceea ce priveşte fenomenele economice cu probleme din regiune:
nivelul de trai scăzut, lipsa relativă a urbanizării, o migraţiune
suplimentară a populaţiei. Pe termen scurt, existenţa RAM nu a
reuşit să rezolve problemele economice ale regiunii, deoarece aceasta
nu a mai putut face parte din grupa regiunilor alese de strategia
economică naţională. 66 Această problemă s-a pus din nou pe tapet în
perioada deschiderii lui Ceauşescu faţă de minoritatea maghiară şi în
cea a dezbaterilor dinaintea înfiinţării judeţelor. De această dată,
chiar şi conducerea partidului a recunoscut faptul că Ţinutul
Secuiesc este una dintre cele mai sărace regiuni ale ţării. Începând cu
anii ’60, dezvoltarea economică a ţinutului secuiesc a devenit un
element-cheie al promisiunilor făcute maghiarilor din România. Prin
înfiinţarea şi organizarea noilor unităţi economico-administrative,
conducerea partidului a promis investiţii şi dinamizarea economiei.
În anii ’60, progresul economic din România a fost unul real: au
crescut atât producţia industrială, cât şi investiţiile.
La început, valoarea investiţiilor din Ţinutul Secuiesc nu
putea să concureze cu proiectele economice realizate ori aflate în
derulare în judeţele mai înstărite ale Transilvaniei, dar faţă de
perioadele anterioare, aceasta se putea considera deja o ieşire din
punctul mort. 67 Cu ocazia evaluării şedinţei plenare a COMNM din
1971 şi a realizărilor economice din perioada 1966–1970 s-a
conturat, oricum, schimbarea. De pildă, în acea perioadă, pe
66
Sándor Oláh, A Magyar Autonóm Tartomány a Román Népköztársaságban [Regiunea
Autonomă Maghiară din Republica Populară România], în Autonóm magyarok?
Székelyföld változása az ötvenes években [Maghiari cu autonomie? Transformările din
Secuime în anii 1950], ed. Nándor Bárdi, Csíkszereda, Pro-Print, 2005.
67
Cercetarea aprofundată a epocii, cu referire la dezvoltarea economică din regiune, se
mai lasă aşteptată. În această privinţă se pot lua în considerare informaţiile publicate
de statisticile oficiale şi cele din presă.
217
teritoriul judeţului Covasna şi-au început activitatea fabricile de

confecţii, de şuruburi şi de producţie a amidonului din Târgu
Secuiesc. Totodată, s-a dezvoltat fabrica de textile din Sfântu
Gheorghe şi mina de la Căpeni, iar în judeţ au fost construite 180 de
săli noi pentru instituţii de învăţământ. În perioada 1971–1975 au
fost elaborate noi proiecte de investiţie: uzinele de construcţie a
pieselor pentru autoturisme şi aparate electrice de la Sfântu
Gheorghe, precum şi o fabrică de prelucrare a lemnului. 68 Dintre
realizările judeţului Harghita au fost amintite înfiinţarea fabricii de
alcool etilic de la Sânsimion, modernizările făcute la uzina de fierărie
din Poian şi cele din minele de la Bălan, înfiinţarea fabricii de aţă din
Odorheiu Secuiesc şi a caselor pentru copii de la Cristuru Secuiesc şi
Miercurea Ciuc, precum şi cea a şcolii profesionale Bălan şi a noului
hotel de la Tuşnad. Planificările pentru investiţii referitoare la
perioada 1971–1977 au promis următoarele: o fabrică de maşini-
unelte şi o fabrică de prelucrare a lemnului la Miercurea Ciuc, o
ţesătorie la Gheorgheni şi o fabrică de frânghii la Cristuru Secuiesc. 69
Relaxarea internă de la sfârşitul anilor ’60 a făcut posibilă

păstrarea anumitor segmente din cultura şi tradiţiile maghiare,
limitată însă de un anumit cadru ideologic. În pofida faptului că
multe dintre poeziile lui Sándor Petőfi erau puse pe lista neagră, la
comemorarea a 120 de ani de la moartea sa au fost organizate
festivităţi în toată ţara. Din partea Uniunii Scriitorilor, la spectacolul
susţinut la Palatul Culturii din Târgu Mureş a participat şi József
Darvas. Au mai avut loc comemorări la Timişoara, Albeşti şi
Sighişoara. La acestea din urmă au luat parte o delegaţie a Uniunii
Scriitorilor din Ungaria, ambasadorul József Vince, iar în numele
oficialităţilor române, preşedintele Comisiei de Stat pentru Cultură şi
68
69
Ibidem, f.159.
218
Arte, Pompiliu Macovei, şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din

România, Zaharia Stancu. 70
În cele două „judeţe secuieşti” nou înfiinţate, conservarea

culturii şi a tradiţiilor din Ardeal a îmbrăcat un aspect particular şi a
stârnit un entuziasm special. În reşedinţele de judeţ au fost înfiinţate
noi instituţii culturale şi două organe de presă din judeţ au întărit în
continuare poziţiile culturii scrise. A existat şi posibilitatea păstrării
pe loc a tinerilor intelectuali în cele două reşedinţe de judeţ. În ceea
ce priveşte viaţa artistică, pot fi amintite reprezentaţiile formaţiilor
artistice din judeţele aşezate de-a lungul Mureşului, festivalul
folcloric intitulat „Primăvară harghiteană”, organizată la Bálványos,
în judeţul Covasna, ori întâlnirile ansamblurilor corale din localităţile
din preajma Nirajului, din judeţul Mureş. Folosindu-se de
posibilităţile existente în această epocă, elita intelectuală din cele
două judeţe a continuat din multe puncte de vedere tehnicile de
„păstrare a culturii” utilizate în cadrul iniţialei RAM. 71 Puterea a
redat o serie de teme de interes local reprezentând „cultura
progresivă” şi care „putea fi vândută” ideologiei centrale.
Comemorările lui Sándor Kőrösi Csoma ori Elek Benedek sunt doar
unele dintre nenumăratele exemple la îndemână. 72
Odată cu apariţia conceptului de naţiune socialistă, destinul
comun cu poporul român, trecutul şi lupta comună au devenit piatra
de temelie indispensabilă în ceea ce priveşte apartenenţa la „cultura
progresivă”. Cuvântarea din judeţul Covasna rostită de János Fazekas
în 1969 menţionează numele persoanelor care puteau fi primite în
mod oficial în panteonul maghiar-secui de la nivelul local: „Eu,
70
Előre, 1969, nr. 676o.
71
Despre această problemă vezi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél [Stalin la secui],
Miercurea-Ciuc, Pro-Print, 2008.
72
La inaugurarea casei memoriale Elek Benedek,discursul a fost susţinut de acelaşi
individ care a salutat şi trupele de ocupaţie maghiare din 1940, şi anume János Máthé.
Despre Máthé mai trebuie ştiut faptul că, începând cu anii 1950, cu puţine excepţii,
era mereu în atenţia organelor Ministerului de Interne, fiind considerat un element
naţionalist şi ostil.
219
originar din aceste locuri, mă mândresc cu personalităţile marcante

răsărite din mijlocul secuilor. Sunt mândru de Gheorghe Doja, János
Apáczai Csere, Kelemen Mikes, Sándor Kőrösi Csoma, János Bolyai
Farkas şi György Aranka, de generalii revoluţionarilor paşoptişti,
Sándor Gáll, Áron Gábor, Péter Bod, de martirii János Török, Károly
Horváth, József Váradi şi Ferenc Bartalis, care au devenit victimele
absolutismului habsburgic. Sunt mândru de Farkas Bölöni, Imre
Mikó, János Kriza, Balázs Orbán, Elek Benedek, Béla Józsa, László
Tompa şi de fiecare personalitate care a luptat din toate puterile
pentru consolidarea relaţiilor de prietenie româno–maghiare”. 73
Aşa cum s-a mai menţionat, în România din aceea epocă,
problema maghiarilor – de pildă, şi în cazul reformei administrativ-
teritoriale – a fost redusă adesea la nivelul Secuimii. Regiunii şi
locuitorilor de aici li s-a acordat un rol însemnat şi în discursurile
oficiale din epocă. 74 Luând cuvântul la şedinţele şi adunările
populare, János Fazekas amintea întotdeauna cu mândrie de originea
sa de secui, iar mulţi dintre reprezentanţii români ai conducerii
partidului, printre care şi Nicolae Ceauşescu, au povestit adesea
„glume cu secuii”. 75 De asemenea, publicaţiile de istorie şi cele
jurnalistice au abordat la modul exagerat subiecte referitoare la
secuii care luptau de partea românilor. 76 În noile judeţe secuieşti
artificial create, identităţile locale au început să se transforme în
altele noi, purtătoare ale unor amprente locale. Elita politică din
judeţele Harghita şi Covasna (prin cuvântările rituale), precum şi
intelectualii (în publicaţiile culturale) au făcut totul pentru ca noile
73
Proces-verbal la conferinţa extraordinară a organizaţiei de partid din judeţul
Covasna, în 13 iulie 1969. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Covasna, (infra
ANDJC), Comitetul Judeţean de Partid Covasna (infra CJPC), dos. 1969/1.
74
Dincolo de concesiile şi gesturile făcute înspre locuitorii şi elita intelectuală din
Secuime, accentuarea şi susţinerea unui statut al secuilor, consolidarea tradiţiilor
specifice şi a conştiinţei secuieşti puteau face parte din politica partidului, care încerca
la modul conştient să despartă maghiarii din Ţinutul Secuiesc de cei din alte regiuni
ale ţării.
75
La o şedinţă a CC, în glumă, Ceauşescu a făcut o comparaţie între caracterul
îndărătnic al secuilor şi cel al oltenilor.
76
Vezi, de exemplu, Miklós Kassay, Gyergyószentmiklós, în Korunk,1969, nr. 9.
220
entităţi administrative să aibă propriile conţinuturi de legitimare. În

discursurile de după 1968, apartenenţa la ţinuturile „harghitene” ori
la cele „din Covasna” a devenit un subiect des întâlnit. Au apărut
modelele edificatoare pentru aceste noi identităţi. În cazul celor din
judeţul Harghita, cel mai important rol îl aveau simbolurile preluate
din natură. Primul loc între acestea era ocupat de masivul montan
care a dat şi numele judeţului: Munţii Harghita. 77 Se invocau mereu
şi moştenirile culturale ale celor două judeţe. În Megyei Tükör, ziarul
judeţean din Covasna, de pildă, în cursul anului 1969 a apărut o serie
lungă de articole intitulată Műemlékeink [Monumentele noastre],
care a prezentat cele mai însemnate monumente arhitectonice din
judeţ. În această perioadă, formarea identităţilor noi, concepute în
contextul simbolisticii şi al limbii maghiare, nu era oprită de puterea
centrală, deoarece acest lucru se încadra perfect în politica
distanţatoare a conducerii faţă de epocile trecute şi relaţiile cu
acestea.
După cum s-a afirmat şi în cadrul întâlnirii cu intelectualii
din 1968, una dintre cele mai importante probleme ale maghiarilor
din România a fost cea a învăţământului. De la începutul anilor ’50,
învăţământul în limba maternă, unul dintre pilonii de rezistenţă
pentru păstrarea identităţii naţionale, a fost sursa unor nemulţumiri
crescânde. În prima jumătate a anilor ’50, cea mai urgentă problemă
era învăţământul în limba maternă din şcolile profesionale. Numărul
claselor cu predare în limba maghiară era în continuă descreştere.
După 1956, transformările din domeniul politicii interne au avut o
influenţă nefastă şi mai intensă referitor la toate nivelele
învăţământului în limba maternă. Unirea Universităţilor clujene
„Babeş” şi „Bolyai”, precum şi a altor instituţii culturale şi de
77
Zoltán A. Bíró, Julianna Bodó, A „hargitaiság”. Egy régió kultúraépítési gyakorlatáról
[Apartenenţa la ţinuturile „harghitene”. Despre practica edificării culturii dintr-o
regiune], în vol. Fényes tegnapunk. Tanulmányok a szocializmus korszakáról [Luminoasa
zi de ieri. Studii din epoca socialismului], Csíkszereda, KAM – Regionális és
Antropológiai Kutatások Központja/Centrul de cercetare regională şi antropologică,
Pro-Print Könyvkiadó, 1998, p.195–211.
221
învăţământ, constituia o imensă pierdere în ceea ce priveşte procesul

de instruire în limba maghiară. Scăderea numărului de licee cu
predare în limba maghiară şi limitarea posibilităţilor de a continua
studiile în această limbă au contribuit la înrăutăţirea condiţiilor, care
nici până atunci nu erau prea încurajatoare. 78 Lipsurile educaţiei în
limba minorităţilor formau în mod constant şi repetat subiectul
nemulţumirilor elitei intelectuale. În afara cadrului instituţional
absent, celelalte probleme erau: lipsa manualelor şi în general a
cărţilor, modul de predare a limbii române, a istoriei şi a geografiei,
educaţia din şcolile profesionale, cantitatea şi calitatea formării
cadrelor din învăţământ. Conducerea partidului a făcut promisiuni
senzaţionale în această direcţie, iar o parte a acestora au şi fost
îndeplinite.
Astfel, în toamna anului 1971 au fost înfiinţate şase licee cu
predare doar în limba maghiară: Liceul nr. 1 din Miercurea Ciuc
(fostul gimnaziu romano-catolic de la Şumuleu); Liceul nr. 1 din
Sfântu Gheorghe (fostul Colegiu Reformat Mikó); Liceul Alexandru
Moghioroş din Oradea, Liceul Bolyai Farkas din Târgu Mureş (fostul
colegiu reformat); Liceul nr. 5 din Satu Mare şi, în sfârşit, la
Timişoara, Liceul cu predare în limba maghiară. 79 Funcţionarea
câtorva clase cu predare în limba maghiară din şcolile profesionale şi
concesiile făcute în ceea ce priveşte limba de predare din
învăţământul universitar nu au rezolvat însă cea mai mare parte a
problemelor din învăţământ, nici până la începutul anilor ’70.
Potrivit raportului elaborat de CMNM în 1971: „În anul 1970, elevii
maghiari care au absolvit opt clase şi-au continuat studiile în
proporţie de 87%, faţă de nivelul naţional de 80,2%. Proporţia
78
Mai pe larg vezi: Gábor Vince, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság
második világháború utáni történetéből [Iluzii şi deziluzii. Capitole din istoria
maghiarilor din România de după cea de-a doua conflagraţie mondială], Csíkszereda,
Státus Könyvkiadó, 1999, p.187–223.
79
Liceul din Timişoara a funcţionat sub denumirea de Liceul de Fizică şi Matematică
Nr. 2.
222
elevilor maghiari care îşi continuă studiile în limba maternă este de

36,5%, iar a celor care îşi continuă studiile în limba română este de
50,4%”. 80 De asemenea, formarea cadrelor noi din învăţământ a
devenit o chestiune urgentă, iar potrivit raportului: „Conform
situaţiilor prezentate de ministere, în afara celor incluşi deja într-o
formă de pregătire, la secţiile în limba maghiară mai este nevoie de
700 de învăţători şi 600 de educatoare”. 81
Celelalte nemulţumiri ale minorităţii maghiare din România,
invocate la începutul anilor ’70, vizau: utilizarea limbii materne în
administraţie şi instituţiile statului, alcătuirea adecvată în ceea ce
priveşte instituţiile şi emisiunile înfiinţate la finele anilor 60,
discriminarea negativă, 82 atitudinea neadecvată a cadrelor şi a
funcţionarilor români din cea de-a doua linie, 83 lipsa inscripţiilor
bilingve, completarea manualelor şcolare cu faptele istorice
referitoare la maghiarii din Ardeal şi, în general, informaţiile
incomplete transmise românilor majoritari despre maghiarii din ţară,
precum şi lipsurile din domeniul editării de carte în limba maghiară.
În prima perioadă a epocii ceauşiste, în pofida faptului că

existau nemulţumirile şi problemele nerezolvate amintite, o parte
însemnată a minorităţilor din România şi a elitei intelectuale a
acestora era încrezătoare şi avea speranţe, deoarece promisiunile din
partea conducerii partidului s-au împlinit parţial – iar altele noi au
fost adăugate –, dar şi datorită atenţiei manifestate faţă de populaţia
80
Evaluarea lui István Péterfi referitor la activitatea Consiliului Muncitorilor de
Naţionalitate Maghiară între 1968–1971. Stenograma procesului-verbal de la şedinţa
plenară a Consiliului Muncitorilor de Naţionalitate Maghiară, consemnată la 12
martie 1971, la ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 30/1971, f.30.
81
Idem.
82
Potrivit relatării lui János Demeter, la Universitatea din Cluj a sosit un cadru de la
combinatul chimic Azomureş din Târgu Mureş pentru a căuta specialişti în chimie. Pe
cei care aveau originea maghiară nu dorea să-i angajeze, zicând că el are nevoie de
oameni de încredere.
83
La consfătuirile intelectualilor şi la şedinţele CMNM, se afirma deseori că directivele
teoretice ale partidului nu sunt îndeplinite pe măsura aşteptărilor de către organele
executive.
223
maghiară la începutul anilor ’60 şi a deschiderii relative ce a urmat

tendinţelor negative existente până atunci în politica faţă de
minorităţi din România. Pentru o vreme, partidul şi-a atins scopul, iar
unii reprezentanţi ai elitei minorităţilor (mai cu seamă cadrele care
au rămas în funcţie, ori au fost numite după înfiinţarea judeţelor) s-
au dovedit a fi parteneri loiali. Cu ocazia vizitei din 1968 în Ţinutul
Secuiesc, populaţia i-a primit cu încredere şi bucurie pe cei din
conducerea partidului, iar vorbitorii l-au asigurat întru totul pe
Ceauşescu că se vor alinia sub steagul partidului: au condamnat
intervenţia de la Praga şi au ovaţionat politica minoritară a
partidului. Un alt exemplu care demonstrează acceptarea directivelor
oficiale de partid e felul în care au fost primite în România afirmaţiile
reprezentanţilor Uniunii Scriitorilor din Ungaria. La 18 mai 1968 au
apărut în Élet és Irodalom [Viaţă şi literatură] concluziile dezbaterilor
mesei rotunde a Uniunii Scriitorilor din Ungaria, potrivit cărora în
cazul literaturii maghiare din România poate fi observat un dublu
ataşament: pe de o parte, aceasta se leagă de literatura ţării căreia îi
aparţine, iar pe de altă parte, de literatura maghiară. 84 Teza Uniunii
Scriitorilor din Ungaria a fost respinsă nu doar de conducerea
partidului, ci şi de unii scriitori maghiari din România. Géza
Domokos, Sándor Huszár şi János Szász – parţial din convingere
proprie şi în parte din cauza unor dispoziţii superioare – au criticat
ferm în textele lor punctul de vedere al Uniunii Scriitorilor, afirmând
că scriitorii maghiari din România nu se simt responsabili decât faţă
de propria conducere de partid şi de propria ţară. 85
84
György Földes, Magyarország, Románia és a nemzeti kérdés 1956–1989 [Ungaria,
România şi problema naţională], Budapest, Napvilág Kiadó, 2007, p.101.
85
Géza Domokos vorbeşte mai târziu, în memoriile sale, despre această perioadă ca o
situaţie incomodă (de capcană) pentru intelectualii maghiari. Gesturile conducerii de
partid şi situaţia politică internă practic i-au „forţat” pe cei menţionaţi să respingă
afirmaţiile Uniunii Scriitorilor din Ungaria, afirmaţii teoretic apolitice, referitoare la
cultura universală maghiară şi care erau socotite absolut fireşti de marea majoritate a
elitei maghiare. Cf. Géza Domokos, Esély I. [Şansă], Miercurea Ciuc, Pallas, 1996.
224
Datorită înfiinţării CMNM în toamna anului 1968, elita maghiară din

România a sperat că această organizaţie, chiar şi în condiţiile limitate
existente, va reuşi să îmbunătăţească politica partidului faţă de
maghiari. Conducerea partidului însă nu avea intenţia de-a înfiinţa
un astfel de for. Prima perioadă a existenţei şi a activităţii CMNM a
fost evaluată la şedinţa plenară din 12 martie 1971. 86 Potrivit
evaluărilor şi luărilor de cuvânt, poate fi afirmat faptul că în primii
trei ani organizaţia a fost relativ productivă, în ciuda condiţiilor
politice mai sus amintite. În cazul minorităţii maghiare, nu se puteau
lua decizii individuale şi nu existau moduri de rezolvare proprii, dar
evoluţia politicii naţionalităţilor şi respectarea promisiunilor făcute
de partid puteau fi urmărite de consiliu, iar cu ajutorul unor
persoane mai apropiate de conducerea partidului, la nivelul unor
propuneri sau observaţii, se putea face lobby ori se puteau prezenta
anumite probleme la şedinţele plenare, desigur trecându-le printr-o
temeinică „cosmetizare strategică”. 87 În primii ani, consiliile, în afară
de propagarea politicii partidului, în anumite momente deţineau şi
un rol de „control.” Cu câteva ocazii, membrii consiliilor au avut
posibilitatea să-şi exprime părerea despre politica partidului faţă de
minorităţi. De exemplu, la şedinţa plenară a COMDM din 1971, mai
mulţi intelectuali maghiari au făcut cunoscute observaţiile lor asupra
politicii de partid practicată în domeniul chestiunii naţionale. Aşadar,
în primii ani de activitate, COMDM funcţiona ca for care avea scopul
de a face conducerea de partid să devină conştientă de problemele
comunităţii maghiare. Acest rol a putut fi exercitat aproximativ până
la mijlocul anilor ’70, după care COMDM a devenit un simplu
instrument de partid.
86
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 1971, f.30.
87
Stilul de discurs politic din epocă a inclus şi tendinţa orientării aparente în funcţie de
directivele politice ale partidului, considerate axiome fundamentale. Odată cu
accentuarea cultului personalităţii ceauşiste, acest fenomen s-a intensificat. Orice
critică minimală adresată partidului putea fi publicată doar în contextul lingvistic
potrivit. Astfel, ascunderea problemelor reale sub masca unor expresii politico-
lingvistice a devenit un obicei.
225
József GAGYI
Construcţia mecanismelor re-

laţionale centru–periferie în
România primilor ani ai epocii
comuniste
Cazul Regiunii Stalin
Până la jumătatea anilor ’60, ritmul dezvoltării economice

din România a atins cote înalte. Consecinţa acestui lucru a fost
consolidarea legitimităţii puterii comuniste. În această etapă, puterea
politică a pus bazele administraţiei şi ale evoluţiei unitare a ţării. În
consecinţă, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, puterea a
fost nevoită să-şi realizeze structurile de control al periferiilor. În
prezentul studiu de caz vom analiza tocmai acest gen de activitate ce
avea ca menire dominarea periferiilor.
Pentru cercetătorul antropolog, centrul şi periferia istorică
sunt scene care se leagă mai degrabă de spaţiul social al puterii,
decât de locul geografic. Acordându-le însă sensul de spaţiu social
(configurarea relaţiilor), 1 reiese faptul că se produce o continuă
redefinire, căutarea unor poziţii şi atribuirea lor: prin situaţii care se
schimbă cu rapiditate, se influenţează reciproc şi se transformă
relaţiile, iar centrul apare periferiei într-un mod acaparator, ori
periferiile se adaptează la centru, reflectând corelări. Într-o primă
1
Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Polirom, 1999, p.10.
227
fază, deciziile care modifică graniţele şi relaţiile de corelare servesc

mereu intereselor politico-economice de consolidare a puterii.
Totodată, configurările şi practicile formate în urma deciziilor,
precum şi funcţionarea instituţională nu doar uniformizează, ci şi
edifică deosebiri trainice.
Vulnerabilitatea periferiilor constă în faptul că ele se
construiesc prin formarea unor corelări în raport cu centrul:
rezistenţă, aparentă permisivitate, acceptarea şi punerea în
funcţiune a moralei duplicitare, supunerea condiţionată şi
temporară. Monopolul puterii, deţinut de centru, constă în faptul că
are posibilitatea de a transforma mecanisme, întărindu-şi astfel
puterea. De asemenea, stabilizează funcţionarea instituţională şi
asigură urmărirea normelor. Evident, toate acestea înlesnesc
consolidarea autorităţii centrului, absolvindu-l de orice dubiu.
În ilegalitate, în timpul unor acţiuni de acaparare a puterii,
comuniştii au dobândit experienţă. Această epocă de dinaintea
accederii la putere a fost o experienţă reflexivă, devenind aşadar
memorialistică. În perioada de tranziţie şi de extindere a puterii,
dintre anii 1948–1952, a fost creată însă o nouă situaţie. Experienţa
social-politică de până atunci a fost într-o tot mai mică măsură
valabilă. Conducerea partidului pretinde tot mai puţin entuziasm
necontrolat sau excluderea prin abuz şi acte de violenţă a
potenţialilor colaboratori. Este tot mai mare nevoie de o amplă
legitimare.
În interpretarea mea, pe durata transformărilor teritorial-
administrative care au avut loc în anul 1950 în România, cunoscute
sub numele de raionări, precum şi în decursul „educării” noii pături
conducătoare, iar mai apoi în timpul reglării de conturi cu deviatorii,
conducerea superioară de partid a urmat, în perioada 1948–1952,
obiectivele descrise mai sus. Se realiza în acelaşi timp edificarea unor
mecanisme, formarea cadrelor, interpretarea şi legitimarea
228
CONSTRUCŢIA MECANISMELOR RELAŢIONALE CENTRU–PERIFERIE
dispoziţiilor, formarea şi consolidarea ordinii cognitive şi normative,

aşadar crearea legitimităţii. 2
Centrul sovietic – centrul românesc
Stelian Tănase vorbeşte despre centrul elitelor comuniste din

Europa de Est, aflat la Moscova: elitele-model aflate la putere aici îşi
formulează planul de transformare a societăţii. 3 Elitele locale – aflate
într-o poziţie periferică faţă de centrul ideologic de putere al Europei
de Est – preiau şi pun în practică principiile şi metodele. Consultările
periodice de la Moscova şi aparatul consilierilor sovietici staţionaţi la
faţa locului constituie cureaua de transmisie a roţii dinţate a
sistemului. Armata sovietică ce staţionează în teritoriu, precum şi
păienjenişul reţelei diplomatice interne constituie garanţia împotriva
unei opoziţii forţate. După 1948 este organizat – apoi, la începutul
anilor ’60, se destramă – firul bipolar ce lega centrul de periferie:
mulţi dintre membrii aparatului de partid frecventează şcolile politice
superioare, iar unii viitori membri ai elitelor profesionale îşi fac
studiile în Uniunea Sovietică. 4
2
„Problema legitimităţii apare inevitabil atunci când obiectivarea unui sistem
instituţional (devenit deja istoric) trebuie transferată noii generaţii. […] în acest timp,
caracterul de siguranţă al instituţiei nu mai poate fi susţinut doar cu ajutorul memoriei
şi prin obişnuirea indivizilor. Se sparge unitatea istoriei şi a experienţei biografice.
Pentru a o reface şi a permite, astfel, înţelegerea ambelor sale laturi va trebui să trecem
la »explicarea« şi argumentarea elementelor fundamentale în ceea ce priveşte tradiţiile
instituţionalizate. Procesul acestei »explicări« şi argumentări este legitimitatea”. Peter
L. Berger, Thomas Luckmann, A valóság társadalmi felépítése. Tudásszociológiai
értekezés [Construcţia socială a realităţii. Tratat de ştiinţe sociale], Budapest, Jószöveg
Műhely, 1998, p.133.
3
În original: „elita suzerană”. Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-
Dej 1948–1953, Bucureşti, Humanitas, 1998.
4
De pildă, dintre membrii biroului şi membrii supleanţi aleşi la conferinţa partidului
regional din Regiunea Autonomă Maghiară în ianuarie 1962, prim-secretarul Iosif
Banc a absolvit: studii de stat 7 clase elementare, studii de partid la Moscova, şcoala de
partid a PCUS. Acelaşi lucru se observă în cazul lui István Jakab, secretar al secţiei de
propagandă şi agitaţie: 8 clase de liceu, şcoală de partid de 3 ani la Moscova, sau în
cazul lui Károly Király, prim-secretar al Comitetului regional al UTM: 2 clase
profesionale şi Şcoala Comsomol. Cf. Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în
continuare: ANIC), CC al PCR. Cancelarie, dos. 67/1961, 56 f. Lista inginerilor,
229
În România, una din cele mai importante intervenţii ale

centrului moscovit era definirea politicii naţionale prin reorganizarea
teritorial-administrativă a ţării. La 18 iulie 1952 a apărut noul
proiect constituţional, votat la 25 septembrie de Marea Adunare
Naţională. Această Constituţie a fost realizată după modelul stalinist
sovietic din 1936. Proiectul constituţional a fost trimis mai întâi la
Moscova, spre finele anului 1951. Acolo a fost studiat îndelung, apoi,
în mai 1952, a mai fost trimisă de la Bucureşti la Kremlin o a două
variantă a acestuia, în care erau incluse şi amendamentele propuse.
Aici proiectul a fost evaluat mai întâi de către Vişinski, mai apoi de
către Grigorian, şeful comisiei afacerilor externe al CC al PC sovietic,
ajungând în sfârşit la Molotov, apoi la Stalin (l-au studiat însă şi
Malenkov, Berija, Bulganin, Mikoian, Kaganovici şi Hrusciov). 5 După
toate acestea, proiectul ajunge din nou la Bucureşti, conţinând deja,
printre altele, amendamente importante, inexistente înainte, precum
paragrafele 19–21, legate de înfiinţarea Regiunii Autonome
Maghiare. Aşadar, centrul a realizat crearea mecanismelor de putere
teritorial-administrative, aplicabile în ţara vecină, atingându-şi
scopul de-a utiliza un şablon similar pentru rezolvarea problemelor
naţionalităţilor. Această victorie a centrului internaţional constituie
un pas (provizoriu) spre fuzionarea periferiilor, aşadar spre
uniformizarea lor.
Centrul românesc şi regiunile
Timp de mai multe decenii, destinul periferiilor era

determinat de ierarhia internă şi limita dispoziţiilor impuse. În
România, în 1950, au fost constituite mecanismele primare şi
secundare centru-periferie: regiunile şi raioanele. Totodată, acestea
economiştilor, medicilor, ziariştilor, lingviştilor, specialiştilor agronomi, a biologilor etc.

maghiari cu studiile absolvite în „Uniune” se ridică la mai multe sute de oameni.
5
Stefano Bottoni, A sztálini „kis-Magyarország” megalakítása (1952) [Constituirea
„micii Ungarii” din epoca stalinistă (1952)], în Regió, 2003, nr. 3, p.102–103.
230
au îndeplinit şi rolul de sisteme generatoare de relaţii. Ţinuturile,

satele şi comunele erau orientate spre centrul raional, iar acesta
organiza deţinerea puterii asupra întregii arii, evidenţiindu-se clar
sistemul relaţional la nivelul microregiunilor. Regiunile stabileau
aceleaşi raporturi cu raioanele. Regiunile, ca centre administrative,
erau subordonate organelor centrale ale puterii de stat. 6
Orice denumire şi organizare ar fi avut sistemul
administrativ, centrele (economice şi sociale) zonale erau oraşele.
Acestea concurau pentru locurile ocupate în ierarhia administrativă.
Noul sistem înfiinţat în 1950 definea trei tipuri de oraşe: cele din
subordinea republicii, cele din regiuni şi cele din raioane.
Repartizarea la nivel regional şi raional marca repoziţionarea în
cadrul mecanismelor de putere, aşadar aproximativ jumătate din
vechile centre judeţene au fost ridicate la rangul de centre regionale,
iar cealaltă jumătate au fost coborâte la nivelul unor centre
microregionale. 7 Astfel s-a întâmplat în Ţinutul Secuiesc cu
6
Legea V din 1950 dispune raionarea teritorial-administrativă a Republicii Populare
România. „Regiunea este unitatea administrativ-economică delimitată teritorial, pe
care se sprijină direct organele centrale de Stat în înfăptuirea politicii Partidului şi
Guvernului. Regiunea este subordonată direct organelor centrale ale Statului”. Vezi
Buletinul Oficial, nr. 77 din 7 septembrie 1950.
7
În locul judeţelor au fost înfiinţate 28 de regiuni: Arad (capitala la Arad), Argeş
(Piteşti), Bacău (Bacău), Baia Mare (Baia Mare), Bârlad (Bârlad), Bihor (Oradea),
Botoşani (Botoşani), Bucureşti (Bucureşti), Cluj (Cluj), Constanţa (Constanţa), Dolj
(Craiova), Galaţi (Galaţi), Gorj (Târgu-Jiu), Hunedoara (Deva), Ialomiţa (Călăraşi), Iaşi
(Iaşi), Mureş (Târgu Mureş), Prahova (Ploieşti), Putna (Focşani), Rodna (Bistriţa), Sebeş
(Caransebeş), Sibiu (Sibiu), Stalin (Oraşul Stalin, pe numele vechi: Braşov), Suceava
(Câmpulung-Moldovenesc), Teleorman (Roşiorii de Vede), Timişoara (Timişoara),
Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea). În 1952 numărul regiunilor a fost redus la 18. Acestea sunt:
Arad (capitala Arad), Bacău (Bacău), Bârlad (Bârlad), Bucureşti (Bucureşti), Cluj (Cluj),
Constanţa (Constanţa), Craiova (Craiova), Galaţi (Galaţi), Hunedoara (Deva), Iaşi (Iaşi),
Oradea (Oradea), Piteşti (Piteşti), Ploieşti (Ploieşti), Stalin (Stalin), Suceava (Suceava),
Timişoara (Timişoara), Regiunea Autonomă Maghiară (Târgu Mureş). În 1956 au fost
desfiinţate regiunile Arad şi Bârlad, iar în 1960, deşi nu s-a schimbat numărul
regiunilor, au avut loc importante reorganizări şi redenumiri. De exemplu, atunci a
fost înfiinţată şi Regiunea Autonomă Maghiară Mureş. În 1950 au fost înfiinţate 231
de raioane, numărul acestora schimbându-se la fiecare reorganizare. De pildă, în
1952, la constituirea Regiunii Autonome Maghiare, a fost creat raionul Topliţa, iar în
1956, raionul Cristur. Acesta din urmă a fost desfiinţat în 1960, împreună cu raionul
Sângeorgiu de Pădure, constituit în anul 1950.
231
localităţile Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe.

După doi ani însă s-a întors din nou roata, rămânând doar 18
regiuni, şi în consecinţă tot atâtea centre regionale. Aceste localităţi
au devenit în zilele noastre marile oraşe ale României, cu o populaţie
de peste 100 000 de locuitori.
O altă schimbare a survenit în anul 1968, odată cu
înfiinţarea judeţelor. Faptul a rămas până astăzi punctul de plecare
în ceea ce priveşte formarea structurilor relaţionale la nivelul centru-
periferie din România, iar acest lucru s-a întâmplat nu doar datorită
faptului că noua elită de partid condusă de Nicolae Ceauşescu –
luând locul celor mai în vârstă, prin instituirea şi ocuparea unor noi
poziţii – organiza şi consolida puterea în periferii. 1968 nu este
numai anul în care au fost trasate limitele unor judeţe, iar odată cu
ele au fost întemeiate structuri relaţionale de tip centru-periferie
judeţene, valabile până în zilele noastre. Tot atunci vor fi extinse
limitele teritoriale ale oraşelor, localităţile învecinate fiind anexate
acestora. Totodată, conform criteriilor de dezvoltare ale epocii, sunt
stabilite şi graniţele comunelor, precum şi centrele comunale. După
1989 a început o bătălie de lungă durată, ce se continuă şi astăzi,
pentru autonomizarea comunelor din jurul oraşelor 8 şi pentru ca
aşezările cu o putere economică mai mare 9 să devină comune de
sine stătătoare. Iar lupta continuă, având ca scop renunţarea la
povara tot mai apăsătoare a principiilor de dezvoltare care şi-au
pierdut între timp valabilitatea, precum şi datorită reorganizării
relaţiilor de putere teritoriale.
8
Această luptă are într-adevăr o miză uriaşă. De pildă, la Sighişoara, în timpul
dezvoltării oraşului spre localitatea Albeşti, în anii ’70 s-au construit fabrici pe un
teritoriu ce aparţinea localităţii Albeşti. După 1990, fabricile plăteau impozitele
consiliului local pe teritoriul căruia se aflau, aşadar consiliul care putea obţine acest
lucru a reuşit să fie mai puternic şi din punct de vedere material. După mult timp de
litigiu între cele două consilii în ceea ce priveşte posesia asupra teritoriilor de odinioară
şi a veniturilor obţinute din impozitarea acestora, procesul a fost câştigat de Primăria
Albeşti.
9
Este vorba despre localităţile care, înainte de 1968, erau în general independente şi
nu subordonate.
232
Transformarea mecanismelor de putere din 1950, acţiune

denumită „raionare”, a început cu înfiinţarea instituţiilor de partid
deţinătoare ale puterii politice. Acestora le-a urmat transformarea
administraţiei de stat. Legea aferentă a fost votată la 6 septembrie
1950, iar la 10 septembrie a fost publicată în presa oficială. La nivel
naţional însă, transformările au început imediat după trasarea
graniţelor interne. Comisiile cu atribuţii de reorganizare erau
constituite pe trei nivele: la centru, la sediile regionale desemnate şi
la cele raionale. Procesul de transformare în ceea ce priveşte
societatea a început odată cu specificarea centrelor. Totul era
planificat, decis şi organizat la centrul naţional: date, scheme de
organizare, mişcarea cadrelor etc., chiar şi tipurile de competenţe
preluate de centrele regionale, respectiv de comisiile de organizare
regionale şi raionale.
Sâmbătă, pe 2 septembrie 1950, a avut loc la Bucureşti
şedinţa Comitetului Central, în care s-au luat decizii asupra
persoanelor care deveneau cei mai de seamă reprezentanţi regionali
ai puterii de partid, fiind numiţi atunci 28 de prim-secretari
regionali. 10 Apoi s-a organizat pentru aceştia prima şedinţă de
informare. A doua zi, în noile centre regionale au avut loc şedinţele
comisiilor de organizare regionale, unde s-au făcut cunoscute listele
dinainte pregătite, având numele membrilor activelor de partid
regionale şi raionale. Cei de pe aceste liste au devenit participanţii la
şedinţa de constituire de luni. În data de 4 septembrie, la ora 9, în
fiecare regiune a avut loc instituirea în funcţie sub conducerea unui
delegat al Comitetului Central. La această acţiune au luat parte prim-
secretarii pregătiţi la Bucureşti şi toţi cei a căror numire a fost
aprobată de conducerea restrânsă a Comitetului Central
(Secretariatul): secretarii şi membrii biroului de partid din regiune. La
instituire au participat şi cei din cercul mai larg al deţinătorilor unor
funcţii de partid la nivel regional, iar soarta lor era hotărâtă nu de
10
233
conducerea restrânsă, ci de liderii competenţi ai secţiilor Comitetului

Central. Tot la Bucureşti s-a hotărât şi cine va fi pus în fruntea
pârghiilor de putere din microregiuni, adică cine vor fi prim-secretarii
raionali. Referitor la împărţirea celorlalte funcţii din nomenclatura de
partid s-au luat decizii la nivelul comisiilor de organizare regionale,
aşadar în noile centre regionale. Listele definitive trebuia să fie scrise
în duminica aceea şi predate apoi delegatului regional responsabil cu
supravegherea învestirilor din raioane. Totodată, luni după-masa ori
– unde nu se putea organiza atât de repede – marţi dimineaţa, a
urmat învestirea conducerii raionale.
Faptul că la şedinţa de numire a trebuit să fie invitaţi
secretarii raionali ai organizaţiilor de bază, pentru a face cunoştinţă
cu noii lideri, constituia un moment deosebit de delicat. Membrii de
partid au aflat unde sunt stabilite noile graniţe administrative abia la
sosirea invitaţiilor. În felul acesta comunităţile locale au fost puse în
faţa faptului împlinit. Dacă nu ar fi fost mulţumiţi de împărţirea
existentă, trebuiau să înceapă ulterior acţiuni de petiţionare şi de
intervenţii pentru a putea face schimbări. Înainte şi după noile valuri
de reorganizare, la extremele periferiilor, aşezările îndepărtate ale
microregiunilor nu încetează să spere şi să lupte timp de mai multe
decenii. 11
11
Aş putea da ca exemplu ceea ce s-a întâmplat într-o localitate montană de ceangăi,
aflată departe de Miercurea Ciuc, la Ciugheş, este adevărat, după reorganizările din
1952 şi înfiinţarea RAM. Nu ştiu cine au fost cei care au semnat petiţia, ce rol aveau în
satul lor, cine îi asculta şi cine nu. Erau probabil buni comunişti, care puteau spera că
vor fi auziţi de liderii lor, deoarece acolo, la Târgu Mureş şi la Bucureşti, tovarăşii lor
sunt cei care se apleacă peste hartă şi iau decizii şi în legătură cu ei. Dar situaţia tristă
nu s-a schimbat deloc din august – de la înaintarea primei cereri – şi până în
octombrie – la vizita tovarăşilor de la raion – şi nici chiar până la sfârşitul lui
noiembrie: localitatea lor a fost anexată de la raionul Ciuc la raionul Moineşti. Pe
termen scurt, în câteva luni, rezultatul obţinut a fost doar că pe cerere cineva a scris
oblic, cu creionul roşu şi litere semeţe: Comitetul Executiv va discuta, 3 decembrie,
1952; apoi: Pe baza cererii va fi înaintat Consiliului de Miniştri. Noi suntem de acord.
10 decembrie, 1952. Nu s-a petrecut însă nicio schimbare favorabilă pentru cei din
localitate. Sursa cererii: Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare:
ANDJ Mureş), Fondul 583, dos. 1/II, f.77. Reproduc petiţia în original şi cu ortografia
iniţială.
234
Normative şi „formative”: demiterea conducerii

regiunii Stalin
La 27 aprilie 1951, la o jumătate de an după reorganizarea

teritorial-administrativă din septembrie 1950, Biroul de Organizare
al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a ţinut o
şedinţă în prezenţa celor mai importanţi lideri de partid. 12 Singurul
punct care figura pe ordinea de zi era discuţia despre rezultatele
investigaţiilor 13 efectuate de activiştii CC în regiunea Stalin. 14 Şedinţa
„Cerere/Conducerea şi membrii organizaţiei de bază de la Ciugheş, îi rugăm pe

tovarăşii noştri din conducerea Regiunii Autonome Maghiare Mureş, ca noi, ca
organizaţie de bază, nu putem vorbi altă limbă, decât cea maghiară şi am fost anexaţi
ca raion la raionul Moineşti. Toate planurile de activitate şi îndrumările sunt date în
limba română, pe care noi nici nu le putem citi şi nici nu le înţelegem, astfel nu putem
prelua nici un fel de îndrumare, şi nu doar noi, organizaţia de bază, nu vorbim
româneşte ci şi 85.90 la sută a populaţiei nu ştie limba română, iar noi, împreună cu
poporul nostru cerem reanexarea noastră la Regiunea Autonomă Maghiară, pentru că
guvernul nostru a permis ca teritoriile cu populaţia maghiară să aparţină autonomei
maghiare./În schimb îi rugăm pe tovarăşii noştri, ca noi dorim reanexarea nu din
cauza că am urî pe tovarăşii români, ci din motivul neînţelegerii. În luna august al
acestui an, în numele acestei populaţii de 85.90 la sută, secretarul organizaţiei de
bază, Demeter Györgyicze, a dus personal o cerere pe care a şi predat-o tovarăşului
preşedinte de la regiune, iar tovarăşul preşedinte a promis că vor supune discuţiilor şi
ne vor da de veste despre discuţiile legate de cererea noastră, despre care nici până
acum n-am primit nimic./Tovarăşii Vargancsik, Bokor şi Kerekes de la raionul din
Miercurea Ciuc, în 7 octombrie anul acesta au fost la Ciugheş şi la Coşnea, iar noi,
populaţia, am fost înştiinţaţi că vin să ne asculte pe noi, locuitorii din cauza cererii
noastre înaintate în luna august./Dar nu i-au ascultat pe locuitori, nici nu au stat de
vorbă cu ei, atât au declarat că ar fi trebuit să vină de la raionul din Moineşti, iar încât
aceştia nu au fost, au plecat şi ei./La Ciugheş, 24 noiembrie, 1952/Trăiască Republica
Populară România!/Trăiască P.C.M. Român!/Luptăm pentru pace./Demeter
Györgyicze/Secretar org. de bază/János Károly, Fülöp Tankó, Péter Györgypál, Fülöp
Bodor”.
12
Este vorba despre conducerea partidului la cel mai înalt nivel, despre vârfurile
puterii, despre cel mai ascuns cerc al centrului naţional. Participanţii la şedinţă sunt
secretarii comitetelor centrale, precum şi colaboratorii uneia dintre cele mai
importante structuri ale partidului, Secţia de Organizare: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana
Pauker, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi, Sándor Mogyorós,
Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Petre Borilă, A. Bunaciu,
Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, D. Petrescu, Gh. Florescu, Gh. Stoica, Leonte
Răutu şi János Vince.
13
Locul în care se află procesul-verbal al şedinţei şi Raportul anchetei regiunii Stalin:
ANIC, CC al PCR Cancelarie, dos.70/1951, f.2–58.
14
În 1950 Braşovul a fost redenumit Oraşul Stalin, iar regiunea înfiinţată, cu centrul la
235
era prezidată de Gh. Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului.

Hotărârea luată avea trei puncte. În primul rând, Sándor Mogyorós,
János Vince şi Leonte Răutu, şeful secţiei de propagandă şi agitaţie al
CC, au fost însărcinaţi să redacteze un proiect de decret pentru
conducerea restrânsă – Secretariatul CC – în ceea ce priveşte situaţia
regiunii Stalin. Scopul era formularea celor mai importante concluzii
şi sarcini pentru conducerea şi aparatul de partid. S-a subliniat faptul
că acest decret nu va fi public.
Celelalte două puncte conţineau dispoziţii administrative. A
fost demis Ilie Dănoiu, prim-secretarul regiunii Stalin, iar în locul lui a
fost numit un activist CC din Bucureşti, Mihai Dalea. Totodată a fost
iniţiată împotriva lui Dănoiu o acţiune de anchetă disciplinară în
cadrul partidului, pentru a se afla de „relaţiile sale cu elemente
dubioase” şi îndreptate contra conducerii regionale (lângă prim-
secretar se aflau numele secretarilor regionali Saviem Mara şi
Gabor), pentru a descoperi motivele „unor manifestări străine faţă de
partid”.
Din raportul comisiei de anchetă şi procesul-verbal al
şedinţei Biroului de Organizare reiese lupta dintre centrul naţional şi
cel regional. Dănoiu şi tovarăşii săi nu şi-au întărit baza puterii lor în
zonele periferice, îndepărtate şi înapoiate, ci în cel de-al doilea centru
industrial ca importanţă din ţară, după Bucureşti, şi cel dintâi centru
muncitoresc din Transilvania. Conform acuzaţiilor celor de la
Bucureşti, cei incriminaţi au realizat acest lucru îndepărtându-se de
centru. După formulările grave ale lui Chivu Stoica, membru al
Biroului de Organizare, prim-secretarul regional din regiunea Stalin
este acolo „un fel de preşedinte al Republicii”. 15 A mers până acolo
încât a pus în practică o politică proprie de cadre. A neglijat
recrutarea de rezerve în ceea ce priveşte uzinele cu efective mari de
muncitori. De asemenea, a neglijat prelucrarea în organizaţiile de
partid a materialelor şi reglementărilor sosite din partea CC. Prin
Braşov, a primit numele de regiunea Stalin.

15
Ibidem, f.27.
236
aceasta a sabotat consolidarea puterii centrale şi centralizarea.

Conform părerii lui Miron Constantinescu, „faptul că nu s-a realizat
prelucrarea hotărârilor CC nu este o neglijenţă, ci reflectă o poziţie
politică. O dată sau de două ori poate fi neglijată prelucrarea, dar nu
în mod sistematic”. 16 Nu poate fi trecut cu vederea faptul că Dănoiu
nu întreţinea relaţii de prietenie cu unii dintre membrii din
conducerea partidului. De pildă, Gheorghe Apostol (mai apoi, în
1953–1954, secretar general al partidului) a venit la adunarea
generală festivă din Oraşul Stalin, din 7 noiembrie 1950, dar la sediul
regional al partidului nu l-a aşteptat nimeni. El a trebuit să-l caute pe
Dănoiu prin mulţimea care sărbătorea, acesta din urmă „purtându-
se distant”. 17
Ancheta a avut loc între 15 februarie şi 1 martie 1951, în
raioanele Stalin, Sfântu Gheorghe, Ciuc, Odorhei şi Racoş şi în
fabricile considerate importante din Oraşul Stalin, Sfântu Gheorghe şi
Vlăhiţa. Conform Raportului, ancheta cuprindea trei domenii. Pe de o
parte, urmărea dacă organele şi organizaţiile de partid din regiunea
Stalin au pus în practică sau nu hotărârea CC al PMR din decembrie
1948, referitoare la problema naţională. 18 Pe de altă parte, a fost
16
Ibidem, f.23.
17
Ibidem, f.57.
18
În decembrie 1948 a apărut Hotărârea Biroului Politic al Conducerii Centrale a
Partidului Muncitoresc Român referitoare la problema naţionalităţilor (în limba
maghiară, vezi numărul din 15 decembrie 1948 al cotidianului Romániai Magyar Szó).
Această hotărâre este un text politic, având rolul primar de-a forma punctul de plecare
pe unul dintre „fronturile” luptei de clasă împotriva manifestărilor naţionaliste şi
şovine. Totodată, evident, serveşte şi intereselor de consolidare a puterii şi a
structurilor de stat române: ,,Doar aşa putem asigura independenţa naţională
suveranitatea şi construirea socialismului în ţara noastră, dacă toţi muncitorii,
indiferent de naţionalitate, vor fi uniţi”. Hotărârea constată faptul că ,,Politica
naţionalismului burghez este politica împărţirii, subjugării şi asupririi popoarelor”. Nu
vorbeşte despre un proces de început, ci despre rezultate, despre o nouă situaţie: ,,La
iniţiativa Partidului Comunist Român, sistemul nostru democratic a stopat orice
discriminare naţională şi rasială, asigurând drepturi egale pentru naţionalităţile
convieţuitoare, prin crearea condiţiilor referitoare la exercitarea acestor drepturi”.
Totodată, dă indicaţii în ceea ce priveşte sarcinile imediate: ,,Trebuie continuată cu
toată hotărârea reprimarea aşa numitei »unităţi maghiare«, adică a celor care
propovăduiesc »unitatea« tuturor maghiarilor, a celor care doresc să-i pună în aceeaşi
oală pe cei asupriţi cu asupritorii. Trebuie să luptăm cu consecvenţă împotriva acelora
237
verificat modul în care s-au înfăptuit deciziile şi directivele CC al

PMR. În al treilea rând, comisia a analizat comportamentul
nepartinic al unor membri ai Comitetului de Partid din regiunea
Stalin.
Cei care au redactat Raportul au făcut cunoscute cele mai
importante date statistice ale regiunii încă dinaintea prezentării
rezultatelor. Populaţia regiunii, în cuantum de 540 000, avea
următoarea compoziţie etnică: 31,8% români, 61,79% maghiari şi
5,41% germani. În România, în această regiune ponderea
naţionalităţilor era cea mai mare (67,2%). 19 Acesta era motivul
pentru care aici s-a efectuat analiza de impact a hotărârii din 1948. O
pondere de 5,84% (31 581 de locuitori) din populaţia totală erau
membri de partid (aceasta este o valoare importantă, deoarece în
1952, la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, doar 2,9% din
populaţia locală a fost înscrisă în Partidul Comunist). În Oraşul Stalin,
ponderea membrilor de partid era mult peste valoarea medie din
regiune (14,52%). Dintre comuniştii regiunii, 55,38% aparţineau
unor grupuri etnice (maghiari 54,01%, evrei 0,87%, germani 0,5%).
Astfel, în 1951, grupurile etnice nu aveau cu mult mai mulţi
reprezentanţi decât românii între membrii de partid din regiune. Mai
mult decât atât, în Oraşul Stalin grupurile etnice erau prezente cu
doar 27,01% printre membrii de partid (dintre care cei mai mulţi,
24,35%, erau maghiari).
Rezultatele anchetei
În conformitate cu opinia raportorilor, problema naţională

„în această regiune este o chestiune de bază în ceea ce priveşte lupta
politică a partidului nostru”. 20 Raportorii au formulat concluziile
care neagă rolul conducător şi călăuzitor al partidului clasei muncitoare”.

19
În Regiunea Mureş, înfiinţată în 1950, ponderea maghiarilor este doar de 54%, iar în
regiunile Cluj şi Bihor este şi mai scăzută.
20
238
verificărilor în şapte puncte. La primul punct au fost incluse

exemplele pozitive: în rândul grupurilor etnice pot fi constatate
modele ale devotamentului faţă de Partid şi Guvern, precum şi
convieţuirea frăţească. În fabricile cu majoritatea românească
(Sovromtractor, Steagul Roşu) există şi maghiari printre muncitorii
fruntaşi şi inovatori, iar în întreprinderile unde majoritatea
lucrătorilor sunt maghiari (Strungul, fabrica de postav de la Prejmer)
s-a realizat ori s-a depăşit planul. În raioanele cu populaţie majoritar
maghiară planul agricol de toamnă a fost îndeplinit la timp şi în
condiţii bune. Un semn remarcabil de încredere poate fi considerat
faptul că, în rândul tinerilor maghiari proveniţi din păturile mai
sărace, armata populară se bucură de multă simpatie. „Dintre cei
3800 de deputaţi ai Sfatului Popular, 2595 sunt maghiari, 21 87 saşi,
iar acest lucru provoacă mulţumire generală în rândul
naţionalităţilor care convieţuiesc aici”. 22 Atât conţine raportul
referitor la exemplele pozitive. Următoarele şase puncte însă se
ocupă de aspectele negative.
Astfel, cel de-al doilea punct prezintă ceea ce au făcut
organizaţiile de partid în spiritul hotărârii din 1948 pentru
reprimarea naţionalismului. În biroul regional de partid nu a fost pusă
niciodată această problemă pe ordinea de zi. Prim-secretarul din
raionul Ciuc, Antal Ruparcsics, precum şi cel din raionul Odorhei,
Mózes Bokor, au declarat deopotrivă că la ei nu există manifestări
naţionaliste şi şoviniste, deoarece maghiarii sunt majoritari. Situaţia
era asemănătoare şi la sate. Secretarii de partid locali au declarat
acelaşi lucru: „La noi toţi locuitorii sunt maghiari, de aceea nu există
naţionalism şi şovinism”. 23 În acelaşi timp, existau informaţii despre
manifestări naţionaliste. De exemplu, la Comolău, „chiaburii au
cântat în cooperativă împreună cu membrii gospodăriilor agricole
21
Adică 68,28%, cu mult peste ponderea populaţiei maghiare.
22
23
Ibidem, f.46. Este limpede că în sensul înţeles şi gestionat de către liderii politici ai
periferiilor, naţionalismul şi şovinismul nu există decât în zone cu populaţie mixtă,
acolo unde există posibilitatea unui conflict direct, manifestat în fiecare zi.
239
colective în mod ostentativ cântecul Sunt ostaşul lui Horthy [Miklós –

G.J.], apoi au mers în faţa casei preotului pentru o manifestaţie de
simpatie, iar la această acţiune a luat parte şi un membru de
partid”. 24
La 10 martie 1950, la Vlăhiţa, în sediul organizaţiei de bază a
partidului s-au cântat cântece maghiare fasciste. La Lueta, Zetea,
Căpâlniţa, Zălan, dar şi în alte părţi, la înrolarea recruţilor din luna
februarie, căruţele au fost împodobite cu tricolorul maghiar, iar cozile
cailor au fost împletite în bătaie de joc cu panglici roşii şi în culorile
naţionale româneşti. La Reci, Malnaş, Moacşa, Zetea şi multe alte
sate Anul Nou a fost întâmpinat în biserici sau în faţa acestora şi s-a
cântat imnul maghiar. În uzina Strungul, la învestirea secretarului de
partid, de naţionalitate maghiară, românii au provocat manifestări
şovine, iar când a fost numit preşedintele de sindicat român, atunci
maghiarii s-au comportat în mod şovin şi naţionalist. Când există
probleme la locul de muncă, românii îi caută pe şefii români, iar
maghiarii pe cei de naţionalitate maghiară.
În multe locuri se manifesta şi „unitatea maghiară”, care se
ridica deasupra luptei de clasă. La Bodoc şi Comolău a fost
împiedicată excluderea chiaburilor din cooperativa agricolă de
producţie. La Moacşa s-a afirmat că chiaburii nu au avut niciun rol în
ceea ce priveşte revolta din septembrie 1950. La Ghidfalău, locuitorii
din sat au adunat 40 000 de lei pentru o femeie din rândul
chiaburilor, condamnată pentru sabotaj. La Zetea, în urma deciziei
luate de Sfatul Popular, mai mulţi chiaburi au fost declaraţi ţărani
mijlocaşi.
Influenţa clerului este încă puternică. La Comolău, Zagon şi
Sfântu Gheorghe se ţin acasă orele de religie pentru tineri. La Cârţa,
Mădăraş şi Dăneşti, părinţii instigaţi de preot au dat înapoi cravata
de pionier a copiilor. La Sântimbru, dar şi în alte sate, preoţii i-au
24
Idem. Adică: În cadrul unor manifestări naţionaliste şi şovine un rol important îl
joacă „reacţiunea”.
240
trimis afară de la orele de religie pe pionieri şi au spus celorlalţi copii

să nu devină pionieri.
În rândul muncitorilor germani este puternic separatismul.
La întreprinderea Sovromtractor şi în alte uzine, saşii nu participă la
activităţile sindicale şi la cele ale UTM. În comunele săseşti, coloniştii
nu permit ca deputaţii Sfatului Popular să fie desemnaţi din rândul
saşilor. În Vulcan şi alte sate tinerii români – instigaţi de chiaburi –
au organizat încăierări cu saşii.
Există o puternică rezistenţă antisovietică. În fabrica
Partizanul Roşu s-au găsit inscripţii în limba română şi maghiară:
„Jos cu comuniştii!”, „Nu-l credeţi pe Stalin!”. La Sovromtractor nu
sunt popularizate rezultatele obţinute de stahanovişti, iar ziarul
fabricii Tractorul nu scrie despre realizările sovieticilor. Grupul de
dansuri sovietice nu mai funcţionează, iar din sălile de lectură lipsesc
ziarele din URSS. Tehnicienii şi muncitorii desconsideră capacităţile
muncitorilor sovietici. La Vlăhiţa s-au găsit inscripţii cu „Trăiască
Tito!”. La Miercurea Ciuc, filmele sovietice sunt boicotate.
Raportul conţine şi nemulţumiri justificate din rândul
naţionalităţilor. „Se întâmplă des ca în comunele cu populaţie
maghiară să ajungă de la Sfatul Popular raional doar decizii,
dispoziţii, circulare în limba română, iar în unele cazuri şi materialele
de partid, în mod special circularele, sunt trimise doar în limba
română. De asemenea, filmele sunt subtitrate numai în româneşte.
Se resimte lipsa pieselor de teatru. Ediţia în limba maghiară a
Îndrumătorului Cultural este, în mare parte, traducere din limba
română şi nu ia în considerare particularităţile locale şi naţionale. În
general există foarte puţine creaţii literare, artistice sau educative
care se ocupă cu viaţa şi lupta populaţiei secuieşti. Lipsesc de
asemenea şi publicaţiile tehnice în limba maghiară”. 25
Însă toate acestea au legătură cu întărirea influenţei naţionalismului,
şovinismului, a elementelor exploatatoare şi reacţionare. Deoarece
25
Ibidem, f.49.
241
Comitetele de Partid regionale şi raionale „nu au fost preocupate să

cunoască şi să combată manifestările şovine şi naţionaliste, nu au
putut să prevadă în aceste manifestări, mai cu seamă în cadrul
sectorului rural, formele luptei de clasă, nu s-au ocupat în mod serios
de educaţia maselor în spiritul patriotismului şi al
internaţionalismului proletar, au avut o atitudine de automulţumire
şi au subestimat această problemă”. 26
Conform părerii anchetatorilor, agitatorii nu aveau ca
obiectiv combaterea şovinismului şi a naţionalismului, iar aparatul
de stat 27 nu a scos la iveală în mod necesar activitatea reacţionarilor.
Totodată, constituie o problemă importantă faptul că în aceste
raioane, populate în marea lor majoritate de maghiari, nu există
muncitori în domeniul industrial, iar îndrumarea către munca
industrială a ţărănimii sărace a fost până în prezent neglijată”. 28
Membrii brigăzii de anchetă s-au informat exact şi despre
felul în care au fost transmise şi prelucrate în Regiunea Stalin cele 11
hotărâri şi directive ale partidului şi guvernului, publicate în ultimii
doi ani, în cadrul unor instituţii de partid şi de stat. Planul de Stat din
1950, precum şi cel din 1951 erau cunoscute de muncitori. Circulara
CC al PMR, referitoare la Gospodăriile Agricole Colective, a fost
zadarnic trimisă în 30 ianuarie 1951 la comitetele de partid
regionale. La 20 februarie, conţinutul acesteia nu era cunoscut încă
de activiştii Sectorului Agrar din Raionul Sfântu Gheorghe. În raionul
Stalin, circulara a rămas la prim-secretar. La 18 februarie, în
comunele Vulcan, Zărneşti şi Hălchiu, organizaţiile de bază ale
partidului de asemenea nu aveau cunoştinţă despre aceasta.
Hotărârea CC şi a Guvernului, referitoare la campania semănăturilor
de primăvară, a fost prelucrată în raionul Sfântu Gheorghe împreună
cu secretarii organizaţiilor de bază ale partidului, însă în satele
vizitate, ţăranii nu cunoşteau hotărârea. La plenara CC al PMR,
26
Ibidem, f.49.
27
Această expresie apărută în textele oficiale din epocă înseamnă: Securitatea.
28
242
hotărârea luată în legătură cu problema sindicală nu era cunoscută

nicăieri în cele patru organizaţii de bază ale Sovromtractorului
supuse controlului. Evaluând cunoaşterea şi punerea în practică a
hotărârilor CC al PMR referitoare la activităţile partidului în rândul
tinerilor, în uzinele Steagul Roşu s-a aflat că comitetul de partid nu se
ocupă de munca tinerilor. 29
În unele cazuri au avut loc luări de poziţie contradictorii faţă
de directivele partidului. La şedinţa organizaţiei de bază CFR a gării
din Ciceu, aceasta, împreună cu biroul executiv, a luat atitudine
împotriva decretului referitor la strângerea recoltei. Ceva asemănător
s-a întâmplat şi în comunele Cristian, Vulcan şi Hălchiu din regiunea
Stalin. În Cristian, 21 de membri de partid, în frunte cu secretarul de
partid şi preşedintele Sfatului Popular, nu au predat cantitatea de
recoltă stabilită. La Lueta, membrii de partid au adoptat o altă
conduită în ceea ce priveşte predarea cotei de lapte. Organizaţia de
bază a partidului din gospodăria colectivă Comolău, în frunte cu
secretarul organizaţiei de partid, a fost împotriva planului hotărât de
Sfatul Popular în legătură cu producţia de legume.
Viaţa organizaţiilor de bază, în multe locuri, era doar
formală. În numeroase organizaţii nu erau prevăzute sarcini şi nu se
luau decizii. În cele mai multe cazuri, activitatea organizaţiilor de
bază era limitată la interesele biroului executiv şi a câtorva membri
de partid apropiaţi membrilor din birou.
Şedinţele la nivel regional nu erau întotdeauna pregătite. În
octombrie 1950, biroul regional al comitetului de partid a convocat
peste 600 de directori, lideri sindicali şi secretari de partid. Delegatul
biroului executiv al partidului, tovarăşul Mara, a apărut nepregătit în
faţa acestora. A vrut să discute 52 de puncte de pe ordinea de zi, aşa
că nu este de mirare faptul că, după 4 ore, majoritatea participanţilor
au plecat.
29
Idem.
243
Ancheta a stabilit că organele locale sunt invadate de directive

centrale. Între luna octombrie 1950 şi 20 februarie 1951, la comitetul
regional Stalin al partidului au sosit din partea Comitetului Central
157 de circulare şi dispoziţii scrise. În ianuarie, de la diverse secţii ale
CC s-a telefonat de 476 de ori la comitetul de partid regional. Doar
între conducerea Comitetului Central al partidului, sindicate, secţia
UTM şi comitetul de partid regional s-au efectuat în luna ianuarie
240 de convorbiri telefonice.
Atitudine nepartinică
Acesta este cel mai scurt capitol al raportului. Anchetatorii

constată fără niciun fel de argumentare faptul că prim-secretarul
este înfumurat, mulţumit de sine, iar acest lucru îi influenţează şi pe
ceilalţi membri ai biroului. În sfârşit, aspectele constatate au dus la „o
atitudine antipartinică, duşmănoasă şi neprincipială a unora dintre
membrii biroului, în frunte cu tovarăşul Dănoiu, faţă de controlul şi
sprijinul practicat de CC”. 30
Liderii de partid criticaţi ai regiunii au luat atitudine în mod
public faţă de delegaţii CC. Dănoiu i-a numit „zuschneideri”. Conform
părerii secretarului cu problemele economice, Mara Saviem, şi a
secretarului cu propaganda, Gabor, anchetatorii primesc „susţinere
bolşevică” de la centrul partidului. Ultimul a numit acţiunile
centrului pentru pregătirea unei adunări generale drept „tămbălău
cu muzică”.
În opinia celor de la Bucureşti, Biroul (secretarii Dănoiu,
Mara, Gabor, Druga, Vargancsik şi colegii lor) a adoptat o atitudine
caracterizată prin „familiarism”. Nu se criticau reciproc. Se poate
spune însă şi că au găsit un ton comun, au lucrat bine împreună. Cei
a căror activitate era fără cusur (Druga, Vargancsik), în primele zile
30
În original: ,,unii dintre membrii biroului, în frunte cu tovarăşul Dănoiu, să alunece
pe poziţii antipartinice, străine şi neprincipiale faţă de controlul şi sprijinul pe care-l
exercită CC asupra Biroului Regional” (Ibidem, f.56).
244
ale anchetei „nu erau încă bine informaţi”. Doar după o lungă ezitare
– sub influenţa „probelor prezentate” şi datorită „atitudinii
convingătoare” a delegaţilor – ei au putut fi convinşi să-şi condamne
colegii. Prin acest lucru, echipa de anchetatori şi-a îndeplinit şi
sarcina de-a înfrânge solidaritatea locală existentă.
Nici nu pot exista prea multe argumente împotriva
conducerii regionale de partid. Nu trecuse nici o jumătate de an de la
numirea prim-secretarului din Regiunea Stalin, în septembrie 1950.
Nu era timp suficient pentru ca Dănoiu să-şi poată construi într-
adevăr propria „republică”. După studierea a ceea ce s-a întâmplat în
alte regiuni, s-ar putea confirma sau infirma acea ipoteză – pentru
mine, plauzibilă – că şi în altă parte, tot această pripeală, preferinţa
pentru soluţiile individuale şi un limbaj relativ liber îi caracteriza pe
funcţionarii de partid aflaţi în funcţie, cu totul devotaţi ideologiei şi
regimului. Ilegaliştii de odinioară, muncitorii sau ţăranii săraci au
rămas vechii tovarăşi chiar şi atunci când împlineau funcţii noi. Erau
fideli în ceea ce priveşte ideologiile şi dornici să facă sacrificii. Nu
aveau însă pregătirea şi cultura necesară pentru a se integra în acest
mecanism consolidat de sus în jos. Nu se prefăceau şi nu-şi controlau
vorbele. Erau mai degrabă revoluţionari decât funcţionari. Erau
oamenii epocii în care peste întreaga ţară se întindea plasa
incidentală, nuanţată de interpretări individuale ale relaţiilor dintre
centru şi periferie. De la acapararea puterii însă, centrul încerca să
realizeze o reţea tot mai densă. Pentru acest lucru dispunea de
metodele şi mijloacele de edificare ale partidului şi statului sovietic.
Elita de partid nu avea însă experienţa necesară, iar metodele
acesteia erau încă rudimentare. De cele mai multe ori, din întreg
sistemul de modalităţi, era nevoită să utilizeze mişcarea cadrelor şi
violenţa.
Conform opiniei celui mai abil birocrat de partid, Leonte
Răutu, „din acest raport reies o serie de evenimente valoroase în ceea
ce priveşte lipsurile activităţii noastre, în primul rând referitor la
neajunsurile organelor de conducere (secţie) ale partidului şi ale
245
Propagandei (secţie)”. 31 Demisia este o formă de intimidare; deşi, în

ultimă instanţă, poate fi pusă în practică, aceasta nu este o bună
metodă. Rezolvarea inventată nu putea fi decât una provizorie: de la
centru l-au trimis în locul lui Dănoiu pe Dalea, care cunoştea într-o
mai mică măsură circumstanţele locale. În afară de acesta, încă un
secretar de partid de la CC s-a ocupat luni de zile cu controlul direct
al activităţii Comitetului de Partid Regional Stalin. În acest timp,
ambii ar fi putut să facă lucruri mai importante la Bucureşti. În
situaţii nou apărute nu pot fi aplicate soluţii asemănătoare, însă
aceste conjuncturi noi pot fi mai ales prevenite. De aceea,
conducătorii centrelor regionale trebuie învăţaţi să se adapteze la
mecanismele puterii. Elementele acomodării sunt: prin ce, cât şi cum
corespund aşteptărilor şi nevoilor centrului, cum să vorbească sau să
tacă; cu cine trebuie să se împrietenească sau să se asocieze pentru a
avea o carieră neştirbită. Deoarece este o problemă esenţială să-şi
apere cu orice preţ cariera. O a două misiune importantă este
formarea în centrele cu microregiuni a acelor lideri care să fie
capabili de acelaşi lucru în structura relaţională de care dispun.
Scopuri şi mijloace
Primul deceniu al comunismului din România – până când

garda mai veche formată din ilegalişti şi activişti fideli propagandei a
fost schimbată de politicieni de carieră, cu educaţie superioară – a
fost perioada în care se practica această formă de reeducare.
(Folosind o expresie potrivită din epocă, în cadrul organizaţiei de
partid se poate vorbi despre culturalizare, adoptarea unui
comportament, a unui mod de viaţă cultural).
În ceea ce priveşte ancheta din regiunea Stalin, este nevoie
de înţelegerea acestui caz, deoarece prezintă structurile de putere
iniţiale, maleabile şi încă relativ transparente pentru cercetători.
31
246
Funcţiile analizei sunt: consolidarea ierarhiei de putere (puterea

centrală), experimentarea metodelor de lucru şi educaţia elitei locale.
Sarcina trasată în vederea deţinerii puterii în societate este
organizarea unui mecanism unitar al politicii de cadre, a organizării
partidului şi a propagandei. În România, de la formarea noilor unităţi
teritoriale şi ale puterii din 1950, ancheta din regiunea Stalin era,
probabil, prima acţiune de acest gen. 32
Investigaţiile au început la 15 februarie, iar şedinţa de
evaluare regională (din cauza constrângerilor primelor reacţii locale)
a avut loc la 28 februarie. Raportul a fost discutat la Bucureşti la 27
aprilie. Atunci s-au hotărât demisiile. Proiectul de decret a fost
realizat de către cei trei anchetatori, până la 12 martie. După aceea a
urmat trimiterea materialului şi prelucrarea acestuia la nivel local, de
către regiuni. Organizarea anchetei a luat de asemenea timp, aşadar
a fost un proces ce necesita un interval de patru luni şi includea mai
multor locaţii (Bucureşti, Oraşul Stalin, centre raionale, comune) şi
succesiuni de evenimente.
Locaţiile
Cea mai importantă locaţie este oraşul Bucureşti. Cunoaştem

o parte dintre cele mai însemnate evenimente; pe altele nu putem
decât să le presupunem. Gh. Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi se
pregăteau pentru răfuiala cu adversarii direcţi – Ana Pauker, Vasile
Luca, Teohari Georgescu, cei care se vor „orienta spre dreapta” mai
târziu –, începută în martie 1952 şi care a durat până în iulie.
32
La acest lucru se referă ceea ce menţionează Ana Pauker în cadrul disputei
Comitetului Central: ,,S-a verificat că atunci când folosim metodele noastre corecte,
lucrurile merg bine. Metoda aceasta, că luăm în vizor o regiune, un loc de muncă, şi le
analizăm în general şi pe baza unor probleme speciale, indică defectele în locurile
analizate şi ne dă o perspectivă a lipsurilor şi a nepriceperilor care pot fi găsite şi în alte
părţi. Toate acestea ajută la remedierea greşelilor şi în ceea ce priveşte alte locaţii”
(Ibidem, f.31).
247
Conducerea era împărţită, probabil, şi la nivelele locale, printre

secretarii regionali având adepţi atât Gheorghiu-Dej, cât şi Pauker.
Regiunii Stalin îi aparţinea Lemnia, aflat în raionul Târgu
Secuiesc, care era satul natal al unuia dintre lideri, Vasile Luca.
Gabor, unul dintre secretarii regionali, a vorbit ireverenţios tocmai
despre acea Adunare Generală (numind pregătirile „tămbălău cu
muzică”, adică, conform interpretărilor din Raport: „nebunie pe
muzică”), 33 al cărei orator principal a fost Vasile Luca. Dănoiu este
vinovat în special de faptul că, în cabinetul tehnic de la uzina
Sovromtractor, inovatorii români şi maghiari, în loc să se ocupe de
inovaţii (facilitând, astfel, creşterea productivităţii), au dezbătut
problema româno–maghiară. 34 În acelaşi timp, în şcoala
profesională a întreprinderii Steagul Roşu – care este una dintre cele
mai moderne unităţi de învăţământ de acest fel şi educă 1 500 de
ucenici – 60% dintre tineri au fost recrutaţi din Oltenia şi din
împrejurimile localităţilor Suceava, Botoşani şi Fălticeni, în vreme ce
„pe localnici nu i-au primit”. 35
La discuţiile CC din aprilie, în afară de Chivu Stoica, şi Ana
Pauker a ţinut apărarea secuilor, nu din simpatie, ci din tactică. Dacă
se poate întâmpla ca din cei 1 500 de elevi doar 60 să fie maghiari,
iar candidaţii secui sunt trimişi acasă cu sutele, atunci aceasta indică
că nu s-a respectat hotărârea Partidului în ceea ce priveşte problema
minorităţilor. Iar acest lucru favorizează reacţiunea: „Evident că
(naţionalismul şi şovinismul majorităţii) este cel mai bun prieten al
reacţiunii, iar preoţii vor spune cu orice chip, în special dacă mai este
şi adevărat, că sunt trimişi acasă mai multe sute de copii din capitala
lor (sic!), deoarece sunt unguri”. 36 Concluzia tovarăşei Pauker a fost
33
În original: „tămbălău cu muzică” (Ibidem, f.58).
34
Menţionarea lui Chivu Stoica (Ibidem, f.26).
35
Nu se spune, dar Sándor Mogyorós şi Chivu Stoica se referă la copiii maghiari din
Secuime (Ibidem).
36
În original: ,,Este clar că cel mai bun prieten poate să aibă reacţiunea, popii, în cazul
acesta că sute de secui sunt trimişi înapoi din capitala lor, ei oricum o să spună pentru
că sunt maghiari, mai ales că este şi adevărat” (Ibidem, f.32).
248
că nu se poate face nimic prin hotărâri, dacă acestea nu sunt urmate

de măsurile potrivite care trebuie aduse şi respectate de către
organele de putere ale partidului. De exemplu, degeaba este criticat
mersul la biserică, cât timp nu există spectacole de teatru şi de
cinema, ori cărţi pentru a lărgi orizontul oamenilor.
Responsabilitatea este a acelora care, dintr-un motiv sau altul, de
pildă din parţialitate naţională, nu au luat măsuri, cum ar fi faptul că
nu au întreprins acţiuni pentru subtitrarea filmelor în cinematografe,
pentru ca acestea să poată fi înţelese şi de publicul maghiar.
Bucureştiul este cel mai important centru şi pe motivul că
aici funcţionează sediile de consiliere şi informare sovietice, care
oferă conducerii române aceleaşi servicii ca pentru propriii ei
oameni: control şi susţinere. La aceasta, în documentul cercetat,
există o singură referire scurtă. János Vince aminteşte că la
Sovromtractor a încetat munca politică, activităţile sindicale şi, odată
cu acestea, cultivarea prieteniei sovietice (grupul de dansuri
sovietice, publicaţii sovietice şi manifestările culturale organizate la
bibliotecă), de când Ciupikasvili a plecat de acolo. 37 În lipsa unor
informaţii, nu putem decât să presupunem că această persoană cu
nume gruzin ar fi fost consilier sovietic în oraşul Stalin, la
Sovromtractor, întreprinderea mixtă româno–sovietică.
Tot la Bucureşti se făcea prelucrarea celor care făceau
cercetările în teritoriu. Aici se stabilea tematica şi metodologia. Aici
se lua decizia ca Oraşul Stalin şi nu regiunea Arad, de exemplu, să fie
locaţia anchetei, deşi şi de acolo au venit informaţii privind tensiunile
interetnice şi eficienţa scăzută a biroului. Însă regiunea Stalin –
nomen est omen – era mai importantă din punct de vedere politic.
Următoarea locaţie care, văzută de la Bucureşti, părea extrem de
unitară era periferia. Locurile vizitate de anchetatori au fost: uzinele
din Oraşul Stalin, fabricile de la Sfântu Gheorghe şi Vlăhiţa,
comitetele de partid din centrele raionale, Consiliile Populare din
37
Ibidem, f.7.
249
centrele comunelor şi sediile organizaţiilor de bază ale partidului.

Raportul nu conţine relatări asemănătoare jurnalelor, însă
consternarea activiştilor de pe teren se resimte pe alocuri în textul
redactat.
Investigatorii, printre altele, au întâlnit în birourile
instituţiilor locale delegaţi, organizatori, controlori care se deplasau
în număr mare de colo până colo. La Ilieni, în data de 17 februarie, au
întâlnit 6 organe de control în doar două ore: aceştia au fost trimişi
de la centrul de cooperativă raional, de la centrul de predare a
produselor agricole, de la serviciul de sănătate, de la secţia agricolă a
Sfatului Popular Raional şi de la fabrica de zahăr. La Cristian
(localitate aflată la câţiva km de oraşul Braşov), tot în acea zi, au fost
trimişi de către forurile superioare la preşedintele sfatului popular 28
de delegaţi. Următoarea locaţie este uzina Steagul Roşu, unde
secretarul comitetului de partid a fost sunat la telefon în aceeaşi zi de
30 ori pe o linie directă de la raion şi regiune şi de 75 de ori pe o linie
internă. Delegaţii Comitetului Central au fost confruntaţi şi cu
rezultatele propriilor activităţi: activiştii CC „mergeau pe teren fără să
se pună de acord, având o sumedenie de întrebări. Nu verifică
temeinic, până la cel mai de jos nivel, cum sunt îndeplinite hotărârile
Comitetului Central şi ale Guvernului, iar în marea majoritatea
cazurilor evită organizaţiile de bază. Nu au fost coordonate
delegaţiile efectuate de la diferite secţii, astfel se poate întâmpla ca în
biroul primului secretar să se întâlnească în acelaşi timp 5-6
instructori. În decembrie 1950 au fost trimişi în total 20 de
instructori de la Comitetul Central în regiunea Stalin, care au
petrecut aici 78 de zile”. 38 Realizatorii anchetei s-au întâlnit şi cu
simpli membri de partid, putându-şi forma o părere despre aceştia:
„Organizaţiile de bază ale partidului de la sate, în fapt, nu sunt la
nivelul celor politice. Sunt oameni cu bunăvoinţă, dar influenţa
38
Ibidem, f.55–56.
250
duşmanului este puternică”. 39 Vizita într-un sat de secui, necunoscut

până atunci, n-a trecut însă fără urme pentru activistul român. 40
Locaţia cea mai importantă a periferiei: Oraşul

Stalin, iar în cadrul acestuia, comitetul de
partid
Raportul a fost redactat pe baza celor constatate. Toate

acestea au caracter didactic, în contextul criticii şi al autocriticii.
Scenariul: relatarea conducătorului brigăzii, luările de cuvânt ale
celor din localitate, concluziile conducătorului brigăzii, apoi cuvântul
de încheiere al primului secretar. Este important cine sunt invitaţi la
această şedinţă. În general au fost prezenţi reprezentanţii unităţilor
vizitate, care trebuia să se raporteze la imaginea formulată şi
prezentată de brigadă. Pentru ei, acesta însemna nivelul superior,
deoarece la Bucureşti nu mai erau interesaţi de părerea şi autocritica
lor. Acesta este nivelul local. De aici, se întorc acasă şi încearcă să
intuiască ce fel de măsuri se vor lua şi în ce fel le vor influenţa
acestea viaţa.
A existat însă o morală. Referitor la activitatea centrului
local, s-a aflat că nici liderii locali nu sunt intangibili. Actul
controlului şi al demiterilor a afirmat importanţa ierarhiei puterii,
stabilită la centru, şi forţa acesteia faţă de cei care reprezentau
puterea ca oameni ai organelor locale de partid. Toate acestea
39
În original: ,,Organizaţiile de bază din comune nu sunt la nivelul organizaţiilor
politice de partid. Sunt oameni de bună credinţă, dar influenţa duşmanului este
puternică”. János Vince se referă la ceea ce, pe vremea respectivă, era experienţa
generală a intelectualităţii, deseori afirmată şi pusă pe hârtie: membrii de partid din
mediul rural erau (în cel mai bun caz) oameni de treabă, dar needucaţi, ori chiar săraci
cu duhul, principiile şi priceperile lor erau prea dogmatice şi primitive. Pentru Vince şi
tovarăşii săi, acest lucru era o problemă, deoarece aceşti oameni, în mod explicabil,
erau influenţaţi de către intelectualitatea din mediul rural.
40
Ibidem, f.26. Chivu Stoica dezvoltă ideea că dintre raioanele vizitate, Odorheiul
Secuiesc este rămas în urmă, deoarece nu are industrie, dar „nivelul de trai material şi
cultural al secuilor este mai ridicat, decât cel al ţăranilor din Oltenia sau Moldova. Sunt
mulţi fruntaşi...”.
251
împreună produceau şi teamă, şi coerenţă. Au fost furnizat informaţii

legate de modul de activitate, modele de activitate posibile în
aparatul puterii, iar parţial şi acest lucru este o formă prin care
puterea centrală îşi extinde controlul. Au fost consolidate scheme
cognitive. Liderul local al partidului şi-a însuşit manevrele posibile şi
necesare şi putea să le pună în practică în propria sferă de
competenţă.
Pe lângă dobândirea cunoştinţelor formale, consfătuirile sunt
ocazii pentru însuşirea unor cunoştinţe şi aptitudini informale. Însuşi
ritualul te învaţă: întâlniri cu oameni şi locuri îndepărtate, roluri
sociale şi expresii culturale. De când au fost înfiinţate raioanele, în
instituţiile de aici se desfăşura un intens proces de învăţare. După
câte o şedinţă de analiză regională se făcea întotdeauna
interpretarea. Apoi urma traducerea şi punerea în practică. În mod
ascuns, mereu era prezentă determinarea oprimării, stabilirea
labilităţii referitoare la propria poziţie. În acelaşi timp, ca funcţionar,
fiecare activist, la rândul lui, vrea să rezolve probleme şi să profite de
întâlnirea cu reprezentanţii puterii centrale. Cei care se află pe o
treaptă foarte joasă şi îndepărtată – la marginile periferiei – nu-şi
însuşesc paşii apropierii şi nu pot profita de întâlniri. Luările de
cuvânt din partea acestora sunt doar expuneri ale doleanţelor şi nu
paşii premergători ai rezolvării problemelor. Ca exemplu, citez o
luare de poziţie care exprimă o uluitoare neangajare. Petiţia a fost
adresată câţiva ani mai târziu către un for important, Conferinţa
Regională a Regiunii Autonome Maghiare [RAM] din 1956. Autorul
acesteia este Imre Csog, preşedintele Sfatului Popular din Herculian:
„Mistreţii mănâncă deja pentru al treilea an o treime din produse.
Ţăranii muncitori trebuiau să cumpere de la piaţă pentru a-şi onora
cota de cartofi, iar [mistreţii] au distrus terenuri de unde nici nu se
mai putea secera grâul şi ovăzul. Deja de patru ani trimit muncitorii o
sumedenie de cereri la raion, dar încă nu au primit răspuns, nici nu
s-a rezolvat problema. Ar fi bine ca de pe teritoriile de unde se
252
aşteaptă cota să se elimine rezervele de vânat (!), deoarece ţăranii

spun că mistreţii sunt la mai mare cinste decât ei”. 41
În ce măsură îşi trăia acest ţinut propria sa viaţă şi în ce
măsură este alta ordinea problemelor, poate fi prezumat din câte o
manifestare asemănătoare. Delegatul comitetului central nu este
obligat să acorde atenţie unui astfel de lucru. Mai degrabă este
sensibil la simbolurile naţionale străine şi utilizarea lor. 42
Ca rezultat al anchetei a fost demonstrat faptul că unii dintre
prim-secretarii raionali au obiectat în privinţa ritmului alert al
transformărilor socialiste din agricultură. Cu demiterea acestora
(reeducarea, disciplinarea şi desemnarea unui nou candidat în locul
lor), însă, era însărcinată conducerea regională. 43
La Bucureşti, în centrul puterii, se făceau cunoscute
experienţele proprii, se formulau concluzii şi se luau decizii
referitoare la câteva probleme. Chivu Stoica prezintă propriul caz cu
Dănoiu. În uzina Steagul Roşu erau conflicte grave: comitetul de
partid se confrunta cu conducerea, de exemplu, nu-l lăsau pe
41
ANDJ Mureş, Fond 1134, dos. 140, f.72.
42
La şedinţa de la Bucureşti, Petre Borilă îşi iese din fire din cauza existenţei şi utilizării
drapelelor maghiare. Ar fi interesant de ştiut, în fapt, ce fel de experienţe a avut şi
unde: ,,În raport nu este menţionat acest lucru, cred însă că problema ar trebui
cercetată şi la nivelul Securităţii: Ardealul este plin de steaguri ungureşti. Ce caută
aici? În care întreprindere se fabrică şi unde se vând? De ce este nevoie de introducerea
steagurilor maghiare peste tot? Să fie prieteni, dar drapelul nu trebuie expus, decât cu
anumite ocazii, atunci când Partidul dă indicaţii în acest sens. Duşmanul se foloseşte
de problema respectivă, iar noi nu observăm ce se întâmplă cu aceste steaguri.
Drapele româneşti şi steaguri roşii sunt foarte puţine, în schimb cel unguresc există
peste tot”. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.11.
43
Înfiinţarea raioanelor înseamnă, totodată, şi o mai severă îngrădire a nivelurilor de
competenţă. De exemplu, în atribuţiile aparatului de partid regional, învestit la 4
septembrie 1950, intrau alegerea, controlul şi urmărirea activităţii organismelor din
administraţia raională – vezi ANDJ Mureş, Fond 1134, dos. 1, f.5–6. În cele ce urmează,
se întâmplă doar în cazuri extreme ca evenimentele din raioane să fie discutate ori să
se ia decizii de către un alt for, decât conducerea regională. Din procesele-verbale ale
Comitetului Executiv al Comitetul de Partid Regional şi ale Secretariatului acestuia
reiese că în problemele personale, de pildă, doar numirea prim-secretarilor raionali va
fi confirmat de către Comitetul Central – încadrarea în funcţie, schimbarea şi
trimiterea la şcoala de partid a secretarilor raionali şi a activiştilor sau numirea celor
care sosesc de la şcoala de partid intră în atribuţiile conducerii regionale.
253
director să intre pe poarta fabricii, el a fost la faţa locului, dar Dănoiu

a trimis un funcţionar de partid în locul său. L-a sunat personal, dar
nici atunci nu a binevoit să iasă. După aceea l-a căutat şi i-a adresat
câteva „cuvinte grele”, dar acesta, ceea ce este şi mai grav, nu a
respectat cele hotărâte împreună. Un alt caz: înaintea campaniei de
semănat a culturilor de primăvară, pentru reparaţia maşinilor
agricole ar fi trebuit trimişi specialişti de la fabrica de tractoare din
Oraşul Stalin, dar Dănoiu a interzis personal ca muncitorii să
întrerupă producţia. La telefon s-au înţeles din nou, dar aprobarea a
mai întârziat încă 10 zile. 44
Cele întreprinse în legătură cu conducerea regiunii Stalin au
fost formulate în modul cel mai ferm de către Alexandru Moghioroş.
Acesta a cerut o anchetă amănunţită împotriva acestor lideri. A făcut
cunoscute şi acuzaţiile: politică de cadre greşită, atitudine
antisovietică, şovină şi naţionalistă. 45 Chivu Stoica a propus
retragerea celor din conducere şi distincţiile care le-au fost acordate
până acum. Conform părerii lui Stoica, îndeplinirea planului de
producţie nu este rezultatul muncii conducătorilor, ci s-a datorat
faptului că ministerele competente, cu ajutor sovietic, şi-au
concentrat aici forţele. 46 Leonte Răutu se exprimă univoc: expresiile
utilizate – „Susţinere Bolşevică” şi „Zuschneideri” – nu au fost
inventate de activişti. Aceste cuvinte le-au fost sugerate. Dr. Iancu,
prietenul şi consilierul medic al lui Dănoiu, era considerat suspect, ori
se dorea suspectarea acestuia. Din toate acestea reiese că, după
părerea lor, ar trebui date dispoziţii şi mai severe împotriva
reacţionarilor (a celor cu origine burgheză). János Vince ştia despre
780 de astfel de elemente din regiune. Potrivit completării ministrului
de interne, Teohari Georgescu, există mult mai mulţi decât atâţia. 47
44
45
Ibidem, f.31.
46
Ibidem, f.26.
47
Ibidem, f.7.
254
Aceste lucruri fac deja parte din sfera ideilor aduse în discuţie
de către János Vince, apoi de Miron Constantinescu şi accentuate de
Ana Pauker. Conform părerii lui Vince, tot ceea ce s-a întâmplat este
rezultatul faptului că în septembrie 1950, în urma revoltelor
ţăranilor din Trei Scaune împotriva colectivizării, nu a fost elaborată
o strategie detailată. Conducătorii de la regiune – cu ajutorul primit
din partea CC – ar fi trebuit să adune un material bine documentat.
Apoi, prelucrând acest material, ar fi trebuit să se ia atitudine
împotriva „diferitelor curente” apărute în rândul partidului şi a
„elementelor străine, reacţionare” intrate în gospodăriile colective.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat atunci, conducerea regională ar fi
fost mult mai rezistentă „din punct de vedere politic şi
organizatoric”. 48
A fost formulată de către mai multe persoane ideea că cele
întâmplate în regiunea Stalin conţin mai multe teme de reflexie
pentru conducerea centrală. Miron Constantinescu a spus că, din
perspectiva rezolvării problemelor naţionalităţilor, „hotărârile sunt
foarte importante, dar dacă nu sunt luate măsuri fundamentale,
problema nu poate fi rezolvată doar prin şedinţele care prelucrează
hotărârile şi nici prin munca de agitaţie”. 49 Era de aceeaşi părere şi
Ana Pauker, care, în încheiere, a tras şi concluziile. Aceasta a
formulat ca sarcină concretă organizarea de acţiuni culturale în
Ţinutul Secuiesc, pentru a se câştiga încrederea populaţiei. 50 În afara
demiterii liderilor şi a delegării activiştilor de la centru, s-a propus ca
48
Idem.
49
Idem.
50
Ibidem, f.33: ,,Când preotul îi adună, îi pune să intoneze cântece care le plac. Ar
trebui să ştim să oferim ceva în schimb, să se ducă cu plăcere în casa de cultură, iar
pentru acest lucru trebuie să facem eforturi. În special în Ţinutul Secuiesc vor trebui
realizate eforturi susţinute pentru a câştiga încrederea populaţiei. Dacă îi obligăm vor
veni, dacă nu, atunci nu vor veni. Dacă însă vor vedea ceva frumos, atunci vor veni
bucuroşi. Formaţiile care se duc la ei, nu se ocupă de dorinţele lor. Dar, de pildă, atunci
când Formaţia Militară era în turneu la ei şi interpreta cântecele lor, erau foarte
recunoscători…”.
255
la alegerile organizaţiilor de bază să se ocupe şi de prelucrarea

cazului pe baza materialului pregătit de Comitetul Central.
Învăţăminte pentru o putere centralizatoare
Analiza investigaţiei ca eveniment normativ şi declanşator al

legitimităţii poate fi extrem de instructivă. Consolidarea puterii
(centrale) apare ca o consecinţă a implicărilor directe, a demisiilor şi
a accentuării a ierarhiilor de putere, ceea ce este şi mai evident
ţinând cont de faptul că nu se produce un schimb pe orizontală, noii
lideri vin de la Bucureşti şi nu dintr-o altă zonă, respectiv, timp de
mai multe luni centrul supraveghează cu atenţie tot ceea ce se
întâmplă în această regiune. O slăbiciune a conducerii centrale se
manifestă prin faptul că, şi în acest caz, este evidentă faza de
experimentare a metodelor de lucru. Sarcina trasată (după cum am
mai amintit: unirea într-un singur mecanism a politicii de cadre, a
organizării şi a propagandei partidului) este crearea mecanismului
unitar de putere. Se petrecea construcţia unei anumite „integrări
inteligente” 51 în speranţa că rezultatul, instrumentul de legitimare a
mecanismului, va genera o realitate (idealuri, norme şi practici)
strânsă în jurul omului de rând, al structurilor de partid şi al
societăţii, precum un strat protector. Acesta „va informa oamenii nu
doar în legătură cu motivele pentru care trebuie să facă ceva şi de ce
nu altceva, ci va spune şi de ce lucrurile sunt aşa cum sunt”. 52
La şedinţa conducerii centrale, „în spiritul criticii şi
autocriticii” s-au pronunţat rostitorii discursului legitimator oficial. 53
Şi-au impus voinţa în faţa nivelului regional al mecanismului de
partid. Totodată, a ieşit la iveală că ei nu se pot ocupa direct cu
nivelurile locale (de exemplu cu conducerea raioanelor). A devenit
evident şi faptul că puterea lor, încă şi acum, se bazează doar pe
51
Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Op.cit., p.131.
52
Ibidem, p.134.
53
Ibidem, p.138.
256
mişcările de cadre şi pe violenţă. A trebuit să treacă încă un deceniu

pentru ca mecanismul construit în scopul producţiei de consens
impus de sus în jos al prelucrării hotărârilor să funcţioneze eficient.
257
Stefano BOTTONI
Înfiinţarea Regiunii Autono-

me Maghiare în anul 1952.
Dictat sovietic sau strategie
de consolidare?
În intervalul scurt de timp dintre 1940 şi 1950, populaţia
Ţinutului Secuiesc a trăit schimbarea imperiilor de după cel de-al
doilea Arbitraj de la Viena, ultima „perioadă maghiară” de patru ani,
dificultăţile economiei de război cauzate de rolul asumat în conflictul
armat, mai apoi invazia româno-sovietică din septembrie 1944,
plecarea administraţiei civile maghiare, ocupaţia militară română şi
sovietică până în noiembrie 1944, precum şi scurta perioadă a
„separatismului” din Transilvania de Nord ce a urmat acesteia, până
în martie 1945. În mai 1946, la Paris, marile puteri s-au înţeles
asupra apartenenţei teritoriale a Ardealului şi a Ţinutului Secuiesc,
aşadar după aceea organele de stat s-au instalat mult mai confortabil
în cel mai maghiar ţinut al României. Acest lucru însă nu se solda şi
cu o încercare de românizare, aşa cum s-a întâmplat după Primul
Război Mondial, deoarece reprezentanţii locali ai oficialităţilor
„democratice populare” (primari, prefecţi, poliţişti, funcţionari) erau
în majoritate de naţionalitate maghiară. În Secuime nici construirea
dictaturii socialiste nu a iscat conflicte etnice, ci mai degrabă s-a
259
asociat cu neînţelegeri de natură politică, socială sau generaţională. 1

În decembrie 1948, după ce a încetat rolul de apărare a Ungariei şi
toată Europa de Est a devenit parte a imperiului sovietic, Conducerea
Centrală a Partidului Muncitoresc (CC a PMR), ce reunea comuniştii
şi social-democraţii cu orientare de stânga, propovăduia rezolvarea
problemei minoritare. Cu aceasta s-a scos de pe ordinea de zi –
provizoriu – atât problema maghiarilor din Ardeal, cât şi autonomia
teritorială a secuilor.
1. Primul proiect sovietic de autonomie

teritorială, din 1951
Potrivit datelor statistice ale recensământului din 25

ianuarie 1948, în cele patru judeţe secuieşti (Mureş, Odorhei, Ciuc şi
Trei Scaune) populaţia totală era de 740 381 de persoane. La Odorhei
proporţia locuitorilor cu limba maternă maghiară era de 97,3%, în
Trei Scaune, de 87,7%, iar în judeţul Ciuc, de 86,9%. În judeţul Mureş,
cu întindere spre Câmpie şi cu o populaţie totală de aproximativ 330
000 de locuitori, maghiarii erau majoritari, trecând uşor pragul
proporţional de jumătate (50,8%). 2 Doi ani mai târziu, la 6
septembrie 1950, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 5/1950,
denumită şi legea „raionării”, 3 „statutul” judeţelor locuite de
maghiari a ajuns în centrul atenţiei oficialităţilor de la Bucureşti.
1
Vezi materialul prelucrat de János Mihály din Lueta, localitate aflată astăzi în judeţul
Harghita: Ideológiák harca egy székely nagyközségben 1944–1952 között [Lupta
ideologiilor într-o comună de secui între 1944–1952], în Székelyföld, mai 2006, p.97–
123.
2
Datele recensământului din 25 ianuarie 1948. Bucureşti, 16 aprilie 1948, în Arhivele
Naţionale Maghiare (în continuare ANM), XIX-J-1-k (Ministerul de Externe, România
1945–1964, dosarele administrative), cutia nr. 10. fond 34/pol. În judeţul Mureş,
populaţie maghiară era majoritară în oraşele Târgu Mureş şi Reghin, precum şi în
plasele Mureş, Miercurea Nirajului şi Band. Populaţia românească era majoritară în
plasele Reghin, Topliţa şi Râciu.
3
„Raion”, în limba română, sugerează originea rusă a cuvântului. Începând cu 1950,
conform modelului sovietic, administraţia română a adaptat o împărţire pe trei
niveluri (oraş sau comună, raion şi regiune); sistemul de tip francez existent înainte
includea judeţele, în frunte cu prefectul numit de guvern.
260
ÎNFIINŢAREA REGIUNII AUTONOME MAGHIARE ÎN ANUL 1952
Partidul Muncitoresc, ajuns de curând la putere, a realizat o reformă

administrativ-teritorială amplă, reorganizând şi harta internă a
ţării. 4 Sistemul administrativ, realizat după modelul francez din
perioada interbelică (sat–comună/oraş–plasă–judeţ) a fost schimbat
cu împărţirea teritorială organizată după modelul sovietic
(comună/oraş/municipiu–raion–regiune). Preluarea a fost cât se
poate de exactă: materialul de specialitate care pregătea reforma a
fost elaborat la Moscova, iar conducerii comuniste de la Bucureşti îi
fusese deja trimisă traducerea în limba română. 5 Teritoriul ţării a fost
împărţit în 28 de judeţe, 117 raioane, 148 de oraşe şi 4 052 de
comune. Numărul mediu al populaţiei dintr-o comună era de
aproximativ 3 000 de locuitori. Se admiteau excepţii în zonele
montane, de pildă, din Ţinutul Secuiesc, unde era permisă existenţa
unor comune cu 1 000-1 500 de locuitori, cu scopul „de a avea în
vedere şi factorii naţionali”. 6 Această schimbare a desfiinţat însă
autonomia din 2 224 de comune şi a cauzat grave prejudicii
„microregiunilor” maghiare aflate în afara Ţinutului Secuiesc. 7
Potrivit părerii lui József Gagyi, reorganizarea teritorială era parte
integrantă a procesului de extindere a puterii ce caracteriza perioada
1948–1952. Raionarea din 1950 servea transformărilor din cadrul
sistemului relaţional centru–periferie, evidenţiindu-se clar
subordonarea periferiilor faţă de organele centrale ale puterii. În
cadrul noului sistem „se realiza în acelaşi timp edificarea unor
mecanisme, formarea cadrelor, interpretarea şi legitimarea
4
Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945–1989), ed. Dorin Păiusan,
Ion Retegan, Bucureşti, Tritonic, 2002, p.70. Vezi şi József Gagyi, Határ, amely összeköt
[Graniţa care uneşte], în vol. Autonóm magyarok? Székelyföld változása az „ötvenes”
években [Autonomia pentru maghiari? Transformările din Secuime în anii 1950], ed.
Nándor Bárdi, Csíkszereda, Pro-Print, 2005, p.354 (publicat iniţial în Regió, 2003, nr.3,
p.128–148).
5
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Comitetul Central al PCR
(în continuare: CC al PCR). Cancelarie, dos. 32/1950 şi 81/1950.
6
7
Măsurile administrative luate împotriva „enclavelor” lingvistice de grupuri etnice
maghiare sunt analizate de András A. Gergely, Nemzetiség és urbanizáció Romániában
[Naţionalitate şi urbanizare în România], Budapest, Héttorony Kiadó, 1988, p.43–59.
261
dispoziţiilor, formarea şi consolidarea ordinii cognitive şi normative,

aşadar crearea legitimităţii”. 8
Reforma administrativă a cauzat schimbări de cadre de mari
proporţii la nivel local (acest lucru s-a repetat în 1968, în timpul
„înfiinţării judeţelor” realizate de Nicolae Ceauşescu), 9 incomodând şi
relaţiile etnice. În Ardeal au fost înfiinţate 11 regiuni, dintre care 9 cu
populaţia majoritar românească. Cele patru „judeţe secuieşti” au fost
împărţite în două regiuni: Stalin, cu centrul la Braşov (care în 1950 a
fost numit Oraşul Stalin) şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş. 10 Deşi
ponderea maghiarilor din Braşov era de doar 21,3%, 11 din populaţia
totală de 540 000 de locuitori din regiunea Stalin – potrivit raportului
secret din 1951 – 61,8% erau de etnie maghiară, 31,8% de etnie
română şi 5,4% germană. 12 Situaţia din regiunea Mureş era tocmai
invers: potrivit recensământului din 1948, în oraşul Târgu Mureş, cu
o populaţie totală de 47 000 locuitori, trăiau în majoritate maghiari
(75%), 13 dar în regiunea întreagă doar fiecare al doilea locuitor avea
naţionalitate maghiară (54%).
Prin împărţirea Ţinutului Secuiesc, conducerea partidului
voia să evite formarea unui centru de putere aflat chiar în mijlocul
ţării şi, pe deasupra, în regiunea în care, încă din anii de ilegalitate,
mişcarea muncitorească avea deja o puternică bază, alcătuită în cea
8
J. Gagyi, Határ, amely összeköt, ed. cit., p.368.
9
Din documentele regiunii Mureş reiese faptul că în vara anului 1950 a fost schimbat
în totalitate aparatul administrativ, înţelegând prin asta şi conducerea comitetelor de
proiecte, iscându-se astfel nesiguranţă şi haos în interiorul aparatului administrativ.
10
De pildă, judeţul Ciuc a fost împărţit în aşa fel, încât ţinutul Gheorgheni a ajuns la
Mureş, iar părţile aferente judeţelor Ciuc şi Odorhei la regiunea Stalin. Totodată, la
vechiul judeţ Mureş a fost anexată localitatea Blaj, cu populaţie românească, precum
şi oraşul Târnăveni, care avea o populaţia mixtă, dar majoritar română. J. Gagyi,
Op.cit., p.355.
11
În urma celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, oraşul Braşov a rămas la România,
dar judeţele secuieşti aflate la nord de acesta au fost anexate Ungariei. Din această
cauză, mulţi români din Secuime – atât cei veniţi, cât şi cei originari din regiune –s-au
refugiat la Braşov odată cu modificarea hotarelor Transilvaniei.
12
J. Gagyi, Op.cit., p.373.
13
Árpád E. Varga, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája 1850–1992 [Statistica etnică
şi confesională a Transilvaniei], vol. I (Mureş, Harghita, Covasna), Csíkszereda, Pro-
Print, 1998, p.301–302.
262
mai mare parte din locuitori minoritari. Compoziţia etnică a

aparatului de partid din noile regiuni demonstrează de asemenea
dorinţa de echilibrare în ceea ce priveşte naţionalitatea. În regiunea
Stalin, conducerea de partid era formată din cadre de naţionalitate
română: era român prim-secretarul şi trei dintre cei patru adjuncţi ai
săi. 14 În comparaţie cu această situaţie, nomenclatura de partid din
judeţul Mureş era alcătuită în proporţie de 63% din maghiari, 28%
din români şi 6% din evrei. Prim-secretarul regiunii era maghiar, cei
trei adjuncţi ai săi, români, iar membrii Comitetului Politic Regional
erau împărţiţi de asemenea proporţional în patru la patru. 15
Maghiarii şi evreii aveau o pondere majoritară doar la nivel local, mai
cu seamă în domeniul economic şi în cel financiar, unde dintre cele
25 de cadre ale organelor puterii executive, 21 erau de naţionalitate
maghiară.
Aparent, funcţionarea noilor structuri nu depindea de
principii şi considerente etnice. Ambii prim-secretari ai celor două
regiuni, Ilie Dănoiu (Stalin) şi Mihály Nagy (Mureş), au fost demişi în
1951 în condiţii scandaloase. 16 Conflictele nu aveau însă în niciunul
dintre cazuri un fond etnic: în prima situaţie aparatul central a demis
un îngâmfat „cu manifestări dictatoriale”, iar în cel de-al doilea caz
era vorba despre un lider local prea plin de zel, devenit nepopular din
cauza că gestiona problema agrară cu o severitate excesivă.
Nu există documente din care ar reieşi cum a primit opinia
publică reorganizarea fostelor judeţe secuieşti din cadrul regiunilor
Mureş şi Stalin. Dacă au existat nemulţumiri, acestea nu ajungeau la
proporţiile la care să fi atras atenţia organelor superioare de partid şi
14
J. Gagyi, Op.cit., p.376.
15
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJM), Fond 1134 –
Comitetul Regional al PCR Mureş 1950–1968 (în continuare: Fond 1134), dos. 4/1950,
f.1–2.
16
Referitor la circumstanţele demiterii lui Dănoiu şi la activitatea brigăzii de control
trimisă din Bucureşti, vezi detaliat: József Gagyi, A Sztálin tartományi példa [Cazul
Regiunii Stalin], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében
[Strategii de integrare în istoria minorităţilor maghiare], ed. Nándor Bárdi, Attila
Simon, Újvédek, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p. 371–382.
263
a Securităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul protestelor şi al

revoltelor izolate organizate împotriva colectivizării din 1949 şi
oprite între 1950–1952. Nici măcar organizaţiile locale sau raionale
din ţinuturile care au suferit din cauza situaţiilor nefavorabile în
urma reorganizărilor (de ex. partea sudică din vechea plasă Ciuc,
care – în pofida faptului că era la distanţă de aproximativ 100 de km
– a ajuns la regiunea Stalin) nu au avut curajul să protesteze
împotriva hotărârilor conducerii centrale, aprobate de Moscova.
Evident, tot din Moscova au sosit şi primele propuneri
referitoare la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. În mai 1951,
unul dintre consilierii ambasadei sovietice la Bucureşti l-a chemat pe
Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne, informându-l că în
curând vor sosi în România doi experţi sovietici, cu scopul de-a
controla activitatea sfaturilor populare şi mersul „raionărilor” (adică
al trasării graniţelor noilor plase). 17 Consilierul ambasadei URSS în
România, Spandarian, a raportat către ministerul de externe sovietic
că Georgescu însuşi a recunoscut faptul că în decursul înfiinţării
noilor organe locale (comisiile provizorii, apoi sfaturile populare) s-a
rupt în totalitate legătura dintre centru şi aparatul de stat local. Din
Bucureşti soseau cu miile circulare adesea contradictorii şi care nu
transmiteau dispoziţii clare. În cadrul CC al PMR s-a dezbătut până şi
problema dacă ar avea mai mare oportunitate trimiterea din
Bucureşti la sfaturile populare a unor formulare dinainte completate,
cu referire la ordinea de zi a şedinţelor, sau ar trebui permisă
completarea acestora în mod „individual” de către conducătorii
locali.
După sosire, consilierii sovietici au revizuit reforma din 1950,
întrebându-l pe ministrul român de interne dacă s-a ţinut cont de
minorităţile naţionale la trasarea noilor hotare ale regiunilor.
17
T.M. Islamov, T. V. Volokitina (red.): Vostochnaya Evropa v dokumentakh rossiiskikh
arkhivov, 1944–1953 gg. T. 2. 1949–1953. Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf,
1998., p.530–532, doc. 185 (14 mai 1951, din jurnalul lui Spandarian: discuţie cu
Teohari Georgescu despre primirea experţilor sovietici).
264
Această întrebare tendenţioasă l-a găsit nepregătit pe Georgescu,

care a dat răspunsuri confuze şi contradictorii specialiştilor, buni
cunoscători ai situaţiei din România: „Am ţinut cont de acest aspect.
De pildă, limitele regiunilor Mureş şi Stalin au fost în aşa fel trasate
încât reunesc cel mai consistent număr de maghiari. Practic însă
acest lucru este foarte complicat, deoarece naţionalităţile trăiesc
dispersat şi alături de majoritatea românească, nu într-o masă
compactă. De aceea este o sarcină extrem de dificilă desemnarea
regiunilor autonome. S-au analizat toate posibilităţile în legătură cu
înfiinţarea regiunilor autonome, dar încă nu au fost luate decizii
concrete în acest sens”. 18
Georgescu, aşadar, nega existenţa unei „mase compacte” de
prezenţă maghiară în Ţinutul Secuiesc; în lunile următoare însă a
devenit clar faptul că cei din conducerea sovietică conferă o
deosebită importanţă înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare. Poziţia
Moscovei se reflecta în memorandumul din 7 septembrie 1951, prin
care se făceau referiri speciale la Regiunea Autonomă Maghiară care
urmează să fie înfiinţată în Transilvania. 19
Materialul a fost pregătit de către cei doi consilieri sovietici
responsabili cu probleme administrative, P. Arhipov şi P. Tumanov, şi
trimis direct lui Gheorghiu-Dej. Consemnarea este împărţită în două
unităţi distincte: prima parte cercetează pe plan teoretic şi istoric
posibilităţile de înfiinţare a regiunii secuieşti în oglinda politicii
naţionale sovietice (staliniste), iar cea de-a doua se ocupă cu
problema graniţelor noii unităţi administrative şi a centrului
administrativ al acesteia. Arhipov şi Tumanov pornesc de la
caracterul multinaţional al statului român: „În Republica Populară
Română trăiesc în număr mare grupuri etnice neromâne”, în primul
rând în partea sud-estică a Ardealului. „În regiunea Stalin există cinci
18
Ibidem, p.532.
19
ANIC, CC al PCR. Secţia organizatorică, dos. 39/1951, f.1–7 (documentul a fost
publicat fără note şi indicaţie arhivistică în Cotidianul, 13 octombrie 1998: Regiunea
Autonomă Maghiară, operă de inspiraţie leninist-stalinistă).
265
raioane unde majoritatea absolută a populaţiei este maghiară, iar în

Regiunea Mureş trei”. Potrivit părerii experţilor, „având în vedere
practica Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte înfiinţarea regiunilor
administrativ-teritoriale ale naţionalităţilor şi specificităţile
problemelor minoritare în RPR, se recomandă înfiinţarea unei
Regiuni Autonome Maghiare în Transilvania”. 20
Referitor la graniţele regiunii, experţii au înaintat două
variante. Conform primului plan, care poate fi numit şi „minimal”, se
prezintă, în fapt, proiectul pentru înfiinţarea RAM realizat mai târziu,
având centrul administrativ la Târgu Mureş şi incluzând opt raioane
(Sfântu Gheorghe, Ciuc, Odorhei, Târgu Secuiesc, Racoş, Gheorgheni,
Târgu Mureş, Sângeorgiu de Pădure, precum şi partea nord-vestică a
raionului Moineşti, care aparţinea regiunii Bacău, aflat în Moldova şi
unde – după părerea sovieticilor – „majoritatea populaţiei este de
naţionalitate maghiară”). Experţii erau foarte bine informaţi în
legătură cu complicatele relaţii etnice din Ardeal. Pornind de la
recensământul din anul 1948 şi materialul secret pregătit de
organele de partid, au elaborat pentru autorităţile române un tabel
privind compoziţia etnică estimată a noii regiuni, care arăta o
majoritate maghiară de patru cincimi. 21
Tabelul 1: compoziţia etnică estimată din RAM (proiect

sovietic, 1951)
Raionul Populaţia Proporţia
totală maghiarilor %
Ciuc 75.000 97
Odorhei 87.000 98
Sfântu Gheorghe 30.000 90
Racoş 58.000 55
Gheorgheni 66.000 76
20
Ibidem, f.5.
21
Idem.
266
Târgu Secuiesc 69.000 93

Sângeorgiu de Pădure 61.000 89
Târgu Mureş 107.000 58
Municipiul Târgu Mureş 47.000 74
Municipiul Sfântu Gheorghe 12.000 82
Populaţia totală RAM 612.000 79
Cea de-a doua variantă era mult mai ambiţioasă. Dincolo de

graniţele istorice ale Ţinutului Secuiesc, regiunea ar fi inclus şi partea
centrală a Ardealului (de exemplu, cea mai mare parte a Câmpiei
Transilvaniei). În felul acesta însă, doar 60% din populaţia totală – de
aproximativ 900 000 de locuitori – ar fi fost de naţionalitate
maghiară. Ca posibil centru administrativ, Arhipov şi Tumanov au
indicat oraşul Cluj, care la acea vreme înregistra încă o uşoară
majoritate maghiară (conform recensământului din 1948, populaţia
cu limba maternă maghiară avea o pondere de 57,6%). Sovieticii
erau conştienţi de faptul că cea de-a doua variantă ar putea genera
tensiuni grave: „Aşezarea centrului administrativ al regiunii la Cluj ar
mulţumi populaţia maghiară, care se gândeşte la acest oraş ca fiind
centrul cultural şi istoric al maghiarilor” – erau de părere experţii,
adăugând (bazându-se, probabil, pe graniţa existentă între 1940–
1944) că „oraşul Cluj ar fi legat de restul regiunii doar printr-un
coridor strâmt”. 22
Experţii sovietici nu au luat atitudine şi nu au susţinut
niciuna dintre soluţiile prezentate, deşi din textul proiectelor reiese
faptul că ar fi considerat mai realizabil planul unităţii administrative
„compacte” a Ţinutului Secuiesc, având o extindere mai mică, decât
cel al regiunii cu centrul la Cluj. Cel de-al doilea proiect sovietic din
1951 – mai cu seamă „pierderea” oraşului Cluj – ar fi împiedicat
guvernul de la Bucureşti să includă localitatea în procesul de
naţionalizarea a statului, subliniind şi prin acest lucru angajamentul
22
Ibidem. f.5–7.
267
naţional al regimului comunist român, atât de frecvent invocat. Atât

Stalin, cât şi conducerea sovietică erau conştienţi de faptul că,
începând cu anul 1918, Clujul a devenit principala scenă a
confruntărilor simbolice româno–maghiare din punct de vedere
etnic, politic şi social, precum şi a competiţiei pentru supremaţia
Ardealului. 23 Conducerea politică comunistă din România nu a uitat
faptul că menţinerea şi dezvoltarea de după 1945 a sistemului
instituţional cultural edificat în timpul ultimilor ani ai administraţiei
maghiare s-a realizat, în principal, datorită politicii naţionale de tip
integrativ, la insistenţele Uniunii Sovietice.
2. Pregătirea noii Constituţii
Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare era strâns legată de

pregătirea şi intrarea în vigoare a noii Constituţii din România. În
timpul aceloraşi luni în care a avut loc reforma administrativă, CC a
PMR a hotărât modificarea şi „actualizarea” Constituţiei „democrat-
populare” adoptate în 1948. Noul text de bază trebuia să reflecte
rezultatele obţinute în domeniul edificării statului socialist, de pildă,
naţionalizarea întreprinderilor şi a instituţiilor bancare, precum şi
„transformările socialiste” iminente din agricultură. La şedinţa
secretarilor de partid ai PMR din 28 iunie 1950, Gh. Gheorghiu-Dej şi
Miron Constantinescu s-au delimitat cu un zel exagerat de orice
moment din trecutul apropiat, considerat retrograd şi nu îndeajuns
de socialist. În opinia lui Gheorghiu-Dej, Constituţia din 1948 nu
reflecta „democraţia populară” şi „dictatura politică” a
proletariatului. Constantinescu era de părere că noua Constituţie
23
La recensământul din 1956, 47,9% din populaţia oraşului Cluj s-a declarat de
naţionalitate maghiară (74 155 de locuitori) şi 4 530 de locuitori, adică 2,9% din
populaţia totală, au declarat că sunt evrei, deşi marea majoritate a evreilor din Cluj
aveau ca limbă maternă maghiara. Cf. Károly R. Nyárády, Erdély népesedéstörténete
[Istoria demografică din Transilvania], Budapest, KSH Levéltára [Arhiva Oficiului
Central Statistic], 2003, p.426. Populaţia românească a prezentat o relativă majoritate
abia în anul 1957, pentru prima oară în istoria oraşului.
268
care ar fi fost adoptată în 1951 trebuia să se bazeze pe Constituţia

stalinistă din 1936, deşi România era încă departe de nivelul de
dezvoltare al Uniunii Sovietice de atunci. 24 Pentru elaborarea noului
text a fost alcătuită o comisie, subordonată formal Consiliului de
Miniştri, luându-se decizia ca publicul să fie exclus în totalitate din
procesul legiferării. La acea vreme, problema naţionalităţilor încă nu
fusese pusă pe tapet. Lucrările înaintau însă anevoios faţă de
planurile făcute anterior. Documentele române şi sovietice atestă
faptul că principalul motiv al întârzierilor ar fi fost grava criză
economică şi alimentară declanşată – începând de pe la mijlocul
anului 1951 – de încercarea disperată de-a realiza planul cincinal în
4 ani. La toate acestea se mai adăuga conflictul intern pentru putere,
reprimat de mai mulţi ani, între prim-secretarul Gh. Gheorghiu-Dej,
ministrul de externe, Ana Pauker, şi ministrul finanţelor, Vasile Luca.
La 4 martie 1952, Vasile Luca a fost demis din funcţia de la guvern,
apoi, în urma şedinţei plenare a PMR care a avut loc în 26–27 mai, şi-
a pierdut şi calitatea de membru al conducerii centrale, cazul său
fiind înaintat Comisiei Centrale de Control. În sfârşit, la 16 august
1952, după înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, a fost arestat
împreună cu fostul ilegalist clujean Alexandru Iacob, adjunctul său la
Ministerul de Finanţe, şi mulţi alţi funcţionarii ai aparatului
economic de partid şi de stat. Noul însărcinat cu „problemele”
maghiare în locul lui Vasile Luca, membrul Biroului Politic Alexandru
Moghioroş, nu era partener egal, nici adversar ori concurent
potenţial cu Gheorghiu-Dej, ci unul dintre subordonaţii acestuia.
Dincolo de problema maghiarilor, odată cu dispariţia lui Vasile Luca,
a Anei Pauker şi a grupului etichetat „moscovit”, a încetat şi
posibilitatea de-a critica sistemul din interior. Gheorghiu-Dej, care i-a
îndepărtat pe moscoviţi, dar cunoştea realitatea socială şi economică
din România şi mai puţin decât adversarii săi, a împlinit în mod servil
toate aşteptările legate de politica economică şi cea a naţionalităţilor
24
269
venite din partea sovieticilor (staliniste), în timp ce, prin

„naţionalizarea” treptată a partidului, se concentra şi asupra formării
unui model românesc specific.
Tensiunile din interiorul PMR şi criza economică au încetinit
lansarea iniţiativei pentru elaborarea noii Constituţii. După
hotărârea luată în ceea ce priveşte pregătirea noii legi fundamentale,
a trecut mai mult de un an până când prim-secretarul PMR a cerut
printr-o telegramă ajutorul lui Stalin la redactarea textului noii
Constituţii. 25 La 4 august 1951 Stalin a răspuns afirmativ,
propunând însă Conducerii Centrale a PMR ca aceasta să înfiinţeze o
comisie care să elaboreze apoi textul proiectului constituţional, iar
acesta să fie înaintat experţilor sovietici pentru evaluare. 26 Comisia a
fost organizată între august şi septembrie 1951. În ceea ce priveşte
pregătirea noii Constituţii, deocamdată rămân deschise mai multe
întrebări, deoarece deţinem prea puţine informaţii în legătură cu
perioada dintre 10 octombrie 1951 27 şi 14 mai 1952. 28 Se poate
constata faptul că, la 22 noiembrie 1951, comisia a dezbătut
proiectul 29 şi în acelaşi an 30 a fost redactat documentul intitulat
Proiectul unei noi constituţii. 31
În comparaţie cu atacul împotriva facţiunii Luca, Pauker şi
Georgescu, problema Constituţiei a ajuns pe planul al doilea la
şedinţa Comitetului Politic din 25 martie 1952. Mai mult decât atât,
din punctele de pe ordinea de zi aflate în procesul-verbal reiese faptul
că proiectul redactat încă de la sfârşitul anului 1951 a fost reţinut la
25
În materialul Conducerii Centrale a PMR cercetat de mine în Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, solicitarea lui Gheorghiu-Dej nu este de găsit. Sursa acestei informaţii
este o notă (582) anexată documentului nr. 208 din volumul Vostochnaya Evropa v
dokumentakh rossiiskikh arkhivov, 1944–1953 gg. T. 2. 1949–1953, op. cit.
26
Ibidem, nota 582.
27
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 41/1951. În această zi s-a întrunit Secretariatul
PMR pentru a dezbate „pregătirea materialului necesar pentru comisia desemnată cu
elaborarea noii constituţii”.
28
Atunci i-a trimis Gheorghiu-Dej lui Stalin proiectul „definitivat”.
29
30
Nu reiese clar dacă s-a întâmplat înainte sau după şedinţa în cauză.
31
Proiectul Constituţiei RPR (fără dată). ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 88/1951.
270
Moscova, fiind necesare câteva mici modificări. Propunerea era

intitulată Directivele elaborării noului proiect constituţional, în timp ce,
în toamna anului 1951, partea română avea deja textul întreg. 32 În
primele luni ale anului 1952 33 a fost înfiinţat o nouă comisie care
trebuia să lucreze la textul proiectului noii Constituţii. 34 La 14 mai
1952, Gheorghiu-Dej i-a trimis lui Stalin proiectul redactat, care – cu
mare probabilitate – era cea de-a doua variantă. Primele observaţii
au fost făcute de Vişinski, ministrul adjunct al Afacerilor Externe, 35
care la 25 mai a trimis mai departe materialul la CC al PC(b)S şi lui
Grigorian personal. 36 Câteva zile mai târziu, Grigorian a transmis
textul ministrului de externe Viaceslav Molotov, care la 25 iunie a
pus pe biroul lui Stalin Proiectul răspuns adresat Bucureştiului, având
propunerile de modificare. Stalin însă nu a aprobat documentul
primit de la Molotov, ci l-a completat personal, transmiţându-i
acestuia varianta finală care apoi, în 6 iulie 1952, a fost trimis
conducerii comuniste de la Bucureşti. 37
În orice caz, rolul activ jucat de sovietici – şi de Stalin
personal – în modificarea noului proiect constituţional din România
nu constituie o intervenţie fără precedent. În vara anului 1952, Stalin
32
33
Documentul nu este datat, însă cu siguranţă a fost redactat în primul trimestru al
anului 1952, deoarece printre candidaţi se mai găsesc numele lui Vasile Luca şi al Anei
Pauker.
34
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 141/1952, f.1. Preşedintele Comisiei a fost
Gheorghiu-Dej.
35
Observaţiile lui Vişinski: T. V. Volokitina, G. P.Murasko, O. V.Naumov, A. F. Noskova,
T. V.Carevskaja, Sovietskij factor v Vostochnoj Evrope 1944–1953. T. 2. 1949–1953,
Moskva, Rosspen, 2002, doc. 243, p.632–635. (Nu mai târziu de 25 mai 1952,
constatările lui Vişinski în legătură cu proiectul constituţional al Republicii Populare
Române).
36
V. Grigorian a condus din 1949 comisia responsabilă cu relaţiile internaţionale (în
special cele cu partidele comuniste) a CC al PC(b)S. Informaţiile redate aici în ceea ce
priveşte procesul decizional provin din nota (771) a documentului 277 din Vostochaya
Evropa, op. cit. Pentru explicaţiile lui Molotov, trimise lui Stalin, în legătură cu proiectul
constituţional PRP, precum şi observaţiile lui Stalin cu referire la document (6 iulie
1952) vezi Ibidem, p.769–771. Noul proiect constituţional din România a mai fost citit,
în afară de Vişinski, Molotov şi Stalin, şi de Malenkov, Beria, Bulganin, Mikoian,
Kaganovici şi Hruşciov.
37
Ibidem, p.583.
271
a „redactat” tot personal noua Constituţie din Polonia, aprobată deja

de CC al PC(b)S. 38 Printre altele, dictatorul sovietic a introdus un
paragraf referitor la „cultura naţională poloneză” şi „renaşterea
naţională a Poloniei”. Acest lucru atestă faptul că Stalin – cel puţin
după cea de-a doua conflagraţie mondială – întrebuinţa conceptul
naţiunii etnicizate nu doar în propriul imperiu, ci şi în toată Europa
de Est. 39 Fără doar şi poate, paradigma respectării formelor naţionale
– în acest caz fiind vorba despre formele naţionale ale minorităţii
maghiare şi nu despre cele ale majorităţii române – a contribuit la
sensibilizarea liderilor sovietici şi în ceea ce priveşte problema
autonomiei maghiarilor din Transilvania.
3. Crearea Regiunii Autonome Maghiare
Înfiinţarea forţată a Regiunii Autonome Maghiare a provocat

consternare în rândul conducerii de partid din Bucureşti. Nu se putea
prevede mesajul transmis de înfiinţarea noii unităţi teritoriale. La 10
iulie 1952, după ce a sosit de la Moscova proiectul constituţional
modificat şi rămas definitiv, Gh. Gheorghiu-Dej a întrunit Comitetul
Politic, aducând argumente în favoarea păstrării limbii române ca
limbă oficială în cadrul RAM. 40 Plenul Conducerii Centrale a
PMR,anunţat pentru a doua zi, avea ca scop informarea membrilor
partidului în legătură cu desfăşurarea activităţii şi pregătirea
propagandei; situaţia ambiguă care complica şi mai mult statutul
acestei regiuni „asemănătoare cu celelalte şi totuşi altfel” a fost
menţionată şi în luarea de cuvânt a soţiei lui Iosif Chişinevschi,
38
Krzysztof Persak, Stalin as editor: the soviet dictator’s secret changes to the Polish
constitution of 1952, Cold War International History Project, Washington DC., Bullettin
no. 11, 1998, p.149–154. Constituţia din Polonia a fost adoptată formal de
parlamentul de la Varşovia la 22 iulie 1952.
39
David Brandenberger, National bolshevism. Stalinist mass culture and the formation
of modern Russian national identity, 1931–1956, Harvard, Harvard University Press,
2002.
40
272
Liuba: 41 „Eu nu înţeleg exact noţiunea de regiune autonomă, nici nu

ştiu, poate ar fi mai bine să se definească mai clar în ce constă
aceasta, ce fel de drepturi are, deoarece aşa cum am formulat, adică
faptul că fiecare regiune are un consiliu popular şi RAM la fel, aşadar
ar trebui spus că aceasta nu este o simplă regiune”. 42 Propunerea a
fost trecută cu vederea de către cei prezenţi, urmând imediat
discuţiile referitoare la problemele de organizare a campaniei de
popularizare a Constituţiei, care s-a dorit rezolvată după modelul
polonez, adică în toate forurile (în ateliere, gospodăriile agricole
colective, casele de cultură, şcolile sau imobilele cu mai mulţi
locatari), şedinţele au fost conduse de agitatorii pregătiţi special în
acest scop. 43
Înfiinţarea RAM – tăinuită până în ultimul moment – a
surprins şi chiar a şocat opinia publică din România. În 18 iulie 1952
toată presa a publicat o pagină întreagă cu noul proiect
constituţional, pe care „l-a supus dezbaterilor” şi în cadrul căruia au
fost tratate în trei articole graniţele şi drepturile Regiunii Autonome
Maghiare:
– „Art. 19. Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară din
Republica Populară Română este constituită din teritoriul locuit de
populaţia compactă de maghiari secui şi dispune de conducere
administrativă autonomă aleasă din rândurile populaţiei Regiunii
Autonome. Raioanele Regiunii Autonome Maghiare sunt: Ciuc,
41
Liuba Chişinevschi şi Ana Pauker erau vechi membri de partid care au suferit
condamnări şi au fost în emigraţia sovietică. Liuba Chişinevschi era membru al CC din
1945 şi a activat mult timp în mişcarea sindicalistă. În 1952, soţul acesteia, Iosif
Chişinevschi, este şeful Secţiei agit-prop a CC şi membru al comitetului politic. În 1957
a fost demis din comitetul de conducere sub acuzaţia de abatere de la linia partidului.
Cf. Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, trad. Cristina Pupeza şi Ioana Gagea,
Iaşi, Polirom, 2002, p.204.
42
43
Ibidem, f.10. Doar în RAM au fost trimişi între 20 iulie şi 10 august 17 000 de
agitatori care au ţinut 3 200 de şedinţe în 320 de „locaţii de agitaţie” diferite, iar la
acestea au fost prezente 66 700 de persoane. Centrul administrativ al regiunii, oraşul
Târgu Mureş, a fost supus unei atenţii deosebite; potrivit raportului ce conţinea relatări
în legătură cu campania, aici s-a reuşit atragerea tuturor intelectualilor în dezbateri.
(ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.182–184.).
273
Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântu

Gheorghe, Târgu Mureş, Topliţa. Centrul administrativ-teritorial al
Regiunii Autonome Maghiare este oraşul Târgu Mureş.
– Art. 20. Legile din Republica Populară Română, dispoziţiile
şi hotărârile organelor centrale de stat din România sunt valabile şi
în Regiunea Autonomă Maghiară.
– Art. 21. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare este
elaborat de Consiliul Popular al Regiunii Autonome Maghiare şi
înaintat spre adoptare Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare
România”. 44
Campania de „informare” trebuia să clarifice atitudinea
partidului referitoare la două probleme importante: motivaţiile care
au determinat înfiinţarea regiunii, după ce de mai multe ori a fost
declarată rezolvată problema naţionalităţilor, precum şi rolul pe care
urmează să-l îndeplinească regiunea autonomă în cadrul statului
român. Organele de siguranţă ale statului au reacţionat primele la
această provocare. În 18 iulie, la ora 14, centrul din Târgu Mureş a
emis un ordin telefonic către şefii de raion să „mobilizeze reţeaua
pentru a afla părerea populaţiei din rândul minorităţilor în legătură
cu noul proiect constituţional şi înfiinţarea Regiunii Autonome
Maghiare şi pentru îndrumare în cazul unor atitudini ostile faţă de
lupta de clasă”. 45 Rapoartele trebuia să fie transmise zilnic până la
ora 17 la Direcţia Regională a Securităţii.
Primele articole explicative, semnate de Iosif Chişinevschi şi
László Bányai, au apărut în 19 iulie. Ambii autori considerau
înfiinţarea RAM – conform directivelor trasate de politica leninist-
stalinistă – o „treaptă superioară” în rezolvarea problemei
naţionalităţilor din România. Cotidianul naţional de limbă maghiară,
în editorialul său din aceeaşi zi, a scos în evidenţă cu mândrie faptul
că noua Constituţie din România a fost elaborată după modelul celei
44
Proiectul noii Constituţii a RPR. Cf. Scânteia, 18 iulie 1952.
45
ANDJM, Fond 594 (Direcţia Regională Ministerului de Afaceri Interne Mureş–
Autonomă Maghiară, 1923–1967), dos. 475/1953, f.140.
274
sovietice din 1936. 46 O importanţă şi mai mare are un alt articol –

deoarece constituie prima manifestare a unei scheme discursive des
exploatate în anii următori – apărut a doua zi şi care punea în
opoziţie vechea politică „burghezo-feudală” maghiară discriminativă,
existentă înainte de 1918, şi politica minoritară opresivă din
România interbelică, de asemenea discriminativă, cu politica
regimului de după 1945, caracterizată printr-o intensă extindere a
drepturilor naţionalităţilor. 47
În săptămânile următoare spectrul subiectelor apărute în
presă s-a mişcat pe o paletă mult mai variată. 48 A fost subliniată în
mod deosebit sărbătorirea armoniei fără precedent existente între
naţionalităţi, 49 iar în afara acesteia, o altă temă deosebit de sensibilă
pentru populaţia din Secuime: regiunea autonomă ca perspectivă a
dezvoltării culturale. De pildă, prin articolul intitulat Szabad
hazánkban saját anyanyelvünkön tanulunk [În patria noastră liberă
învăţăm în propria noastră limbă maternă] a fost elogiat Institutul
Medico-Farmaceutic (IMF), mutat în 1949 de la Cluj la Târgu Mureş,
care nu era doar singurul institut de nivel universitar al Regiunii
Autonome Maghiare, ci şi „cel mai de seamă centru cultural din
regiune”. 50 Au fost asociate şi accentuate progresul cultural şi cel
social: descendenţii clasei muncitoare maghiare pot deja beneficia de
46
Egalitatea în drepturi a minorităţilor naţionale este consfinţită de noul Proiect
Constituţional (Romániai Magyar Szó, 19 iulie 1952).
47
Minorităţile naţionale din RPR au drepturi pe deplin egale cu poporul român
(Romániai Magyar Szó, 20 iulie 1952).
48
Acest lucru se vede şi din cantitatea mare de articole apărute în presa locală. Numai
între 20 iulie şi 10 august, sub coordonarea Secţiei agit-prop din Conducerea Centrală
a PMR, în ziarul Vörös Zászló au fost publicate 79 de comentarii şi reportaje cu referire
la motivele şi consecinţele practice ale înfiinţării RAM. Cf. ANDJM, Fond 1134, dos.
43/1952, f.189.
49
Vezi şi reportajul despre Aita Seacă, unde în 1940 au avut loc grave atrocităţi şi
răzbunări pe motive etnice, când forţele de ordine maghiare au pătruns în Ardealul de
Nord, apoi în 1944, când au intrat „Gărzile lui Maniu” (unităţi cu structuri semi-
militare româneşti): Hazánk nemzeti kisebbségeinek virágzó élete [Viaţa înfloritoare a
minorităţilor etnice din patria noastră], în Romániai Magyar Szó, 11 decembrie 1952.
50
Szabad hazánkban anyanyelvünkön tanulunk [În patria noastră liberă învăţăm în
propria noastră limbă maternă], în Romániai Magyar Szó, 3 august 1952.
275
studiile universitare în cadrul atelierului noii elite intelectuale. Zoltán

Ander, directorul responsabil cu problemele de învăţământ a IMF, a
afirmat: „Proiectul Constituţional ne dă în mână o nouă armă pentru
distrugerea ideologiilor ostile, şovine, idealiste sau cosmopolite,
contribuind astfel la progresul continuu al culturii cu conţinut
socialist şi formă naţională”. 51
La fel de importantă era sublinierea problemei economice şi
existenţiale. Aproape tot Ţinutul Secuiesc istoric este o regiune
nedezvoltată industrial, înapoiată din punct de vedere economic,
având o climă montană neprielnică şi aflându-se la mari distanţe de
nodurile de comunicaţie terestră (şosele sau căi ferate). Populaţiei i se
promitea dezvoltare economiei într-o măsură care ar fi oprit migraţia
tradiţională a secuilor spre părţile mai dezvoltate ale Ardealului şi
spre Bucureşti ori în Vechiul Regat. 52
Un alt subiect era compararea situaţiei minorităţilor
naţionale din ţările capitaliste (incluzând Iugoslavia lui Tito) şi din
cele socialiste. S-au dat exemple sud-americane în legătură cu
oprimarea minorităţilor: „În Statele Unite ale Americii trăiesc asupriţi
milioane de muncitori italieni, chinezi, portoricani, malaiezi, negri. În
Maroc şi Indonezia, mişcările sindicale sunt interzise muncitorilor
[fără menţionarea naţionalităţii – s.n.]”. În afara acestora au mai fost
citate şi exemple mai apropiate: „asupririle şi persecutările barbare”
ale minorităţii maghiare şi române din Iugoslavia. 53 În schimb,
articolul preluat din Scânteia a citat un exemplu din Uniunea
Sovietică referitor la posibila rezolvare a problemei naţionalităţilor:
regiunea autonomă Adigej din Caucaz (aşadar, tot o zonă montană),
51
Dolgozó népünk lelkesedéssel köszönti a RNK új Alkotmánytervezetét [Poporul nostru
muncitor salută cu entuziasm noul Proiect Constituţional al RPR], în Romániai Magyar
Szó, 19 iulie 1952.
52
Un bun exemplu în acest sens este reportajul despre raionul Ciuc, apărut în numărul
din 6 septembrie 1952 al ziarului Romániai Magyar Szó, intitulat A népi demokratikus
rendszer vívmányai Csík rajonban [Realizările regimului democratic popular din raionul
Ciuc].
53
Milyen a nemzeti kisebbségek helyzete a tőkés országokban [Care este situaţia
minorităţilor naţionale în ţările capitaliste], în Vörös Zászló, 16 august 1952.
276
din apropierea oraşului Krasnodar, care tocmai în 1952 a sărbătorit

cea de-a 30-a aniversare a înfiinţării sale. 54
Acesta însă nu a fost singurul mesaj de atenţionare primit
din partea Bucureştiului care se putea decodifica cu uşurinţă,
transmis atât populaţiei din Secuime, cât şi locuitorilor români
majoritari. În cel mai evident mod, problema a ieşit de sub tipar într-
un articol bombastic şi intransigent, apărut în data de 30 iulie în
ziarului Scânteia, destinat activiştilor de partid. Expunerea respectivă
încerca să convingă majoritatea că înfiinţarea RAM „coincide cu
interesele fundamentale ale poporului român muncitoresc”; mai apoi
atrăgea atenţia maghiarilor că, după părerea tovarăşului Stalin,
„autonomia nu înseamnă independenţă”, dimpotrivă, autonomia
regională este „cea mai concretă formă a unităţii”. 55 Un mesaj
asemănător a fost transmis şi de rubrica iniţiată de ziarul Romániai
Magyar Szó în legătură cu unele articole din proiectul constituţional:
„Întrebare: cum trebuie interpretat articolul 20 din Proiectul noii
Constituţii a RPR, conform căruia legile RPR, hotărârile şi
reglementările întreprinse de organele centrale ale statului sunt
obligatorii pe teritoriul RAM? Răspuns: secţiile consiliilor populare
locale, organele locale ale miliţiei, procurorii şi organele juridice
locale sunt subordonate dispoziţiilor organelor centrale
corespunzătoare. În legătură cu toate acestea, tovarăşul Stalin ne
învaţă: »Toate funcţiile importante din punctul de vedere al întregii
ţări trebuie să rămână în mâinile puterii centrale«”. 56
În Secuime, aparatul de partid, călit în lupta din jurul
„comitetelor provizorii”, apoi al „raionărilor” şi al „eliminării
chiaburilor”, se raporta mult mai practic la regiunea autonomă,
54
Az Adigej Autonóm Tartományban [În Regiunea Autonomă Adigej], în Vörös Zászló,
25 iulie 1952.
55
Crearea RAM – un nou succes al politicii naţionale leninist-staliniste a partidului, în
Scânteia, 30 iulie 1952.
56
Az Alkotmánytervezettel kapcsolatban válaszolunk olvasóink kérdéseire [În legătură cu
Proiectul Constituţional răspundem cititorilor noştri], în Romániai Magyar Szó, 9
august 1952.
277
receptând orice dispoziţie venită din partea conducerii centrale în

legătură cu înfiinţarea RAM ca pe un ordin pe care-l gestiona precum
o problemă tehnică. Pentru aceşti tovarăşi, RAM reprezenta doar o
nouă provocare dificilă, nestârnind un entuziasm deosebit din partea
lor. La 18 iulie 1952, în momentul anunţării oficiale a noului proiect
constituţional, Biroul Politic al PMR din Regiunea Mureş a organizat
o şedinţă extraordinară, în cadrul căreia prim-secretarul român care
tocmai demisiona a menţionat faptul că, odată cu noua Constituţie,
partidul plănuieşte înfiinţarea unei regiuni autonome maghiare. 57 La
această afirmaţie a reacţionat doar preşedintele sfatului popular
regional, Alexandru Cârdan, care era, de asemenea, român,
întrebând în ce limbă se vor consemna procesele-verbale de acum
înainte. Evident, principala preocupare a cadrelor era să primească
din centru îndrumările ideologice, iar între timp, să poată duce fără
probleme la bun sfârşit schimbul „etnic” din nomenclatura regiunii
populate în majoritate de maghiari. 58 Totodată, problemei puse de
Cârdan i se poate acorda o însemnătate mai mare. Aşadar, prin
această chestiune – aparent nevinovată –a utilizării limbii, s-a
încercat sondarea terenului pentru a se afla cine va deţine puterea de
acum înainte: românii sau maghiarii. Răspunsul nu a fost însă
consemnat în procesul-verbal.
La 23 iulie 1952, János Vince (Ion Vinţe), membru în
Conducerea Centrală a PMR şi recent numit în funcţia de ministru
adjunct al Afacerilor Interne, a făcut o vizită la Târgu Mureş pentru a
îndruma cadrele locale, apoi a citit componenţa noului colegiu de
partid. Cei trei membri de naţionalitate română demişi (evident, din
motive etnice) au acceptat fără comentarii decizia, prezentându-se
apoi la Secţia de Control Politic a Conducerii Centrale pentru o „nouă
57
ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.131.
58
Conform datelor recensământului din 1956 referitoare la componenţa etnică a
locuitorilor, populaţia totală a RAM era de 731 387 loc., din care 565 510 (77,3%)
maghiari şi 146 830 (20,1%) români. Árpád E. Varga, Erdély etnikai és felekezeti
statisztikája 1850–1992, p.36.
278
repartiţie”. 59 Aşadar, la şedinţa de învestire a Comitetului Regional de

partid din 24 iulie, condusă de delegaţia venită din Bucureşti,
împreună cu secretarii raionali, conducerea numită recent de la
centru era deja în funcţie, executând până la 30 iulie „preluarea”
plaselor repartizate la RAM şi predarea localităţilor arondate
regiunilor învecinate Cluj şi Stalin. 60 Noua conducere reflecta
compoziţia etnică a regiunii (maghiari 77,3%, români 20,1%). Erau
etnici maghiari Lajos Csupor, noul prim-secretar regional, împreună
cu cei patru adjuncţi ai săi, precum şi Pál Bugyi, preşedintele
Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional. Tot de
naţionalitate maghiară erau însă şi majoritatea funcţionarilor numiţi
provizoriu: în general erau originari din Ţinutul Secuiesc, dar multe
cadre au fost aduse de la Târgu Mureş şi din alte regiuni transilvane
ori din capitală.
Liderii locali ai partidului nu erau pregătiţi pentru înfiinţarea
RAM, au recunoscut însă rapid primejdiile ascunse în spatele cotiturii
politice create, în special aspectele etnice ale acesteia. La festivităţile
de învestire, Pál Bugyi atrăgea atenţia asupra „devierii de dreapta”
observate în regiune (asupra prezenţei persoanelor din jurul lui Luca,
care făcea parte din guvernul căzut), afirmând că deja în timpul
publicării proiectului constituţional se pronunţau sloganuri şoviniste
de către elemente duşmănoase. Dificultăţile erau cauzate nu doar de
lipsa dezvoltării economice, ci şi de „problema gravă a
naţionalităţilor”, care trebuie rezolvată prin „muncă intensivă”. 61
László Lukács, secretar organizatoric (aşadar, responsabil şi pentru
organele de securitate ale statului), a formulat şi mai clar ideea:
înfiinţarea regiunii autonome este un fenomen nou în viaţa statului,
iar obligaţia de-a transmite populaţiei mesajul potrivit căruia RAM –
59
Zoltán Novák, A Magyar Autonóm Tartomány elitjének kialakulása és
megszerveződése [Formarea şi organizarea elitei din Regiunea Autonomă Maghiară], în
vol. Autonóm magyarok?, ed. cit., p.384–385.
60
J. Gagyi, Határ, amely összeköt, p.361.
61
ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.145.
279
contrar numelui – asigură loc de trai nu doar maghiarilor cade în

sarcina propagandei. 62
4. Efecte colaterale: reacţia populaţiei
Deşi funcţiona încă din iulie, înfiinţarea RAM nu a fost

recunoscută în mod oficial decât de noua Constituţie, adoptată în 24
septembrie 1952 de Marea Adunare Naţională, şi apărută în
Monitorul Oficial în data de 27 septembrie. Adoptarea noii legi
fundamentale a avut loc la ultima sesiune a corpului legislativ ales în
martie 1948, în care s-a hotărât şi autodizolvarea parlamentului care
funcţiona deja de patru ani doar formal, iar pentru 30 noiembrie
1952 s-au anunţat alegeri în Adunarea Naţională. 63
În vara şi toamna anului 1952 însă atmosfera politică
existentă semăna mai degrabă cu o situaţie de panică şi isterie.
Înfiinţarea forţată a RAM a coincis cu valul de represiuni grave care
au început în primăvara anului 1952 prin demascarea „devierilor de
dreapta”, apoi, după arestarea lui Vasile Luca, s-au transformat într-o
campanie de răzbunare politică, socială şi etnică, abătându-se în
mod direct şi asupra miilor de locuitori. La dispoziţiile Moscovei,
epurările din România şi alte state ale Europei de Est, care prezentau
şi un caracter antisemit, au fost săvârşite sub stricta supraveghere a
Uniunii Sovietice. 64
62
Idem.
63
J. Gagyi, Határ, amely összeköt, p.355.
64
Despre aceasta mai pe larg vezi Ágnes Gereben, Antiszemitizmus a Szovjetunióban,
Budapest, PolgART, 2000, p.465–603. Despre antisemitismul oficial sovietic –
atitudinea ostilă faţă de străini – caracteristic ultimilor ani din epoca stalinistă: G.
Kostyrchenko, Out of the red shadows: anti-semitism in Stalin’s Russia, Anherst (NY),
Prometheus Books, 1995; J. Brent, V.P. Naumov, Stalin’s last crime. The plot against the
Jewish doctors 1948–1953, New York, Harper Collins, 2003 (în ceea ce priveşte
România, vezi capitolul 9). Cu referire la acţiunile judiciare manipulate din epocă oferă
o bună sinteză în perspectivă comparată György Hódos, Kirakatperek. Sztálinista
tisztogatások Kelet-Európában 1948–54 [Procese demonstrative. Epurări staliniste în
Europa de Est, 1948–54], Budapest, Eötvös Kiadó, 1990.
280
În anul acela, doar din motive politice, au fost arestaţi sau

trimişi fără condamnare în lagăre de muncă 36 739 de cetăţeni. În
afara de aceştia, încă zece mii de familii cu origini burgheze au fost
deportate în tabere de muncă din oraşele declarate
„supraaglomerate” (de pildă, în oraşele miniere de pe Valea Jiului sau
pentru lucrările de îndiguire efectuate la hidrocentrala de la Cheile
Bicazului), ori trimise la domiciliu forţat în baza Hotărârii nr.
239/1952 a MAI. 65 Pe baza datelor arhivistice existente şi a
nenumăratelor memorii, se poate fi afirmat faptul că printre aceste
persoane existau disproporţionat de mulţi maghiari sau evrei de
naţionalitate maghiară. 66 În Regiunea Autonomă Maghiară, în
special la Târgu Mureş şi Odorheiu Secuiesc, au fost aşezaţi mai
multe sute de „foste elemente asupritoare”. O parte dintre ei trăiau
încă din 1949 în oraş, însă împotriva lor nu s-au întreprins acţiuni şi
au fost trimişi în domiciliu obligatoriu (D.O.) doar din cauza originii lor
din rândul nobilimii/marii burghezimi ori/şi din cauza vechii lor
ocupaţii.
În această atmosferă tensionată, care afecta şi comunităţile
minoritare, s-a născut în vara anului 1952 autonomia stalinistă
maghiară şi tot în această atmosferă surescitată a avut loc şi
campania de propagandă legată de RAM. Prin faptul că a deschis în
faţa publicului subiecte considerate oficial tabu, de pildă, problema
drepturilor minoritare ori cea a autonomiei, discursul oficial a
devenit fără să vrea catalizatorul conflictelor dintre naţionalităţi.
Comemorările posterioare idilice ale relaţiilor interetnice din
65
Consiliul Securităţii Statului. Strict secret. Raport cu privire la persoanele arestate de
organele de securitate ale statului în perioada 1950 şi 31 martie 1968, Bucureşti, 17 iulie
1968, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare
ACNSAS), Fond Documentar, dos. 53, vol. 21, f.76–79. Evacuările săvârşite în oraşele
din Ardeal au atras şi atenţia diplomaţiei maghiare: Osztályidegen elemek kitelepítése a
nagyvárosokból [Deportările elementelor străine de clasa muncitoare din marile oraşe],
Bucureşti, 10 mai 1952, ANM, XIX-J-1-j, cut. 9, 00663/2.
66
Constatarea provine din analiza documentelor ce conţin date referitoare la
aproximativ zece mii de persoane deportate/evacuate între 1952–1953: ACNSAS,
Fond Documentar, dos. 55, vol. 6-9-16-17-21.
281
perioada lui Gheorghiu-Dej („la acea vremea nu conta cine era

maghiar şi cine român”) construiau, aşadar, o realitate fictivă. În
Ardeal, edificarea naţiunilor română şi maghiară, desfăşurată paralel
– şi excluzându-se reciproc –, nu se prezenta sub nicio formă ca o
relicvă a tradiţiilor feudale şi burgheze, ci făcea parte din viaţa
cotidiană, uneori în taină, alteori la modul deschis, atât în perioada
interbelică, cât şi în timpul anilor „democraţiei populare”. În perioada
de după cel de-al Doilea Război Mondial, în pofida tuturor
„informărilor”, termenul „autonomie” a rămas o chemare populară
în rândul comunităţilor maghiare din Transilvania. În cazul mai
multor persoane, acesta punea în funcţiune reflexul condiţionat
potrivit căruia autonomia ar prevesti faptul că regiunea ar putea
deveni parte componentă a Ungariei. Acest lucru reiese clar şi din
rapoartele de partid întocmite cu ocazia adunărilor populare.
Locuitorii RAM au invocat faptul că în numărul din data de 19 iulie
1952 al ziarului Scânteia a fost utilizată expresia tradiţională de
„minorităţi naţionale”, care din 1948 a fost schimbată cu formula,
considerată mai imparţială, de „naţionalităţi conlocuitoare”. 67 Mulţi
membri de partid au lipsit de la şedinţele care aveau loc duminica,
deseori în timpul slujbei de la biserică. Cei care luau totuşi parte la
aceste întâlniri contribuiau la mărirea tensiunii din timpul
dezbaterilor punând de multe ori „întrebări tendenţioase”: erau
interesaţi de posibilităţile utilizării simbolurilor naţionale maghiare,
în primul rând a drapelului unguresc; voiau să ştie care va fi limba
oficială folosită de către formaţiunile militare care staţionau pe
teritoriul RAM; ori puneau întrebări în legătură cu tipul de monedă
care urma să fie emis în regiune. 68 La multe dintre şedinţe se ridica
problema unor zvonuri rapid propagate, conform cărora se
pregăteşte o schimbare de populaţie româno–maghiară pentru a se
67
ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.147.
68
Ibidem, f.185.
282
înfiinţa un teritoriu maghiar şi mai omogen din punct de vedere

etnic. 69
Deşi oficialităţile încercau să dezmintă aceste informaţii
neîntemeiate, şedinţele desfăşurate în atmosfera tensionată au
devenit punctele de plecare pentru răspândirea zvonurilor transmise
din gură în gură. Conştiinţa colectivă a maghiarilor din Ţinutul
Secuiesc era încă puternic influenţată de amintirea perioadei euforice
care a urmat celui de-al doilea Arbitraj de la Viena din 1940. Această
memorie colectivă era reîmprospătată după doar 12 ani de
înfiinţarea RAM. În mai multe sate, entuziasmul populaţiei se
manifesta în felul următor: „Am devenit din nou maghiari!”, spuneau,
aplicându-şi pe piept cocardele tricolore de roşu–alb–verde şi cântau
imnul maghiar. În data de 17 iulie, la Mereşti, organele de securitate
a statului au semnalat agitaţia deosebită a populaţiei: oamenii
vorbeau despre faptul că nu vor mai putea călători la Bucureşti,
decât cu paşaportul. 70
În acelaşi timp, cei 200.000 de români care trăiau pe
teritoriul RAM (născuţi acolo sau doar mutaţi din alte regiuni după
1918 sau 1944) au devenit din nou elemente „străine”, nedorite. La
locurile de muncă ori pe stradă s-a întâmplat de mai multe ori ca
noua naţiune – utilizând o expresie sovietică, „naţiunea titulară” –
să-i ameninţe şi să-i insulte pe unii dintre români, iar în unele cazuri
chiar să-i agreseze fizic. 71 În localitatea Ungheni, cu populaţia
majoritară română, doi membri de partid împreună cu un miliţian
din localitate – maghiari toţi – au sărbătorit apariţia proiectului
constituţional, apoi au evacuat şase chiaburi români, iar în locul lor
au adus ţărani maghiari. În raionul Reghin, unde majoritatea
69
Idem.
70
ANDJM, Fond 594, dos. 475/1953, f.176.
71
Raportul din 10 august 1952 al Sfatului Popular Regional conţine mai multe cazuri
concrete de agresiune verbală. ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.190–191. Pentru
alte cazuri vezi J. Gagyi, Határ, amely összeköt, p.370–374.
283
locuitorilor erau tot români, aceştia au intrat în panică, şoptind

disperaţi: „Acum vor comanda din nou ungurii”. 72
Înfiinţarea RAM a stârnit animozităţi şi în rândul românilor
care citeau cu regularitate ziarul de partid. Din 18 iulie 1952 până la
jumătatea lunii septembrie, secţia de corespondenţă a ziarului
Scânteia şi Comisia Juridică a Consiliului Central al Frontului
Democraţiei Populare 73 au colecţionat tot ce a reieşit din „sondajul”
celor peste zece mii de adunări populare care au avut loc. Articolele
trimise la rubrica de corespondenţă a ziarului, precum şi cele 5 000
de propuneri de modificare a Constituţiei (erau semnate, se
menţionau numele şi adresa) au demonstrat îndeajuns reacţia
„societăţii” faţă de propunerea făcută de „putere”. 74 Numărul mare
de opinii şi propuneri referitoare la RAM lasă impresia că regiunea
autonomă constituia cel mai interesant subiect din întreaga
campanie de propagandă şi stârnea cele mai însemnate controverse;
părerile legate de acest fapt întrunesc ceea ce în epoca deţinerii
puterii de către Gheorghiu-Dej se manifesta doar rar în opinia publică
oficială: menţinerea tensiunilor etnice dintre românii şi maghiarii din
Ardeal.
Punctele de vedere ale maghiarilor apar mai rar în rubrica de
corespondenţă a ziarului Scânteia, deoarece aceştia se exprimau mai
greu în scris în limba română; opiniile lor au fost puse pe tapet mai
degrabă cu ocazia modificării Constituţiei. Cele mai multe propuneri
de acest gen se refereau la lărgirea drepturilor minoritare în ceea ce
priveşte limba maternă: mulţi au cerut utilizarea ambelor limbi
72
ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.191.
73
Comisia Juridică a Consiliului Central al FDP. La fel ca în Ungaria, Frontul Popular
din România era o organizaţie de masă condusă de partid, care activiza masele cu
ocazia alegerilor la nivel naţional şi local, la aprobarea noii constituţii şi cu ocazia altor
campanii mai importante.
74
În memoriile sale, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej descrie că prim-secretarul
PMR a dat mare importanţă corespondenţei cititorilor trimise la organele de presă,
deoarece şi prin acest lucru putea să aprecieze atmosfera generală care domnea în
ţară. Paul Sfectu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 2000, p.83.
284
pentru denumirile geografice, în administraţie (înţelegând aici şi căile

ferate) şi în cadrul jurisdicţiei. 75 Un candidat membru de partid a
propus ca, în cadrul armatei, soldaţii nou-veniţi de naţionalitate
maghiară să aibă posibilitatea de a fi instruiţi în limba lor maternă. 76
Au venit propuneri interesante din partea membrilor de partid, chiar
şi de la liderii aparatului de partid local. În spiritul noii politici
naţionale centrate pe RAM, aceştia au recomandat să se mute
redacţia maghiară a Editurii de Stat de la Cluj la Târgu Mureş şi tot
aici să se iniţieze un hebdomadar în limba maghiară. Un anumit
János Bolyai, membru al sfatului popular orăşenesc din Odorheiu
Secuiesc, a cerut ca, în articolul 17 al Constituţiei, formularea
„apărarea independenţei poporului român” să fie completată cu
apărarea „minorităţilor naţionale”. 77 Recunoaşterea autonomiei
maghiare a stârnit şi interesul altor minorităţi naţionale şi grupuri
etnice din ţară; autonomia a fost solicitată nu doar de câţiva şvabi
din Banat, 78 dar şi de un număr însemnat de cetăţeni de origine
evreiască din regiunea Iaşi. 79 Populaţia română era neîncrezătoare
faţă de această „înflorire” a sentimentelor etnice care – aparent cu
acordul partidului – a pus sub semnul întrebării unul dintre
principiile fundamentale nescrise ale identităţii naţionale moderne
române: statul ca instituţia unitară şi indivizibilă. La 22 iulie 1952,
corespondentul clujean al ziarului Scânteia trimisese deja la
Bucureşti următoarea întrebare venită de la un muncitor român din
localitate: „De ce este nevoie în RAM de o Constituţie individuală,
dacă legile ţării sunt valabile deopotrivă pe întreg teritoriul ţării?” În
cadrul aceleiaşi dispute, cineva a mai adăugat: „Constituţia a
75
În răspunsul dat lui Gheorghiu-Dej, un anume Iosif Condes a propus, de pildă, ca
paragraful nr. 69 cu referire la limba jurisdicţiei să fie modificat astfel: procesele să se
ţină „pe jumătate în limba maghiară, pe jumătate în limba română, pentru a nu avea
nevoie de translator”. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 143/1952, f.70.
76
Ibidem, dos. 142/1952, f.204.
77
Ibidem, dos. 143/1952, f.58.
78
Ibidem, dos. 142/1952, f.12–29. (Buletin n. 14.)
79
Ibidem, f.6. (Secţia scrisori, Buletin de sinteză 25 iulie 1952).
285
proclamat RAM, deşi aceasta se află pe teritoriul nostru. Noi nu

suntem republică federativă, ci Republică Populară”. 80
Un mare număr de scrisori reproşau partidului că nu apără
interesele românilor: „Ce rost avea înfiinţarea RAM? De ce nu sunt
stabilite în Constituţie graniţele RPR? RAM se află sub suveranitatea
RPR sau a Ungariei? Dacă este sub autoritatea RPR, ce nevoie mai
este de regiune autonomă? Regiunea autonomă va fi stat în stat?” 81 .
Alţii relatau că în Târgu Mureş se discută că în şcoli vor fi desfiinţate
clasele cu predare în limba română, iar elevii români vor fi trimişi în
alte regiuni. 82 În ceea ce priveşte soluţionarea problemei, dintre
propunerile „concrete” şi suficient de radicale care au fost trimise iese
în evidenţă o idee venită din partea unui membru de partid din
regiunea Bacău – învecinată cu RAM – potrivit căreia rezolvarea ar fi
schimbul de populaţie dintre români şi maghiari. 83
Ungaria nu a avut niciun rol în înfiinţarea RAM, dar Legaţia
maghiară de la Bucureşti, bine informată, aflase deja vestea la 14
iulie 1952, aşadar înainte de publicarea proiectului constituţional:
„În cercurile maghiarilor de la Bucureşti, atmosfera este plină de
entuziasm şi nelinişte. Se discută despre schimbările care se vor
produce comparativ cu situaţia actuală în cazul unei autonomii
administrativ-teritoriale, referitor la Ţinutul Secuiesc. Totodată se
estimează care dintre lideri, cei locali sau cei din Bucureşti, vor ocupa
poziţiile de conducere”. 84 Timp de câteva zile, în cercurile
diplomatice a fost vehiculat numele lui László Bányai, fost ministru
adjunct pe problemele minorităţilor etnice, dar centrul a pus soarta
Regiunii în mâinile unor membri de partid neînsemnaţi de la nivel
local, în persoana prim-secretarului Alexandru Moghioroş şi a lui
János Vince, adjunctul ministrului cu Afacerile Interne. În primele zile
80
Ibidem, f.4.
81
Ibidem, f.5–6.
82
Ibidem, f.10.
83
Ibidem, dos. 143/1952, f.210.
84
A Magyar Autonóm Tartomány visszhangja [Răsunetul înfiinţării Regiunii Autonome
Maghiare], Bucureşti, 21 iulie 1952, MOL, XIX-J-1-k, cutia 10, 08651.
286
s-a auzit şi că Petru Groza va ţine un discurs la Târgu Mureş. Groza

însuşi a declarat reprezentantului maghiar József Pataki că
înfiinţarea RAM i-a împlinit visul de mai demult. 85 Conducerea PMR
a considerat însă că circumstanţele sunt prea periculoase, aşadar
vizita de „inaugurare a RAM” de către Petru Groza nu a mai avut loc
niciodată. Maghiarii care trăiau în afara graniţelor regiunii
autonome, precum şi oficialităţile de la Budapesta au interpretat
situaţia creată cu totul altfel (mai realist) decât secuii cărora li s-a
făcut acest cadou din partea sovieticilor.
La Cluj, mulţi au crezut că va fi vorba despre un teritoriu
închis cu bariere, câţiva muncitori maghiari şi-au dat demisia pentru
a se putea muta în RAM. 86 În oraş trăiau multe cadre şi intelectuali
maghiari care îl cunoşteau bine pe Vasile Luca şi au intrat în panică
după arestarea acestuia, în 16 august 1952. Mai apoi, două
săptămâni mai târziu, au mai fost reţinute câteva personalităţi
proeminente ale elitei politice maghiare: Lajos Jordáky, Edgár Balogh,
János Demeter, Ádám Fodor-Pataky şi Pál Veress, fostul preşedintele
sfatului popular municipal.
Şeful Oficiului Maghiar de Paşapoarte din Cluj a fost de acord
probabil cu cei care „afirmă că epurările se aplică mai sever faţă de
etnicii maghiari şi evrei, decât faţă de români”. 87 János Wasmer a
apreciat corect şi faptul că intenţia guvernului de la Bucureşti ar
putea să transforme regiunea într-un loc de concentrare pentru elita
maghiară din România, „golind” astfel tradiţionalele centre
ungureşti, cu tradiţii culturale şi civile, în primul rând Clujul: „Se
spune că Universitatea Bolyai din Cluj va fi mutată la Târgu Mureş,
iar şcolile cu predare în limba maghiară vor fi şi ele concentrate spre
această locaţie”. 88 În sfârşit, transferul universităţii s-a dovedit a fi un
plan de nerealizat, deoarece municipiul Târgu Mureş nu avea destule
85
Politikai jelentések július hónapjáról [Rapoarte politice din luna iulie], Bucureşti, 5
august 1952, ANM , XIX-J-1-j, cutia nr. 6, 00263/1.
86
Cluj, 8 august 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 18, 001373.
87
Cluj, 15 iulie 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 6, 001087/2.
88
Cluj, 4 august 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 18, 001373.
287
clădiri potrivite pentru primirea instituţiei. A eşuat şi planul de

„concentrare a presei”, potrivit căruia redacţia şi utilajele ziarului
Előre [Înainte] ar fi trebuit mutate la Târgu Mureş; astfel cotidianul
maghiar de importanţă naţională ar fi apărut în RAM în locul
Bucureştiului. 89 Aşadar, cu ocazia înfiinţării RAM nu a mai fost
sacrificată decât o singură revistă cu tiraj mic, Irodalmi Almanach
[Almanahul literar], iar în locul acesteia, în mai 1953, a fost publicată
revista literară intitulată Igaz Szó [Cuvântul liber], condusă de Győző
Hajdu.
La Cluj şi, în general, în afara ariei RAM, această cotitură a
politicii naţionalităţilor, produsă simultan cu autonomia teritorială,
avea urmări mult mai grave. La Cluj, intimidărilor şi concedierilor le-
a urmat un val nemaiîntâlnit de arestări, în care – în afară de câţiva
intelectuali cunoscuţi – au fost implicaţi peste 1 300 de simpli
cetăţeni, în primul rând „chiulangii”, fără un loc de muncă
înregistrat, precum şi „elemente declasate”, provenite de la vârfurile
piramidei sociale învechite: activiştii partidelor istorice burgheze,
chiaburi ori foşti moşieri şi aristocraţi. 90 Şeful Securităţii regiunii Cluj,
locotenent-colonel Mihai Nedelcu, a raportat de asemenea
sovieticilor „situaţia operativă a regiunii”, în primul rând dispoziţiile
referitoare la universitatea maghiară. 91 În timpul verii au fost arestaţi
41 de profesori şi absolvenţi, aproape exclusiv de la universitatea
Bolyai; cei mai mulţi făceau parte din „vechile clase sociale de
dominaţie”. Mulţi profesori cu convingeri comuniste au ajuns pe lista
neagră, de exemplu, scriitorul István Nagy, care a fost obligat să-şi
facă autocritica, Gyula Csehi, despre care Nedelcu ştia deja că peste
câteva zile va fi demis din poziţia sa de director ştiinţific al
Universităţii Bolyai, fiind înlocuit de filozoful Ernő Gáll. Istoricul
89
Bucureşti, 27 martie 1953, ANM, XIX-J-1-k, cutia 16, 04354.
90
Vezi raportul Oficiul Paşapoartelor din Cluj: Cluj, 13 septembrie 1952, ANM, XIX-J-1-
j, cutia 9, 001704.
91
Sovietskij factor v Vostochnoj Evrope 1944–1953, op. cit. doc. 260, Bucureşti, 11
septembrie 1952, Discuţia lui Akulov cu colonelul Nedelcu, şeful Securităţii Statului
Regional Cluj, despre situaţia operativă existentă în regiune.
288
„burghez” Zsigmond Jakó a trebuit să plece şi el provizoriu de la

universitate şi a fost primit de colegul său Constantin Daicoviciu la
Institutul de Istorie şi Arheologie. Potrivit informaţiilor diplomaţiei
maghiare, împreună cu publicistul Edgár Balogh, István Nagy şi
László Szabédi, etichetaţi de altfel ca „străini de clasa muncitoare”, au
primit dezaprobator înfiinţarea RAM, împărţindu-şi opiniile şi cu
prietenii şi cunoscuţii şi readucând astfel în actualitate separatismul
maghiar. 92
Aşadar, sub supravegherea Moscovei şi în paralel cu
înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, a început un val de
schimbări în sfera politicii faţă de naţionalităţi. Asigurarea
autonomiei formale pentru o componentă minoritară a populaţiei
maghiare din Transilvania a creat o fractură artificială în sânul
comunităţii. Decizia din 1952 a fost rezultatul consolidării puterii
comuniste. O consecinţă directă şi imediată a acestei acţiuni a fost
„autodizolvarea” în anul 1953 a Uniunii Populare Maghiare, ca
organizaţie la nivel naţional, dar pe termen lung crearea RAM a avut
efectele şi mai pronunţate asupra maghiarilor rămaşi în afara
regiunii autonome. Pornind de la consolidarea etnică, din 1952
regimul lui Gh. Gheorghiu-Dej a fost pus în postura de a începe
promovarea elementului românesc în zonele din Transilvania cu
populaţie mixtă.
92
Bucureşti, 14 octombrie 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia nr. 9, 001829.
289
Impactul reformei administra-

tive din 1968 asupra politicii
PCR faţă de minoritatea
maghiară
1. Cazul secuilor. Crearea judeţelor Harghita şi
Covasna
Reforma administrativă din 1968 face parte din planul
politico-economic elaborat şi realizat de Nicolae Ceauşescu şi
conducerea de partid după 1965. Prin desfiinţarea sistemului
regiunilor şi înfiinţarea unor structuri administrative mai mici, noua
conducere de partid urmărea crearea unui sistem economic mai
eficient şi totodată o schimbare controlată în cadrul vechii elite
politice. În acest amplu proces de restructurare şi reorganizare,
vrând-nevrând, partidul s-a izbit şi de problema naţională, mai ales
în cazul zonelor locuite în proporţii mari (şi) de minorităţi, ca de pildă
în cazul fostei Regiuni Autonome Maghiare (RAM). Deşi nu constituia
factorul cel mai important, problema minorităţilor naţionale nu
putea fi neglijată nici în procesul de pregătire a reformei
administrative. 1
1
Despre elaborarea proiectului vezi: Zoltán Csaba Novák, Pregătirea reformei
administrative şi problema naţională în România, în vol. Hegemoniile trecutului. Evoluţii
româneşti şi europene. Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani, Bucureşti, Curtea veche,
2006. p.397–399.
291
Destinderea atmosferei politice de după preluarea puterii de

către Ceauşescu a avut efect şi asupra politicii faţă de minorităţi a
partidului. În 1965 a fost înfiinţat un comitet pentru naţionalităţi
care a funcţionat sub egida Secretariatului Comitetului Central al
PCR. În pofida acestui fapt, nu au intervenit însă schimbări radicale
în politica minoritară a partidului. Cu ocazia vizitelor de lucru din
1966 ale lui Ceauşescu, liderul conducerii de partid recunoaşte faptul
că minorităţile au dreptul la cultura şi limba maternă, dar
accentuarea continuă a rolului naţiunii socialiste compromitea din
start şansa acordării unui interes aparte, colectiv, problemelor
minorităţilor. În aceste condiţii, în procesul de stabilire a hotarelor
judeţene, problema minoritară nu era o chestiune privilegiată decât
în cazul Secuimii, teritoriu cu o întindere relativ mare şi cu o
populaţie majoritar maghiară.
Până la modificările administrative din 1950, această
regiune era împărţită în patru judeţe: Mureş-Turda, Odorhei, Ciuc şi
Trei Scaune. În 1950 sistemul judeţelor a fost desfiinţat. În locul lui,
după model sovietic, a fost introdus un sistem cu trei trepte: cu plase,
raioane şi regiuni. Mai multe plase formau un raion, iar la rândul lor
raioanele alcătuiau o regiune. Până în anul 1952 Secuimea era
împărţită între Regiunea Mureş (raioanele Mureş, Sângeorgiu de
Pădure şi Gheorgheni) şi regiunea Stalin, cu centrul la Braşov
(raioanele Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc). În 1952
au fost introduse modificări teritoriale care nu au afectat însă
principiile sistemului administrativ. În acest an a fost înfiinţată RAM,
cu o populaţie majoritar maghiară. 2 Cu ocazia modificărilor
administrative din 1960, raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu
2
Mai amănunţit vezi József Gagyi, Határ, amely összeköt [Graniţa care ne uneşte], în
Regió, 2003, nr. 3; Zoltán Csaba Novák, A Magyar Autonóm Tartomány elitjének
kialakulása [Formarea elitei în Regiunea Autonomă Maghiară], în vol. Nemzet a
társadalomban, ed. Csilla Fedinec, Budapest, Teleki László Alapítvány, 2004; Stefano
Bottoni, A sztálini „kis Magyarország” kialakítása (1952) [Formarea „micii Ungarii”
staliniste (1952)], în Regió, 2003, nr. 3; Idem, Sztálin a székelyeknél [Stalin la secui],
Miercurea-Ciuc, Pro-Print, 2008.
292
IMPACTUL REFORMEI ADMINISTRATIVE DIN 1968
Secuiesc au ajuns din nou la regiunea Braşov. Restul Secuimii a

rămas în unitatea adminis-trativă denumită Regiunea Mureş
Autonomă Maghiară.
Pe baza primului proiect, Secuimea ar fi fost împărţită între
judeţele Mureş şi Ciuc-Odorhei, în aşa fel încât cea mai mare parte a
regiunii, 7 459 kilometri pătraţi, ar fi ajuns în componenţa ultimului,
numit şi „judeţul mare secuiesc”. În componenţa acestui judeţ
secuiesc ar fi intrat raioanele: Gheorgheni, Ciuc, Odorhei, Sfântu
Gheorghe şi Târgu Secuiesc. Ca centru de judeţ a fost stabilit oraşul
Miercurea Ciuc, localitate cu o poziţionare centrală, dar mai mică
decât Sfântu Gheorghe sau Odorheiu Secuiesc. Acest judeţ secuiesc
ar fi cuprins o populaţie de 364.196 de locuitori, cu o majoritate
maghiară absolută, de 95% (342 044 de locuitori).
Astfel, în discuţiile de pregătire a reformei administrative,
problema politicii faţă de minorităţi a apărut drept o problemă
administrativă şi practic s-a restrâns la teritoriul Secuimii. Discuţiile
s-au purtat în jurul a două probleme-cheie, una administrativă şi una
economică. Esenţa primei probleme era dacă se va realiza unitatea
administra-tivă a ţinutului secuiesc, iar a doua problemă se referea la
starea dezvoltării economice a acestei regiuni, şi anume în ce măsură
va beneficia unitatea de investiţii economice. Analizând
stenogramele şi discuţiile şedinţelor de pregătire, putem delimita trei
tipuri de ar-gumentări: unele pentru restabilirea judeţelor anterioare
anului 1950, altele în favoarea proiectului judeţului secuiesc în forma
extinsă, respectiv împotriva acestuia.
Într-o primă fază, mai mulţi membri ai conducerii de partid,
printre care Gheorghe Apostol, Leonte Răutu, Gheorghe Maurer,
Chivu Stoica, János Fazekas şi Ceauşescu însuşi, au susţinut ideea
înfiinţări unui „judeţ secuiesc”. Susţinătorii proiectului au adus ca
argument nevoile comune ale populaţiei maghiare din zona
respectivă şi faptul că realizarea acestui judeţ ar fi un pas important
în politica partidului faţă de minoritatea maghiară. Gheorghe Apostol
afirma: „Şi din punct de vedre naţional cred că procedăm bine cu
293
acest judeţ Ciuc-Odorhei. Trebuie să apreciem faptul că s-a găsit o

soluţie care va satisface populaţia maghiară. Mici rectificări mai sunt
necesare”. 3 Opozanţii proiectului, Iosif Banc, Militaru Aldea, Virgil
Ioanovici şi alţi membri ai comitetelor de muncă, au adus argumente
economice şi au cerut ca raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu
Secuiesc să fie alipite judeţului Braşov. Ei s-au bazat pe motivul că
aceste raioane se leagă de oraşul Braşov din punct de vedere
economic.
În discuţiile pregătitoare Ceauşescu a protejat ideea
„judeţului secuiesc”, subliniind însă faptul că şi argumentele opoziţiei
sunt juste, menţinând astfel posibilitatea unei modificări a acestui
proiect: „Sigur că ar fi normal ca Sfântu Gheorghe şi poate Târgu
Secuiesc să treacă la judeţul Braşov, însă în propunerile făcute s-a
pornit de la ideea ca să ţinem seamă şi din punct de vedere naţional,
să creăm condiţii ca secuimea să fie într-un singur judeţ”. 4 Astfel,
liderul PCR nu a prezentat acest proiect în nicio cuvântare ca fiind
unul definitiv, reţinând faptul că există păreri contradictorii privind
viitorul acestei regiuni chiar şi în sânul populaţiei maghiare. 5 Până la
stabilirea verdictului final se contura şi o posibilitate ca populaţia din
regiune să-şi poată manifesta opinia: „Sunt câteva obiecţiuni chiar la
locuitori şi până la urmă urmează să stabilim cu asentimentul
locuitorilor, pentru că trebuie să asigurăm şi presă şi şcoli în limba
maternă, trebuie să avem vedere de toate”. 6 Argumentele aduse de
Alexandru Drăghici în timpul discuţiilor constituie un segment
3
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Comitetul Central al PCR
(în continuare: CC al PCR). Cancelarie, dos. 189/1967, f.10.
4
Ibidem, dos. 190/1967, f.6.
5
Károly Király, în jurnalul său, susţine că conducerea raionului Târgu Secuiesc
(Domokos Szász, József Stemmer, József Németh, Gyula Bede, Lajos Sylveszter, Ernő
Fábián, Géza Benedek) era de partea înfiinţării unui mare judeţ secuiesc, iar
conducerea raionului Sfântu Gheorghe, prin secretarul raional Károly Sántha, a optat
pentru Braşov. În acest timp, elita locală din Braşov a făcut intens lobby pentru a
obţine aceste două raioane. Károly Király, Nyílt kártyákkal [Cu cărţile pe masă],
Budapest, Nap Kiadó, 1995, p.22.
6
294
aparte al procesului de pregătire a reformei administrative. 7 Liderul

marcant al conducerii PCR a propus reanalizarea sistemului
administrativ de dinainte de 1950. Potrivit propunerii lui Drăghici, ar
fi trebuit păstrate toate judeţele viabile ale acelei perioade. După
părerea sa, crearea unui singur judeţ secuiesc ar întări pericolul de
formare a unui ghetou artificial, aşadar se declara împotriva tuturor
deciziilor constituirii unor structuri artificiale: „După părerea mea în
mod cu totul nejust am lipit de Raionul Târgu-Secuiesc trei comune
cu populaţie românească de la Întorsura Buzăului, ca să îmbună-
tăţim compoziţia raionului. Eu sunt de părere să nu facem artificii.
Dacă vrem să terminăm cu ghetoul acesta, să luăm măsuri să-l
industrializăm”. 8 În 15 şi 27 decembrie 1967 au avut loc noi şedinţe
cu consultarea comitetelor istorice şi filologice, în care au fost
discutate toate proiectele şi propunerile privind formarea judeţelor. 9
La aceste şedinţe, pe un ton moderat, reprezentanţii comitetelor şi-au
expus părerile privind modificările propuse. Propunerile cele mai
semnificative se refereau, în general, la aspecte mai puţin impor-
tante, ca denumirea judeţelor şi eventual mici modificări teritoriale.
Academicianul Virgil Ioanovici era în favoarea limitării numărului
denumirilor slave, respectiv a desfiinţării proiectului privind judeţul
Sălaj şi a aşa-numitului „judeţ secuiesc”. Istoricul Constantin
Daicoviciu a propus reluarea denumirilor istorice.
În privinţa problemei naţionale trebuie menţionate discuţiile
despre viitorul ţinutului secuiesc. Delegaţii Aldea, Adelionovici şi
Dingher au susţinut mutarea raioanelor Târgu Secuiesc şi Sfântu
Gheorghe la judeţul Braşov, motivând propunerea lor prin legăturile
economice dintre acestea şi oraşul Braşov. 10 Cea mai importantă
discuţie în privinţa pregătirii reformei administrative a avut loc la 30
7
Nu trebuie neglijat nici faptul că, în acest moment istoric, Drăghici intrase într-un
conflict politic major cu noul lider al partidului, Nicolae Ceauşescu, conflict din care,
după o scurtă perioadă, a ieşit înfrânt.
8
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 189/1967. f.5.
9
Ibidem, dos. 178/1967, f.1–13.
10
Idem.
295
decembrie 1967. Este vorba de o şedinţă a Comitetului Executiv la

care au participat, pe lângă membrii conducerii de partid, şi membrii
comitetelor de muncă şi prim-secretarii regionali. Scopul declarat al
acestei şedinţe era definitivarea proiectului propus de conducerea de
partid. Tot în această şedinţă au loc şi discuţii în centrul cărora se
află problema dezvoltării economice a Secuimii. Argumentele mai
sus menţionate s-au confruntat mai vehement. Drăghici a susţinut în
continuare ideea de reînfiinţare a judeţelor Trei Scaune, Mureş, Ciuc
şi Odorhei. 11 El susţinea că până în acel moment partidul a neglijat în
mod conştient dezvoltarea economică a acestei regiuni, în pofida
faptului că dezvoltarea economică ar fi putut constitui un pas
important în rezolvarea problemei naţionale. Astfel, s-ar putea opri la
timp izolarea acestei regiuni. „Investiţiile economice ar trebui să aibă
prioritate, este singura modalitate de a desfiinţa asuprirea
naţională[...]”. 12 Vorbitorul considera că efectul economic negativ al
oraşului Braşov asupra raioanelor menţionate ar putea fi diminuat
prin investiţii economice substanţiale în oraşele secuieşti din
împrejurime. Ca exemplu a adus cazul Hunedoarei şi al Olteniei,
deoarece investiţiile din Hunedoara au cauzat un mic exod din
Oltenia spre regiunea mai dezvoltată. „Cred că la Sfântu Gheorghe,
dacă vom face obiective economice, desigur că se va dezvolta şi
oamenii vor rămâne acolo şi nu vor veni neapărat la Braşov, pentru
că nu altceva îi împinge la Braşov, ci faptul că la Târgu Mureş nu am
dezvoltat suficient, cum nu am făcut nici la Ciuc anumite obiective.
Acestea sunt propriile noastre insuficienţe, pe care trebuie să le
exprimăm în mod critic”. 13 Drăghici aducea în continuare un
exemplu drept argument: „Iată un exemplu, am avut de amplasat o
fabrică de autobasculante, care era vorba să fie pusă la Târgu
Secuiesc, dar până la urmă am pus-o la Ghimbav, lângă Braşov. Nu
ştiu ce criterii au fost pentru treaba aceasta. Mă întreb: este just să
11
Ibidem, dos. 191/1967, f.9–11.
12
Idem.
13
Ibidem, f.34.
296
concentrăm totul în Braşov şi La Târgu Secuiesc, care era un raion al

Braşovului, să nu dezvoltăm industria”? 14
Drăghici a criticat, în continuare, politica partidului faţă de

minorităţi, care, după părerea sa, a tratat superficial această
problematică, neglijând de fapt realitatea existentă în zonele
secuieşti. Succesele partidului în problema naţională erau numai
aparente, toate informaţiile privind realitatea din zonele locuite de
minorităţi fiind superficiale şi fără fond. „De exemplu, am fost cu
tovarăşul Ceauşescu în această regiune în vizită. Populaţia ne-a
primit foarte bine, pot să spun că mai bine chiar decât în alte regiuni.
De fapt, eu nu am fost în multe vizite, dar aici s-a făcut o primire
foarte caldă. În timpul vizitei am poposit la Sânmartin, unde este o
populaţie compactă maghiară. Eu n-am cunoscut un lucru: când
tovarăşul Ceauşescu a vorbit, nu s-a tradus, iar oamenii aceştia nu
au înţeles nimic, pentru că nu ştiau o boabă româneşte. Despre
lucrul acesta am aflat ulterior. Mă întreb: de ce nu ne-am informat
mai bine, pentru că nu are nici o valabilitate dacă se vorbeşte şi
oamenii aceştia nu înţeleg nimic”. 15
Afirmaţiile lui Drăghici au stârnit nemulţumiri atât în tabăra
susţinătorilor judeţului secuiesc, cât şi în tabăra opozanţilor. Ideea de
reîntoarcere la structurile dinaintea anului 1950 a fost respinsă în
unanimitate. Tratarea separată a problemei Secuimii ar stârni
sentimente duşmănoase şi naţionaliste în rândurile populaţiei
majoritare, afirma Chivu Stoica: „[...]pentru că dacă am face mai
multe judeţe s-ar crea un prilej de discuţii, pentru că avem şi alte
localităţi unde este o populaţie compactă maghiară şi s-ar pune
întrebarea de ce numai acolo s-au făcut mai mult judeţe”. 16 Un alt
argument împotriva afirmaţiilor lui Drăghici era faptul că, după
părerea opozanţilor, despărţirea Secuimii în mai multe judeţe ar avea
14
Ibidem, f.36.
15
Ibidem, f.35.
16
Ibidem, f.18.
297
drept urmare înfiinţarea unor structuri neviabile din punct de vedere

economic. Conducerea de partid a respins totodată şi afirmaţia
privind neglijarea intenţionată a problemei naţionale, cauzând astfel
tensiune între Drăghici şi ceilalţi lideri de partid. Conducerea de
partid aliniată lui Ceauşescu, inclusiv maghiarul János Fazekas, a
respins ferm acuzaţiile lui Drăghici, aducând ca argument situaţia
economică similară a altor regiuni din ţară. La sfârşitul şedinţei,
Drăghici a rămas total izolat, toate propunerile sale fiind respinse.
După acest moment, discuţiile privind problema naţională se
concentrau în jurul unui singur punct, şi anume dacă va exista un
judeţ mare secuiesc, sau dacă această regiune va fi împărţită între
judeţele Mureş, Ciuc-Odorhei şi Braşov. La sfârşitul acestei discuţii,
împotriva „marelui judeţ secuiesc” a luat cuvântul doar un singur
participant, în persoana lui Iosif Banc, care aducea pe lângă
argumente economice şi unele de politică minoritară: “Specificul
acestei naţionalităţi maghiare nu ar trebui să fie un criteriu de
bază”. 17 Liderii de partid care au luat cuvântul după Banc nu vedeau
un pericol real în înfiinţarea acestui judeţ. Leonte Răutu nu vedea
pericolul izolării acestei regiuni, dimpotrivă, considera înfiinţarea
acestui judeţ o realizare remarcabilă în politica naţională a
partidului, ce va îmbunătăţi imaginea ţării în opinia internaţională. 18
Un alt moment important al şedinţei a fost cuvântarea singurului
participant maghiar la această şedinţă, şi anume János Fazekas.
Fazekas şi-a ţinut discursul pe un ton moderat. A susţinut proiectul
cu 35 de judeţe, incluzând şi „judeţul mare” al Secuimii, şi
necesitatea rezolvării problemei naţionale în spiritul învăţăturii
marxist-leniniste. Înfiinţare unui judeţ mare în Secuime ar garanta în
continuare buna dispoziţie a maghiarilor din România, argumenta
Fazekas. Era împotriva afirmaţiilor lui Iosif Banc, potrivit cărora
problema minoritară nu ar trebui luată în considerare în acest proces
de reformă administrativă. „Eu am legături foarte strânse cu
17
Ibidem, f.14.
18
Ibidem, f.23.
298
populaţia maghiară şi cunosc această atmosferă bună care este

acum acolo şi trebuie să păstrăm această atmosferă, această frăţie de
luptă”. 19 El a adus ca argument o afirmaţie a lui Aron Pumnul privind
convieţuirea româno–maghiară din Transilvania: „Românul fără
ungur şi ungurul fără român acolo nu se poate trăi decât muncind
împreună”. 20 În continuare, Fazekas i-a dat dreptate lui Drăghici în
privinţa situaţiei dezastruoase din punct de vedere economic din
Secuime, dar nu s-a alăturat acuzaţiilor lui Drăghici, afirmând că
există condiţii asemănătoare şi în alte regiuni din ţară.
Tot în acea şedinţă, Fazekas a propus centrul noului judeţ
secuiesc şi denumirea acestuia. Ca centru de judeţ, el a propus oraşul
Odorhei, ca centru vechi al Secuimii, cu tradiţie istorică şi culturală.
În locul denumirii Ciuc-Odorhei, a propus denumirea de Harghita,
după numele muntelui, simbol al acestei regiuni. 21 Comitetul
Executiv a acceptat propunerile lui Fazekas după concluziile finale
ale lui Ceauşescu. În privinţa împărţirii şi a denumirii noilor judeţe,
tradiţia istorică trebuie respectată într-o oarecare măsură, dar
trebuie neapărat subordonată planurilor viitorului, afirma liderul de
partid. El recunoştea de asemenea faptul că, în cazul Secuimii, există
unele probleme economice, dar nu le considera unice. Pentru oraşele
din această regiune propune investiţii în viitor. 22 Participanţii la
şedinţă au acceptat de comun acord propunerea celor 35 de judeţe,
cu posibilitatea unor mici modificări ce pot surveni în viitor.
Ziarul central al Regiunii Mureş Autonome Maghiare a publicat
următoarea declaraţie oficială a partidului privind problema
naţională şi reforma administrativă: „Scopul nostru a fost
respectarea prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România
privind drepturile tuturor cetăţenilor, privind întărirea sentimentului
de înfrăţire între toţi muncitorii ţării, indiferent de apartenenţa
19
Ibidem, f.26–29.
20
Idem. În stenogramă citatul apare cu această greşeală gramaticală.
21
Idem.
22
Ibidem, f.36–40.
299
naţională [...] În acele regiuni unde, pe lângă populaţia românească,

trăiesc şi naţionalităţi conlocuitoare se vor garanta toate drepturile
de a folosi limba maternă în administraţia de stat, în şcoli şi în viaţa
culturală”. 23
Pe lângă dificultăţile regionale, cum ar fi cele ale judeţelor
Cluj, Galaţi, Suceava, problema naţională ca subiect regional a
continuat să fie în centrul discuţiilor şi pe parcursul lunii ianuarie şi
februarie. 24 Un caz aparte în discuţia privind viitorul administrativ al
teritoriului secuiesc a fost problema celor două raioane cu o
populaţie majoritară maghiară, Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc,
care aparţineau Regiunii Braşov. Până în anul 1950 aceste două
raioane erau incluse în fostul judeţ Trei Scaune, înfiinţată în 1876, cu
centrul la Sfântu Gheorghe. Între 1950–1952 ele au aparţinut
Regiunii Braşov, iar în 1952, în urma modificărilor administrative, au
fost incluse în Regiunea Autonomă Maghiară, regiune înfiinţată sub
tutelă sovietică cu scopul de a fi prezentată ca model al politicii
naţionale a PMR. 25 Schimbările survenite în politica internă a PMR
au avut ca urmare desfiinţarea RAM şi trecerea acestor două raioane
la regiunea Stalin (Braşov). Populaţia maghiară din această zonă
considera această manevră a partidului ca o tendinţă de a rupe
teritorii cu majoritate maghiară pentru a schimba compoziţia etnică
a diferitelor unităţi administrative. Nostalgia după RAM, după „mica
Ungarie stalinistă”, era încă destul de vie în anii 1960, mai puţin la
unele cadre care deţineau poziţii mai importante în Braşov.
Astfel, când au apărut primele veşti despre reforma
administrativă şi despre planurile partidului privind viitorul acestei
23
Vörös Zászló, 11/1968.
24
Procesul de pregătire a reformei administrative a fost marcat de discuţiile privind
împărţirea administrativă a diferitelor regiuni din ţară. Membrii influenţi din
conducerea de partid şi elita locală au încercat încontinuu să obţină o cât mai bună
poziţionare a regiunilor reprezentate de ei. Regiunile cel mai aprig discutate erau Cluj,
Brăila, Galaţi, Crişana, Suceava, Botoşani şi Ţinutul Secuiesc. În astfel de condiţii apar
propuneri privind despărţirea Brăilei de Galaţi, înfiinţarea judeţului Sălaj, problema
împărţirii şi a denumirii unor regiuni din nordul Moldovei.
25
Mai larg despre desfiinţarea RAM vezi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél, ed.cit.
300
regiuni, spiritele s-au încins foarte repede. Vestea creării judeţului

Ciuc-Odorhei, cu centrul la Miercurea Ciuc, a pus în mişcare nu
numai elita de partid şi pe cea intelectuală, ci şi majoritatea
populaţiei. Aşa cum am pomenit mai sus, nostalgia după RAM era
încă vie, dar alte probleme, poate şi mai importante, erau poziţia şi
posibilităţile regiunii în structurile viitorului judeţ. Era de ştiut faptul
că noua conducere de partid considera viitoarele judeţe drept
motoare ale noii politici de industrializare şi de dezvoltare regională.
Viitorul „mare judeţ secuiesc” ar fi cuprins vechile teritorii secuieşti,
exclusiv zona Mureşului. Aceste raioane ale fostei RAM erau zone cu
un potenţial economic redus, cu oraşe cu câteva mii de locuitori.
Centrul de judeţ propus, Miercurea Ciuc, avea, în 1966, 8 459 de
locuitori, Sfântu Gheorghe avea 20 768, Odorheiu Secuiesc 15 901,
Târgu Secuiesc 8 872 şi Gheorgheni 13 204 de locuitori. 26 Oraşul
Sfântu Gheorghe şi împrejurimile lui erau o zonă mai bine dezvoltată
şi multora nu le-a convenit alegerea ca reşedinţă de judeţ a Ciucului,
un oraş mai mic, şi, în condiţiile vremii, mai greu accesibil. „De ce nu
poate să fie Sfântu Gheorghe reşedinţă de judeţ, că doar se ştie că
este cel mai mare oraş, că aici îşi are reşedinţa aşa-zisul muzeul
secuiesc, teatrul, iar planul producţiei globale anuale a oraşului
depăşeşte suma de 400 milioane lei?” întreba un intelectual din
Sfântu Gheorghe într-o scrisoare adresată lui János Fazekas. 27
Planul iniţiat din Braşov şi susţinut şi de unii membri din CC,
potrivit căruia cele două raioane din sudul secuimii (Sfântu Gheorghe
şi Târgu Secuiesc) să rămână la Braşov, a stârnit reacţii şi mai
vehemente. Potrivit documentelor şi bibliografiei cercetate,
conducerea din Braşov, susţinută de conducerea de partid din oraşul
Sfântu Gheorghe, milita pentru introducerea celor două raioane în
26
Mai amănunţit, vezi Árpád E. Varga, Erdély felekezeti és etnikai statisztikája [Statistica
confesională şi etnică a Transilvaniei], Budapest–Csíkszereda, Pro Print Könyvkiadó,
1998.
27
A Politikatörténeti Intézet Levéltára [Arhiva Institutului de Istorie Politică, în
continuare AIP], Budapest, Fondul Personal Fazekas János [în continuare FPFJ], Cutia
10, dos. 3, f.2.
301
structurile viitorului judeţ Braşov. Argumentul principal era cel

economic, şi anume gravitarea economică a acestor localităţi spre
Braşov. Pentru o mare parte a populaţiei şi a elitei culturale locale,
interesul tradiţional, etnic (rămânerea maghiarilor din zonă într-o
singură structură administrativă) prescria însă orice altă propunere.
Astfel, propaganda pornită din Braşov, susţinută şi de unele cadre
maghiare din Sfântu Gheorghe, motivate de păstrarea vechilor
poziţii, a urmărit atragerea a cât mai mulţi oameni în favoarea
proiectului lor. Potrivit documentelor oficiale, primele şedinţe din
uzine şi localităţi i-au favorizat pe cei din Braşov. „Numeroşi locuitori
din oraşul Sf. Gheorghe susţin ca localitatea lor să aparţină judeţului
Braşov, în cazul că nu se constituie judeţul Sf. Gheorghe” raportează
la 18 ianuarie Comitetul Regional din Braşov Bucureştiului. 28 Pe
parcursul lunii ianuarie rapoartele de acest gen soseau încontinuu
din Braşov. „Unii locuitori din comunele Chilieni, Ghidfalău, Arcuş,
Valea Crişului, Bodoc din raionul Sfântu Gheorghe solicită să
aparţină de judeţul Braşov, fiind mult mai aproape de reşedinţa
acestuia decât de Miercurea Ciuc”. 29 „La organele de partid şi presa
locală din Regiunea Braşov, s-au primit 75 de scrisori cu aproape 3
500 semnături din localităţile Covasna, Brateş, Dalnic, Sfântu
Gheorghe prin care se solicită ca acestea să aparţină de judeţul
Braşov”. 30 „În ziua de 26 ianuarie a.c. în oraşul Sfântu Gheorghe s-au
ţinut şase adunări (la textila Oltul, Fabrica de ţigarete, spital şi CEC)
pentru lămurirea unor probleme în legătură cu reorganizarea
administrativ-teritorială a ţării. Au participat 1 115 salariaţi dintre
care 87 au luat cuvântul. Cerându-li-se părerea asupra problemei
ridicate, 870 persoane s-au declarat pentru trecerea oraşului la
judeţul Braşov, 160 pentru rămânerea lui la judeţul Harghita, 50 au
cerut ca oraşul să devină municipiu, iar 35 s-au abţinut”. 31 „La 1
28
29
Ibidem, f.25.
30
Ibidem, f.56.
31
Ibidem, f.80.
302
februarie în Raionul Târgu Secuiesc s-au mai ţinut 12 adunări. Peste

100 de cetăţeni din satele Brateş, Telechia, Pachia, Albiş, Surcea şi
Peteni s-au pronunţat pentru judeţul Braşov. Un număr de peste 940
participanţi din satele Tamaşfalău, Leţ, Dalnic, Zăbala, Tava şi Bita au
solicitat să aparţină de judeţul Harghita”. „La cele 7 adunări ţinute în
zilele anterioare în raionul Sf. Gheorghe, au participat peste 1 000 de
locuitori din localităţile Chilieni, Coşeni, Arcuşi, Reci şi Ghidfalău şi
au solicitat să aparţină de judeţul Braşov, iar cei din Valea Crişului şi
Câlnic de judeţul Harghita”. 32
Citind aceste rapoarte, am putea trage concluzia că adepţii
judeţului Braşov erau absolut majoritari şi reprezentau voinţa
majorităţii locuitorilor din zonă. Analizând însă şi alte tipuri de
izvoare (interviuri, scrisori şi cereri din fondul personal al lui János
Fazekas), luând în considerare viitoarea decizie a lui Ceauşescu de a
nu lăsa cele două raioane la Braşov, putem observa că în rândul
populaţiei era o mişcare destul de puternică împotriva Braşovului.
Mai mulţi intervievaţi susţin că adunările organizate de organele de
partid erau de multe ori manipulate, subordonate intereselor elitei de
partid din Braşov şi Sfântu Gheorghe. Oamenilor, de multe ori
intimidaţi, le era „sugerat” să voteze în favoarea Braşovului sau
opozanţii pur şi simplu nu erau lăsaţi să-şi exprime părerea. 33 Într-
un interviu, János Fazekas a povestit că spiritele erau foarte încinse în
zonă şi el a fost trimis de către Ceauşescu pentru a calma situaţia.
„Am primit atunci nişte informaţii despre neregulile comise la
adunări, că erau cazuri când au fost aduşi oameni din afara localităţii
respective pentru a vota. Am avut un om de încredere, Ernő Fábián,
un agronom care noaptea, în taină, a trecut prin Oituz şi mi-a arătat
toate documentele, mi-a transmis toate informaţiile despre cele
întâmplate în Trei Scaune. Şi atunci m-a chemat la el Ceauşescu şi m-
32
Ibidem, f.98.
33
Mai amănunţit vezi András B. Kovács, Szétszabdalt Székelyföld [Secuimea
destrămată], Târgu Mureş, Mentor, 2006. Interviu cu Árpád Czikó, Lajos Sylveszter,
Ernő Fábián.
303
a rugat să mă duc acolo şi să-i liniştesc pe oameni”. 34 Este de ştiut

faptul că în perioada adunărilor mai mulţi intelectuali maghiari,
scriitori, redactori, ziarişti, oameni de teatru din zonă au depus o
bogată activitate pentru a opri introducerea celor două raioane în
judeţul Braşov. Pentru transmiterea cererilor, într-o primă fază au
ales axa Győző Hajdu, András Sütő, János Fazekas. András Sütő era
scriitor foarte renumit şi respectat nu numai în cercurile intelectuale
maghiare, ci şi în cele româneşti. Cei doi erau oameni de literatură
care, încadrându-se în mecanismele regimului (au deţinut şi funcţii
politice, cum ar fi poziţia de membru al comitetului de partid regional
din RMAM), erau cunoscuţi şi în viaţa politică. Deci mesajul celor din
Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc trebuia să ajungă astfel la János
Fazekas, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, care, la rândul lui,
trebuia să i-l transmită lui Ceauşescu.
Din scrisoarea celor doi reiese că conducerea de partid din
oraşele Sfântu Gheorghe şi Braşov a exercitat anumite presiuni
asupra unor persoane mai importante. „Directorul adjunct al
teatrului, Balázs Bákai, a fost chemat la comitetul de partid, unde
tovarăşa Éva Sándor l-a rugat să ceară în scris includerea oraşului
Sfântu Gheorghe în judeţul Braşov. După ce Bákai a refuzat, a fost
rugat să îi recruteze în acest scop pe actorul Gyula Fekete şi pe
regizorul András Völgyesi. Bákai a refuzat însă şi această
tentativă”. 35 Tot în această scrisoare a fost menţionat şi faptul că în
mai multe cazuri în care opoziţia „proiectului Braşov” se pregătea să
ia cuvântul, adunările pur şi simplu nu au fost ţinute. 36 Intelectualii
din Sfântu Gheorghe au transmis în continuare că mai mulţi oameni
s-au plâns în oraş de faptul că şefii din uzine îi presează să voteze în
favoarea Braşovului. „Mai mulţi au povestit că în fabrica de spirt s-a
votat de patru ori în favoarea Ciucului, dar delegatul trimis a spus că
34
István Sarány, Katalin Szabó, Megyecsinálók, Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 2001,
p.18–19.
35
AIP, Fondul 917, Cutia 8, dos. 3, f.2.
36
Ibidem, f.3.
304
votanţii n-au înţeles întrebarea. Astfel, după runda a V-a a fost votat
Braşovul”. 37 Au mai fost auzite zvonuri potrivit cărora Braşovul a
promis oamenilor introducerea gazului, canalizare şi un salariu mai
mare. 38 Cei doi au mai menţionat că i-au informat despre aceste
evenimente pe Károly Király şi Sándor Koppándi, trimişii partidului în
această zonă. Un alt grup de intelectuali din Sfântu Gheorghe a
adresat o scrisoare direct lui János Fazekas, rugându-l pe acesta să
intervină pe lângă Ceauşescu. 39 Ei cereau ca cele două raioane
discutate să rămână la judeţul Harghita şi, în cadrul acestui judeţ,
oraşului Sfântu Gheorghe, chiar dacă nu va fi reşedinţă, să i se
acorde un rol conducător. În continuare au menţionat că „cei care se
agită în favoarea Braşovului cred că modificările administrative nu
vor afecta astfel poziţiile lor şi locurile lor de muncă. Sunt unii care se
tem că noua conducere a judeţului nu va oferi noi locuri de muncă
şi-şi pun toate speranţele în vechile legături cu Braşovul, lăsând la o
parte interesele comunităţii”. 40 În cursul lunii ianuarie s-au pus în
mişcare şi intelectualii din oraşul Covasna, cerându-i lui Fazekas să
intervină în cazul câtorva comune care urma să fie incluse în judeţul
Braşov. Cererea lor a fost bine întemeiată şi documentată: „Este
vorba de comunele: Comandău, Zagon, Boroşneu, Păpăuţi şi
Aninoasa. Noi propunem anexarea acestor comune la judeţul
Harghita pe următoarele considerente:
1. Din punct de vedere geografic aceste comune, ca şi
Covasna, fac parte din bazinul Râului Negru, centrul lor natural fiind
Covasna...
2. Bazinul este locuit în mare majoritate de acelaşi popor,
deci etnografic este motivată anexarea la judeţul Harghita.
37
Idem.
38
idem.
39
Ibidem, Cutia 10, dos. 3, f.1–5. Scrisoarea din ianuarie 1968 a fost semnată de:
Dániel Veress, scriitor; Zoltán Berde, profesor; Ernő Valkó, poet; Ibolya Birtalan,
profesor; Enikő Cz., profesor ş.a.
40
Idem.
305
3. Tradiţiile, istoria, cultura acestui popor sunt comune, ele

fiind legate cu mii şi mii de fire, de celelalte comune din fostul raion
Târgu Secuiesc...
4. Din punct de vedere economic, comunele propuse la
judeţul Braşov, cu toate căile feroviare şi de comunicaţie formează un
întreg cu cele din Covasna, făcând parte toate din centrul industrial
forestier creat încă în prima jumătate a secolului trecut[...] etc.” 41 În
afară de intelectuali, şi-a exprimat părerea şi populaţia din unele sate
afectate de reforma administrativă. Astfel, la 19 ianuarie, mai mulţi
locuitori din satul Tamaşfalău, raionul Târgu Secuiesc, au redactat o
scrisoare adresată conducerii de partid în care au cerut ca satele mai
sus amintite să rămână în judeţul Harghita. 42
În cazul Covasnei, în afară de problema economică a fost
exploatată şi problema naţională. În haosul creat de pregătirile
reformei a ieşit la suprafaţă şi neîncrederea reciprocă dintre locuitorii
maghiari şi români din zonă. Mai mulţi activişti care militau pentru
judeţul Harghita au fost învinuiţi de separatism. O mare parte a
locuitorilor români dorea apartenenţa la Braşov, iar maghiarii din
zonă considerau această manevră ca o tendinţă de a diviza regiunea
secuiască şi o continuare a „jafului economic” practicat de centrul
din Braşov. De exemplu, în comuna Zăbala spiritele s-au încins cu
ocazia adunărilor cu populaţia localităţii. „ În timpul discuţiilor au
fost auzite anumite expresii din partea participanţilor. Unii locuitori
de naţionalitate română în repetate rânduri au afirmat că: nu ne
lăsaţi, trăim în România şi aceştia îşi bat joc de noi... Din partea unor
locuitori de naţionalitate maghiară, în special femei, s-au auzit în mai
multe rânduri afirmaţii ca: îşi bat joc de maghiari, acest pământ este
maghiar, nu mergem de aici”. 43
În urma acestor evenimente a devenit destul de clar că o
mare parte a populaţiei din cele două raioane nu dorea să aparţină
41
Idem.
42
Ibidem, f.18–21.
43
Ibidem, dos. 5. f.1.
306
de judeţul Braşov. Pe baza propunerilor populaţiei, a intelectualilor

din zonă şi prin implicarea elitei politice maghiare, a început să se
contureze planul unui nou judeţ în jurul nucleului raioanelor Sfântu
Gheorghe şi Târgu Secuiesc. Aceste cereri au fost transmise
conducerii de partid care, la urma urmei, a decis înfiinţarea judeţului
Covasna. Astfel, în data de 10 februarie, într-un raport al CC a apărut
ştirea că viitorul judeţ Covasna, cu reşedinţă în oraşul Sfântu
Gheorghe, urmează să cuprindă localităţile din raioanele Sfântu
Gheorghe şi Târgu Secuiesc, precum şi unele comune din raionul
Ciuc. 44 Explicaţia oficială era următoarea: „Înfiinţarea acestui judeţ
vine în întâmpinarea dorinţei exprimate în numeroase scrisori,
precum şi în adunările ţinute în perioada dezbaterii propunerilor
comisiei centrale, de marea majoritate a oamenilor muncii români,
maghiari şi de alte naţionalităţi care trăiesc şi muncesc în această
parte a ţării. S-au avut de asemenea în vedere legăturile tradiţionale
care s-au statornicit în decursul anilor între cetăţenii din aceste
localităţi care şi înainte au fost un judeţ. În cadrul politicii generale a
partidului şi statului nostru de dezvoltare multilaterală economică şi
social-culturală a tuturor judeţelor se vor deschide noi perspective şi
localităţilor din această parte a ţării. Înfiinţarea judeţului Covasna
are o importantă semnificaţie politică, constituind aplicarea
consecventă a principiilor democraţiei noastre socialiste”. 45
Primele veşti primite în legătură cu înfiinţarea unui nou judeţ
cu numele de Covasna au fost întâmpinate cu un entuziasm de
nedescris în cele două raioane discutate. La 11 februarie organele de
partid din oraşul Sfântu Gheorghe raportau următoarele: „Printre cei
17 tovarăşi care au luat cuvântul la adunarea ce a avut loc la Sfântu
44
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.132–134. Din documentele
privind reorganizarea Securităţii în judeţele nou înfiinţate, ştim precis că la 29 ianuarie
judeţul Covasna încă nu figura în noul proiect de structură a Securităţii. Înfiinţarea
acestui judeţ a devenit certă numai la data de 13 februarie, chiar şi pentru organele
Securităţii. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în
continuare ACNSAS), Fond Documentar, dos. 88/1968, vol. 1. f.39–124.
45
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.132–134.
307
Gheorghe, Zoltán Hegyi, directorul Uzinelor textile Oltul, Constantin

Stanca, secretar al comitetului raional de partid, Zoltán Székely,
directorul muzeului din acest oraş, au relevat justa rezolvare a
problemelor deosebit de importante care îi frământă pe locuitorii din
raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc, angajându-se să
muncească cu sârguinţă pentru înflorirea viitorului judeţ, să militeze
pentru întărirea continuă a frăţiei dintre români şi maghiari”. 46
Acceptarea finală a acestei variante a avut loc în 14 februarie 1968,
în şedinţa plenară a PCR, la care au participat şi secretarii consiliilor
judeţene provizorii. Tot în cadrul acestei şedinţe a fost hotărâtă
crearea judeţelor Sălaj şi Mehedinţi şi separarea regiunii Brăila şi
Galaţi în două judeţe. 47
2. Odorhei sau Miercurea Ciuc? Cazul Harghita
Un alt punct al plenarei din 14 februarie 1968 trata o

problemă inedită până în acel moment. La vestea că centrul judeţului
Harghita va fi mutat la Odorhei, în oraşul Miercurea Ciuc au izbucnit
manifestări de stradă la care au participat câteva mii de oameni. În
varianta „judeţului secuiesc mare”, oraşul Miercurea Ciuc era
desemnat ca reşedinţă de judeţ. Singurul atu al Ciucului era
poziţionarea centrală. Aşa cum am amintit mai sus, atât Odorheiul
cât şi Sfântu Gheorghe erau oraşe mult mai bine dezvoltate.
Rivalitatea dintre Miercurea Ciuc şi Odorheiu Secuiesc era bine-
cunoscută pentru toţi locuitorii acestei regiuni. La vestea pregătirii
reformei administrative, cei din Odorhei, care avusese statutul de
„anyaváros” (oraş-mamă) si „anyaszék” (scaun-mamă), cu eventual
sprijin din partea lui Fazekas, originar din fostul judeţ Odorhei, au
început demersurile pentru a obţine titlul de reşedinţă de judeţ. 48
46
Idem.
47
48
În Evul Mediu, Scaunul Odorhei a îndeplinit rolul de „scaunul-mamă”, o funcţie care
însemna că oraşul era un fel de centru al scaunelor secuieşti (centru administrativ în
care se întruneau armatele secuieşti).
308
Încercările celor din Odorhei de a obţine titlul de reşedinţă de judeţ se

pot atesta şi documentar. În 12 decembrie 1967, mai mulţi
intelectuali din oraş i-au trimis lui Fazekas o scrisoare de cinci pagini,
pentru a-i cere sprijinul. Pentru a justifica cererea, autorii scrisorii au
prezentat mai multe avantaje ale oraşului Odorhei. Tradiţia istorică a
oraşului, poziţionarea centrală şi dezvoltarea economică erau
punctele forte ale cererii. „Pe parcursul istoriei Odorheiul era scaunul
şi oraşul-mamă în Secuime. Aici a avut reşedinţa şeful administraţiei
din secuime, căpitanul secuilor, aici se rezolvau toate problemele
juridice ale secuilor, aici se ţineau ştampila şi arhiva, în acest oraş s-
au ţinut lustrele armatei şi tot în acest oraş au avut loc adunările
legislative. Din punct de vedere geografic, Odorhei este poarta între
zona de munţi şi de câmpie” – subliniau semnatarii. 49 După părerea
lor, chiar şi condiţiile meteorologice predestinează acest oraş spre a fi
centru de judeţ. 50 Dezvoltarea infrastructurii oraşului ar fi fost un alt
punct forte în lupta pentru titlul de reşedinţă: „La Odorhei există
toate clădirile necesare pentru a începe noua eră administrativă în
condiţii bune. Cantitatea şi calitatea instituţiilor culturale din oraş
este bine-cunoscută. Acest oraş a fost pe tot parcursul istoriei centrul
cultural al secuilor”. 51 La sfârşitul scrisorii, citând un membru GAC
din Mărtiniş, a fost menţionată şi incapacitatea rivalei, Miercurea
Ciuc, de a îndeplini această sarcină: „Niciodată nu s-a întâmplat aşa,
tovarăşi, ca vaca să fie legată de viţel, ci invers, viţelul trebuie legat
de vacă”. 52 Încercările şi argumentările celor din Odorhei pot fi
atestate şi din documentele, rapoartele oficiale ale partidului din
Regiunea Mureş Autonomă Maghiară: „În timpul dezbaterii publice
numeroşi cetăţeni din localităţile judeţului Harghita au propus ca
reşedinţa acestuia să fie la Odorhei şi nu la Miercurea Ciuc. Ei au
49
AIP, Fond 917, Cutia 10, dos. 3, f . 24.
50
Ibidem, f.25.
51
Idem.
52
Idem.
309
argumentat că Odorheiul este un oraş mai dezvoltat şi oferă condiţii

mai bune pentru a fi reşedinţă de judeţ”. 53
În data de 11 februarie 1968 varianta oficială, modificată a
schemei judeţului Harghita menţinea Odorheiul ca şi reşedinţă de
judeţ. Organele locale au organizat o adunare la Odorhei, cu
participarea unei delegaţii din Miercurea Ciuc. Raportul oficial a
descris o atmosferă de bucurie şi a menţionat chiar şi acordul celor
din Ciuc şi din alte oraşe din zonă. Adevărul era însă altul, cel puţin
din punctul de vedere al celor din zona Ciucului. Delegaţia din Ciuc
se simţea jignită din cauza deciziei partidului şi mai ales de faptul că
erau nevoiţi să participe la adunarea din Odorhei şi să asiste la
bucuria rivalilor. „Noi, cei din Ciuc, nu am vrut să mergem la
Odorhei. Totuşi din diferite uzine organizatorii au reuşit să adună
oameni care au fost urcaţi în autobuze şi maşini. Repet, erau adunaţi
aproape cu forţa, fiindcă nimeni nu voia să meargă la Odorhei.
Tensiunea era uriaşă”– povesteşte Imre Pataki, un fost activist din
Miercurea Ciuc. 54 Spiritele nu s-au liniştit nici în oraşul Miercurea
Ciuc, după adunarea de la Odorhei. A doua zi a început o
manifestaţie de amploare în oraş. Oamenii, sosiţi din diferite puncte
ale oraşului şi din satele din împrejurime, s-au organizat, şi-au
manifestat nemulţumirile faţă de decizia privind mutarea centrului
de judeţ şi au cerut vehement schimbarea planului. 55 Organele de
partid şi-au dat repede seama că, în ciuda „acordului obligatoriu” al
celor din Ciuc în privinţa viitorului reşedinţei de judeţ, situaţia este
mult mai complicată. În ceea ce priveşte schimbarea reşedinţei
judeţului Harghita la Odorhei, comitetul regional de partid Mureş
informează că: „În raionul Miercurea Ciuc există o stare de spirit
nesatisfăcătoare. La unele întreprinderi ca I.F. Ciuc, fabrica de
53
54
István Sarány, Katalin Szabó, Megyecsinálók [Hoţii de judeţe], Csíkszereda, Státus
Könyvkiadó, 2001, p.27.
55
József Gagyi, Az új elit a Székelyföldön. Hargita megyei változások 1968 után [Noua
elită din Ţinutul Secuiesc. Transformările de după 1968 din judeţul Harghita], în
Társadalmi Szemle, 1997, nr. 4. p.61.
310
confecţii, autobaza I.R.T.A., întreprinderea de mecanizare şi

transporturi forestiere, precum şi la întreprinderea minieră din Bălan,
diferiţi salariaţi îşi manifestă nemulţumirea. La întreprinderea de
mecanizare şi transporturi forestiere s-a apreciat că acest lucru s-a
făcut după placul unor conducători locali şi solicită ca o comisie să
fie trimisă la faţa locului pentru a corecta împrejurările în care
reşedinţa judeţului Harghita a fost mutată de la Miercurea Ciuc la
Odorhei. Andrei Jakab din cooperativa Jigodin a declarat că reşedinţa
judeţului a fost schimbată deoarece conducătorii raionului nu sunt
originari din Ciuc şi n-au luptat pentru interesele populaţiei locale.
Unii cetăţeni arată că era necesar ca în legătură cu această măsură
să fi fost consultat un număr mai mare de locuitori ai raionului Ciuc,
deoarece la şedinţa care a avut loc au participat numai activişti de
partid şi de stat şi directori de întreprinderi. Există şi părerea unor
cetăţeni ca raionul Ciuc să aparţină de judeţul Covasna, în cazul
când nu se revine la vechea reşedinţă propusă pentru judeţul
Harghita”. 56 Manifestaţia a continuat şi în ziua de 13 ianuarie, când
a sosit în localitate o delegaţie de partid sub conducerea lui Mihály
Gere şi Vasile Patilineţ, care a purtat discuţii cu reprezentanţii
manifestanţilor 57 Între timp au sosit în oraş şi trupe ale armatei, care
însă nu au intervenit. După lungi tratative, delegaţia din Bucureşti şi
reprezentanţii manifestanţilor s-au înţeles, având promisiunea lui
Ceauşescu că va primi în ziua următoare o delegaţie din Miercurea
Ciuc.
Întâlnirea dintre liderul PCR, Nicolae Ceauşescu, şi delegaţia
din Miercurea Ciuc a avut loc în 14 februarie 1968. Trebuie
menţionat însă faptul că în acest timp plenara partidului era deja în
plină desfăşurare, iar Ceauşescu părăsise şedinţa ca să se întâlnească
cu delegaţii din Miercurea Ciuc. Înainte de a se întâlni cu delegaţia
venită din Secuime, Ceauşescu a repetat în faţa plenarei că, după
părerea lui, Odorheiul ar fi centrul de judeţ ideal, dar este dispus să
56
57
Idem, precum şi CC al PCR. Cancelarie, dos. 21/1968, f.7.
311
asculte şi propunerile delegaţilor. „Aici însă s-au ivit discuţii cu

tovarăşii din Ciuc, care doresc ca reşedinţa judeţului să rămână la
Ciuc. Aseară s-au şi strâns vreo 2 000–2 500 de oameni care au cerut
acest lucru. Au fost tovarăşii Patilineţ şi Gere şi au discutat cu
oamenii. A venit un grup de cetăţeni aici şi o să discutăm acum cu ei.
Ei insistă ca să rămână la Ciuc, cu argumentul că vor şi ei o dată să
fie centru, să nu mai fie trecuţi de colo până colo. Justificat nu este,
tovarăşi. Să vă uitaţi pe hartă. Dacă tot judeţul rămânea în forma
veche era justificat să rămână reşedinţa la Miercurea Ciuc. În forma
aceasta nouă însă nu mai este justificat. Noi ne gândim ca asupra
acestui lucru să se dea împuternicire Comitetului Executiv să
definitiveze până mâine; să discutăm cu tovarăşii din Ciuc, cu
cetăţenii. Soluţia cea mai logică ar fi să rămână judeţul Harghita, cu
capitala la Odorhei, sau dacă acest lucru le vine greu, să treacă la
Covasna. Asta ar fi soluţia. Altă soluţie, vom vedea ce spun şi ei”. 58
Delegaţia din Miercurea Ciuc era compusă din intelectuali locali cu
un mare prestigiu în oraş, ca: István Orbán, secretarul Comitetului
Executiv al Sfatului Popular din raionul Miercurea Ciuc, Ovidiu
Muntean, directorul Intreprinderii Forestiere din Miercurea Ciuc,
Imre Pataki, economist, Pál János, directorul muzeului. Delegaţia
partidului era compusă din: Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Maurer,
János Fazekas şi Vasile Patilineţ.
Discuţia a fost deschisă de către Ceauşescu, care a explicat
motivele deciziei partidului de a muta centrul de judeţ la Odorhei.
Liderul de partid a explicat această decizie astfel: prin înfiinţarea
noului judeţ, Covasna, oraşul Miercurea Ciuc a pierdut poziţia
centrală în noul judeţ, iar Odorheiul, la acel moment, reprezenta o
mai mare forţă economică şi avea şi un avantaj din punct de vedere
demografic şi infrastructural. Ca recompensă, a promis oraşului
Miercurea Ciuc noi investiţii economice în viitor şi că mai multe
instituţii judeţene vor fi plasate în oraş. După discurs, Ceauşescu a
58
312
întrerupt întâlnirea, lăsând pe delegaţi cu o hartă, să se

răzgândească. 59 Discuţiile au fost reluate după o scurtă pauză. De
această dată, membrii delegaţiei din Ciuc au avut posibilitatea să
prezinte punctul lor de vedere. Liderul local PCR, István Orbán, a
argumentat diplomatic, dar totuşi hotărât, în favoarea oraşului
Miercurea Ciuc, amintind conducerii de partid că acest oraş a fost
desemnat într-o primă fază centru de judeţ şi schimbarea acestui
statut nu este indicată de niciun factor, deoarece oraşul poate oferi
toate condiţiile necesare. 60 Ovidiu Muntean, director al Întreprinderii
Forestiere, a încercat să convingă conducerea de partid prin
prezentarea atuurilor economice şi infrastructurale ale oraşului. 61
Economistul Ernő Pataki considera nedrept faţă de oraş şi de judeţ
zvonul potrivit căruia în Braşov, în mai multe uzine, muncitorii secui
au fost forţaţi să se manifeste în favoarea Braşovului. La obiecţiile lui
Ceauşescu, ce afirma că odată cu apariţia noului judeţ Covasna,
Miercurea Ciuc a pierdut poziţia centrală, Pataki ar fi fost dispus ca
oraşele Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe să fie alipite Braşovului,
iar zonele rurale să fie trecute la Harghita. 62 Directorul muzeului,
János Pál, a prezentat trecutul, tradiţiile istorice şi culturale ale
oraşului, subliniind luptele pentru independenţă şi drepturi sociale
ale secuimii. 63 Reprezentanţii Comitetului Central au ascultat
diplomatic toate cerinţele şi argumentele pline de vigoare ale
delegaţilor. Discuţiile s-au terminat cu un rezultat promiţător pentru
delegaţia din Miercurea Ciuc. Ceauşescu a promis delegaţiei că
situaţia din zonă va fi reanalizată de către Comitetul Executiv.
Conducerea de partid a permis ca decizia finală să fie luată de către
oraşele din judeţ. Astfel, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc,
Gheorgheni, Bălan şi Cristuru Secuiesc trebuia să decidă care dintre
ele să împlinească mult doritul titlu de reşedinţă. Legăturile mai
59
Ibidem, dos. 220/1968, f.2–4.
60
Ibidem, f.4–6.
61
Ibidem, f.6–9.
62
Ibidem, f.10.
63
Ibidem, f.12–13.
313
strânse şi apropierea dintre Bălan, Gheorgheni şi Miercurea Ciuc au

dat câştig de cauză ultimului. Decizia finală în favoarea oraşului
Miercurea Ciuc a fost luată cel mai probabil la plenara din aceeaşi zi,
în 14 februarie. În ziua următoare, la întrunirea Marii Adunări
Naţionale, Miercurea Ciuc apărea ca centru al judeţului Harghita.
O altă problemă ridicată în această regiune a fost problema
Lacului Roşu, încadrat într-o primă variantă în judeţul Neamţ.
Organele de partid din Regiunea Mureş Autonomă Maghiară au
raportat că: „Majoritatea deputaţilor participanţi la sesiunea sfatului
Popular Gheorgheni, ţinută în ziua de 26 ianuarie a.c., au ridicat
problema că alegătorii din circumscripţiile electorale sunt
nemulţumiţi de includerea staţiunii balneoclimaterice Lacul Roşu în
judeţul Neamţ. Ei au arătat că această staţiune a aparţinut de
Gheorgheni încă de la formarea sa ca aşezare umană şi că pe
teritoriul ei sunt însemnate suprafeţe de păşuni şi fâneţe naturale ce
aparţin cooperativelor agricole din raionul Gheorgheni. De asemenea
, întreg personalul de deservire a staţiunii balneare locuieşte la
Gheorgheni. Biroul Comitetului regional de partid Mureş consideră
întemeiate argumentele mai sus menţionate şi este de acord cu
propunerile făcute”. 64
3. Observaţii
Analizând documentele şi mărturiile privind această

perioadă a reformei administrative şi, în general, sfârşitul anilor ’60,
putem afirma că societatea românească s-a pus în mişcare, mai ales
comparativ cu modul de funcţionare a regimului comunist din anii
’50, şi că s-au descătuşat energii uriaşe. În unele regiuni, zone sau
localităţi vestea reformei şi posibilităţile oferite de conducere în
procesul de pregătire a agitat puternic întreaga comunitate. Toate
aceste fenomene se pot încadra în relativa liberalizare continuată şi
64
314
de Nicolae Ceauşescu pentru întărirea bazei de putere a noii

conduceri. De exemplu, foarte curând de la numirea sa în fruntea
partidului, Nicolae Ceauşescu a convocat întâlniri cu reprezentanţii
uniunilor de creaţie, în care a accentuat o serie de elemente care să le
întărească oamenilor de cultură şi artă convingerea că suflul înnoitor
care se instalase în ultima parte a regimului Gheorghiu-Dej va
continua şi sub noua conducere. 65
În linii mari hotarele judeţelor erau stabilite, inclusiv modul
şi principiile de funcţionare centralizate; cadrele, noii lideri erau deja
desemnaţi dintre oamenii cei mai loiali partidului, dar totuşi, aşa cum
am şi amintit mai sus, nu puţine erau cazurile în care şi comunităţile
locale au avut un cuvânt de spus, obţinând chiar modificări
semnificative faţă de planurile iniţiale. Mai multe oraşe au obţinut
titlul de municipiu, sate şi comune au obţinut posibilitatea de a trece
de la un judeţ la altul şi, nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi
cazul celor patru judeţe nou înfiinţate la presiunea oamenilor şi a
elitei locale. La Miercurea Ciuc a avut loc chiar şi o demonstraţie de
stradă, la care au participat mii de oameni care, le urma urmei, au
obţinut ceea ce au dorit. Participând activ la luarea mai multor
decizii regionale, elitele locale şi populaţia au trăit cu impresia că
pentru un timp s-a creat o oază de libertate a exprimării. Trebuie
menţionat şi faptul că sistemul de propagandă a funcţionat aproape
perfect. Toate deciziile luate de partid, inclusiv compromisurile
survenite între timp erau amplu prezentate, explicate şi popularizate
cu ajutorul căilor de propagandă, fie ele verbale sau vizuale. Mii de
pancarte, hărţi şi sute de activişti au fost puşi în slujba pregătirii şi a
desfăşurării reformei administrative. Niciunul dintre aceste gesturi
nu a schimbat însă esenţa regimului. Partidul, în frunte cu Nicolae
Ceauşescu, deţinea toate pârghiile puterii, tot controlul asupra
societăţii. Se pregătea deja terenul pentru creşterea ritmului de
industrializare, securitatea exista şi, cu o aparatură tehnică mai
65
Ana-Maria Cătănuş, Scriitorii români şi limitele liberalizării, 1965–1971, în Arhivele
Totalitarismului, 2005, nr.1–2. p.155.
315
performantă, ţinea sub control toate pulsurile societăţii. Organizarea

şi desfăşurarea reformei administrative, compromisurile făcute,
gesturile conducerii de partid au fost un bun prilej pentru
mobilizarea maselor şi a elitelor pentru a crea o atmosferă liniştită de
pace şi siguranţă, pe care se putea sprijini conducerea PCR pe tot
parcursul anilor ’60, mai ales cu ocazia Primăverii de la Praga şi a
continuării politicii de independenţă. Ceauşescu a reuşit să
exploateze foarte bine toate aceste posibilităţi de mobilizare. În
legătura cu noua elită politică instalată, acest fapt a început, conform
rapoartelor, odată cu actul de instaurare: „Cu prilejul adunărilor de
activ s-a dat citire materialului trimis de la CC al PCR cu privire la
activitatea internaţională a PCR şi poziţia sa faţă de întâlnirea
consultativă a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la
Budapesta”. 66
În final, putem afirma că toate pregătirile şi discuţiile de
pregătire a reformei administrative au abordat problema naţională
din perspectiva concepţiei din anii ’50, adică problema naţională este
rezolvată neconstituind o problemă specială. Astfel, pe plan naţional,
în procesul de pregătire a reformei administrative, problema
naţională nu mai era tratată ca o chestiune primordială şi s-a epuizat
prin promisiunea partidului că viitoarele organe judeţene vor
garanta funcţionarea reţelei de şcoli şi a altor instituţii pentru
naţionalităţile conlocuitoare. Totuşi, chestiunea naţională a stârnit
unele discuţii pe parcursul pregătirii reformei, chiar dacă îmbrăca
forma unei probleme pur administrative şi practic restrânse la
teritoriul Secuimii. Problema Secuimii apărea astfel sub două
aspecte, unul administrativ şi unul economic. Esenţa chestiunii
administrative era garantarea unităţii administrative pentru această
regiune. Aspectul economic se referea la situaţia de înapoiere a
acestei regiuni din punct de vedere economic, la lipsurile care ar fi
putut cauza izolarea regiunii şi, prin crearea unui „ghetou”,
66
ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.
316
îngreunarea integrării Secuimii. Conducerea de partid a recunoscut

existenţa acestui fenomen, neconsiderându-l totuşi unul special.
Pentru rezolvarea acestei probleme, partidul a promis investiţii
grandioase pentru dezvoltarea economiei regiunii. Dar dacă ne uităm
la o planificare a posibilelor investiţii, problema nu era chiar atât de
simplă, fiindcă sumele acordate nu reflectau în totalitate
promisiunile. 67 Problema Secuimii nu era singura problemă
regională, dar era un punct important al fiecărei discuţii. Chiar dacă
nu avea o încărcătură naţională, problema Clujului, a Galaţiului, a
Brăilei sau a regiunii din nordul Moldovei era la fel de discutată.
Ţinutul Secuiesc era însă tratat ca un element decisiv al politicii
partidului faţă de minoritatea maghiară.
Analizând discuţiile de pregătire, putem afirma că pentru
scurt timp a apărut posibilitatea ca după 1960 populaţia din
regiunea secuiască să-şi recapete unitatea administrativă. Ideea
„judeţului mare secuiesc”, propusă de Fazekas şi sprijinită până la un
moment dat şi de Ceauşescu, a stârnit discuţii aprige în sânul
conducerii de partid. Pe ultima sută de metri a fost luată însă o
decizie de compromis, ca raioanele discutate să nu ajungă nici la
Harghita, nici la Braşov, ci, cu mici completări, să formeze o unitate
administrativă de sine stătătoare, judeţul Covasna. Aceste raioane,
cu o populaţie majoritară maghiară, nu au primit posibilitatea de a
face parte dintr-un mare judeţ secuiesc, însă au primit şansa de a
forma un judeţ separat de Braşov. Este caracteristic totodată faptul
că, pe parcursul discuţiilor de pregătire, practic, cu excepţia
activităţii lui János Fazekas, la nivel înalt n-a existat un adevărat
lobby maghiar în privinţa problemei naţionale. În cadrul discuţiilor la
nivel înalt, problema Secuimii a fost ridicată de către Alexandru
Drăghici şi János Fazekas. Cele mai intense solicitări din partea
67
Datele prezentate au fost realizate pe baza proiectelor de investiţii propuse pentru
diferitele judeţe în perioada pregătirii reformei administrative. Toate aceste date sunt
numai orientative. Pentru analiza cât mai complexă a acestui fenomen sunt necesare
datele exacte ale investiţiilor de mai târziu. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos.
191/1967, f.145–205.
317
populaţiei maghiare din regiune au venit de jos şi au fost transmise

de elita locală. Trebuie menţionat neapărat rolul jucat de János
Fazekas, în momentul respectiv cel mai influent politician maghiar
din conducerea de partid (membru al Consiliului de Miniştri).
Originar din zona Odorheiului şi absolvent al Liceului Pedagogic din
Cristuru Secuiesc, Fazekas avea puternice legături cu această zonă.
Socializat într-un mediu intelectual maghiar în anii de liceu, având
apoi o carieră în UTC, Fazekas nu a negat niciodată sau nu a neglijat
apartenenţa sa la etnia maghiară şi, spre deosebire de alţi lideri de
origine maghiară (Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Mihály Gere), a
ţinut legături foarte strânse atât cu zona natală, cât şi cu întreaga
intelectualitate maghiară din România. 68 Bazându-se pe aceste
legături, el a îndeplinit de fapt rolul de „curea de transmisie” între
elitele locale maghiare şi conducerea de partid. Bineînţeles, în acest
proces a fost ajutat de câţiva activişti maghiari cu o anumită
influenţă în structura superioară a conducerii de partid: Mihály Gere,
Károly Király, Sándor Koppándi. Rolul lor de a media între Comitetul
Central şi societatea locală din Secuime, mai ales la sfârşitul lui
ianuarie şi începutul lunii februarie, a fost deosebit de important.
Aceşti activişti de frunte au străbătut în acele „zile fierbinţi” toată
Secuimea, au participat la adunări, şedinţe, au discutat cu oameni,
cu intelectuali şi au ţinut în permanenţă legătura cu Bucureştiul.
Nu trebuie însă neglijată nici activitatea elitelor locale,
inclusiv a celor maghiare. Elitele locale, cercurile prieteneşti de
scriitori, profesori, oameni de teatru, s-au pus în mişcare. Cercurile
intelectuale şi reţeaua cadrelor locale au devenit brusc grupări de
lobby pentru interesele locale, care au intuit repede noile posibilităţi
ce vor urma modificărilor administrative. Aceste grupări au depus
eforturi uriaşe pentru a duce la bun sfârşit planurile propuse. Iată, de
68
În fondul personal al lui Fazekas, aflat la Arhiva Institutului de Istorie Politică de la
Budapesta, sute de schimburi de scrisori, note, scrieri personale atestă legăturile
strânse dintre Fazekas şi mulţi intelectuali maghiari (şi nu numai) din România şi
Ungaria. Tot din aceste documente reiese şi faptul că, cu ocazia călătoriilor sale oficiale
şi neoficiale în aceste regiuni, Fazekas s-a întâlnit de fiecare dată cu mai mulţi oameni.
318
exemplu, cum îşi aduce aminte Ernő Albert despre activitatea depusă
de el la Sfântu Gheorghe, pentru mobilizarea oamenilor împotriva
proiectului Braşov: „Noi doi, cu Csongvai, am părăsit repede localul,
ne-am suit într-o maşină şi ne-am oprit la mai multe locuinţe, mai
ales unde ştiam că locuiau mai multe persoane. În primul rând ne-
am gândit la profesori. Sarcinile le-am împărţit între noi, eu la o
familie, el la alta. I-am rugat pe oameni să participe la şedinţă şi să
cheme cât mai mulţi cunoscuţi. Noi am rămas până în ultimul
moment în oraş, am avut două ore şi jumătate la dispoziţie. Noi ne-
am făcut treaba şi poate că şi alţii, pentru că seara sala a fost
arhiplină”. 69 Trebuie menţionat şi faptul că în faza pregătirilor au
existat diferenţe de păreri în mai multe domenii, chiar şi în sânul
conducerii de partid, chiar dacă, treptat, Ceauşescu a reuşit să
domine acest for. El era liderul necontestat al discuţiilor, moderând şi
dirijând cursul evenimentelor. El trăgea concluziile şi dădea tonul
final, rezumând esenţa discuţiilor. Conflictul existent între Drăghici şi
Ceauşescu şi-a pus amprenta şi pe discuţiile privind reforma
administrativă, primul fiind practic singurul opozant serios.
Considerăm că izolarea şi decăderea treptată a lui Drăghici a
continuat şi pe parcursul acestor şedinţe de lucru. Se poate pune
întrebarea cât de unită era Secuimea, respectiv elita din regiune în
privinţa viitorului regiunii. După cum s-a văzut, tradiţia şi interesele
naţionale ale maghiarilor din zonă erau idei în jurul cărora s-a
mobilizat majoritatea elitei locale, mai ales intelectualii, pentru acest
scop realizând chiar şi un front comun. Din cauza intereselor locale,
a luptei pentru poziţiile politico-administrative, a rivalităţii
tradiţionale şi, nu în ultimul rând, din cauza problemei profitului
economic al diferitelor microregiuni, unitatea din Secuime avea de
suferit. Rivalitatea dintre Sfântu Gheorghe şi celelalte oraşe şi mai
ales rivalitatea istorică dintre Miercurea Ciuc şi Odorheiu Secuiesc nu
69
András B. Kovács, Szétszabdalt Székelyföld [Secuimea destrămată], Târgu Mureş,
Mentor, 2006, p.143.
319
a permis ca întreaga elită politico-administrativă să creeze un front

comun pe plan local.
Chiar dacă nu poate fi considerat o problemă-cheie în
politica naţională a partidului, trebuie remarcat faptul că maghiarii
din Secuime au obţinut compromisuri din partea conducerii de
partid. Nu se înfiinţează o unitate administrativă specială în Secuime
ca în 1952, anul când a fost înfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară,
dar nici nu se repetă momentul 1960, când raioanele Târgu Secuiesc
şi Sfântu Gheorghe au fost alipite Braşovului. Rezistenţa populaţiei
din Miercurea Ciuc a fost un fapt unic şi pe plan naţional. Pentru
acea perioadă nu se cunosc mişcări asemănătoare din nicio altă
localitate. Demonstraţiile şi demersurile delegaţiei ciucane au adus
rezultatul atât de dorit de către toţi locuitorii oraşului. Miercurea
Ciuc a devenit reşedinţa judeţului Harghita. Miercurea Ciuc a fost
singura reşedinţă proaspăt înfiinţată din ţară unde elita locală,
sprijinită masiv de populaţie, a reuşit să se amestece într-o măsură
atât de profundă în negocierile puterii centrale. În urma
manifestaţiilor de stradă şi, nu în ultimul rând, în urma discuţiilor cu
delegaţia ciucană, Ceauşescu şi-a modificat planul original. Care
puteau să fie cauzele reale, în condiţiile în care armata era deja
pregătită să intervină? După preluarea puterii de către Ceauşescu a
urmat o perioadă de relativă destindere. Conducerea de partid a
condamnat abaterile Securităţii şi mai mulţi condamnaţi politici au
fost graţiaţi. Ceauşescu a continuat însă linia naţională a
predecesorului său. Treptat, toţi potenţialii contracandidaţi la
conducerea de partid din vechea garnitură sunt înlăturaţi din
poziţiile mai importante. În această atmosferă, liderul partidului
pregătea o manevră foarte importantă din punct de vedere tactic şi
ideologic: reforma administrativă şi intensificarea procesului de
industrializare. Scopul politic al acestor manevre şi concepţii era
formarea unei noi elite, loiale faţă de noua conducere de partid, iar
scopul economic era crearea condiţiilor locale pentru noua politică
de industrializare descentralizată şi forţată. În pofida faptului că
320
problema naţională era socotită de mult ca fiind rezolvată,

conducerea de partid trebuia să ia în considerare faptul că unele
decizii contestate de maghiarii din Secuime ar putea crea condiţii
total nefavorabile pentru realizarea noilor scopuri politice şi
economice şi ar compromite şi mai mult imaginea internaţională a
ţării. 70 Probabil că în noua constelaţie politică şi economică
Ceauşescu a avut nevoie de o elită locală loială şi în această regiune a
ţării. Crearea mai multor judeţe în Secuime, aşa cum afirmă
renumitul istoric, Dennis Deletant, a împiedicat eventualele tendinţe
autonomiste maghiare: „Noua formă de organizare pe judeţe,
adoptată de Marea Adunarea Naţională în februarie 1968, lăsa
vorbitorii de limbă maghiară să fie majoritari în mai multe judeţe
decât înainte, pe vremea regiunilor, dar fără posibilitatea de a crea
un singur bloc, monolit, clar delimitat de maghiari, care ar fi putut
formula o pretenţie mai convingătoare de autonomie”. 71
Chiar dacă mai existau multe probleme de rezolvat, putem
afirma că o mare parte a elitelor locale şi a populaţiei părea
mulţumită în urma reformei administrative de la care societatea
românească aştepta noi perspective de dezvoltare economică.
Regiunile rămase în urmă (zone din Moldova, Secuimea) au văzut în
reformă garanţia prosperităţii viitoare, oamenii şi-au pus speranţe în
uşurarea vieţii de toate zilele, ridicarea nivelului de trai şi
simplificarea birocraţiei existente. Majoritatea elitei locale a ajuns în
poziţii noi şi, chiar dacă făcea parte din sistemul piramidal bine
controlat, era recunoscătoare conducerii. În pofida faptului că făcea
parte dintr-un sistem centralizat, elita locală, mai ales conducerea
restrânsă a unui judeţ, avea câteva domenii în care putea să exercite
o influenţă directă asupra judeţului respectiv, şi anume „aprobarea şi
realizarea bugetului şi a planului economic local, îndrumarea,
conducerea şi controlul secţiunilor sale de specialitate, a
70
Pe parcursul discuţiilor acest argument a fost des amintit.
71
Civică, 1997, p.129.
321
întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiile subordonate

lor”. 72 Mai ales în zona secuiască, o parte semnificativă a
maghiarilor, inclusiv elita, erau mulţumiţi de rezultatele obţinute în
cadrul reformei administrative. Realizarea celor două judeţe
secuieşti, Harghita şi Covasna, a oferit noi posturi pentru mulţi
activişti de origine maghiară şi noi perspective pentru intelectuali de
a crea condiţii mai bune păstrării tradiţiilor specifice naţionale în
cadrul noilor instituţii judeţene. La Miercurea Ciuc entuziasmul era
de nedescris. Muncitorii din mai multe uzine au acceptat din proprie
iniţiativă să lucreze şi sâmbăta şi duminica pentru a recupera zilele
de lucru pierdute în timpul manifestaţiilor. Acestui sentiment de
entuziasm i se mai adăuga şi satisfacţia elitei locale, generată de
posibilitatea de a se întâlni personal cu Nicolae Ceauşescu şi de a fi
ascultată de acesta. Toate aceste aspecte, inclusiv promisiunile
conducerii de partid referitoare la viitorul economic al acestei zone,
au făcut ca o mare parte a maghiarilor din această zonă să privească
cu optimism spre viitor.
72
322
József GAGYI
Începuturile modernizării într-o

regiune înapoiată din România.
Putere, profesionalism, trans-
formare
Procese naţionale
În contextul est-european şi potrivit propagandei oficiale,

cumpăna dintre anii ’50–’60 este perioada de accelerare în ceea ce
priveşte creşterea economică din România. Conform celor afirmate
de la tribunele forurilor politice superioare şi potrivit congreselor de
partid, în perioada 1956–1960 creşterea medie a producţiei
industriale era de 10,8%, iar între 1961–1965, de 14,4%. 1 Această
ultimă valoare este cea mai crescută din istoria României de după cel
de-al Doilea Război Mondial.
În Uniunea Sovietică, perioada luată în discuţie este
dominată de persoana lui Hruşciov, precum şi de conceptul potrivit
1
Datele provin din rapoartele secretarilor generali de partid prezentate în cadrul
congreselor, vezi: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Az RMP KB Jelentése a Párt tevékenységéről
a II. és III. Pártkongresszus közötti időszakban, az 1960–1965. évi népgazdaságfejlesztési
tervről és a 15 éves távlati gazdasági tervvázlatról [Raport al CC al PMR cu privire la
planul economic naţional pe perioada 1960–1965 şi programul economic în
perspectivă, pe 15 ani în perioada dintre cel de-al II-lea şi al III-lea Congres al
Partidului], Bukarest, Politikai Könyvkiadó, 1960, p.14–110; Nicolae Ceauşescu, Raport
al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la activitatea partidului în
perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al PCR, Bucureşti, Edit.
Politică, 1965, p.21–193.
323
căruia – dovedind superioritatea regimului politico–economico–

social sovietic – în anumite domenii, economiile statelor socialiste
vor ajunge din urmă şi chiar vor depăşi nivelul economic din diverse
ţări capitaliste. Fără doar şi poate, inaugurarea „erei spaţiale” stă sub
semnul succeselor sovietice. Până la începutul epocii lui Brejnev,
principiul „dognati i peregnati” („a-i ajunge din urmă şi a-i depăşi”)
constituie elementul fundamental al propagandei succesului din
Europa de Est.
În 1960 Hruşciov a luat parte la cel de-al III-lea Congres al
Partidului Muncitoresc Român, iar în discursul său a afirmat, printre
altele: „După constituirea puterii populare, muncitorii statelor
populare democratice din Europa de Est construiesc cu succes
socialismul, cel mai progresist dintre sistemele sociale. Din punct de
vedere politic şi social, ţările Europei Occidentale au şi ajuns la
periferia istoriei. Deocamdată, încă îşi mai etalează nivelul înalt al
dezvoltării lor economice. Statele socialiste însă au ajuns deja din
urmă, şi în acest domeniu, o serie de ţări vest-europene, considerate
dezvoltate. Ritmul de dezvoltare a ţărilor socialiste este atât de rapid,
încât au început să păşească la modul serios pe urmele unor state
capitaliste importante, cum ar fi Franţa sau Italia”. 2 Potrivit
concepţiei lui Hruşciov şi a celor din anturajul lui, în centrul politic şi
social al proceselor istorice contemporane stau ţările socialiste din
Europa de Est, aflate pe calea unei dezvoltări prospere, în frunte cu
Uniunea Sovietică. Probleme apar la economiile socialiste, în cazul
cărora procesele concordante cu planificarea la nivelul statului
permit mobilizarea unor resurse uriaşe, dar lipsesc prevederile unor
planuri de perspectivă. La cumpăna anilor ’50–’60, în Uniunea
Sovietică a fost elaborat un plan de dezvoltare pe 20 de ani, referitor
la economia naţională, iar în România, după modelul acestuia şi
respectând metodele de lucru şi sfaturile specialiştilor sovietici, unul
pe şase ani, precum şi un plan de dezvoltare în perspectivă, pe 15
2
Vezi A Román Munkáspárt III. Kongresszusa [Cel de-al II-lea Congres al Partidului
Muncitoresc Român], 1960, 20–25 iunie, Bucureşti, Ed. Politică, 1960. p.201–246.
324
ÎNCEPUTURILE MODERNIZĂRII ÎNTR-O REGIUNE ÎNAPOIATĂ
ani. Având în vedere aceste planificări, cei de la conducere au sperat

într-un progres rapid şi în obţinerea victoriei în competiţia cu ţările
capitaliste.
La cel de-al XXI-lea Congres extraordinar al Partidului
Comunist Sovietic, din 1959, a fost prevăzut principiul de bază al
planificării, de altfel menţionat deja şi la cel de-al XX-lea Congres,
care a avut loc în 1956. Lansarea primei rachete Sputnic în perioada
dintre cele două congrese reprezintă debutul „erei spaţiale”. În
domeniul termonuclear şi în cel al industriei rachetelor, Uniunea
Sovietică a depăşit Statele Unite ale Americii, care aveau un potenţial
economic de două ori mai mare, iar conducătorii sovietici erau de
părere că, în cazul unei mai bune utilizări a integrării oferite de CAER
şi a concentrării mai judicioase a forţelor ştiinţifice, tehnologice şi
economice, ritmul progresului mai poate fi accelerat. Astfel, până în
1980 – adică peste încă o generaţie – se poate ajunge la comunism.
La cel de-al XXII-lea Congres extraordinar al PCUS, din 1961, s-a
vehiculat ideea că statul sovietic este un stat popular unitar, iar
obiectivul principal până în 1980 este constituirea bazei tehnico-
materiale a comunismului. În programul de dezvoltare pe douăzeci
de ani poate fi citit că, în 1980, producţia industrială a Uniunii
Sovietice va fi cu mult mai mare decât cea mondială din anul 1960,
iar producţia alimentară va creşte de trei ori şi jumătate faţă de cea
actuală, rezultatul fiind o alimentaţie îmbelşugată a populaţiei. 3
În iunie 1962, conducătorii statelor membre CAER au
discutat la Moscova despre coordonarea programelor de dezvoltare
pe termen lung, elaborate în paralel, şi despre „principiile de bază ale
diviziunii socialiste a muncii”. Reprezentanţii regimului din România
nu au acceptat rolul distribuit economiei româneşti, aşadar, în anul
1964, au fost lansate în România tezele referitoare la propria linie a
căilor separate şi din punct de vedere economic. Partea esenţială a
3
Despre această temă, vezi: Iván Pető, Sándor Szakács, A hazai gazdaság négy
évtizedének története – 1945–1985 [Patru decenii de istorie a economiei naţionale,
1945–1985], Budapest, Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó, 1985, p.375–376, 398–399.
325
acestor teze constă în faptul că România nu acceptă ca unele funcţii

de conducere din economie să treacă din competenţa statului în cea
a organismelor sau a organizaţiilor aflate deasupra statului. Potrivit
argumentelor aduse, „conducerea planificată a economiei naţionale
este una dintre competenţele fundamentale, esenţiale şi inalienabile,
deoarece planificarea la nivelul statului constituie principalul mijloc
prin care statul socialist poate înfăptui obiectivele sale politice,
sociale şi economice, poate stabili direcţia, ritmul, proporţiile
fundamentale şi stocările în ceea ce priveşte dezvoltarea economiei
naţionale, precum şi măsurile care trebuie luate pentru creşterea
nivelului de trai al poporului din punct de vedere material şi cultural.
Suveranitatea statului socialist presupune din partea acestuia o
veritabilă şi totală dispunere de mijloacele practice necesare
îndeplinirii acestor competenţe, deţinând toate forţele mobilizatoare
ale conducerii vieţii culturale şi economice”. 4 Iar statul – deşi acest
4
Vezi Nyilatkozat a Román Munkáspárt álláspontjáról a nemzetközi kommunista és
munkásmozgalom kérdéseiben. Elfogadta az RMP KB 1964. áprilisi bővített plenáris
ülése [Declaraţie asupra punctului de vedere al Partidului Muncitoresc Român
referitor la problemele mişcărilor internaţionale comuniste şi muncitoreşti. Adoptat la
şedinţa plenară lărgită a CC al PMR în aprilie 1964], Bucureşti, Ed. Politică, 1964, p.29–
30. În acelaşi loc poate fi citit: „Referitor la cooperarea economică dintre reprezentanţii
ţărilor socialiste CAER, acestea au hotărât ca principala metodă a diviziunii muncii
socialiste internaţionale şi principala formă de cooperare dintre economiile naţionale
să fie armonizarea planificărilor pe baza unor înţelegeri bilaterale şi multilaterale. În
cursul dezvoltării relaţiilor de cooperare dintre ţările socialiste membre CAER au
existat propuneri ce vizau anumite forme şi măsuri precum programele de dezvoltare
comune şi unitare, organele de planificare pentru toate ţările membre, federaţiile
interstatale tehnice şi de producţie pentru fiecare ramură industrială în parte,
întreprinderile aflate în posesia comună a mai multor state, complexele economice
interstatale etc.” Reprezentanţii conducerii din România şi-au motivat propunerile
prin faptul că – deşi există tendinţa despre care a vorbit şi Lenin şi la care se fac referiri
din partea conducerii sovietice şi „deşi la începutul anilor ’60, apar tendinţele de
instituire a unei economii mondiale unitare” toate acestea fac parte dintr-o altă epocă
a istoriei universale – „acest factor nu poate încălca legile obiective caracteristice
etapei actuale ale sistemului economic socialist de care dispun ţările suverane şi
independente” (Ibidem, p.31). Evident, în ceea ce priveşte conducerea din România,
luarea de poziţie faţă de cooperarea economică şi tendinţa de separare au fost cauzate
de controversele existente între reprezentanţii conducerii comuniste sovietice şi
chineze şi arena politică ce s-a format ca rezultat al limitării posibilităţilor de influenţă
armată şi politică a sovieticilor.
326
lucru nu este afirmat în mod deschis de către reprezentanţii puterii –

suntem noi, fără niciun ajutor din partea sovieticilor ori din altă
parte. Ceea ce nu se afirmă este însă parafrazat: „Nimeni nu poate
cunoaşte mai bine şi mai profund ca partidul comunist din ţara
respectivă situaţia şi relaţiile dintre clasele sociale dintr-un stat sau
altul, decalajele de forţă, schimbările atmosferei generale din rândul
maselor populare, caracterul specific al condiţiilor interne şi
internaţionale. Toate partidele au dreptul exclusiv de a-şi elabora
propria linie politică şi propriile obiective concrete, precum şi căile şi
metodele atingerii acestora […]. Nu există şi poate exista „partidul-
tată” şi „partidul-fiu”, „partidul superior şi cel subordonat”, există
doar marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti cu
drepturile egale, nici un partid nu are şi nu poate avea locul
privilegiat şi nu-şi poate impune directivele ori părerea faţă de alte
partide”. 5
Nu era vorba doar de o manevrare tenace a puterii, ci şi –
făcând dovada unui simţ tactic excelent – de exploatare a conflictului
sovieto–chinez. Comparativ cu începutul anilor ’50 – perioada
acaparării puterii cu ajutorul tancurilor sovietice, edificarea statală
realizată prin susţinerea tehnico-economică şi cea a consilierilor
sovietici, reorganizarea administrativ-teritorială conform modelului
sovietic şi a imitării constituţiei staliniste –, toate acestea au presupus
schimbări conceptuale şi structurale foarte serioase.
Pentru a ajunge la aceste realizări, erau necesare tocmai:
1. cunoştinţele acumulate de-a lungul anilor, cele de
pregătire şi elaborare a programelor de dezvoltare în perspectivă:
cunoştinţe cantitative exacte şi vaste,
2. cunoaşterea mecanismelor de a folosi succesele
economice pentru legitimare politică,
3. conceperea şi menţinerea potenţialului organizatoric
asigurat de formele cotidiene ale funcţionării partidului şi a formelor
5
Ibidem, p.49.
327
politicii simbolice oferite de congresele partidului, a formelor de

organizare bazate pe acestea,
4. precum şi – nu în ultimul rând – integrarea în activităţile
de partid şi de stat a celor mai viabile forţe ale unei noi generaţii.
Cum trăiau locuitorii din România – şi, printre ei, maghiarii – în anii
’50, ’60, ’70 şi ’80? Când era „cel mai bine” în societatea românească
socialistă?
Nu este nevoie de statistici, contemporanii, cei care au trăit
evenimentele, atestă faptul că la sfârşitul anilor ’60, ori, poate, la
începutul anilor ’70, sau, mai degrabă, la sfârşitul acestora.
Experienţele personale relative se leagă în mare măsură de judecăţile
societăţii. Fără doar şi poate, după teroarea anilor ’50 a urmat o
schimbare în „bine”, apoi în „rău”. Dictatura a avut o perioadă de
relaxare, după care s-a împietrit. A existat o vreme în care societatea
trăia într-o relativă bunăstare. Puteau fi prevăzute cariere
profesionale, se puteau obţine locuinţe care se puteau mobila, se
puteau petrece concedii la mare şi puteau fi cumpărate primele
televizoare, iar mai apoi şi Daciile.
Schimbarea „bună” pentru societate a fost posibilă doar
printr-o puternică modernizare tehnică şi de infrastructură, având la
bază mijloace şi posibilităţi create prin acumulare crescândă. Înainte
ca această dictatură ceauşistă agresivă să genereze irosirea
nesăbuită a valorilor omeneşti, materiale şi ratarea viitorului la nivel
naţional şi local, în România a existat o perioadă de acumulare.
Aceasta a început însă doar la sfârşitul anilor ’50, în cadrul unei noi
perioade de modernizare, în pofida faptului că era declarată încă de
la finele anilor ’40. În comparaţie cu alte state, la nivel internaţional,
acest proces nu a fost deloc reprezentativ, ori de succes. În ceea ce
priveşte dezvoltarea economică, în 1960, între ţările socialiste,
România se situa înaintea Iugoslaviei şi la acelaşi nivel cu Grecia şi
Portugalia. În anul 1980 se afla la nivelul Iugoslaviei, fusese depăşită
328
de Grecia, iar Portugalia (care va adera la UE în 1986) rămăsese cu

ceva în urma ei. 6
Din perspectiva celor schiţate, am considerat că este
important ca acel cadru care va explica totalitatea fenomenelor să fie
o abordare generală teoretico-sociologică şi de modernizare. 7 Nu
prezenţa polilor contradictorii sau opoziţia continuităţii dintre
raţional şi iraţional, ori dintre modern şi tradiţional sunt lucrurile
care trebuie inventariate si interpretate, ci tocmai numărul mare al
transformărilor, precum şi esenţa şi specificul schimbărilor. Fără
doar şi poate, în cadrul proceselor economice şi sociale există
schimbări şi fracţionări, comentarea acestora cere însă un deosebit
efort din partea cercetătorului, care are sarcina de-a descoperi aceste
modificări şi scindări, prezentând apoi in mod coerent istoria
proceselor transformatoare. Până în momentul în care îl preocupă
detaliile şi pune în cântar succesiunea în timp şi relaţiile probabile
cauză-efect ale acestora, omul de ştiinţă are posibilitatea de-a utiliza
epitete ca: „politic”, „cultural”, „social”, ori sintagmele: „din domeniul
industriei chimice”, „modernizare infrastructurală”, „modernizarea
periferiilor”. Progresul este considerat o schimbare pozitivă, alteori
chiar imaginea fermă a acumulării provoacă o asemenea utilizare a
termenului. Nesiguranţa devine jenantă doar atunci când epoca
trebuie privită şi evaluată în ansamblul ei.
În ce s-a schimbat şi cum a devenit ,,modernă” societatea
românească (şi, împreună cu aceasta, societatea maghiară din
Secuime) în cei 42 de ani ai socialismului? În ce constă, cât de
ireversibilă şi de definitivă este această schimbare? Unde se găsesc
punctele de cotitură demonstrabile ale schimbărilor?
6
Pentru comparaţia nivelului de dezvoltare economică, în funcţie de coeficientul
GDP/cap de locuitor corectat, vezi statistica publicată de Gábor Hunya, A Ceauşescu-
korszak gazdasága [Economia epocii ceauşiste], în vol. Románia 1944–1990. Gazdaság-
és politikatörténet [România 1944–1990. Istorie politică şi economică], ed. Gábor
Hunya, Tamás Réti, Andrea R. Süle, László Tóth, Budapest, Atlantisz Kiadó
(Medvetánc), p.50.
7
Pentru modul în care a fost primită lucrarea de către maghiari, vezi numărul special
din Janus (Pécs), din 1988.
329
În cazul în care modernizarea este percepută ca o transformare

socială în sensul larg şi nu se cunosc nici direcţiile, nici esenţa
schimbărilor, 8 atunci descrierea procesului şi a rezultatelor are
caracter constitutiv şi depăşeşte limitele descoperirii ştiinţifice privite
în sens restrâns.
Dintre problemele deosebit de importante enumerate mai
sus, în studiul de faţă mă voi ocupa de cea de-a treia, cu scopul de-a
prezenta cotitura politică de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor
’60, dintr-o regiune rămasă în urmă a României, aflată în Ţinutul
Secuiesc, cu o populaţie majoritar maghiară. În ceea ce priveşte
structura administrativ-teritorială analizată – între 1952–1960,
Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), apoi, între 1960 şi 1968,
Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară (RMAM) 9 –, consider că
pentru o mai bună înţelegere a transformărilor trebuie abordat un
spaţiu mai larg, cum ar fi procesele generale de dezvoltare
economică din perioada respectivă.
8
În cuvântul introductiv al lucrării care prezintă istoria economică şi socială a Europei
de Vest, vorbeşte despre acest lucru H.A. Diedericks. Cf. H.A. Diedericks, J.Th. Lindblad,
D.J. Noordam, G.C. Quispel, B.M. A. de Vries, P.H.H. Vries, Nyugat-Európa gazdaság- és
társadalomtörténete. A rurális társadalomtól a gondoskodó államig [Istoria economică şi
socială a Europei de Vest. De la societatea rurală la statul protector], Budapest, Osiris
Kiadó, 1995, p.14.
9
Iniţial, în Regiunea Autonomă Maghiară au fost incluse nouă raioane: Târgu Mureş,
Reghin, Topliţa, Gheorgheni, Ciuc, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Odorhei şi
Sângeorgiu de Pădure. În 1956, dintr-o parte a raioanelor Odorhei şi Sângeorgiu de
Pădure a fost înfinţat raionul Cristur. În decembrie 1960, raioanele Sângeorgiu de
Pădure şi Cristur au fost incluse în raioanele Târgu Mureş, respectiv Odorhei, raioanele
Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe au fost anexate regiunii Braşov, iar raioanele Luduş
şi Sărmaş, precum şi o parte a raionului Târnăveni, alăturate teritoriilor rămase,
înfiinţându-se astfel Regiunea Autonomă Maghiară. Ponderea populaţiei maghiare din
prima structură era de 77%, iar din cea de-a doua, de 63%. Pentru primele studii
legate de înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare vezi în Regio, nr. 3/2003, studiile lui
Stefano Bottoni, A sztálini „kis Magyarország” kialakítása (1952) [Formarea „micii
Ungarii” staliniste (1952)], şi József Gagyi, Határ, amely összeköt [Graniţa care uneşte].
330
Congrese şi planuri
În ceea ce priveşte cronologia dominanţei din mijlocul

partidelor-stat est-europene, aceasta era marcată de congrese şi de
conferinţe de partid la nivel naţional, care aveau loc între congrese,
deţinând simultan rolul ritual şi extrem de important de legitimare a
puterii, de stabilire şi consolidare a ierarhiei de partid, precum şi rolul
practic de stabilire a sarcinilor. Cuvântul de deschidere care prezenta
rezultatele perioadei trecute de la ultimul congres şi directivele
pentru perioada următoare era ţinut de liderul partidului, cel care în
ultima zi a fost întărit în poziţie în mod festiv. În discursul lor,
delegaţii la congres prezentau succesele în muncă, scoteau în
evidenţă unele părţi din raportul prezentat şi accentuau susţinerea
lor, urmând o coreografie gândită şi construită cu acurateţe, având
în vedere faptul că la asemenea congrese reprezentativitatea trebuia
să fie cât mai mare, iar în concepţia organizatorilor, de la tribuna
vorbitorilor trebuia să se pronunţe „partidul şi ţara”, iar mai apoi, în
perioada ceauşistă, „naţiunea socialistă”.
Volumele apărute la editura partidului în urma acestor
evenimente, alcătuite din materialele congresului, pot fi cu uşurinţă
analizate, aflându-se astfel, dacă nu intenţiile „partidului şi ale ţării”,
cel puţin ideile organizatorilor. Congresul a adoptat planurile
naţionale de dezvoltare social-economică. A fost modificat statutul
partidului. Au fost redefinite cercurile interne ale puterii şi a fost
aleasă noua conducere: comisia de revizie, membrii şi membrii
supleanţi din comisie sau comitetul central. Aceştia au ales apoi
comisia de control, biroul politic, secretariatul şi prim-secretarul
(secretarul general). Între puzderia de discursuri s-au remarcat
cuvântările de salut ale partidelor înfrăţite. Funcţiile delegaţilor
indică în ce măsură aceste partide erau interesate să participe la
ritualuri, demonstrându-se astfel condiţia actuală a relaţiilor dintre
partidele respective la nivel internaţional. În 1955, la cel de-al II-lea
Congres al Partidului Muncitoresc Român, PCUS a fost reprezentat de
331
Kiricenko, prim-secretarul ucrainean, iar Partidul Muncitoresc

Maghiar de Mátyás Rákosi, recent consolidat în poziţia sa. În 1960,
PCUS a fost reprezentat de Hruşciov care, în afara faptului că ţinea
discursuri extrem de lungi, a mai vorbit şi la marea adunare
organizată după congres, alături de Gheorghiu-Dej, reales recent. În
1965 l-a salutat de la tribuna congresului pe Ceauşescu, aşezat în
această funcţie în urma lui Gh. Gheorghiu-Dej, si Leonid Brejnev,
reprezentant al PCUS, precum şi Teng Sziao Ping, din partea
Partidului Comunist Chinez.
Directivele de dezvoltare a economiei naţionale adoptate la congres
au devenit reguli normative ale construcţiei societăţii conduse de
putere. După adoptarea lor au fost citate, variate şi s-a insistat asupra
lor, începând de la cele mai înalte nivele ale propagandei şi până la
treptele învăţământului de partid din instituţii, iar planurile de un an
şi defalcarea acestora a impus respectarea acestora de către aparatul
de stat.
În România, din cauza luptelor îndelungate pentru putere, a
incompetenţelor birocratice din organizaţia statului şi a lipsurilor
existente în interiorul organizaţiilor de partid, structura partidului-
stat a fost pusă într-o mişcare „normală” mai încet. După preluarea
puterii au mai trecut 7 ani până când Congresul – care a avut loc în
februarie 1948 şi a unit partidele comuniste şi social-democrate – a
putut fi urmat de un altul. În această perioadă a fost introdusă
economia planificată, 10 au fost elaborate două planuri, de un an,
respectiv de un cincinal, dar acestea nu au fost prezentate în faţa
Congresului de partid; astfel, adoptarea şi executarea lor era lipsită
de legitimarea şi ritualurile de mai târziu. Autoritatea în faţa căreia s-
au făcut publice aceste planuri nu era partidul, ci forul superior al
conducerii statului, Marea Adunare Naţională. Partidul nu reuşea
10
Consolidarea economiei planificate necesita un proces mai îndelungat; despre acest
lucru vezi: Tamás Réti, A román tervgazdaság kialakulása 1944–1956 [Apariţia
economiei planificate româneşti, 1944–1956], în vol. Románia 1944–1990. Gazdaság-
és politikatörténet, ed.cit., p.13–48.
332
încă să se folosească de avantajele practice şi simbolice de care ar fi

putut beneficia în cazul în care ar fi formulat ideea unei legături
dintre congres, organizarea partidului şi progresul ţării. Planurile au
fost elaborate şi adoptate cu rapiditate de către un grup restrâns,
probabil cu ajutorul specialiştilor sovietici; 11 aşadar nu exista timpul
şi nici ocazia pentru o colaborare cu aparatul de partid în aşa fel,
încât principiile să fie în prealabil cunoscute, obţinându-se apoi şi
susţinere. În 1949, cu ocazia înaintării primului plan de un an, Gh.
Gheorghiu-Dej a recunoscut faptul că acesta a fost elaborat doar
pentru un singur an, deoarece termenul intrării în vigoare „nu era
destul de lung pentru a putea realiza studii preliminare de proporţii
mai mari, atât de necesare planurilor în perspectivă. [...] Acestor
studii premergătoare le-ar fi fost indispensabile materialele statistice
şi documentare pregătite în mod special pentru planificări şi
elaborate pe baze ştiinţifice, dar aceste materiale abia acum se află în
faza de pregătire. [...] Experienţa noastră – atât a aparatului tehnic,
cât şi a cadrelor din domeniul economic – nu ne permitea elaborarea
planurilor de perspectivă mai lungă”. 12 Planul cincinal pentru
perioada 1951–1955 a fost adoptat tot de Marea Adunare
Naţională. 13
11
S-ar impune descoperirea şi cunoaşterea relaţiilor existente între Vasile Luca, care
avea un rol important în elaborarea planurilor şi stătea în fruntea Ministerului
Finanţelor, şi Jenő Varga, care conducea activitatea de planificare sovietică. Aceştia au
lucrat împreună în Uniunea Sovietică, iar Varga se referea la Luca, considerându-l un
bun economist. Era evident faptul că Gheorghiu-Dej, adversarul Anei Pauker şi al lui
Vasile Luca, până în faza decisivă a luptei pentru putere nu a reuşit să organizeze un
congres dominat în totalitate de el şi utilizat pentru propria legitimare. Totodată nu
trebuie uitat faptul că, la începutul anilor 50, alături de luptele pentru putere, era
prezentă activitatea de organizare a statului: trebuia realizată o nouă împărţire
administrativ-teritorială, trebuia înfiinţate organizaţiile locale ale noii puteri şi
elaborată o nouă Constituţie.
12
Fragment din cuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej referitor la planul de stat al
Republicii Populare România din 1949, rostit în faţa Marii Adunări Naţionale la 27
decembrie 1948. În Az 1949 évi állami terv [Planul de stat pe anul 1949], Cluj,
Întreprinderea Poligrafică din Cluj, f.a., p.13–14.
13
De pildă, în decembrie 1950 a fost votat de Marea Adunare Naţională planul
cincinal de dezvoltare a economiei naţionale a Republicii Populare România pentru
perioada 1951–1955. Publicat în Buletinul Oficial, nr. 117 din 16 decembrie 1950.
333
În ceea ce priveşte planul, în afara indicatoarelor fundamentale, a

fost realizat şi pe baza unor specificări care confirmau faptul că nu
avea doar rolul de-a trasa directive, ci servea în mod direct şi la
întărirea organizării şi a disciplinei muncii. De pildă, prescria
organizarea şi realizarea activităţilor pe baza graficelor de producţie,
creând astfel condiţiile unei producţii regulate 14 în cazul
întreprinderilor. Unul dintre obiectivele esenţiale ale planului era
consolidarea disciplinei financiare în cadrul întreprinderilor centrale
şi în organizaţiile din domeniul economic. În plan, s-a propus
realizarea profilării întreprinderilor industriale, creându-se astfel un
cadru de dezvoltare pentru acestea, precum şi executarea unor
categorii de produse potrivite fiecărei întreprinderi, pentru a se putea
mări productivitatea acestora. Totodată, s-a propus consolidarea
activităţii de standardizare, vizând – în primul rând – industria grea,
pe cea electrotehnică, a construcţiilor şi agricultura, precum şi
„introducerea utilizării stricte a standardelor elaborate”. 15
Numai în anul 1955 a ajuns în faţa Congresului de partid
raportul care conţinea cel de-al doilea „plan cincinal de dezvoltare a
economiei naţionale”. Directivele acestuia au fost adoptate de
delegaţii prezenţi la Congres, după care a fost introdus între
documentele de partid. În acest plan se găsesc formulări care indică
faptul că asigurarea stabilităţii producţiei constituie încă o mare
problemă. Cel de-al V-lea capitol, intitulat Principalele lucrări,
introducerea tehnicii noi, abordează problema finalizării lucrărilor de
construcţie şi a punerii lor în funcţiune în cazul unităţilor
neterminate. Unele observaţii indică situaţia reală şi prezenţa unor
experienţe negative, referindu-se la planificarea lucrărilor de
construcţie pe baza unor studii tehnice şi economice stricte şi la
faptul că acestea trebuie începute abia după aprobarea
documentaţiei tehnice: „La proiectarea noilor obiective să se ţină
14
Adică, activităţile efectuate în unităţi pe perioade (luni, trimestre, semestre)
corespunzătoare prescripţiilor din planificări.
15
Buletinul Oficial, nr. 117 din 16 decembrie 1950, Cap. VII, Măsurile de organizare.
334
cont de reducerea numărului de construcţii simultane, pentru a

putea reduce durata construcţiilor şi cheltuielile lucrărilor şi pentru a
putea evita îngheţarea fondurilor”. 16 Precizarea din plan referitoare
la importanţa planificării în perspectivă bazată pe studiile
preliminare de cercetare apare ca o specificare pe plan secund: „În
vederea dezvoltării armonioase a economiei noastre naţionale, vor fi
elaborate planuri pe termen lung, care trebuie proiectate pe intervale
de timp prelungite referitor la ramurile economice mai importante,
precum industria chimică, energetică, siderurgică, transporturile
feroviare şi cele de pe drumurile publice etc. În acest scop, cu
sprijinul larg al specialiştilor şi oamenilor noştri de ştiinţă se vor
realiza studii, cercetări, calcule tehnice şi economice”. 17
La fel ca în alte ţări membre CAER, procesul de
fundamentare a planificărilor în perspectivă din România va începe
doar în 1958, la iniţiativa sovieticilor şi cu participarea consilierilor
sovietici. Acest lucru este relatat de către Gheorghiu-Dej în raportul
său, rostit la cel de-al III-lea Congres al Partidului: „La lucrările
pregătitoare care decurgeau sub directa conducere a partidului şi
conducerii de stat, în afara Comisiei Naţionale de Planificare, a
ministerelor, a Comitetelor de partid şi a Consiliilor populare
regionale, raionale şi orăşeneşti au mai luat parte peste 20 000 de
specialişti, ingineri, oameni de ştiinţă, muncitori fruntaşi din
industrie şi agricultură. Lucrările, care au durat doi ani, au facilitat
pregătirea economică a activiştilor de partid şi de stat din cadrul
organelor centrale şi locale, deschizând noi posibilităţi de
perfecţionare în faţa administraţiei din domeniul economic. În ceea
ce priveşte activitatea colectivităţilor organizate în vederea pregătirii
documentaţiei, priceperea organelor conducerii centrale din
economia naţională a fost completată cu succes prin iniţiativele şi
experienţa celor mai valoroase cadre ale organelor de partid, de stat
16
Ibidem.
17
Idem.
335
şi ale celor din domeniul economic, care trăiesc în mijlocul maselor

de muncitori şi sunt în legătură directă cu producţia”. 18
La sfârşitul anilor ’50 s-a întâmplat pentru prima oară în
România ca în acţiunile premergătoare dezvoltării economice să fie
antrenate serioase cunoştinţe de specialitate.
Elaborarea a fost urmată de „mediatizare”: dezbateri la nivel
naţional, pentru a nu exista niciun angajat cu funcţie de răspundere
care să nu fi auzit de aceste lucruri. Au existat şi consecinţe pe
termen lung.
Noul model
În România, mecanismele administrativ-birocratice şi

economice ale puterii, atât de necesare saltului modernizării, au fost
constituite în epoca stalinistă. După răfuiala cu grupul Pauker–Luca–
Georgescu, care a avut loc în 1952, aparatul de stat a fost condus
potrivit ideilor unitare ale lui Gh. Gheorghiu-Dej şi ale membrilor
grupării din jurul acestuia. A trebuit să intervină cel de-al XX-lea
Congres al Partidului Comunist Sovietic, din 1956, precum şi
perioada de acumulare în ceea ce priveşte cunoştinţele şi planificările
instituţionale determinate de „dognati i peregnati”, pentru a se
produce o relativă distanţiere faţă de modelul stalinist de conducere
economică şi socială. Nu s-a petrecut însă o ruptură definitivă: 19
18
Pentru fragmentul citat, vezi Gh. Gheorghiu-Dej, Az RMP KB Jelentése a párt
tevékenységéről a II. és III. Pártkongressszus közötti időszakban, az évi
népgazdaságfejlesztési tervről és a 15 éves távlati gazdasági tervvázlatról [Raportul CC al
PMR referitor la activitatea partidului în perioada dintre cel de-al II-lea şi cel de-al III-
lea Congres al Partidului, în legătură cu planul de dezvoltare a economiei naţionale din
1960–1965 şi cu proiectul de plan economic în perspectivă de 15 ani], în A RMP III.
Kongresszus [Cel de-al III-lea Congres al PMR], Bukarest, Politikai Könyvkiadó, 1960,
p.25–26.
19
Conducerea partidului din România nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de
stalinism, iar linia politică separată adoptată de aceasta în interiorul lagărului socialist
a avut considerente practice şi nu principiale: „menţinerea puterii de către conducere,
concepţia industrializării din România şi programul de egalare a ţărilor mai
dezvoltate” (R. Süle, Románia politikatörténete [Istoria politică din România], în vol.
Románia 1944–1990 [România, 1944–1990], ed. Gábor Hunya, Atlantisz–Medvetánc,
336
evident, deciziile care aveau influenţă asupra proceselor economice

şi de construcţie socială au rămas în continuare în mâna unui număr
mic de persoane din conducerea partidului, însă procesele
pregătitoare ale deciziilor şi ale mecanismelor de execuţie s-au
transformat treptat.
În România, modernizarea din perioada socialistă a luat
avânt la sfârşitul anilor ’50. Atunci s-a conturat un model a cărui
trăsătură fundamentală este înfiinţarea şi punerea în funcţiune a
unor instituţii specializate în ceea ce priveşte analiza faptelor din
realitate – complexe, însă manevrabile cu chibzuinţă – şi pregătirea
deciziilor care schimbă realitatea. Astfel, manipularea realităţii –
realitatea în sine – va dobândi o cu totul altă natură, mai profundă şi
mai complexă. În societate va creşte şi cantitatea de cunoştinţe
destinate planificării şi etapelor de pregătire. Sesizabil, mai multe
instituţii şi organizaţii, mai mulţi actori sociali şi la mai multe niveluri
vor lua parte la acţiunile de pregătire şi executare. În urma deciziilor
se va discuta despre sarcinile asumate şi împărtăşite în public cu
ocazia unor campanii, devenite astfel obligatorii. Se va intensifica
antrenarea unei părţi a societăţii în funcţionarea sistemului.
Efectele se vor arăta în reorganizarea distribuirii resurselor
din sfera politicului. Nu este vorba despre compromisuri cauzate de
presiunea socială, ci doar despre luarea în considerare a unor
circumstanţe legate de nevoile de consum ale societăţii. Societatea
nu are în continuare niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte
distribuţia, dar perioada studiata asigură populaţiei un sesizabil
progres datorită posibilităţii relativei acumulări individuale. De la
începutul anilor ’60 până la sfârşitul anilor ’70, partidul-stat din
România a instituit şi a menţinut forme de trai acceptabile.
1990, p.234), destalinizarea „a rămas în limite foarte înguste” (Ibidem, p.231). Apoi,
după perioada de relativă deschidere din anii ’60 a lui Ceauşescu, succesorul lui
Gheorghiu-Dej, a urmat din nou o etapă de consolidare a dictaturii, iar „finalul
regimului ceauşist amintea cu tărie de linia tradiţională a stalinismului” (Gábor
Hunya, A Ceauşescu-korszak gazdasága, ed.cit., p.56).
337
Schimbarea la periferie
1. La şedinţa plenară a PMR a conducerii centrale, din

noiembrie 1958, Gh. Gheorghiu-Dej a lăudat conducerea partidului
din RAM. A vorbit despre controlul eficient pe care trebuie să-l aibă
organele de partid asupra conducerii administrative din întreprinderi
şi în domeniul economic, iar acest lucru nu este posibil decât în cazul
în care organizaţiile de partid studiază şi cunosc problemele
organizatorice din uzine şi cerinţele tehnico-economice ale
proiectării, procesul de producţie, posibilităţile locale şi au relaţii
directe cu specialiştii. Elaborarea planului de perspectivă de 6 ani şi a
celui de 15 ani constituie o bună ocazie pentru toate acestea.
Comitetul de partid al RAM (şi Regiunea Suceava, amintită de
asemenea în discurs) merită laude, deoarece nu s-a mulţumit cu
conducerea şi controlul activităţii de elaborare a propunerilor de
proiecte, ci „împreună cu consiliile populare şi organele locale din
domeniul economic au elaborat studii şi propuneri pe termen lung în
vederea dezvoltării economice a regiunilor respective”. 20 Activiştii de
partid, care până în acel moment au dat numai indicaţii şi au făcut
verificări, din 1958 se vedeau nevoiţi să se aşeze la discuţii cu
specialiştii consiliilor populare şi ai unităţilor economice pentru a
putea ajunge la un consens şi pentru a putea coordona procesele. La
începutul anilor ’50 era deja o metodă utilizată de către biroul
regional de partid dezbaterea şi luarea deciziilor asupra problemelor
economice pe baza raporturilor elaborate de directorii întreprinde-
rilor (în fapt şi în majoritatea cazurilor redactate de către inginerii-
şefi şi de specialiştii din întreprinderi în locul directorilor-muncitori).
Începând cu jumătatea anilor ’50, activiştii (iar în ceea ce priveşte
problemele economice, activiştii secţiei de economie) realizau
20
Vezi: Jelentés az RMP KV 1958. november 26–28-i plenáris ülésén [Raport la şedinţa
plenară a CC al PMR din 26–28 noiembrie 1958], în vol. Gh. Gheorghiu-Dej, Beszédek
és cikkek [Discursuri şi articole], Bukarest, Politikai Könyvkiadó, 1959, p.616.
338
rapoarte individuale, acestea fiind anexate raportului specialiştilor şi

ambele ajungând la membrii biroului de partid.
Pentru efectuarea rapoartelor anexate nu mai erau de ajuns
cunoştinţele politice generale, avântul în luptă şi devotamentul
activiştilor de partid trecuţi prin epoca eroică. A fost nevoie de
cunoştinţele organizatorice şi de specialitate din domeniul respectiv,
iar în ceea ce priveşte elaborarea raportului, se cereau capacităţi de
sistematizare şi de redactare. În cazul schimbării cadrelor apare din
ce în ce mai frecvent motivaţia următoare: cadrul demis „nu poate
cuprinde sarcinile încredinţate”. 21 La jumătatea anilor ’50 era deja de
dorit din partea acestora susţinerea examenului de bacalaureat la
învăţământul seral şi absolvirea facultăţii la fără frecvenţă. De la
sfârşitul anilor ’50 pentru activişti era obligatoriu bacalaureatul, iar
mai apoi şi absolvirea facultăţii. Evident, punerea în practică a
acestor reguli era asociată cu schimbarea generaţională: tinerii care
urmau să ocupe funcţiile înalte din aparatul de stat erau absolvenţii
şcolilor superioare şi ai universităţii de partid.
Toate acestea au importanţă, deoarece la sfârşitul anilor ’50
şi începutul anilor ’60 există deja activişti capabili să discute cu
specialiştii problemele din sfera lor de activitate şi nu doar să
supravegheze, ci şi să înţeleagă în detaliu şi în ansamblu procesul
planificării.
Începutul punctului de cotitură care va avea de acum încolo,
timp de mai multe decenii, o serioasă influenţă şi în cazul Regiunii
Autonome Maghiare – cuprinzând şi Ţinutul Secuiesc istoric, dar
având o extindere cu ceva mai mare decât acesta –, considerată
periferie din punctul de vedere al dezvoltării economice şi al
urbanizării, este sfârşitul anilor ’50. La şedinţa biroului de partid din
13 februarie 1958, Manea Mănescu, directorul economic adjunct al
21
Este adevărat că, în general, motivele reale ale demiterilor nu apar în procesele-
verbale ale şedinţelor de birou, dar se presupune că cei cărora, pe lângă altele, li se mai
reproşează şi acest lucru, au probleme serioase de pregătire sau capacităţile lor
intelectuale lasă de dorit, sau, eventual, comportamentul lor a cauzat daune materiale
ori de prestigiu.
339
CC al PMR, a relatat despre vizita sa în regiune. Potrivit spuselor lui,

comisia pe care a condus-o a studiat situaţia materiilor prime, iar pe
baza acestora, şi posibilităţile configurării unui profil economic în
regiune. A subliniat faptul că a înţeles problemele regiunii referitor la
dezvoltarea acesteia şi că s-a început elaborarea planului de
dezvoltare în perspectivă de 15 ani. 22
Planurile au fost pregătite cu rapiditate: prima variantă până
în septembrie 1958, 23 a doua pentru august 1959, 24 iar cea de-a
treia variantă până în aprilie 1960. 25 Între timp, în septembrie 1959,
regiunea a fost vizitată de conducătorii superiori ai partidului şi ai
statului: în data de 10 septembrie, tovarăşii Gheorghiu-Dej şi Chivu
Stoica 26 au depus personal piatra de temelie a noului combinat
chimic, deschizând astfel o nouă epocă în dezvoltarea socio-
economică şi transformarea urbanistică a oraşului Târgu Mureş.
De altfel, 1959 a fost anul bilanţului: nu este întâmplător
faptul că singurul anuar statistic publicat de RAM – cuprinzând
rezultatele activităţilor desfăşurate în 1959 – apare în 1960. În
1958–1959, sub supravegherea secretarului de propagandă al
regiunii, Zoltán Szövérfi, şi condusă de economistul Sándor Keszi-
Harmath, angajatul Secţiei de Planificare Regională a Sfatului
Popular, este realizată publicaţia intitulată Regiunea Autonomă
Maghiară pe calea dezvoltării economice. Publicarea lucrării a fost
oprită la tipografie, iar împotriva autorilor s-a organizat o campanie
de intimidare. Sándor Keszi-Harmath a fost exclus din partid şi demis
din funcţie. Motivul: se menţionează denumirea de Ţinut Secuiesc,
RAM este considerată parte distinctă a ţării, neabordându-se
fenomenul pe plan naţional. Absurditatea epocii constă în faptul că
22
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJ Mureş), Comitetul
Regional Mureş al PCR (în continuare: CRM-PCR), dos. 192/1958, f.43–48.
23
Şedinţe de birou; Ibidem, dos. 194/1958, f.56–376.
24
Şedinţe de birou; Ibidem, dos. 226, 227/1959, dos. 254, f.1–110.
25
Comisia Economică; Ibidem, dos. 287/1960, f.1–165.
26
Atunci prim-secretarul PMR era Gh. Gheorghiu-Dej, iar preşedinte al Consiliului de
Miniştri era Chivu Stoica.
340
în regiunea autonomă, statutul autonom apare ca un punct de

acuzare condamnabil! Scopul real a fost intimidarea politică,
pregătirea desfiinţării RAM, iar din punct de vedere economic,
consolidarea planificării unitare.
Avem la dispoziţie trei lucrări – sinteze statistice – pentru o
rapidă trecere în revistă a situaţiei dinaintea modernizării începute în
anii ’60: Anuarul Statistic, cele trei planuri de dezvoltare şi
manuscrisul lucrării realizate sub conducerea lui Sándor Keszi-
Harmath. Din păcate, imaginea care se conturează chiar şi aşa este
mult prea schematică.
Problema fundamentală a Ţinutului Secuiesc – lipsa
industriei – apare în toate contextele: „Deşi densitatea populaţiei din
Secuime nu era mare, comparativ cu posibilităţile de angajare a
apărut un surplus ridicat al numărului de locuitori care – din cauza
subdezvoltării – nu putea fi absorbit de industria prelucrătoare.
Relativa suprapopulare şi tensiunile cauzate de toate problemele
economice şi sociale decurse de aici au pus pe tapet tot mai ferm şi
mai urgent nevoia industrializării Ţinutului Secuiesc”. 27 Dacă nu se
va realiza industrializarea, rămânerea în urmă şi pauperizarea
socială se vor agrava în continuare.
În anii ’50 se fac primii paşi pe calea electrificării.
Termocentrala de la Fântânele funcţiona cu întreaga capacitate pe
baza gazelor naturale, începând din 1958. Transportul cu ajutorul
liniilor de mare tensiune s-a rezolvat doar parţial; Târgu Mureş,
Reghin şi Sovata primeau energia electrică de la Fântânele, Cristuru
Secuiesc şi Odorheiu Secuiesc de la Sighişoara, localităţile
Gheorgheni şi Bălan de la Becaş, oraşul Sfântu Gheorghe de la
Braşov, iar în Ciuc nu ajungea încă de nicăieri curentul electric.
Înainte de 1944 a fost introdus curentul electric în 32 de sate, apoi,
între 1945–1958, în 67 de aşezări rurale şi abia după aceea urmează
27
Keszi, A Magyar Autonóm Tartomány [Regiunea Autonomă Maghiară], Sfatul
Popular al Regiunii Autonome Maghiare, Târgu Mureş, 1959, manuscris, TLA Kv.
1851/96, p.41–42.
341
saltul care asigură avantajele cotidiene de utilizare a curentului

pentru cea mai mare parte a societăţii anilor ’60.
Alimentarea cu gaze naturale nu se cunoştea decât în Târgu
Mureş, unde în această perioadă 91,46% dintre erau deja încălzite cu
gaz metan. Din cauza lipsei resurselor proprii, aşezările rurale nu
puteau fi conectate la conductele de gaze: în anul 1955, introducerea
gazului metan a fost solicitată în 15 localităţi, dar numai două dintre
acestea deţineau resursele materiale proprii necesare. 28
Transportul public funcţiona în patru oraşe (Târgu Mureş,
Sfântu Gheorghe, Gheorgheni şi Reghin). Situaţia locuinţelor era
catastrofală în toate oraşele. În timp ce între 1952–1956, numărul
populaţiei urbane crescuse cu 60 000 loc., mărirea suprafeţei locuite
acoperă doar jumătate din această cifră; suprafaţa locuită pe cap de
locuitor fiind 4,22 m² în oraşul Târgu Mureş. 29
Transporturile de mărfuri şi de călători erau extrem de
anevoioase pe atunci, chiar şi distanţele considerate azi relativ mici
(de pildă, cei 50 km dintre Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc)
puteau fi considerate semnificative. În 1955 transportul de persoane
de pe drumurile publice a fost realizat în regiune cu 44 de autobuze,
iar numărul acestora a crescut până la 81 în anul 1959; numărul
camioanelor a crescut de asemenea de la 198 în 1955, la 482 până în
1959. Lungimea totală a şoselelor era 3 121 km, din care 4,35% au
fost modernizaţi (asfaltaţi sau betonaţi); majoritatea drumurilor erau
însă doar pietruite (80,39%), existând încă şi destul de multe drumuri
de pământ (13,64%). Potrivit calificării studiului, 25% din lungimea
totală de drumuri erau în stare bună, 34,5% în stare acceptabilă, iar
39,6% erau rele. 30 Modernizarea şoselei Târgu Mureş–Sovata–
Odorheiu Secuiesc–Miercurea Ciuc, care traversează Ţinutul
Secuiesc, va fi începută în 1960.
28
Şedinţe de birou, ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 226/1959, f.68.
29
Ibidem. f.73–74.
30
Ibidem. f.62.
342
În anii ’60, lipsa alimentelor şi în general a mărfurilor se resimte,

deoarece are loc o permanentă restrângere a comerţului particular
(în primul rând, a celui de pe pieţe). În perioada 1952–1958 s-a
dublat circulaţia mărfurilor în oraşe (între 1948–59 a crescut şi
numărul populaţiei, de la 102 830 la 222 779 de locuitori), iar în
cadrul acesteia, comerţul socialist a înregistrat o creştere a circulaţiei
de mărfuri de trei ori şi jumătate. Din totalul circulaţiei mărfurilor,
ponderea sectorului privat a fost de 51% în 1952 şi de 22% în 1958.
A fost lărgită şi reţeaua de magazine, ceea ce indica de asemenea
extinderea comerţului socialist din mediul urban. În 1952, oraşele
regiunii deţineau 80 de alimentări de stat, 183 de unităţi comerciale
cu mărfuri industriale, 6 aprozare şi 55 de unităţi de alimentaţie
publică. În 1958 erau 270 de alimentare, 268 de unităţi comerciale
cu mărfuri industriale, 70 de aprozare şi 130 de unităţi de
alimentaţie publică: „În sectorul alimentar există o unitate
comercială pentru 808 consumatori, în sectorul mărfurilor
industriale, un magazin pentru 793 consumatori, în industria de
alimentaţie publică, o unitate la 1 890 de consumatori, dar în
sectorul legume-fructe şi acum există doar o singură unitate
comercială la 4 120 de consumatori”. 31 În mediul rural funcţiona
reţeaua unităţilor comerciale a cooperativelor de consum; la sfârşitul
anului 1958 aceasta avea 1 376 de unităţi (magazine, cârciumi şi
aşa-numite chioşcuri sau tarabe comerciale), dintre care cele mai
numeroase sunt magazinele mixte (660) şi bodegile sau bufetele, în
fapt, cârciumile (424). Cofetării existau în mediul rural doar 8 în total,
aici răspândirea acestora şi obişnuinţa băutului cafelei erau
consecinţe indirecte ale colectivizării (ce aducea statornicirea unui
ritm de lucru mai lejer a femeilor).
Ponderea tot mai crescută a veniturilor populaţiei provenea
din sectorul socialist: în 1952 o pondere de 57% a veniturilor totale,
iar în 1958 o pondere de 76%. Dacă se consideră venitul total obţinut
31
Keszi, A Magyar Autonóm Tartomány, ed.cit., p.171–172.
343
în anul 1952 ca un nivel de 100%, veniturile monetare ale populaţiei

au crescut în şase ani la 220%, aşadar venitul monetar pe cap de
locuitor a ajuns la 205%. Salariile medii au crescut în cei şase ani cu
76%. Sumele de bani care au ajuns la populaţia rurală au crescut de
asemenea, deoarece insuccesul predării silite a produselor agricole a
obligat statul la utilizarea unor metode precum achiziţionarea şi
producţia contractuală. 32
În spatele tuturor acestor schimbări stăteau, în primul rând,
considerente politice. Nu era întâmplător că tocmai la şedinţa
plenară a CC din 27–29 decembrie 1956 s-a hotărât modificarea
raportului acumulare-consum, în favoarea celui din urmă.
Priorităţile trebuiau modificate; prin aliniere la nivelul ţării, au fost
începute şi la periferii pregătirile pentru o modernizare în ritm alert.
2. În ceea ce priveşte conducerea Regiei Autonome

Maghiare, aşadar a noii structuri administrativ-teritoriale înfiinţate la
18 decembrie 1960 prin modificarea Constituţiei, în cadrul acesteia
au avut loc schimbări importante deja de la finele anului 1961 şi
începutul anului 1962. În data de 28 august, în locul lui Lajos
Csupor, este numit prim-secretar al Comitetului regional de partid
Iosif Banc. 33 Tot în acelaşi an, la 29 decembrie, s-a făcut schimbarea
cadrelor într-o altă poziţie-cheie: în locul lui István Vargancsik, în
fruntea Comitetului de partid din Târgu Mureş a ajuns Nicolae Vereş,
prim-secretarul de până atunci din raionul Târnăveni. 34 Cea de-a
treia persoană împotriva căreia s-a acţionat în instanţă şi căreia i s-a
suspendat calitatea de membru în Comitetul Executiv al Sfatului
Popular Regional a fost Sándor Kocsis, şeful Secţiei Comerciale a
Sfatului Popular. 35 Kocsis era o eminenţă cenuşie aflată în funcţie
încă de la începutul anilor ’50, care răspundea de aprovizionarea
32
Ibidem, p.180–187.
33
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos.301/1961, f.168.
34
Ibidem, dos. 304/1961, f.142.
35
Ibidem, f.1.
344
unităţilor comerciale din regiune şi de distribuirea mărfurilor; în

afara de aceasta, oficial (prin economia partidului) sau neoficial (cu
ajutorul unor favorizări legate de funcţii ori intervenţia unor
cunoştinţe) se îngrijea şi de aprovizionarea nomenclaturii. 36
În perioada 5–7 ianuarie 1962 a avut loc conferinţa de partid
la nivel regional. Aici era deja evidentă turnura de natură etnică în
ceea ce priveşte schimbarea de cadre: deşi 64% din populaţia regiunii
avea naţionalitate maghiară, 50,5% din membrii Comitetului
Regional de Partid erau români. Această cifră a fost si mai ridicată în
cazul Biroului, unde procentajul românilor a atins 54%. 37 Alături de
prim-secretarul român, din conducerea regională a partidului au mai
făcut parte doi secretari români şi doi maghiari. 38 În sfârşit, în
ianuarie 1962 a fost demis László Lukács, preşedintele CE al Sfatului
Popular Regional, iar în locul său a fost numit Dumitru Puni. 39
În anul 1961 se concretizează şi în Regiunea Mureş–
Autonomă Maghiară o încercare la nivel naţional de lărgire a
planificărilor şi de consolidare la nivel local a disciplinei de
planificare. Timp de o jumătate de an devine un adevărat laitmotiv
dezbaterea la nivel local a propunerilor de proiecte, rezumarea
completărilor şi a propunerilor, trimiterea lor la centru, iar mai apoi
defalcarea indicatorilor de plan, deja obligatorii. Potrivit evaluărilor
făcute de Vasile Patilineţ, reprezentant al CC al PMR, pentru prima
oară de-a lungul unui proces de şase luni s-a reuşit pregătirea
36
Fără doar şi poate, rotirile de cadre se făceau pe baze etnice, deoarece, în acest timp,
atât regiunea, cât şi oraşul Târgu Mureş are o populaţie majoritar maghiară. În cazul
lui Kocsis se mai adaugă şi faptul că prim-secretarul şi-a pus în poziţia-cheie propriul
om. În ceea ce priveşte schimbarea conducerii politice, a avut loc şi o schimbare
generaţională, aşadar succesorii erau mai bine pregătiţi decât predecesorii. Csupor şi
Vargancsik sunt ilegalişti, Banc intră în aparatul de partid la sfârşitul anilor ’40, iar
Veres în anii ’50. Banc a absolvit Şcoala Superioară de Partid la Moscova, iar Veres are
diplomă de inginer.
37
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 329/1962, f.265.
38
Ibidem, f.169. Iosif Banc este prim-secretar, Ioan Cozma ocupă postul de secretar
responsabil cu organizarea, considerat adjunctul lui Banc, de propagandă răspunde
István Jakab, de agricultură Gheorghe Raita, iar de industrie József Anderko.
39
345
următorului plan de un an, iar datorită acestui lucru, România a

înregistrat cel mai rapid ritm de dezvoltare în cadrul lagărului
socialist, după Uniunea Sovietică. 40
Defalcarea indicatorilor de plan, dezbaterile pe marginea
acestora şi apoi prezentarea lor ca activităţi obligatorii era un proces
mai lung care dura aproximativ o lună. Soseau delegaţii de la
ministere, luau parte la şedinţele de întreprindere, supuneau
discuţiilor şi acceptau indicatorii, aşadar era nevoie de redactarea
unui plan detaliat pe etape. Metodologia era nouă, de aceea Béla
Csavar, preşedintele Uniunii Sindicatelor Regionale, ştiind acest
lucru, a propus la şedinţa pregătitoare ca grupurile sindicale din
întreprinderi să analizeze mai întâi indicatorii de plan. Banc însă îl
pune la punct: „Defalcarea indicelor de plan nu este o acţiune
sindicală”, 41 această activitate are loc sub directa conducere a
Comitetelor de partid.
De această dată, specialiştii le acordă acestora un rol mult
mai însemnat. La întreprinderi pot fi organizate cât de multe şedinţe,
dar cu muncitorii nu trebuie ţinută decât una, iar cu această ocazie
vor fi prezentaţi şi votaţi indicatorii. La şedinţele consiliului de
conducere însă trebuie invitate persoanele care nu aparţin
conducerii administrative sau politice, dar „care vor contribui [la
gestionarea procesului – J. G.] şi vor studia [şi vor înţelege,
explicându-le şi celorlalţi – J. G.] indicatorii”. 42 Ipoteza mea, încă
neargumentată de documente, susţine că discuţiile cu delegaţii
ministerelor nu au fost purtate de conducerea politică din
întreprinderi, ci de către specialiştii cunoscători ai circumstanţelor
profesionale în ceea ce priveşte îndeplinirea planului. În sfârşit,
40
Ibidem, dos. 295/1961. Afirmaţia a fost rostit la şedinţa din 27 noiembrie a activului
regional de partid.
41
Textual: „Defalcarea indicelor de plan nu este acum o acţiune sindicală. Aceasta
constituie o activitate de partid şi este considerat acţiunea partidului şi nu a
sindicatelor, este necesară participarea completă a tuturor organizaţiilor de masă, dar
întreaga acţiune se petrece sub conducerea directă a organizaţiilor de partid”; Ibidem,
dos. 304/1961, f.2.
42
Idem.
346
rezultatele acţiunii erau însumate de Secţia Economică a Comitetului

Regional de Partid într-un raport propagandistic, încadrat într-o
schemă specifică de inventariere şi care nu spunea nimic: s-au ţinut
824 şedinţe, au participat 57 846 persoane, aproximativ 10 000
persoane au luat cuvântul, au fost îndeplinite angajamentele
referitoare la depăşirile de plan. 43
Consider că prezentarea detaliată a celor de mai sus are
importanţă, deoarece şi în acest caz ne confruntăm cu un proces de
conducere centralizat. În cadrul acestuia însă au primit roluri noi, pe
de o parte, reprezentanţii muncitorilor, pe de altă parte specialiştii. În
timp ce primii îndeplinesc rolul de figuranţi din prim-plan, ultimii îşi
pot formula – chiar şi din umbră – poziţiile. În spatele jocurilor rituale
de legitimare (acceptarea indicatorilor de plan, asumarea depăşirilor
de plan) există mai multă chibzuire, păreri ale specialiştilor, aşadar
evaluarea unor circumstanţe reale şi includerea acestor cunoştinţe
în procesul de conducere, în fapt, doar posibilitatea integrării
informaţiilor, deoarece, ca şi până acum, partidul este cel care
îndrumă şi decide.
În 1961, în regiune au avut loc două întâlniri între
conducerea economică, specialiştii şi delegaţii ministerelor (miniştrii
adjuncţi, secretarii de stat, şefii departamentelor). 44 Acestea au fost
coordonate de János Fazekas, adjunctul prim-ministrului de atunci.
Rolul principal li se acordă cu aceste ocazii specialiştilor şi nu
ideologilor: se pun întrebări legate de probleme economice concrete,
referitoare la dezvoltarea infrastructurii, ori legate de problema
cadrelor, şi se caută împreună răspunsurile. 45
43
Ibidem, f.75–80.
44
Una dintre întâlniri a avut loc în februarie, iar cealaltă în decembrie. La întâlnirea
din februarie, de pildă, sub pretextul că ar fi nevoie de specialişti mai bine pregătiţi, a
fost demis şeful Secţiei de Planificare a Sfatului Popular Regional. ANDJ Mureş, CRM-
PCR, dos. 298/1961, f.115–126; dos. 304/1961, f.63.
45
La consfătuiri se discută despre produsele în care trebuie să se specializeze
întreprinderile din regiune şi despre achiziţionarea din străinătate a unor echipamente
şi serii de maşini. De pildă, Întreprinderea Gábor Áron, în colaborare cu Frigotehnica
din Cluj, va produce utilaje frigorifice; fabrica de produse lactate din Târgu Mureş va
347
Cea mai însemnată investiţie în regiune era Combinatul Chimic de la

Târgu Mureş, al cărui loc fusese deja indicat în septembrie 1959 de
către conducerea partidului. De atunci totul a rămas la nivelul
planificărilor şi al pregătirilor, 46 iar în 1961 încă tot nu fusese
începută construcţia; s-au făcut însă propuneri în ceea ce priveşte
persoana directorului, care trebuia să fie un cadru cu pregătire
superioară şi cu experienţă: Alexandru Gross, directorul general al
Ministerului Industriei Chimice. La sfârşitul anului 1961, pe postul de
director al fabricii de cabluri s-a dorit a fi şeful laboratorului central
al uzinelor Electroputere, inginerul electronist Balázs Máthé.
Pentru a pregăti marile lucrări de construcţie, se redactează
lista celor mai buni constructori din regiune. Se fac liste şi cu cei mai
buni economişti, ingineri, tehnicieni pentru a putea evalua cum îşi
folosesc priceperile şi cunoştinţele la locul de muncă şi pentru a-i
trimite pe câţiva, în ocazii excepţionale, la studii în străinătate (în
Germania Federală, Belgia, Anglia, Cehoslovacia). 47 Toate aceste
lucruri indică faptul că profesionalismul va avea o mai mare
importanţă de acum încolo.
În anul 1961 doar se planifică şi se pregăteşte încă
electrificarea satelor. În 1962 se înfiinţează întreprinderea electrică
individuală din regiune. 48 În 1963 se dă în primire prima linie
electrică de transmisiune de 220 kV, a cărei construcţie a fost
primi serii de maşini din Anglia şi Cehoslovacia. Totodată, se propune înfiinţarea unor
noi unităţi industriale la Sângeorgiu de Pădure şi Cristuru Secuiesc, facilitându-se
astfel urbanizarea acestor localităţi. În ceea ce priveşte lucrările investiţiilor regionale
şi raionale, se va întocmi o „mapă economică” pentru a se putea urmări evoluţia
acestora. Vor fi supravegheate liniile noi de producţie, precum şi fabricarea produselor
destinate exportului, se va controla calitatea acestora şi transportul lor la termen.
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 298/1961, f.115–126.
46
Ibidem, dos. 313/1961, f.36. Construcţia combinatului este planificată în mai multe
etape, acesta funcţionând la capacitatea sa maximă în anul 1980. În prima etapă, va
avea 659 de muncitori şi 175 de angajaţi la termocentrală. Pe şantier vor lucra 1 600
de oameni. Majoritatea acestora ar trebui să fie din partea locului, fiindcă celor veniţi
de mai departe ar trebui să li se asigure locuinţe, iar acest lucru nu este încă posibil
pentru un număr mai mare de persoane.
47
Idem.
48
Vezi volumul intitulat Un secol de electricitate, 1898–1998, f.l., f.a., p.54.
348
începută în 1960 şi care leagă hidrocentrala Bicaz de termocentrala

Fântânele, făcând posibilă echilibrarea eventualelor defecţiuni locale,
creşterea siguranţei alimentărilor cu energie electrică şi electrificare
localităţilor de pe linia respectivă.
La consfătuirile din februarie 1961 s-au făcut cunoscute
concepţiile vehiculate în cadrul Consiliului de miniştri, conform
cărora au fost desemnate 4 raioane-model în care electrificarea
trebuie terminată cât mai curând. Unul dintre acestea era raionul
Odorhei, susţinut de János Fazekas. 49 Aici, dar şi în altă parte, pe
teritoriul întregului raion vor fi efectuate lucrări de planificare, de
construcţie a liniilor electrice de transmisiune şi, fiindcă populaţia nu
are bani, resursele materiale necesare trebuie obţinute din altă parte
(din fondurile ministeriale şi din cele regionale ale Consiliilor
Populare). În anul 1960, de pildă, linia Praid–Corund a fost construită
de Ministerul Industriei Grele, iar acest lucru a făcut posibilă
electrificarea localităţilor Corund, Ocna de Sus şi Ocna de Jos. 50 În
1961, linia electrică de transmisiune Odorhei–Cobăteşti, cu o
ramificaţie spre Zetea, a fost construită dintr-o investiţie centrală,
permiţând astfel electrificarea altor 18 localităţi. 51 În 1962 a fost
construită linia Gheorgheni–Miercurea Ciuc, făcând parte din
investiţiile regionale. În felul acesta, Miercurea Ciuc – ultimul dintre
centrele raionale – a fost integrată în sistemul de electrificare aflat în
construcţie. 52
Din propunerile Comitetului Executiv al Sfatului Popular
Regional pentru anul 1962, se poate afla că a fost începută adunarea
fondurilor locale pentru electrificarea din mediul urban, dar acţiunea
înaintează greu. Contribuţia de la populaţie poate fi adunată doar
sub forma unor sume mai mici, plătite lunar. Dacă în localitate există
întreprinderi de stat ori gospodării agricole colective (cooperativă
49
50
Idem.
51
Ibidem, dos. 312/1961, f.193.
52
Ibidem, dos. 298/1961, f.115–126.
349
agricolă), acestea contribuie la cheltuieli, dacă nu, şi Sfatul Regional

trebuie să-şi asume finanţările mai mici sau mai mari. Potrivit
calculelor, populaţia trebuie să contribuie la electrificarea localităţii
cu o sumă egală cu salariul pe două luni al familiei. 53
Perioada anilor ’60 este etapa construirii drumurilor
modernizate. Construcţia şoselelor pe linia Târgu Mureş–Sovata–
Odorheiu Secuiesc–Miercurea Ciuc se termină abia în 1967.
Exproprierea terenurilor necesare construcţiilor şi planificările legate
de acestea se amplifică în primăvara anului 1962: colectivizarea s-a
terminat, iar de acum înainte autorităţile nu mai trebuie să se
convine cu un grup numeros de proprietari.
În ceea ce priveşte variantele planurilor şi cheltuielile legate
de construcţii, deciziile sunt întotdeauna luate pe baza materialelor
pregătite de specialişti, dar la nivelul conducerii superioare regionale,
în biroul regional de partid. 54 În 1962 s-a realizat deja infrastructura
53
Ibidem, dos. 312/1961; repartiţia cheltuielilor pe localităţi este extrem de
neuniformă. De pildă, în cazul aşezărilor din raionul Târgu Mureş şi din comuna
Vărgata de pe Valea Nirajului există următoarea situaţie: electrificarea centrului de
comună (Vărgata) costă 170 000 lei, din care o întreprindere de stat acoperă 22%, iar
restul sunt plătiţi de populaţie, o familie suportând suma de 884 lei. În cazul localităţii
Mitreşti, costurile totale sunt de asemenea 170 000 lei, din care 12% vin din partea
unei întreprinderi de stat, iar populaţia plăteşte câte 992 de lei de familie. La Vadu
costurile totale sunt de 260 000 lei, întreprinderea de stat îşi asumă 14%, Sfatul
Popular Regional 38% din cheltuieli, iar populaţia plăteşte 1260 de lei de familie. În
cazul localităţii Grâuşor, costul total al electrificării este de 190 000 lei, din care
întreprinderea de stat plăteşte 6%, Sfatul Popular Regional 36%, iar familiile trebuie să
plătească tot 1260 de lei. La sfârşitul anului 1961, proporţia (planificată) a electrificării
aşezărilor în centrul regiunii şi în diverse raioane: oraşul Târgu Mureş 67%, raionul
Târgu Mureş 19%, raionul Reghin 11%, raionul Topliţa 27%, raionul Gheorgheni 18%,
raionul Ciuc 36%, raionul Odorhei 29%, raionul Târnăveni 33%, raionul Luduş 4%.
54
Unul dintre segmentele importante şi grele ale traseului este partea care parcurge
distanţa Bălăuşeri–creasta Bălăuşeri. În februarie 1961, la una dintre şedinţele de
secretariat se iau deciziile în privinţa variantelor de plan (vezi ANDJ Mureş, CRM-PCR,
dos. 298/1961, f.141). Traseul de până acum se desfăşura prin sat, ajungând, după un
urcuş deosebit de abrupt, pe culme. Acest traseu este cel mai ieftin din punctul de
vedere al lucrărilor şi nu necesită demolări. Potrivit celei de-a doua variante, se
construiesc serpentine şi vor fi demolate aproximativ zece case. În acest caz
cheltuielile sunt mai mari decât la prima variantă. Există şi o a treia versiune, conform
căreia se deschide un nou drum în versantul muntelui, care trece în afara satului.
Această ar fi calea mai scurtă, dar ar trebui expropriate 5,5 hectare din viile
gospodarilor particulari pentru a putea realiza lucrările, ori ar trebui schimbate
350
pentru susţinerea construcţiilor: la Praid, Odorhei, Satu Mare,

Miercurea Ciuc s-au pus în funcţiune staţii de pregătire a asfaltului,
la Odorhei şi Praid au fost utilate atelierele de reparaţii, s-a amenajat
un atelier mobil, s-au instalat barăcile şi rulotele pentru cazarea
muncitorilor. 55 Brigada de Construcţie Drumuri şi Poduri din
subordinea Ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor şi-a
început activitatea cu 960 de soldaţi constructori, desfăşurându-şi
serviciul militar, iar alături de ei au mai trebuit angajaţi încă 1 400 de
muncitori sezonieri, însă acest lucru nu părea greu după încheierea
colectivizării. 56 Mecanizarea se găseşte într-o fază incipientă: pe linia
Sovata–Odorheiu Secuiesc lucrează şase escavatoare şi un buldozer
având performanţe diferite, iar pe linia Odorhei–Miercurea Ciuc două
escavatoare. 57
La începutul anilor ’60, cele mai vizibile schimbări au putut fi
percepute în domeniul construcţiilor de locuinţe. Într-adevăr, sunt
alocate resurse şi capacităţi de organizare foarte serioase în vederea
lichidării penuriei de locuinţe, cel mai important articol de consum
durabil. Trustul Regional de Construcţii este una dintre unităţile
economice care angajează cel mai mare număr de muncitori, 58 în
afară de oraşul Târgu Mureş acesta având filiale la Reghin,
Târnăveni, Odorheiu. 59 Specialiştii Direcţiei de Urbanism, Construcţii
şi Planificări din cadrul Sfatului Popular Regional, înfiinţat în 1958, 60
terenurile cu proprietăţile de stat. Traseul ar avea condiţii de vizibilitate îmbunătăţite,

scăzând astfel pericolul de accidente, însă această variantă ar costa cel mai mult,
deoarece ar trebui tăiat şi consolidat un drum cu totul nou. La final a fost ales cea de-a
treia variantă.
55
56
Idem.
57
Ibidem, f.107.
58
În vara anului 1961 Trustul are 4 884 de angajaţi, dintre care doar 36 sunt ingineri,
135 tehnicieni, 72 maiştri şi mai sunt 347 de funcţionari. Ponderea muncitorilor este
de 89%. În proporţie de 52%, muncitorii sunt calificaţi. Cf. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos.
297/1961, f.24.
59
Ibidem, dos. 293/1961, f.57.
60
Potrivit unei conscripţii din 1961, angajaţii instituţiei sunt: 19 arhitecţi, 41 de
ingineri, 65 de proiectanţi, 39 de desenatori, 6 specialişti în tehnica de calcul, 42 de
angajaţi ca personal administrativ. Cf. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 297/1961, f.24.
351
sunt deja sunt capabili în anul 1962 să elaboreze planuri complexe şi

de perspectivă. 61 Sarcina trasată de organele de partid este
transformarea oraşului Târgu Mureş într-o aşezare de tip socialist.
Acest lucru înseamnă construcţia a peste 5 000 de locuinţe în
perioada 1960–1965. După cum reiese însă dintr-un studiu din
februarie 1962, lipsesc planurile urbanistice necesare acestor lucrări;
din acest motiv, colaboratorii Direcţiei elaborează un proiect
schematic, care este apoi dezbătut de biroul regional de partid. 62
Potrivit acestuia, la început construcţiile trebuie aşezate pe terenurile
libere existente în oraş, evitând demolările. Între timp vor trebui
planificate ansamblurile de clădiri mai mari, dar şi acestea trebuie
legate de infrastructura existentă, cu posibilităţi de dezvoltare. Cea
de-a treia etapă va fi construcţia unui cartier de blocuri de mari
dimensiuni pe terenul liber de la marginea oraşului. 63 Aceasta
necesită lucrări preliminare îndelungate, proiectare, reconstrucţia
infrastructurii oraşului (de pildă, reţeaua de canalizare, şoselele),
fiind şi foarte costisitoare. Din studiu se poate afla ce fel de informaţii
lipsesc pentru a putea evita dominarea ideologiei asupra
problematicii şi pentru a se putea concentra în mod real şi bazat pe
date concrete asupra dezvoltării oraşului. Nu s-a făcut o anchetă şi
nu poate fi ştiut care este compoziţia demografica a familiilor din
localitate, iar acest lucru ar fi important, deoarece având aceste
cunoştinţe, s-ar putea planifica proporţia locuinţelor de diferite
dimensiuni (ca număr de camere). Nu pot fi stabilite nici
caracteristicile şi nici numărul construcţiilor în ceea ce priveşte
unităţile comerciale, grădiniţe, şcoli sau clădiri destinate activităţilor
61
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 329/1962, f.98–113.
62
Observaţia lui Iosif Banc în legătură cu studiul respectiv: „Să se grăbească
modernizarea oraşului, să se demoleze vechile clădiri şi colibe”. Ibidem, f.96.
63
Studiul are în vedere Dâmbul Pietros. Biroul nu este de acord cu acest lucru, ci
propune demolările şi construcţia în părţile aflate în direcţia Reghin, la nord de centrul
oraşului. Iosif Banc afirmă: „Să ne folosim de orice teren din oraş, deoarece în felul
acesta nu vom cheltui atât de mult pe construcţii ca în cazul Dâmbului Pietros. Nu pot
fi scoase din producţia agricolă 50 de hectare. Să nu ne extindem pe partea de jos a
oraşului”. Ibidem, f.96.
352
socio-culturale, fără cunoştinţe fundamentale referitoare la

populaţie. Aşadar, arhitecţii atrag atenţia asupra faptului că, fără
cunoştinţe de specialitate, precum şi fără structurarea şi utilizarea
acestora, nu poate fi concepută o schimbare a proporţiilor
urbanizării.
La începutul anilor ’60, aprovizionarea nu era încă
permanentă. Pâinea nu se mai vinde pe bonuri, dar încă se mai
cumpără stând la rânduri interminabile. Carnea lipseşte în
continuare. Din cantitatea produsă în primul trimestru al anului
1961, aproximativ 32% a fost transportată la Bucureşti, 13% în
străinătate (în Italia, Portugalia), la centrele muncitoreşti din Braşov
şi Ploieşti, precum şi unor fabrici de conserve, astfel încât pentru
consumul local nu a mai rămas decât 34% (în jur de 320 de tone). 64
Având în vedere scopurile ideologice şi propagandistice, dar
şi economisirea rezervelor, menţinerea aparenţelor în ceea ce
priveşte abundenţa alimentară se reuşea doar în timpul sărbătorilor,
adică timp de câteva zile pe an. 65 În aceste scurte perioade se vând şi
articole provenite din import. 66 De pildă, la 1 mai şi 8 mai 1961, cu
ocazia celei de-a 40-a aniversări a înfiinţării partidului comunist, în
magazinele din regiune s-au adus 500 de cutii de Nescafe, 10 000 de
kg lămâi, 3 000 de perechi şosete relon pentru femei, 500 de cămăşi
relon bărbăteşti, 100 de maşini de spălat din import, 50 de
magnetofoane din import.
64
Ibidem, dos. 312 (1961), f.33.
65
Conform situaţiei din tabelul extrem de educativ, care ar merita o analiză separată,
în regiune s-au pregătit, pentru 1 mai, cu 15% mai multe mărfuri decât cu un an
înainte. La 25 aprilie a început deja stocarea rezervelor. În afara oraşelor mai apar pe
listă şi aşezările muncitoreşti (Bălan, Vlăhiţa-Lueta, Mina Harghita-Băi, Gălăuţaş,
Fântânele), precum şi staţiunile de agrement (Sovata, Borsec, Băile Tuşnad). Cantitatea
de mărfuri pentru festivităţi, pentru oraşul Târgu Mureş (în paranteză cantitatea totală
din regiune): 17 000 (35 800) buc. friptură preparată la grătar, 10 000 (26 700) buc.
mititei, 2 000 (2 990) buc. cârnaţi Debreţin, 100 000 (181 000) sticle şi 6 000 (28 000)
pahare bere, 20 000 (52 700) litri de vin, 15 000 (39 100) litri de apă minerală, 800 (2
150) kg îngheţată, 16 000 (31 260) buc. prăjituri, 3 000 (7 350) litri de suc. Cf. ANDJ
Mureş, CRM-PCR, dos. 311/1961, f.173–181.
66
Ar trebui ştiut cât s-a vândut din aceste cantităţi şi cât a ajuns sub tejghea.
353
Câteva aşezări şi centre de recreere şi tratament de pe

teritoriul regiunii au un statut deosebit: Sovata, Băile Tuşnad, Borsec,
Lacul Roşu. În 1960, cele patru centre de agrement au fost căutate de
aproximativ 150 000 de vizitatori, iar în 1961, invocând acest fapt,
direcţia comercială a cerut de la Ministerul Comerţului creşterea
cantităţii de mărfuri alocate zonei. Printre altele, pe listă erau trecute
500 de aparate de fotografiat, 200 de aparte radio cu tranzistor, 600
de şosete pentru femei helanca, 1 000 de bluze silon scampolo. 67 În
locurile destinate vacanţelor şi concediilor aprovizionarea a fost mult
îmbunătăţită faţă de anii ’50. La Sovata şi la Borsec, planul de
investiţii din 1961 include şi construcţia unui complex comercial. 68
La 8 martie 1962, cu ocazia şedinţei biroului regional de
partid, Iosif Banc a citit telegrama adresată CC al PMR: în regiune s-a
încheiat colectivizarea, aşadar producţia agricolă a fost reorganizată
pe structuri socialiste. 69 Comitetul Central va trimite 105 agronomi şi
175 de specialişti topografi în regiune, care, împreună cu oamenii
locului, vor fi pe teren timp de două luni şi vor ajuta la începerea
muncilor agricole în noile gospodării colective. 70 Trebuie efectuate
inventarierile, iar preşedinţii de cooperativă trebuie învăţaţi cum să
elaboreze planuri de producţie, deoarece până nu se realizează
aceste lucruri, nu pot fi semnate contractele de comercializare. La
jumătatea lunii martie, în regiune au existat în total 510 gospodării
agricole colective, 71 iar numărul acestora se schimba mereu,
continuându-se reorganizările şi comasările. Organizarea brigăzilor
s-a realizat doar în 434 de unităţi cooperativiste, 72 la celelalte
situaţia este haotică. În 261 de cooperative agricole (atâtea unităţi au
67
68
Ibidem, f.99.
69
Apoi, referindu-se la situaţia reală, adaugă: „Mâine, poimâine şi luni va trebui
terminat ceea ce a mai rămas. Toate forţele trebuie concentrate în Gheorgheni şi Ciuc”.
70
Ibidem, dos. 329/1962, f.124.
71
Ibidem, dos. 330/1962, f.3.
72
Idem.
354
fost înfiinţate din perioada culesului de toamnă şi până acum) 73 a

trebuit să fie adunate de la membri grânele pentru semănăturile de
toamnă. Inventarul nu s-a făcut decât în 466 de gospodării agricole
colective, dar cea mai mare problemă este că din toamnă au intrat în
colectiv 84 038 de familii şi pentru 52% dintre aceştia nu au fost încă
stabilite şi măsurate parcelele personale, aşadar aceşti oameni nu pot
începe lucrările de primăvară. 74
În ceea ce priveşte administrarea forţei de muncă eliberate
după terminarea colectivizării, au existat încă din 1959 diverse
concepţii. Potrivit unui raport efectuat în aprilie 1961, în regiunea cu
populaţia totală de 801 631 locuitori, ponderea persoanelor active,
dar fără ocupaţie era de 50 433 de locuitori, iar 30% dintre aceştia
erau tineri sub 30 ani. 75 La aceste date s-a ajuns prin calcule
matematice: din numărul populaţiei active a fost scăzut cel al
angajaţilor. Este interesant faptul că în statistici apar cu aproximaţie
de două ori mai mulţi bărbaţi, decât femei. În sfârşit, cred că acest
număr nu indică altceva decât ponderea forţei de muncă din
procesele de planificare din acea perioadă, luate în considerare la
momentul respectiv şi dincolo de realităţi. În epoca socialistă, anul
1962 este ultimul an în care s-au aflat pe piaţa muncii mase de
populaţie necuprinse in statistici (cei plecaţi din satele colectivizate),
iar numărul acestora nu poate fi decât evaluat. În continuare, noile
generaţii vor avea acces la calitatea de angajat doar trecând prin căi
de formare strict controlate şi reglate după nevoile economiei
planificate. Printre altele, colectivizarea avea şi sarcina de-a a crea
posibilitatea unei noi schimbări necesare industrializării forţate:
administrarea completă a forţei de muncă din sfera de stat.
Până acum, cumpăna dintre anii ’50–’60 a fost prezentată de
cercetătorii societăţii maghiare din România ca perioada în care a
câştigat teren naţionalismul român, a fost desfiinţată Universitatea
73
Idem.
74
Idem.
75
Ibidem, dos. 311/1961, f.187–189.
355
Bolyai, iar RAM a suferit modificări. Fără doar şi poate, aceasta este o
schimbare de natură etnică în ceea ce priveşte puterea politica
dominantă din Ţinutul Secuiesc. Colectivizarea, căreia oamenii i s-au
împotrivit mult timp în regiunile Ciuc şi Gheorgheni, a fundamentat
aservirea economică şi socială a satelor şi a sătenilor. La fel de
indubitabil este însă şi faptul că această putere a jucat un rol
important în ceea ce priveşte punerea în practică a cunoştinţelor de
specialitate, dezvoltarea infrastructurii, reconstrucţia oraşului Târgu
Mureş şi formarea condiţiilor de consum. În anul 1962, societatea
secuilor, în majoritatea ei, este încă rurală, agricolă, închistată în
tradiţii, dar nu pentru mult timp. Însă tot ceea ce s-a înfiripat după
1989, din cauza transformărilor care s-au petrecut între timp –
modelul nou presupune cunoştinţe, procese economice de altă
natură – nu reprezintă reluarea proceselor întrerupte în anii ’50–’60.
Modernizare – demodernizare?
Industrializarea forţată constituia în 1949 o formulă deja

lansată şi aflată de un an în prim-plan, dar, în realitate, forţa de
organizare şi de mobilizare a puterii nu era de ajuns, decât pentru a
profita de avantajele „ascuţirii” luptei de clasă şi de cele rezultate din
susţinerea sovietică, cu scopul întăririi de poziţie. În realitate, nici nu
a avut loc o industrializare generală, ci doar o dezvoltare a industriei,
constituită pe puncte de lucru şi concentrată în anumite locuri
(Hunedoara, Valea Jiului, Braşov, Bucureşti). Nu existau ramuri
industriale fundamentale (de pildă, industria chimică), planificările şi
producţia materialelor de construcţie întâmpina dificultăţi mari din
cauza parcului de mijloace învechit, transporturile se derulau cu
greutate şi nu exista coordonare în ceea ce priveşte termenele
construcţiilor, care nu se mai respectau datorită lipsei specialiştilor.
În zadar a fost adoptat, în anul 1950, un plan de electrificare pe zece
ani, problemele energetice s-au rezolvat abia la începutul anilor ’70,
356
odată cu punerea în funcţiune a hidrocentralei de la Porţile de Fier,

dar şi atunci, doar parţial.
În România, aceasta este perioada – anii ’70, în special
sfârşitul lor – în care se petrec cele mai mari schimbări din Ţinutul
Secuiesc. Producţia industrială, numărul de angajaţi, veniturile reale
şi consumul, ajung în această perioadă la valorile cele mai mari din
punct de vedere procentual.
În spatele tuturor acestor lucruri se află însă schimbarea
modului de viaţă al maselor şi capătă forme distinctive o cotitură
socio-istorică începută la finele anilor ’50 – începutul anilor ’60.
Aceasta nu este încă o epocă încheiată, chiar şi limitele schimbărilor
sunt greu de stabilit. Populaţia urbană creşte la 50% abia în 1985. De
atunci s-a maturizat cea de-a doua generaţie a celor ce trăiesc în
puzderia cartierelor de blocuri şi devin îndoielnice formele de
existenţă urbane stabile.
Între 1975 şi 1980 este cel mai ridicat fondul de depozitare,
în această perioadă se cheltuiesc cei mai mulţi bani pe înnoirea unor
echipamente, aşadar pe modernizarea tehnică. Din păcate nu doar
aceste lucruri, ci şi proiectele megalomane ale dictaturii înghit
fondurile băneşti, de pildă construcţia Canalului Dunăre–Marea
Neagră, întreruptă în 1953 şi reluată mai târziu. În anul 1980 şi în
anii următori se fabrică cea mai mare cantitate de produse
industriale, apoi, în ultimii ani din această epocă, începe scăderea
producţiei.
Consecinţa extrem de regretabilă a evenimentelor este faptul
că, în strânsoarea măsurilor dictatoriale, populaţia ţării creşte doar
până în anul 1990, ca apoi să înregistreze o vertiginoasă scădere. În
2002, numărul total al locuitorilor este mai scăzut decât în 1990 cu 1
508 539 de persoane, aşadar populaţia României este cu 6,5% mai
mică decât în 1990.
357
În ceea ce priveşte teoria naţionalismului, formulată de

Ernest Gellner, 76 autorul vorbeşte despre două tipuri sociale bine
delimitate: unul agrar, bazat pe cunoştinţe de scris şi citit şi altul
corespunzător societăţii industriale dezvoltate. În 1945, 75% dintre
locuitorii României trăiau în mediul rural şi desfăşurau o activitate
agrară, iar 24% din populaţia totală erau practic analfabeţi. În 1989,
populaţia rurală cu activitate agrară reprezintă 28% din totalul
locuitorilor, iar analfabetismul a fost eliminat. O întreagă epocă era
dominată de principiul ideologic potrivit căruia bunăstarea va fi
instaurată şi va creşte neîncetat odată cu dezvoltarea industriei,
înfăptuirea urbanizării, precum şi supunerea forţelor naturii şi
transformarea lor în resurse utilizabile. Materialul faptic care
susţinea aceste idei constituia cea mai importantă bază de legitimare
a puterii. În anii ’60 ritmul de creştere a populaţiei a devenit extrem
de lent, doar îngrădirilor introduse in 1966 şi menţinute în mod
artificial li se datorează o aparentă creştere a numărului de locuitori.
Educaţia a atins nivelul de masă, însă nu se poate vorbi despre
calitate, mai cu seamă în perioada regresului din anii ’80.
Potrivit definiţiei lui Gellner, deosebirea cea mai însemnată
dintre cele două tipuri de societăţii constă în specificul muncii
desfăşurate: se face referire, pe de o parte, la activităţile fizice cu
adevărat dificile, lucrarea pământului, manevrarea, controlul şi
întreţinerea unor utilaje, iar pe de altă parte, la muncitorii pregătiţi în
cadrul proceselor educative, care realizează „o rapidă conducere şi
influenţă în ceea ce priveşte oamenii şi datele raportate”. 77 Munca,
afirmă Gellner, pierzându-şi calitatea fizică, devine semantică, iar
astfel, în mare măsură şi flexibilă, precum şi manipulabilă. Există
posibilitatea ca oamenii, aflaţi în anumite stadii de dezvoltare, să
gândească şi să acţioneze la fel, formând mase supuse în mediul
76
Vezi Ernest Gellner, A nacionalizmus kialakulása: a nemzet és az osztály mítoszai
[Dezvoltarea naţionalismului – mitul naţiunii şi mitul claselor], în vol.
Nacionalizmuselméletek. Szöveggyüjtemény [Teoriile naţionalismului. Culegere de
texte], ed. Kántor Zoltán, Budapest, Rejtjel Kiadó, 2004, p.45–78.
77
Ibidem, p.53–54.
358
industrial, al dezvoltării (şi al consumului). Evident, există şi

posibilitatea ca grupurile şi comunităţile mobile de orăşeni, „rupte de
realitate”, să-şi producă propriile semantisme, autodefinindu-se în
cadrul propriului spaţiu public. Acest lucru însă nu era posibil în
mediul social controlat al epocii socialiste.
Societatea românească a ajuns, la începutul anilor ’60, la un
prag, în deceniul al şaptelea a păşit pragul, retrăgându-se mai apoi,
iar astăzi a rămas încă tot în pragul uşii. 78 A atins nivelul la care
ponderea populaţiei urbane este de 50%, dar această situaţie nu s-a
schimbat radical nici până astăzi; mai mult decât atât, există o
tendinţă de mişcare a locuitorilor de la oraşe spre sate.
Restructurarea economică şi rata ridicată a şomajului a determinat
din nou mişcarea activităţilor semantice spre cele fizice. Acest lucru
este valabil şi în cazul angajaţilor care culeg căpşunii în Spania ori
amestecă mortarul în Ungaria. Procesele întâlnite în anii ’70 au fost
încetinite în anii ’80, iar în deceniul următor au devenit haotice şi
multidirecţionale. După cel de-al Doilea Război Mondial şi până la
începutul mileniului nou, perioada de dezvoltare cu cele mai mari
succese din România este cea cuprinsă între începutul anilor ’60 şi
începutul anilor ’80.
78
Gábor Hunya a formulat la sfârşitul anilor ’80 următorul diagnostic: „În România,
producţia de alimente pe cap de locuitor se află la nivel european, totuşi populaţia se
hrăneşte foarte prost şi primeşte pe bonuri alimentele de bază. Cele două fabrici de
autoturisme produc într-o proporţie însemnată pentru piaţa internă, dar din timp în
timp se limitează utilizarea autoturismelor. S-au construit cartiere de blocuri cu
locuinţe mari, având tot confortul, însă acestea nu primesc căldură şi apă caldă. O
uriaşă uzină de tractoare îşi furnizează produsele din belşug, în Europa de Est
producţia de tractoare este ridicată, totuşi în agricultură se insistă asupra muncii fizice
şi a utilizării atelajelor. În anii ’80 rezultatele sectorului productiv se aflau la distanţe
incredibil de mari faţă de dreptul de folosinţă al populaţiei asupra produselor. După 30
de ani de modernizare accelerată a ţării, are loc procesul demodernizării”. (Gábor
Hunya, A Ceauşescu-korszak gazdasága, p.55).
359
Stefano BOTTONI
Teroare politică şi naţională.

Bilanţul statistic şi funcţiile re-
presaliilor din anii 1956–1961
Studiul de faţă analizează felul în care autorităţile române au
gestionat impactul Revoluţiei din 1956 asupra populaţiei maghiare,
din punct de vedere politic şi al siguranţei statului, precum şi în ceea
ce priveşte campania de epurare şi intimidare colectivă care a
culminat în perioada 1958–1959, evenimente ce au dus la geneza
statului naţional român comunist. 1
Arestările, procedurile judiciare, precum şi măsurile luate pe
cale administrativă (internări, arestări la domiciliu, demiteri,
domiciliu forţat, interdicţia de a studia) au fost parte integrantă în
exercitarea puterii de stat până la amnistia generală din anul 1964. 2
După ce, în octombrie şi noiembrie 1956 – în doar două luni –,
Securitatea a efectuat peste o mie de arestări, în 1957 numărul
acestora a crescut la 2 822. 3 Totodată, în ultimele luni ale anului a
existat o schimbare care poate fi pusă în legătură cu Conferinţa de la
1
O variantă mai amplă a studiului a apărut deja în România. De la répression politique
à la purge etnique? L’impact de la révolution de 1956 sur le modèle communiste roumain,
în vol. Lagărul comunist sub impactul destalinizării, ed. Dan Cătănuş, Vasile Buga,
Bucureşti, Institutul Naţional pentru Istoria Totalitarismului, 2006, p.362–399.
2
Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948–1965, Bucureşti,
Humanitas, p.156–160.
3
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare
ACNSAS), Fond Documentar, dos. 53, vol. 2, f.2–14.
361
Moscova din 14–16 noiembrie. În timp ce, în septembrie, organele de

Securitate ale statului au arestat 162 de persoane, în luna decembrie
numărul acestora creşte la peste 300. În 1958, odată cu
intensificarea urmăririlor legate de „organizaţiile
contrarevoluţionare”, poate fi observată o nouă creştere a numărului
de arestări: în ianuarie au fost efectuate 212 reţineri, în februarie
760, în martie 461, iar între 1 iulie şi 8 august – perioadă în care
părăsesc teritoriul ţării trupele sovietice, iar cele două evenimente
pot fi strâns legate – au mai fost 1 103 de arestări. 4 În epoca post-
stalinistă, cele mai multe sentinţe în procese politice au fost emise în
anul 1958: timp de un an s-a cuantificat un număr total de 4 083 de
sentinţe emise de tribunalele militare din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Există
dovezi că între 1957 şi 1959 au fost executate 45 de persoane din
motive politice. Însă, începând din 1958, multe dintre acţiunile
„politice” au fost transformate în procese civile, ascunzându-se
motivul politic în spatele unor delicte de natură economică.
Între ianuarie 1957 şi iulie 1959 au fost pronunţate
aproximativ 10 000 de sentinţe de judecată, dar numărul celor ajunşi
în detenţie a fost mult mai mare. Din 23 octombrie 1956 şi până în
decembrie 1963 au fost condamnate la închisoare aproximativ 25
000 de persoane, alte 4 000 au fost internate fără să treacă prin faţa
completului de judecată (majoritatea acestora suferind o „pedeapsă
administrativă” cuprinsă între 1 şi 5 ani), iar 2 000 de cetăţeni au fost
târâţi în domiciliu forţat. 5 La 30 mai 1959, de pildă, erau arestate 17
728 de persoane , dintre care 13 957 erau deja condamnate, 2 400 se
aflau în arest preventiv, 908 foşti membri ai Gărzii de Fier au fost
condamnaţi la muncă silnică, iar 463 de persoane au avut domiciliu
forţat. 6
La începutul anilor ’60 a început o relaxare progresivă.
Eliberarea celor din detenţie a început în secret încă din 1957, când
4
Ibidem, vol. 3, f.4–54.
5
6
Ibidem, vol. 1, f.151–155.
362
TEROARE POLITICĂ ŞI NAŢIONALĂ
au fost scoase din închisori aproximativ 900 de persoane din Gărzile

lui Maniu 7 (câţiva dintre ei au fost însă arestaţi din nou în 1958),
această tendinţă intensificându-se însă în februarie 1960. Atunci au
fost eliberaţi din închisori 820 de ţărani condamnaţi pentru
„activităţi subversive”, care prin viu grai sau diverse acţiuni s-au
opus colectivizării din agricultură; peste şase luni a avut loc
eliberarea a 300 de „sionişti” şi „ţărani contrarevoluţionari”. După o
pauză de aproape doi ani, în 1962 au fost puşi în libertate mai întâi
773 de ţărani, apoi 1 462 de deţinuţi pentru „activităţi subversive
contra orânduirii sociale”. La 3 ianuarie 1963, datorită primei
amnistii parţiale, au fost eliberate 2 543 de persoane. În sfârşit, în
baza Hotărârilor nr. 176 din 9 aprilie 1964, nr. 310 din iunie şi nr.
411 din iulie, au fost puse în libertate în total 9 522 de persoane, fără
să fi beneficiat de graţiere 8 Eliberarea acestor persoane nu era
urmată şi de repunerea lor în drepturi, deoarece condamnările nu au
fost anulate, ci doar suspendate.
În plus, celor care au fost puşi în libertate între 1960–1964,
chiar înainte de plecarea din detenţie, li s-a propus colaborarea cu
organele de Securitate ale statului. Mulţi au acceptat de frică: aşadar,
unul dintre rezultatele cele mai importante pe termen lung ale
măsurilor de constrângere luate după 1956 (atât în Ungaria, cât şi în
România) a fost consolidarea reţelelor de informatori. La 5 februarie
1958, când M.I. a iniţiat o evaluare generală a reţelelor de
informatori din regiuni, s-a aflat că, la nivel naţional, Securitatea
statului beneficiază de aproximativ 12–13 000 de persoane
recrutate, care trimit în mod sistematic rapoarte. În Regiunea
Autonomă Maghiară, de pildă, a lucrat un aparat format din 74 de
ofiţeri operativi (două treimi dintre aceştia erau de naţionalitate
maghiară), cu o reţea alcătuită din 489 de persoane. 9 În timpul
7
8
Datele sunt publicate în Agresiunea comunismului în România 1944–1989, vol.1, ed.
Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Paideia, 1998, p.44–45.
9
ACNSAS, Fond Documentar, dos. 81, vol. 1.
363
Revoluţiei din 1956, organele de Securitate dispuneau la nivel

naţional de 12–13 000 de agenţi activi; până la 1 octombrie 1960,
numărul acestora a crescut la 30 000, apoi, peste doar opt luni, la
sfârşitul lunii iulie 1961, fuseseră înregistraţi deja 42 809 agenţi,
dintre care peste 1 000 îşi desfăşurau activitatea în cadrul RAM. 10 În
1963, numărul informatorilor la nivel naţional a crescut la aproape
80 000, iar la începutul epocii ceauşiste, în 1967, a ajuns la 110 000.
La sfârşitul perioadei, în 1989, numărul „relaţiilor” din evidenţe s-a
mărit până la 489 000, din care un sfert erau consideraţi „activi”. 11
Cei care nu s-au lăsat „recrutaţi” au fost puşi sub urmărire
directă de către organele de siguranţă a statului, împreună cu rudele
şi prietenii lor. O însemnată parte a locuitorilor din România au intrat
atunci pentru prima oară în vizorul Securităţii. De exemplu, în
octombrie 1957, peste 2% din populaţia adultă totală din România –
290 000 de persoane – era înregistrată în evidenţele Serviciului „C” al
M.I., responsabil de elementele interne ostile. Conform datelor care
ne stau la dispoziţie, în anii următori acest număr a crescut probabil
şi mai mult, având în vedere faptul că, doar în aceeaşi lună, în
evidenţele interne au mai fost înregistrate 3 222 de „noi intrări” şi
doar 957 de „ieşiri”. 12
După schiţarea cadrului general al dinamicii opresive, vom
analiza identitatea grupului-ţintă, în funcţie de apartenenţa politică,
naţionalitate şi aşezarea geografică. Apartenenţa socială a
persoanelor urmărite, pasibile de suspiciune din punct de vedere
politic, reiese din fişa de evidenţă amintită. Dintre cele 290 000 de
persoane considerate duşmani ai regimului comunist, cele mai mulţi
proveneau din rândurile mişcării legionare subterane (84 121), ale
10
Ibidem, dos. 129, vol. 1, f.3.
11
Despre funcţionarea Securităţii şi procesele de construcţie a reţelei informative vezi:
Cristina Anisescu, Dinamică şi rol al reţelei informative în perioada 1948–1989, în
Arhivele Securităţii, I, Bucureşti, Pro Historia, 2002, p.10–40. Cea mai cuprinzătoare
sinteză de până acum: Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, 2 vol., ed.
Florica Dobre, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2006.
12
ACNSAS, Fond Documentar, dos. 53, vol. 2, f.41.
364
Partidului Naţional Ţărănesc, dizolvat în 1948 (48 634) şi ale

Partidului Naţional Liberal (32 174). Alte 12 691 de persoane erau
membri şi/ori simpatizanţi ai „altor partide burgheze” (fără doar şi
poate, se găsesc printre aceştia şi reprezentanţii partidelor şi ai
mişcărilor „civile” maghiare şi de extremă dreapta care funcţionau
între 1921–1944). Aceştia erau urmaţi de „chiaburi şi mici
comercianţi” (17 378), „foşti lucrători ai poliţiei, jandarmeriei şi
funcţionarii organizaţiilor de spionaj burgheze” (15 432), cei
„religioşi şi sectanţii” (9 420), precum şi „naţionaliştii şi sioniştii” (9
402), aşadar acei cetăţeni evrei, maghiari şi germani care erau
bănuiţi nu doar de activităţi contra statului comunist, ci şi de
preocupări care se îndreptau împotriva românilor. Ca elemente
duşmănoase erau catalogate şi acele câteva mii de persoane care
făceau parte dintr-o categorie socială cu totul diferită, de pildă cei
excluşi din rândurile partidului comunist din motive politice, foştii
deţinuţi politici ori cei care „aveau rude sau cunoştinţe în statele
imperialiste”.
Se impune compararea datelor de mai sus cu apartenenţa
politică a celor condamnaţi în perioada 1957–1959. Dintre cei 10
000 de condamnaţi, doar 1 695 au făcut parte din organizaţia Garda
de Fier, mai puţin de 800 erau membri ai Partidului Liberal sau ai
Partidului Naţional Ţărănesc şi doar 150 de persoane aparţineau
„altor partide burgheze”. În proporţie de 73%, condamnaţii erau fără
de partid sau (în proporţie mică) membri ai PMR. 13 În ceea ce
priveşte documentaţia evidenţelor politice, iese în evidenţă faptul că
predomină condamnaţii în cazul cărora apartenenţa politică din
trecut nu a avut în aparenţă un rol deosebit în stabilirea
„infracţiunii”.
Reliefarea acestui aspect are o deosebită importanţă în ceea
ce priveşte analiza procedurilor de la finele anilor ’50. Acest ultim val
a avut cu totul alt efect asupra societăţii decât primul, când, în doar
13
Ibidem, vol. 1, f.100.
365
câţiva ani, peste 120 de oameni au fost afectaţi de măsurile coercitive

luate împotriva lor. Intransigenţa existentă între 1957–1959 nu a
cauzat deportări în masă, aşa cum s-a întâmplat de pildă în 1949 cu
satele răzvrătite, sau în 1951 cu cei 45 000 de locuitori din Banat
care trăiau pe fâşia de la graniţa cu Iugoslavia. După relaxarea din
1956 au mai fost excluşi din partid cei care se opuneau vădit
„disciplinării” din interiorul organizaţiei şi negau în public rezultatele
acesteia – în cazul demiterii lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif
Chişinevschi în 1957, câteva mii de membri de partid – printre care şi
veterani ai mişcării ilegaliste, precum Nicolae Goldberger şi Ileana
Răceanu. Nu existau procese demonstrative ca şi în 1954, în cazul lui
Vasile Luca şi al lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Noţiunea de duşman s-a
transformat de asemenea, o schemă ideologică uşor identificabilă şi
predeterminată a devenit categorie cu implicaţii multiple: pe
parcursul interogării deţinuţilor şi al redactării rapoartelor de către
reţeaua de informatori succesiv lărgită, Securitatea descoperea că
mulţi dintre „contrarevoluţionarii” arestaţi şi condamnaţi au fost
duşmani „ascunşi”, iar activitatea, planurile şi gândirea acestora au
rămas necunoscute pentru organele de Securitate ale statului.
În acest context trebuie gândite şi analizate funcţiile opresive
cu importanţă primordială din perspectiva cercetărilor legate de
funcţionarea Regiunii Autonome Maghiare. 14 Analiza se complică
însă din cauza penuriei datelor – defalcate pe regiuni şi naţionalităţi
– de care dispunem, precum şi din motivul că sentinţa nu era
întotdeauna pronunţată de tribunalul regiunii militare în cadrul
căreia se petrecuse fapta infracţională „reprobabilă”. Cel mai
elocvent exemplu este complotul lui Szoboszlai; în acest caz,
verdictul a fost dat de Tribunalul Militar Regional Cluj, care s-a
deplasat la Timişoara. Având în vedere că în acest caz competenţa
revenea organelor de Securitate centrale şi celor regionale din Timiş,
deşi mare parte a arestărilor au fost efectuate pe teritoriul RAM,
14
În decursul cercetării „participării” RAM am analizat următoarele cutii cu
documente: ACNSAS, Fond Documentar, dos. 53, 105, 114, 202.
366
informaţiile nu apar la rubrica regiunii „corespunzătoare”. 15 În cifre

absolute, cele mai multe arestări nu vor apărea în Ardeal, ci la
Bucureşti şi în regiunile Oltenia (la Craiova) şi Moldova (la Galaţi).
Trebuie însă avut în vedere faptul că în perioada 1957–1961 în RAM
se intensifica tot mai mult activitatea organelor de Securitate ale
statului. În primele patru luni din anul 1957, Securitatea regională a
efectuat 125 de arestări (din 1 000 de arestări la nivel naţional,
reprezentând aşadar aproximativ 8%). 16 Deşi datele Procuraturii
Militare din Târgu Mureş, prelucrate de Sándor Pál-Antal, nu pot fi
comparate întotdeauna cu cele ale Secţiei de Evidenţă a M.I., seria
documentelor dezvăluie o tendinţă asemănătoare. 17 Numărul
arestărilor şi cel al noilor urmăriţi a crescut succesiv până în vara
anului 1959, apoi a urmat o descreştere rapidă, iar între 1962–1964
nu prea au mai existat cazuri de anchetă politică. Contrar acestor
date, în 1965 – aşadar în perioada de după amnistie – au mai avut
loc încă 156 de arestări, deşi dintre persoanele anchetate doar 27 au
fost şi judecate. 18
În consecinţă, cele mai noi cercetări atestă faptul că între 28
octombrie 1956 şi 31 decembrie 1965 au existat 1 089 de arestări şi
826 de procese. Aşa cum menţionează şi arhivistul Sándor Pál-Antal,
care a cercetat Arhivele Naţionale din Târgu Mureş, poate fi dovedit
faptul că din documentaţia existentă lipsesc câteva dosare. Astfel, nu
este imposibil ca numărul real al celor deportaţi să depăşească 1 100.
15
După reorganizarea Securităţii din aprilie 1956, în cadrul Ministerului de Interne
român au funcţionat 11 Direcţii Regionale.
16
Faţă de acestea, datele prezentate de Sándor Pál-Antal erau oarecum diferite (în
1957 s-au aflat în arest preventiv 97 de persoane). Sándor Pál-Antal, Áldozatok – 1956
[Victime – 1956], Marosvásárhely, Mentor Kiadó, p.33.
17
Potrivit celor afirmate de Pál-Antal, în 1958–1959 au fost puse sub arest preventiv
539 persoane, iar 447 au fost judecate (Op.cit., p.33). Conform datelor M.I., între
ianuarie 1958 şi 31 mai 1959 s-au efectuat în ţară 9 978 de arestări preventive, dintre
care 308 au fost efectiv executate de către Direcţia Regională a M.I. din Regiunea
Autonomă Maghiară (ACNSAS, Fond Documentar, dos. 53, vol. 3, f.131). La acestea mai
trebuie adăugate cazurile „speciale” din punct de vedere politic, gestionate de
autorităţile de urmărire centrale, despre care însă nu deţinem informaţii.
18
Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.33.
367
Dintre persoanele judecate doar 8 au fost achitate; cu cele 818

sentinţe de sancţionare, RAM a avut o reprezentare dublă (avem
cunoştinţă de un total de 10 000 de condamnaţi, în timp ce în RAM
trăia doar 4% din populaţia României). 19 În aceşti ani, numărul
„organizaţiilor şi grupărilor contrarevoluţionare” dizolvate de
organele de Securitate ale statului era disproporţional de mare
(aproape 100) în RAM. În felul acesta, mica regiune şi-a asigurat un
loc de frunte în ceea ce priveşte raportul arestărilor din perioada
1957–1959. 20
Dincolo de aceste simple cifre, represaliile existente mai pot fi
sugerate şi de repartiţia pe naţionalităţi şi ocupaţii a populaţiei
arestate după 1956. Trei sferturi (aproximativ 620) dintre aceşti
locuitori s-au declarat maghiari, iar restul de un sfert români. Tipic
este faptul că cea mai mare parte a românilor au fost judecaţi în
1956 (în cazul Faliboga erau acuzaţi 68 de români şi doar 2
maghiari); în anul următor numărul acestora a scăzut la un procent
de aproximativ 10% (cu excepţia anului 1959, când au existat multe
arestări şi în rândul românilor, în primul rând cu ocazia mişcărilor de
rezistenţă la colectivizare). Între 1961–1965 proporţia acestora a
scăzut la 4–5%: în această perioadă, Securitatea se ocupa aproape în
exclusivitate de cazuri cu profil etnic maghiar. 21
Acţiunile opresive ale sistemului comunist din epoca lui
Gheorghiu-Dej (utilizarea sintagmei este motivată, având în vedere
puternicul caracter regizat al proceselor) 22 au cuprins toate păturile
19
Idem. De câţiva ani, un deţinut politic a prezentat date cu cifre mult mai ridicate
(aproximativ 2 500 de condamnări); cf. Háromszék [Trei Scaune], 23 octombrie 2000.
Pe baza documentelor care ne stau la dispoziţie, precum şi conform calculelor
efectuate de literatura de specialitate, personal consider exclus faptul că această cifră
se referă la sentinţe de judecată. Numărul persoanelor direct influenţate de această
campanie cu durata de peste 10 ani poate constitui însă subiectul altor cercetări.
20
ACNSAS, Fond Documentar, vol. 3, f.101–114.
21
Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.39.
22
Regizarea efectuată de organele de partid şi de Securitate ale statului (prejudecăţi
politice) reiese clar din documentele publicate în cartea lui Sándor Pál-Antal (p.51–
185), precum şi din materialul volumului editat de Gyula Dávid, intitulat 1956
Erdélyben. Politikai elítéltek életrajzi adattára 1956–1965 [1956 în Transilvania.
368
sociale. Aproape 20% dintre cei acuzaţi aveau studii superioare, în

total 30% erau funcţionari, personalităţi ecleziastice, 23 profesori
universitari şi „elemente declasate” care făceau parte din „fosta clasă
conducătoare”. Aproape 30% dintre cei trecuţi prin faţa completului
de judecată erau muncitori şi mici meseriaşi din Târgu Mureş şi din
oraşele secuieşti mai mici. Cei mai mulţi trăiau însă din agricultură
(38%): alături de bărbaţi – în special din sate – erau arestate şi soţiile
lor (avem cunoştinţă de peste 50 de cazuri). 24 Referitor la Revoluţia
din 1956, trebuie menţionat şi faptul că în doar 46% dintre cazuri,
adică la 380 de persoane, apăreau în actul de acuzare „manifestări
legate de contrarevoluţie” exprimate prin viu grai ori (mai rar) chiar
prin violenţă, cu alte cuvinte, atitudini de susţinere în public a
revoluţiei maghiare. Cei mai mulţi au devenit victimele unor
proceduri în grup (au fost organizate 25 astfel de procese, cu 285 de
acuzaţi). 25
Analiza aflată în fază incipientă, care, din mai multe puncte
de vedere, are încă lipsuri, dezvăluie destul de bine faptul că pentru
organele Securităţii nu solidaritatea faţă de Revoluţia din 1956 a
reprezentat cel mai mare risc, ci felul în care a fost perceput în
România efectul mişcărilor din Ungaria. Totodată, datorită
evenimentelor din 1956 a existat o excelentă ocazie pentru a da
răspunsul decisiv, cu acele conotaţii etnice care au fost dezvăluite
abia în ultima perioadă, în care începutul eliberărilor coincidea nu
doar cu restricţiile ideologice generale şi reprimarea spiritului
secolului al XX-lea, ci şi cu măsurile luate contra „naţionalismului
maghiar”. În consecinţă, nu pare verosimilă frecventa constatare a
literaturii memorialistice maghiare din Ardeal, potrivit căreia
Repertoriul biografic al deţinuţilor politici, 1956–1965], Kolozsvár, Polis Könyvkiadó,

2006.
23
Represaliile au fost deosebit de grave în cazul Bisericii: 16 romano-catolici, 10
reformaţi, 7 unitarieni, 2 greco-catolici „nereconvertiţi”, 5 ortodocşi şi un evanghelic.
Cf. Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.47.
24
Tabelul în Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.45.
25
Ibidem, p.44.
369
represaliile legate de 1956 trebuie analizate – exclusiv – ca o

campanie antimaghiară. În pofida faptului că există lipsuri
referitoare la datele legate de etnia arestaţilor, comparând statisticile
cu tipul de infracţiune şi cu datele fragmentare privind repartiţia pe
naţionalităţi a arestărilor se poate afirma că – cel puţin până în vara
anului 1958 – epurările nu aveau un caracter „etnic” perceptibil.
Represaliile politice care au avut loc după 1956 nu aveau ca scop
declarat disciplinarea anumitor segmente etnice din societatea
românească. Aceste afirmaţii sunt atestate de memoriile scrise
despre închisorile din România între 1957–1964, în care este
menţionat caracterul eterogen al deţinuţilor (şi o puternică
solidaritate existentă între aceştia) din punct de vedere etnic, religios,
politic şi al posesiei, atât în cazul penitenciarelor din Gherla şi Jilava,
cât şi în cel al lagărelor de muncă din perioada următoare. 26
Are o deosebită importanţă reliefarea faptului că majoritatea
persoanelor condamnate după 1956, precum şi cetăţenii arestaţi
(chiar dacă numai pentru câteva zile) erau de naţionalitate română şi
că liderii organizaţiilor secrete din România, de pildă ofiţerul de
carieră care acţiona în împrejurimile oraşului Bistriţa, Teodor
Mărgineanu (executat la 26 iunie 1957 la Gherla), au fost pedepsiţi
cu aceeaşi severitate ca şi „contrarevoluţionarii” maghiari. 27 Între
1957–1959 au fost condamnaţi de asemenea mulţi intelectuali
români care aveau un trecut cu implicaţii de dreapta ori simpatizau
cu această orientare, dar care nu s-au manifestat în niciun fel în
evenimentele create de Revoluţia din 1956. De exemplu, Nichifor
Crainic şi filosoful Constantin Noica au fost condamnaţi în 1958 la
muncă silnică pe viaţă pentru „dezastrul ţării” şi „uneltire contra
ordinii sociale”. Crainic a beneficiat de amnistie individuală în 1962,
26
Vezi Richard Wurmbrand, Mélységben járatta őket [Cu Dumnezeu în subteran], Cluj-
Napoca, Koinónia, 2006.
27
Despre aceasta, mai pe larg vezi Cornelia Ghinea, Un caz de revoltă anticomunistă în
armată – decembrie 1956, în Analele Sighet, 8, Anii 1954–1960; Fluxurile şi refluxurile
stalinismului, ed. Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.714–
722.
370
dar Noica nu a fost eliberat decât la 8 august 1964. 28 În acelaşi timp,

îndeamnă la reflecţie faptul că tribunalele militare au fost deosebit de
dure, iar în unele cazuri s-au purtat cu o cumplită brutalitate faţă de
acuzaţii de naţionalitate maghiară. În 1958, dintre cele 34 de
persoane condamnate la moarte înregistrate oficial, 13 erau de
naţionalitate maghiară: în afara celor 10 persoane condamnate în
procesul Szoboszlai 29 au mai fost executaţi şi Kálmán Sass, preot
reformat, precum şi Tibor Hollós, fost procuror militar, care ar fi
organizat o reţea secretă a mişcării de rezistenţă în regiunea Valea
Ierului.
În schimb, în cazul procesului Szoboszlai, al cărui
„corespondent” românesc purta numele de Faliboga, nu a fost dată
nicio sentinţă cu moartea, cu toate că, în baza Decretului-lege nr.
318 din 21 iulie 1958, a fost înăsprit Codul Penal aflat în vigoare din
1948. 30 Sentinţele agravante au fost aplicate unui număr deosebit de
mare de cetăţeni maghiari, germani şi evrei. În 1957 majoritatea
acuzaţilor au fost condamnaţi la închisoare pe 5–10 ani, iar în 1958
şi 1959, prin procedura condusă de procurorul militar Pál Macskási,
un etnic maghiar născut în Turda, au devenit obişnuite
condamnările pe 20–25 ani, aplicate rar înainte (procesele
Szoboszlai, EMISZ [Federaţia Tineretului Maghiar din Ardeal], SZIT
[Societatea Tinerilor Secui], procesele teologilor clujeni, apoi – în
1961 – procesul intentat împotriva Asociaţiei Tinerilor care Doresc
Libertatea [SZVISZ] din Oradea). 31
Ofensiva ideologică internă pornită în 1957 a însemnat mult
mai mult decât victoria definitivă a lui Gh. Gheorghiu-Dej şi a
28
ACNSAS, Fond Documentar, dos. 131, vol. 2, f.14 (Noica), f.31 (Crainic).
29
Documentele procesului Szoboszlai au fost publicate de Zoltán Tófalvi, 1956 erdélyi
mártírjai I. A Szoboszlai csoport [Martirii ardeleni ai anului 1956. I. Grupul Szoboszlai],
Marosvásárhely, Mentor Kiadó, 2007.
30
Civică, 2006, p.148–149.
31
Istoria SZVISZ a fost reconstruită de Anna P. Sebők, Szabadságra Vágyó Ifjak
Szervezete 1956 [Asociaţia Tinerilor care Doresc Libertatea 1956], Budapest, Hamvas
Béla Intézet, 2003.
371
grupului din jurul său asupra „moscoviţilor”. Istoriografia nu a reuşit

până în prezent să abordeze la modul corespunzător funcţia multiplă
a proceselor din 1956 (în Ungaria, de asemenea, doar de câţiva ani s-
au pornit cercetările metodice în ceea ce priveşte „limitele” Securităţii
statului de la începutul epocii Kádár). 32 Nu era vorba despre un
„episod tragic” 33 şi nici doar de o serie de dispoziţii îndreptate
împotriva minorităţilor naţionale, ci mai degrabă despre un proces
care facilita schimbările structurale şi înfiinţarea unui nou cadru al
statului naţional. În ceea ce priveşte natura sistemului comunist
român, între 1956 şi 1959 – în acest caz, desfiinţarea Universităţii
maghiare din Cluj poate fi interpretată ca un moment simbolic – a
survenit o schimbare pe termen lung. Este îndeajuns să se facă
referire la încercările de realizare a unei economii independente, la
reabilitarea precaută a culturii naţionale sau la îndepărtarea treptată
faţă de Moscova: Gheorghiu-Dej şi gruparea acestuia (în cadrul
căreia Nicolae Ceauşescu avea deja rol de lider), respectând
ortodoxia ideologică, au aşezat bazele unui model nou, cel al statului
naţional-comunist. În cadrul acestuia, sistemul Gheorghiu-Dej (în
primul rând organele de Securitate ale statului şi elita militară din
cadrul său) „a prelucrat” pe baza unei construcţii ideologice
infracţiunile săvârşite în realitate – sau doar presupuse a fi săvârşite–
de către maghiari. Potrivit acestora, episcopul Áron Márton, capul
revizionismului maghiar, ar fi fost liderul grupului care instiga la
nemulţumiri naţionaliste şi crearea de atmosferă potrivnică
românilor. Evident, concepţia pleacă de la faptul că simbolizarea
intereselor minorităţii maghiare poate fi interpretată precum „actul
săvârşit împotriva naţiunii române”. 34 Enunţul, formulat de ofiţerii
32
Gábor Tabajdi, Krisztián Ungváry, Elhallgatott múlt. A pártállam és a belügy. A
politikai rendőrség működése Magyarországon 1956–1990 [Trecutul tăinuit. Partidul-
stat şi Afacerile Interne. Funcţionarea poliţiei politice în Ungaria, 1956–1990],
Budapest, Corvina – Institutul 1956, 2008.
33
Vladimir Tismăneanu, Stalinism for all seasons. A political history of Romanian
communism, Berkeley, University of California Press, 2003, p.155.
34
Ionel Gal, Raţiune şi represiune la Ministerul de Interne, 1965–1989, Iaşi, Dominor,
2001, p.46.
372
superiori ai Securităţii în 1958, apare în memoriile foştilor „lucrători

de la Interne” (Ionel Gal, fost general), şi lideri de partid (Pavel Ţugui)
şi după momentul de cotitură din 1989, dar se regăseşte din când în
când şi în cadrul literaturii de specialitate – de altfel nu prea
consistente – care se ocupă cu perioada de după 1956 (Cristian
Troncotă). 35
Caracterul special al represaliilor săvârşite împotriva
maghiarilor provenea din acel „plus” cu conotaţii etnice, care se
îndrepta dinspre organele Securităţii statului către aparatul de
partid. Burghezimea şi nobilimea epocii trecute, marginalizate după
1945, credincioşii protestanţi şi catolici, studenţii şi elevii maturizaţi
în timpul socialismului şi nemulţumiţi cu regimul comunist, iar în
sfârşit, toţi cei care se manifestau împotriva colectivizării, oamenii
stând în cârciumi la un pahar, cântând uneori cântece iredentiste şi
criticându-i cu voce tare pe comunişti: din acest conglomerat a fost
realizată concepţia unitară cu fundament naţional care ameninţa
„serios” integritatea teritorială a României. Mai mult decât atât,
nemulţumirea politică, economică şi socială nu era altceva decât
dovada grăitoare a faptului că maghiarii sunt neloiali faţă de
România, iubita lor patrie. După 1956 s-a înfăptuit viziunea, probată
înainte şi eşuată din cauza lipsei de susţinere politică, care stătea la
baza proceselor ce au avut loc în 1951 în cazul lui Áron Márton şi în
1954 în cazul „transilvaniştilor” de la Oradea: începând de la
episcopul catolic şi până la comuniştii cei mai vechi, minoritatea
maghiară s-a coalizat împotriva statului român, iar (printr-un
element nou) cu aprobarea tacită a Uniunii Sovietice şi susţinerea din
partea Ungariei, ameninţă progresul din România.
35
Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost
şef de Secţie a CC al PMR, Bucureşti, Ed. Ion Cristoiu, 1999; Ionel Gal, Raţiune şi
represiune, ed. cit.; concepţia revine în vol. 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave
şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, ed. C.M. Lungu, M. Retegan,
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996, precum şi la Cristian Troncotă, Istoria Securităţii
regimului comunist din România, 1948–1964, Bucureşti, Institutul Naţional Pentru
Istoria Totalitarismului, 2003.
373
În anul 1958, Conducerea Centrală a PMR a dispus

realizarea unei analize complexe privind aspectele sociale,
economice şi etnice ale recensământului din 1956. Cu un an mai
târziu, sintetizând activitatea de până atunci, Manea Mănescu, unul
dintre confidenţii lui Ceauşescu, a realizat o consemnare în care a
subliniat câteva „probleme de rezolvat”; de pildă, tabelul care
prezenta ponderea analfabetismului, defalcată pe grupe etnice. 36
Tabelul nr. 1: Analfabetismul în România repartizat pe

grupe etnice, 1956
Analfabeţi Ponderea Ponderea
% analfabetismului în analfabetismului în
cadrul populaţiei cadrul populaţiei
urbane rurale
% %
Români 10,9 7,2 12,6

Maghiari 3,1 2,8 3,4
Germani 1,1 1,3 1,0
Evrei 3,1 3,1 3,6
Ţigani 37,7 45,5 36,1
Ucraineni 22,9 15,4 24,0
Sârbi 7,5 4,4 8,2
Imaginea era explicită şi dezolantă: nivelul de aculturalizare

a populaţiei majoritare române, care stătea la baza naţiunii, se găsea
cu mult sub cel al maghiarilor, germanilor, evreilor şi chiar sub
nivelul de alfabetizare al sârbilor din Banat. În rândul populaţiei cu
vârsta de peste 50 ani, chiar şi la Bucureşti, ponderea
analfabetismului ajungea la 15% (date uluitor de mari în cazul unei
36
Consemnarea lui Manea Mănescu cu referire la datele recensământului din 1956
(Bucureşti, 22 iunie 1959), în ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 54/1959, f.14.
374
capitale europene), în timp ce în RAM, aflată la periferie şi rămasă în

urmă din punct de vedere economic, această cifră era în jur de 12%
(ceea ce se datora exclusiv sistemului de învăţământ existent înainte
de 1918). 37 În pofida tuturor încercărilor de „restratificare” iniţiate
după 1948, mobilitatea socială cea mai scăzută putea fi observată
tocmai în mijlocul locuitorilor de naţionalitate română. Toate acestea
erau valabile şi pentru nomenclatura de partid; din consemnarea
efectuată în anul 1959 reiese faptul că funcţionarii de altă
naţionalitate decât română aveau în continuare o reprezentanţă mai
mare în patru dintre cele şase regiuni cu o majoritate maghiară
importantă: în RAM, precum şi în regiunile Baia Mare, Cluj şi
Oradea. 38
Tabelul nr. 2: Compoziţia etnică a aparatului de partid

din Transilvania, 1958
Regiunea Ponderea Ponderea neromânilor Diferenţa

cadrelor (recensământul din %
neromâne în 1956)
1958 %
%
RAM 86,7 79,9 + 6,8
Baia Mare 43,8 34,1 + 9,7
Cluj 35,2 23,3 + 11,9
Timişoara 35,2 35,7 – 0,5
41,5 31,9 + 9,6
Oradea
24,1 31,6 –7,5
Stalin
(Braşov)
37
Ibidem. f.15.
38
Documentare legată de problema naţională în Republica Populară România,
Bucureşti, 25 iunie 1959, ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dos. 77/1959, f.1–25.
Publicat de: Andreescu–Nastasă–Varga: Maghiarii. op. cit. p.515.
375
Manea Mănescu notează şi o altă analiză secretă despre

componenţa etnică a Transilvaniei, care a constatat faptul că în anul
1956 – la aproape 40 de ani după naşterea României Mari –
ponderea neromânilor este încă de peste 35%, comparativ cu
valoarea de 42% stabilită cu ocazia recensământului din 1930 (iar în
mediul urban această pondere se apropia de 50%). 39 În cazul în care
se acceptă ca o evidenţă faptul că, după 1918, toate guvernele
române – la modul declarativ ori căzând de acord în mod tacit –
gestionau/gestionează ca pe o prioritate omogenizarea etnică şi
socială a teritoriilor nou anexate, se observă că, în 1959, Mănescu
trage clopotul de alarmă: încă suntem prea puţini la număr, încă nu
avem Ardealul „în posesie” şi nu-l putem considera al nostru. Toate
aceste lucruri erau valabile în primul rând în privinţa acelor teritorii
care în 1940 au reintrat provizoriu sub tutela Ungariei. Potrivit
calculelor lui Árpád E. Varga, în cazul în care rezultatele recensă-
mântului din 1956 ar fi suprapuse unui teritoriu al Ardealului de
Nord „virtual”, ar reieşi clar faptul că dintr-un total al populaţiei de
2.732.620 de persoane, doar 53,7% ar avea naţionalitatea română şi
42,2% ar avea naţionalitate maghiară (au mai rămas foarte puţini
evrei şi saşi în Transilvania de Nord, doar 25.000 de locuitori, în
special comunităţi urbane). 40
Comparativ cu recensământul din 1930, când ponderea
locuitorilor cu naţionalitatea maghiară era de 38,1% din populaţia
totală, după 25 de ani numărul locuitorilor maghiari, în loc să scadă,
chiar a crescut. Mănescu şi colegii lui de partid erau conştienţi de
faptul că acest caz al maghiarilor – poate cu excepţia bosniacilor
musulmani – este fără precedent în Europa de Est „simplificată din
punct de vedere etnic” de după 1945. În pofida urbanizării socialiste,
populaţia Ardealului de Nord se declara în continuare, într-o
39
Idem.
40
Árpád E. Varga, Népszámlálások a jelenkori Erdély területén [Recensăminte pe
teritoriul Ardealului contemporan], Budapest, Regio–MTA Történettudományi Intézet,
1992, p.145.
376
proporţie de 60%, ca având naţionalitatea şi limba maternă

maghiară. Locuitorii maghiari erau majoritari în Oradea, Satu Mare,
Zalău, Baia Mare, Cluj şi – evident – în toate oraşele Ţinutului
Secuiesc (împreună cu Reghin, fostul centru administrativ al saşilor).
Studiind analiza de psihologie socială a lui István Bibó (despre
temerile reciproce ale naţiunilor est-europene şi convieţuirea lor
crispată) 41 se poate constata faptul că nesiguranţa românilor,
datorată unui complex de inferioritate a majorităţii aparent
neobişnuit, dar care poate fi înţeles din punct de vedere istoric, a
constituit fundamentul cotiturii politicii minoritare de după 1956. A
contat mult şi socializarea politică lui Gh. Gheorghiu-Dej, Chivu
Stoica şi Nicolae Ceauşescu, care, comparativ cu liderii politici
„moscoviţi”, nu au crescut într-un mediu autentic multicultural, nu
vorbeau limbi străine şi îi ocoleau instinctiv pe străini. În acest mediu
tensionat „reinterpretarea” teoretică şi practică a problemei
maghiare, punerea pe tapet a problemei evreieşti existente în stare
latentă, precum şi utilizarea politică a antisemitismului popular au
putut deveni esenţa politicii interne româneşti din jurul anului 1958,
ceea ce formează subiectul capitolului prezent. Pentru ca Ceauşescu,
după 1965, să poată iniţia propriul naţionalism cultural, „noul”
partid comunist român se vedea nevoit să demită „străinii” din toate
poziţiile mai importante (acelaşi lucru l-a făcut Gomułka în Polonia,
în 1967–1968).
Evreii din România au ajuns într-o situaţie nefavorabilă înce-
pând cu ianuarie 1958, ceea ce, în câţiva ani, a condus la emigrarea
în masă a comunităţii iudaice, în fapt, la dispariţia acesteia. În pofida
tuturor pierderilor, după cea de-a doua conflagraţie mondială şi
epoca de criză, în România trăia cea mai numeroasă comunitate
evreiască din Europa de Est (aproximativ 400 000 de persoane); în
felul acesta, se înţelege că pentru noul guvern „democrat popular”
gestionarea problemei evreieşti a devenit o temă politică importantă.
41
István Bibó, A kelet-európai kisállamok nyomorúsága [Mizeria statelor mici din
Europa de Est], Bukarest–Kolozsvár, Kriterion, 1997 (1946), p.7–91.
377
Relaţiile partidului comunist român cu comunitatea evreiască par a fi

complicate şi pline de contradicţii grave încă din 1945. 42 În spatele
acţiunilor de „restratificare” iniţiate în 1947, de pildă, se ascunde în
primul rând frângerea definitivă a poziţiilor sociale şi economice
dobândite până atunci de evrei şi nu atât „creşterea productivităţii”
sau angajarea în muncă a populaţiei evreieşti. Între 1948 şi 1952
aprobarea ori tolerarea plecărilor în Israel (Alia) nu se datorau unor
motive umanitare (construirea socialismului din statul Israel), scopul
fiind mai degrabă scăderea numărului populaţiei evreieşti şi a
ponderii politice a acesteia. Emigrările erau susţinute în primul rând
de cei care nu doreau să se integreze într-o constelaţie economică şi
politică străină pentru ei, precum şi deosebit de dezavantajoasă. 43
În capitolele anterioare s-au făcut referiri şi la faptul că, în
1952–1953, Gh. Gheorghiu-Dej s-a folosit în cea mai mare măsură de
epurările anti-evreieşti întreprinse în Uniunea Sovietică pentru a
româniza aparatul central al Partidului, deşi atunci când noua
conducere din Moscova a oprit campania, şi la Bucureşti au fost
suspendate procedurile în curs. Filierele de emigrare spre Israel sau
înspre ţările occidentale au fost închise. Astfel, a existat o comunitate
cu un număr ridicat de indivizi (conform recensământului din 1956,
146.264 de persoane; în realitate poate fi estimată o comunitate de
peste 200.000 de locuitori) dintre care peste o treime locuiau în
42
Despre această problemă vezi: Hidrun Glass, Minderheit zwischen zwei Diktaturen.
Zur Geschichte der Juden in Rumänien 1944–1949, München, R. Oldemburg Verlag,
2002; o sinteză complexă la Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă,
1944–1965, Iaşi, Polirom, 2004. Despre „răscumpărarea” evreilor din România şi
convenţia încheiată între Israel şi România, vezi zguduitoarea carte, excelent
documentată, a lui Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete
dintre România şi Israel, Iaşi, Polirom, 2005. Egon Balas prezintă destine personale în
volumul intitulat A szabadság vonzásában. Veszélyes utazás fasizmuson és
kommunizmuson át [Sub tentaţia libertăţii. Călătorie riscantă prin fascism şi
comunism], Budapest, Vince Kiadó, 2002; Péter Várdy, Az életben van, amit az ember
nem tesz... és tesz. Beszélgetések Tóth Imrével [În viaţă există lucruri pe care omul le
face ... ori nu le face. În dialog cu Imre Tóth], Budapest, Pont, 2004.
43
Despre acest lucru mai pe larg vezi St. Bottoni, Transilvania rossa. Il comunismo
romeno e la questione nazionale, 1944–1965, Roma, Carocci Editore, 2007, capitolele II
şi VII.
378
capitală, aproximativ o treime, în Ardeal (în majoritatea lor având

maghiara ca limba maternă) şi restul în regiunile din Moldova, în
special la Iaşi.
Printre documentele de partid ale CC al PMR există o
redactare interesantă legată de modificarea etnică a partidului între
1956 şi 1957. Acum se reiau, pentru prima oară după acţiunile de
excludere din anii ’50, în urma celui de-al II-lea Congres al PMR,
recrutările intensive de membri. Primul semn al schimbărilor politice
faţă de populaţia evreiască (precum şi faţă de maghiarii din Ardeal) a
fost întocmai politica numerus clausus, pusă în practică la modul tacit
în cazul intrării în organizaţia de partid. Între timp, în cazul
germanilor, anterior marginalizaţi şi discriminaţi, se făceau
adevărate campanii de recrutare pentru a intra în rândurile
partidului. 44
Tabelul nr. 3: Repartiţia etnică a membrilor PMR şi a

celor propuşi ca membri, 1956–1957
Numărul Numărul Numărul Proporţia Diferenţe
membrilor % membrilor % celor celor dintre
şi al celor şi al celor propuşi propuşi proporţia
propuşi ca propuşi ca ca ca membrilor

membri în membri în membri membri şi a celor
1956 1957 în 1957 în 1957 propuşi ca
% membri în
1957
Români 530.048 83,16 584.155 83,96 116.491 89,63 + 6,97
Maghiari 72.706 11,41 76.535 11,00 10.043 7,73 – 4,02
Germani 4.852 0,76 5.335 0,77 1.419 1,09 +0,40
Evrei 15.261 2,39 15.220 2,19 706 0,54 – 2,02
44
Sursa tabelului: Raport despre schimbările survenite în compoziţia socială şi
naţională din PMR, Bucureşti, 22 martie 1958, ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos.
9/1958, f.14.
379
În paralel cu toate acestea, la Secţia economică a CC al PMR,

în Ministerul Afacerilor Externe şi la Oficiul Naţional de Planificare,
unde prezenţa cadrelor de origine evreiască era deosebit de mare, se
desfăşura deja de câţiva ani o contracampanie aparent spontană,
constând în hărţuiri şi incomodări. „Excluderea” brutală a evreilor
din cercurile interne ale puterii de după 1958, demisiile şi procesele
erau precedate de o serie de conflicte de competenţă şi
„profesionale”, impulsionate de antisemitism. În cadrul dezbaterilor
dintre ministerele active din domeniul economic, Comisia Naţională
de Planificare, evaluatorii şi experţii trimişi de Conducerea Centrală şi
întreprinderile controlate, conducerile organizaţiilor sau experţii
erau criticaţi ori marginalizaţi (sau, invers, conducerea era demisă)
din cauza că erau evrei. 45
Adevărata „răzbire” a avut loc însă în ianuarie 1958, înainte
de sărbătoarea Yom Kippur, când la Bucureşti s-a dus vestea că după
cinci ani de pauză guvernul român plănuieşte deschiderea canalelor
de migraţie spre Israel. În câteva săptămâni au fost completate
aproximativ 120 000 de cereri de emigrare. În capitală şi în fiecare
localitate mai mare, în faţa posturilor de Miliţie şerpuiau lungi
rânduri. Contrar anilor de după 1948, când majoritatea celor care
urma să emigreze locuiau în Bucureşti sau în Moldova, în anul 1958
a crescut numărul solicitărilor evreilor ardeleni cu limba şi cultura
maghiară, integraţi anterior în aparatul de partid : în doar câteva
săptămâni s-au anunţat 1 720 de persoane din Cluj, apoi 2 000 din
Oradea şi peste 1 000 din Târgu Mureş (unde numărul lor total nu
depăşea 1 500). 46
Potrivit statisticilor detaliate referitoare la compoziţia
ocupaţională a celor peste 30 000 de evrei plecaţi în 1958, cele mai
afectate au fost elitele urbane. În afara celor în vârstă, a elevilor şi a
studenţilor, precum şi a celor 3 143 de muncitori (majoritatea evrei
45
Există o largă documentaţie legată de fenomen: ANIC, CC al PCR. Secţia economică,
dos. 36/1952, 24/1953, 28/1956.
46
380
„restratificaţi” între 1947–1949), aproape 5 000 de funcţionari şi

funcţionari publici, 1 173 de comercianţi, 800 de medici şi
stomatologi (a căror activitate în cabinetele particulare era
împiedicată de Ordonanţa nr. 1365/1957), 47 427 de ingineri, 125 de
avocaţi şi 65 de economişti au avut posibilitatea de a emigra. 48
Secţia Administrativă a CC al PMR, în adresa trimisă la MAI
în data de 26 martie 1958, a explicat în special prin motive
economice şi „juridice” emigrarea în masă a evreilor. Conform
documentului, Decretul-lege nr. 324/1957, care interzicea
„speculaţiile din domeniul economic”, i-a afectat în mod special pe
comercianţii evrei şi pe specialiştii din domeniul bancar, reliefând şi
faptul că populaţiei evreieşti i-au fost nefavorabile şi epurările etnice
care au avut loc în cadrul aparatului de stat. 49 Conducerea PMR era
însă şocată de ritmul de emigrare a populaţiei evreieşti, pe care îl
considera o problemă politică. Ministrul de Externe, Gheorghe
Maurer, era de părere că emigrarea este o trădare, iar în ianuarie
1959 (la câteva zile după ce ziarul Scânteia a condamnat dur politica
„imperialistă” a statului Israel) i s-a adresat consternat rabinului-şef
Moses Rosen: „Aşadar, domnule Rabin-şef, vrem să încheiem această
problemă evreiască. Eu personal nu vreau să mă simt ca un director
de penitenciar care nu poate călători o dată în străinătate fără să i se
reproşeze că arestează oameni nevinovaţi. Am decis să aprobăm
evreilor înscrierea pe listele de emigrare pentru a afla, de fapt, câţi
dintre ei doresc să plece de aici. Ne-am aşteptat la 10–20 mii de
cereri, au venit însă 130 mii. Da, 130 mii. Cine s-ar fi putut gândi? Ce
fel de păcate oribile am comis, încât vreţi să plecaţi atât de mulţi? Am
salvat vieţi, am oferit drepturi egale. De ce fugiţi aşa cum nu aţi făcut-
o nici în timpul persecuţiilor fasciste?”. 50
47
Despre maltratarea medicilor în RAM vezi: ANDJM, Fond 1134, dos. 196/1958,
f.239–250.
48
49
ACNSAS, Fond Documentar, dos. 91, f.237.
50
Memoriile lui Mosen Rosen citate de Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor, ed.cit.,
p.105.
381
Maurer şi conducerea partidului au avut o atitudine extrem de

perfidă. I-au acuzat atunci pe evrei de infidelitate, când erau deja
decişi asupra rezolvării paşnice, dar definitive a „problemei evreilor”
din România. Comitetul Politic al PMR s-a ocupat de această
problemă la 31 mai 1958, adoptând dispoziţii drastice. În momentul
completării cererii pentru emigrare, solicitantului evreu (sau
german) 51 i-a fost retrasă cetăţenia română, a fost exclus din partid,
iar angajatorul acestuia l-a concediat sau l-a demis din orice funcţie
care implica vreo responsabilitate. Au avut o deosebită importanţă
măsurile în urma cărora statul s-a ales în anii următori cu
importante bunuri alocate Trezoreriei statului: emigrantul era obligat
să semneze o declaraţie oficială conform căreia renunţă fără
împotrivire la toate bunurile sale mobile sau imobile rămase în
România. 52 După câteva zile, între 9–13 iunie – imediat după decizia
luată în legătură cu plecarea trupelor sovietice – a avut loc şi şedinţa
conducerii PMR, anunţând o dură severitate ideologică împotriva
„revizioniştilor”. În acelaşi timp, în toată ţara a început un val de
excluderi din rândurile partidului, îndreptat în primul rând împotriva
evreilor (şi a maghiarilor din Transilvania) care aveau statutul de
cadre şi activişti. 53
Un observator din exterior, dar implicat, ambasadorul
maghiar Ferenc Keleti, a explicat, la începutul anului 1959,
emigrarea în masă a evreilor prin trei factori . Primul şi cel mai
important motiv văzut de Keleti era reprezentat de procesele sociale
şi economice. Majoritatea evreilor din România proveneau din medii
mic-burgheze. Monopolul comerţului de stat părea să sugrume orice
activitate legală ori semilegală. Refuzul politicii de restratificare, ce
51
După zece ani de pauză, odată cu emigrarea evreilor a fost permisă şi emigrarea
saşilor şi a şvabilor din Ardeal şi Banat în Germania Federală; cu acest scop au fost
înaintate în câteva luni peste 8 000 de cereri. Cf. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos.
15/1958, f.31–33.
52
53
Vl. Tismăneanu, Stalinism for all seasons, ed. cit., p.165–166. Procesul-verbal al
şedinţei este publicat în vol. Amurgul ilegaliştilor. Plenara PMR din 9–13 iunie 1958, ed.
Alina Tudor, Dan Cătănuş, Bucureşti, Vremea, 2000.
382
urmărea constituirea proletariatului evreiesc integrat în societatea

socialistă românească, i-a îndemnat pe evrei la emigrare. Keleti a
recunoscut faptul că cel de-al doilea aspect se referea la manifestările
antisemite care caracterizau tot mai des chiar dacă nu directivele
oficiale, cel puţin conducerea superioară de partid, aşadar atitudinea
aparatului local. Evreii sesizau o presiune politică crescândă care se
manifesta prin eşuarea speranţelor lor profesionale: dacă erau
maghiari, nu primeau funcţii corespunzătoare pregătirii ori gradaţiei
lor profesionale. În cel de-al treilea rând, Keleti aminteşte de influenţa
mişcării sioniste, care s-a încetăţenit în ţară începând cu anii 1920.
„Mulţi evrei consideră Israelul adevărata lor patrie” – a concluzionat
ambasadorul maghiar. Acesta era părerea antisemiţilor despre
„nestatornicia” evreilor. 54
Documentele arhivistice ale vremii atestă faptul că cei din
conducerea aparatului central au tolerat tot mai puţin „alteritatea”.
În legătură cu „problema evreiască”, discuţia pe care s-au purtat la
şedinţa Conducerii Centrale a PMR din 10 februarie 1960
demonstrează declanşarea unui antisemitism oficial fără ideologie
coerentă ori structurată, care s-a manifestat printr-un naţionalism
primitiv, motivat în primul rând prin factori sociali şi economici.
Dând un răspuns la întrebarea lui Leonte Răutu – evreu la origine –,
care protesta împreună cu Gheorghe Stoica împotriva dispoziţiei de
retragere imediată a cetăţeniei în cazul celor înscrişi pe listele de
emigrare, Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej şi-au dat frâu liber mâniei
îndreptate contra evreilor care, după părerea lor, deşi au fost trataţi
„la fel ca şi cu toţi ceilalţi, fără discriminări”, ar fi dorit în continuare
„privilegii”. 55 În mod paradoxal, tocmai Răutu a întărit sentimentele
xenofobe ale colegilor săi prin afirmaţia: „Trebuie să luăm la
54
Zsidó kivándorlás [Emigrarea evreilor], Bucureşti, 17 ianuarie 1959. MOL, XIX-J-1-j,
cutia 10, 00646.
55
383
cunoştinţă faptul că nu am reuşit să-i restratificăm; am încercat să-i

trimitem să lucreze în fabrici, dar cea mai mare parte nu a vrut”. 56
Deciziile, decretele şi reglementările care aveau consecinţe
negative asupra evreilor nu conţineau, din punct de vedere formal,
niciun fel de discriminare de natură etnică, religioasă ori culturală
(exceptând faptul că, spre deosebire de Ungaria, recensământul
românesc a recunoscut dintotdeauna noţiunea de „naţionalitate
evreiască”, aceasta fiind prezentă în toate documentele oficiale, de
exemplu în cărţile de muncă, în dosarele de cadre ale membrilor de
partid). Evreii însă au fost îndepărtaţi din funcţii în mod „planificat”,
iar în atenţia inspecţiilor şi a urmăririlor efectuate de către organele
de poliţie au fost puse acele ocupaţii în care evreii erau
reprezentativi. Un caz tipic este cel al medicilor: în RAM, zeci de
medici – printre care mai mulţi cercetători şi profesori de la Institutul
Medico–Farmaceutic – arestaţi în 1957 şi 1958 pentru practicarea
meseriei în cabinete particulare erau aproape fără excepţie evrei. 57
Incriminarea celor care activau în specializările elitiste a permis
schimbul planificat şi pe baze etnice al elitelor orăşeneşti. Altfel spus,
această strategie era parte integrantă a proiectului de edificare a
statului iniţiat de Partidul Comunist Român. Plecarea simultană a
zecilor de mii de evrei a creat posibilitatea afirmării noilor elite
româneşti nu doar din punct de vedere poziţional, dar şi în ceea ce
priveşte pregătirea profesională.
56
Ibidem. f.18.
57
Informaţia trimisă Conducerii Centrale a PMR, Târgu Mureş, 25 noiembrie 1958.
ANDJM, Fond 1134, dos. 198/1958, f.209–211.
384
Márton LÁSZLÓ
Întocmirea listelor de chiaburi

în judeţul Mureş/raionul Târgu
Mureş între 1949–1957
Pe parcursul transformării socialiste a satului, puterea

comunistă a încercat distrugerea materială şi socială a păturilor
înstărite de gospodari. În afară de discriminarea juridică şi politică,
cea mai apăsătoare formă de discriminare a fost cea economică, care
s-a manifestat mai ales prin majorările de cote şi impozite, ce au fost
impuse pe baza aşa-numitelor liste de chiaburi. În studiul de faţă
încercăm să analizăm procesul întocmirii listelor de chiaburi pe
teritoriul judeţului Mureş (transformat în raionul Târgu Mureş din
septembrie 1950) între anii 1949–1957.
Definirea chiaburilor
„Chiaburii” reprezintă o pătură socială creată artificial de

ideologia comunistă. Potrivit acestei ideologii, societatea se divizează
în clase sociale, care în mediul rural sunt următoarele: proletarii
agricoli (ţăranii fără pământ), ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi şi
chiaburii. Conform ideologiei comuniste, chiaburii îi „exploatează” pe
ceilalţi agricultori, iar între aceştia şi celelalte clase sociale rurale
există o permanentă „luptă de clasă”.
385
Însă exista o discuţie în privinţa definirii chiaburilor. În

România, unii teoreticieni ai partidului i-au considerat chiaburi pe
acei ţărani care aveau mai mult de 10 ha de teren arabil, iar după
1947 s-a vehiculat cifra de 20 de ha. 1 Definirea mai precisă a
chiaburilor s-a pus în discuţie în timpul plenarei Partidului
Muncitoresc Român din 3–5 martie 1949. Definiţia dată de secretarul
partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, se baza pe următoarele criterii: 2
„Dacă are pământ, în ce regiune se află pământul, dacă mai posedă şi
alte mijloace de producţie, câte şi anume ce fel de mijloace de
producţie; felul de cultură; cât produce şi cât aduce din producţia sa
pe piaţă; dacă exploatează sau nu munca străină; dacă este sau nu
exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări
locale pe care le aprecia numai cercetând fiecare caz concret în
parte”.
Aceste criterii nu dădeau o definiţie clară a chiaburilor,
rezultând o serie de abuzuri ulterioare. Practic, persoanele puteau fi
considerate chiaburi din următoarele motive: 3
1) posedarea unor mari terenuri agricole;
2) practicarea unor mici afaceri (proprietarii de cârciumă, de
magazie, de moară, oameni care treierau cu batoza contra unei
remuneraţii, aveau cazan de fiert ţuică etc.);
3) originea (şi fiii chiaburilor puteau fi consideraţi chiaburi);
4) starea materială mai bună, în raport cu ceilalţi săteni;
5) utilizarea unui salariat (până în 1952 era luat în
considerare doar cazul în care cineva utiliza pe tot parcursul anului
forţă de muncă plătită, pentru ca din aprilie 1952 să intre în această
categorie toţi cei care depăşeau 30 de zile anual);
1
Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Iaşi, Polirom, 2002, p.86.
2
Scânteia, 19 martie 1949, p.2.
3
Pe baza listelor de chiaburi din anii 1949–1952 şi a interviurilor făcute cu Vaida
Alexandru, preşedintele Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş între 1951–1952,
interviu realizat în data de 15 octombrie 2001, şi cu Bartha Pál, prim-secretarul
Comitetului de partid al raionului Târgu Mureş în perioada 1951–1952, interviu
realizat în data de 9 noiembrie 2001.
386
ÎNTOCMIREA LISTELOR DE CHIABURI ÎNTRE 1949–1957
6) manifestarea nemulţumirii faţă de regim. 4

Şansa de a deveni chiaburi era mai mare în cazul
întreprinzătorilor rurali. Aceasta era pătura care introducea noi
tehnologii în agricultură, avea o mică afacere şi, implicit, obţinea
venituri mai mari decât ceilalţi săteni. Prin această grupă socială
pătrundea modernizarea în lumea agrară, iar mutilarea acestei
pături însemna pierderea unor şanse de modernizare din interior a
comunităţilor rurale.
Formele discriminării
După preluarea puterii, partidul comunist a început o luptă

crâncenă împotriva chiaburilor. În şedinţa plenară a PMR din 3–5
martie 1949, s-au luat şi hotărâri pentru constrângerea economică a
celor consideraţi chiaburi: 5
„[...] În etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste
la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a
chiaburimii [...].
Sarcina de îngrădire a puterii economice şi a influenţei
politice a chiaburimii se îndeplineşte pe baza politicii de clasă la sate:
– prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale
ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele
mai mărunte;
– printr-o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia
ţăranului sărac şi mijlocaş, de pe o parte, şi să apese pe chiabur, pe
de altă parte;
4
De exemplu în comuna Crăciuneşti, satul Ciba: „Borzaş Mihai, este declarat chiabur,
deşi are teren mic, dar are comportare duşmănoasă faţă de socialism”. Raport întocmit
la 7 iulie 1951. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş ( în continuare: ANDJ
Mureş), Sfatul Popular al Raionului Târgu Mureş (în continuare: SP-RaiTM), dos.
3/1951, f.62.
5
Rezoluţii şi Hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 1951, Ed.
PMR, p.96, 100, 103, 107, 108.
387
– printr-o politică de clasă în domeniul colectărilor, a

creditelor;
– prin împiedicarea acaparării de către chiaburi a
pământurilor ţărănimii muncitoare.
[...] Mişcarea cooperatistă trebuie complet curăţită de orice
fel de elemente capitaliste.[...]
Conducerea cooperativelor trebuie alcătuită numai din
muncitori agricoli, ţărani săraci şi mijlocaşi. [...]
[...] În gospodăriile colective nu pot fi primiţi chiaburi, ci
numai ţărani săraci şi mijlocaşi.
[...] Propaganda şi agitaţia de partid şi îndeosebi presa de
partid trebuie să demaşte în faţa milioanelor de ţărani săraci şi
mijlocaşi chipul veninos şi hrăpăreţ al chiaburilor, să cultive ura de
clasă împotriva elementelor capitaliste de la ţară. [...]
[...] Partidul trebuie să îndrumeze sindicatele de salariaţi
agricoli pentru a organiza pe toţi agrarii, pe toţi muncitorii agricoli,
permanenţi şi nepermanenţi, şi a intensifica lupta acestora pentru
revendicările lor, împotriva chiaburimii”.
Scopul declarat era, după cum se poate constata, ruinarea
economică a chiaburilor. Mijlocul pentru obţinerea acestui scop era
discriminarea chiaburilor, prin:
1) Mărirea impozitului şi a cotei obligatorii: cei consideraţi
chiaburi trebuia să dea o cantitate mai mare de bani şi bunuri decât
celelalte categorii de ţărani. 6 Ponderea varia între 20–50%, dar, de
regulă, la presiunea autorităţilor centrale, s-a aplicat valoarea
maximă, de 50%.
2) Confiscarea averii: în mai multe cazuri, gospodarii
consideraţi chiaburi erau siliţi să renunţe la casele lor, care deveneau
sediul gospodăriei colective. Grajdurile erau utilizate pentru a aduna
vitele gospodăriei colective. 7
6
Legea nr. 18., art. 19, în Buletinul Oficial din 14 iulie 1949, p.1–3.
7
Secretarul de partid al raionului Reghin, împreună cu preşedintele Comitetului
Provizoriu din Iara de Mureş au forţat doi gospodari, consideraţi chiaburi, să renunţe
388
3) Interzicerea dreptului de vot: chiaburii nu au avut voie să

participe la alegerile din decembrie 1950. 8
4) Excluderea din gospodăria colectivă: deşi statutul-model al
gospodăriilor colective interzicea primirea chiaburilor, mulţi
gospodari consideraţi chiaburi s-au înscris de bunăvoie ca să scape
de pământ şi, în mod automat, de cotele apăsătoare. Alţii erau
constrânşi să se înscrie, deoarece gospodăria colectivă avea nevoie
de terenurile lor. După ce s-au înscris în gospodăria colectivă, unii
dintre ei au fost excluşi. În locul lotului de pământ cu care s-au
înscris iniţial (şi care era comasat în perimetrul gospodăriei colective)
au primit pământ în altă parte, de regulă de calitate inferioară şi la o
distanţă mai mare. Cei excluşi nu au mai primit înapoi inventarul
agricol (animalele şi uneltele agricole).
5) Excluderea de la locul de muncă: în 1952, raionul Târgu
Mureş o parte dintre învăţătorii consideraţi chiaburi au fost daţi
afară din instituţiile de învăţământ. 9
6) Executarea: există cazuri când gospodari consideraţi
chiaburi au fost executaţi, pentru a obliga ţărănimea să facă
treierişul pe câmp sau pentru a-i intimida în vederea înscrierii în
gospodăriile colective. În august 1949, în judeţul Mureş, la Miercurea
Niraj a fost executat gospodarul István Kacsó. 10 Anul următor, în
la casele şi pământurile lor. Prim-secretarul raionului Târnava în comuna Chiniuş a

scos din casă un chiabur, ca animalele gospodăriei colective să fie adunate în curtea
acestuia. Proces-verbal dresat în ziua de 23 octombrie 1950, în şedinţa de birou
extraordinară a Comitetului de Partid Regional, ANDJ Mureş, Comitetul Regional Mureş
al PCR (în continuare: CRM-PCR), dos. 2, f.127–128.
8
Este interesant că exista chiabur care cerea exercitarea acestui drept. Vezi: cererea
din 4 noiembrie 1952 a lui Kuti Kálmán, locuitor din Stejeriş. ANDJ Mureş, SP-RaiTM,
dos. 26/1953, f.105.
9
Márton György, şeful Secţiei Învăţământ, a relatat despre concediere în şedinţa din
14 august 1952 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş. A
mai adăugat că Ministerul Învăţământului a sistat acţiunea, pentru că nu exista
personal calificat cu care să fie înlocuiţi cei concediaţi. ANDJ Mureş, Sfatul Popular al
Regiunii Mureş Autonome Maghiare (în continuare: SP-RMAM), dos. 34/1953, f.118.
10
Marius Oprea: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949–1989, Iaşi,
Polirom, 2002, p.127, şi József Bakó, Géppisztollyal lőtték le [A fost omorât cu pistol
automat], în Brassói Lapok, 19 ianuarie 2001, p.6.
389
luna iulie, a fost executat gospodarul István Kiss din Vadu, iar în luna
august, gospodarul László Nagy din Curteni. 11 Ei au fost executaţi
pentru a-i intimida pe ceilalţi gospodari, dar au fost aleşi pentru că
erau consideraţi chiaburi.
În afara acestor cazuri, chiaburii erau supuşi la diferite alte forme de
discriminare din partea autorităţilor locale.
Întocmirea listelor de chiaburi
În 1949 listele de chiaburi erau întocmite de către Comitetele

Provizorii comunale, iar mai târziu de Sfaturile Populare comunale.
Această activitate trebuia să fie doar „îndrumată” de către
organizaţiile locale de partid, însă conducătorii Sfaturilor Populare
(secretarul şi preşedintele) erau membri de partid, deci la urma urmei
tot membrii partidului hotărau cine va fi considerat chiabur şi cine
nu.
Dacă cineva era trecut pe lista chiaburilor, din cauza cotelor
şi a impozitelor suplimentare ajungea curând în pragul falimentului.
Deseori, după plata cotelor nu-i rămânea destul grâu nici pentru
pâine. Membrii de partid erau conştienţi de puterea pe care o posedă
prin întocmirea listelor de chiaburi. Faptul că această categorie a
chiaburilor nu putea fi definită precis conferea o putere însemnată şi
a făcut posibil ca cei care întocmeau listele cu chiaburii să treacă pe
listă anumite persoane numai din motive personale, ajungându-se
astfel la adevărate „reglări de conturi”.
Pentru persoanele aflate în funcţii administrative sau politice
originea de chiabur putea fi un element vulnerabil, existând colegi
rivali care marşau pe această linie în timpul atacurilor îndreptate
11
Gheorghe Iancu, Virgiliu Ţârău, Un episod din implicarea Securităţii în colectivizarea
agriculturii româneşti, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, Cluj-Napoca,
XXXVII, 1998, p.289–290.
390
împotriva lor. Existau cazuri în care colegii de muncă îşi denunţau

confraţii pe motiv că erau de origine chiabură. 12
Dacă un funcţionar sau un membru de partid avea legături
cu chiaburi sau luase apărarea unor chiaburi, putea să-şi piardă
slujba. Pe 15 iunie 1952, în sesiunea Sfatului Popular al raionului
Târgu Mureş, era exclus din Comitetul Executiv Adalbert Pápai.
Motivul invocat era că Adalbert Ferenczi, tatăl lui Adalbert Pápai,
gospodar din comuna Band, avea în proprietate două maşini pentru
treierat, pe care le folosea cu ajutorul unor salariaţi, fiind deci
considerat chiabur. Fiul său însă, ca secretar al Sfatului Popular
raional, a obţinut o hotărâre a Sfatului Popular raional, prin care
tatăl său era scos de pe lista chiaburilor, iar după obţinerea hotărârii
Adalbert Ferenczi a utilizat în continuare salariaţi pentru muncile
agricole. 13
În cazul în care era nevoie de pământul lor pentru înfiinţarea
gospodăriei colective, gospodarii consideraţi chiaburi erau radiaţi de
pe lista chiaburilor şi trecuţi în rândul ţăranilor mijlocaşi şi astfel
erau primiţi în gospodăria colectivă. 14 În anul 1949 s-au întocmit
pentru prima dată liste de chiaburi, probabil pe baza definiţiei date
de către Gh. Gheorghiu-Dej la plenara PMR din 3–5 martie 1949.
Cadrul legislativ pentru întocmirea listelor de chiaburi era Legea nr.
18/1949 privind impozitul agricol. Articolul 19 prevedea că
gospodăriile chiaburilor trebuie supuse unei măriri a impozitului
variind între 30–50%. Comitetele Provizorii ale plaselor trebuia să
întocmească listele de chiaburi şi să le înainteze Comitetului
12
Interviu cu Zillman Béla, fost membru al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al
raionului Târgu Mureş. Interviu realizat în data de 26 septembrie 2001.
13
ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 34/1953, f.161–168., şi Nota informativă-abateri din
partea unor preşedinţi ai Sfaturilor Populare – 29 august 1951. ANDJ Mureş, CRM-
PCR, dos. 33, f.177.
14
Secretarul organizaţiei de bază a partidului din Gruişor, cu aprobarea Sfatului
Popular local, a scăzut numărul chiaburilor la 3 persoane, iar restul chiaburilor au fost
trecuţi ca mijlocaşi înstăriţi, pentru a putea forma gospodărie colectivă. Raport de
activitate al Comitetului Regional de partid pe trimestrul II. 1952. ANDJ Mureş, CRM-
PCR, dos. 40, f.179.
391
Provizoriu judeţean. 15 În august 1949 s-a întocmit pentru prima dată

lista de chiaburi, acţiune realizată de către Comitetele Provizorii
comunale. În judeţul Mureş lista cuprindea 848 de familii de
chiaburi. 16
La 4 aprilie 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a cerut
comitetelor de plasă înaintarea (în 48 de ore) a listelor de chiaburi
din anul anterior. 17 Listele au fost întocmite între 5 şi 7 aprilie. Spre
deosebire de anul anterior, în 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a
ordonat aplicarea în fiecare caz a măririi maxime, de 50%. Este
posibil ca şi în iunie 1950 să fi avut loc o nouă întocmire a listelor de
chiaburi, pentru că în plasa Miercurea Niraj s-a efectuat o astfel de
acţiune. 18 În acea lună comitetele provizorii au primit instrucţiunea
ca preoţii să nu fie trecuţi pe listele de chiaburi, numai din cauza
profesiei lor. 19
Comitetul Provizoriu judeţean a considerat listele de chiaburi
trimise în aprilie 1950 insuficiente şi, în consecinţă, în 21 iulie, a
ordonat comitetelor provizorii ale plaselor să întocmească liste
suplimentare, deci să mărească numărul chiaburilor. 20 Despre
această temă s-a ţinut şi o conferinţă cu prim-secretarii comitetelor
provizorii de plase. 21
Listele suplimentare întocmite erau înaintate Secţiei
Financiare pentru încasarea cotelor suplimentare. 22 La 3 august
1950 Comitetul Provizoriu al judeţului Mureş a ordonat din nou
15
Buletin Oficial, 14 iulie 1949, p.1–3.
16
Situaţia centralizatoare privind chiaburii existenţi în raza raionului Târgu Mureş.
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 33/1952, f.4–6., şi dos. 31/1952, f.2.
17
ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, f.200.
18
Tabloul gospodăriilor de chiaburi din comunele aparţinătoare Plasei Miercurea
Niraj. ANDJ Mureş, fond Plasa Miercurea Niraj (în continuare: PMN), dosar 24, f.84–87.
19
Într-o şedinţă din Plasa Miercurea Niraj, ţinută în data de 1 iulie 1950, s-a prelucrat
această chestiune. ANDJ Mureş, fond PMN, dosar 24, f.88. La 24 iulie 1950 Comitetul
Provizoriu al judeţului Mureş a trimis plaselor Instrucţiunea ministerială despre
această chestiune. ANDJ Mureş, Plasa Mureşul de Jos (în continuare: PMJ), dos. 63,
f.149.
20
ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, f.53–54.
21
ANDJ Mureş, PMN, dos. 24, f.82.
22
ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, fără număr.
392
întocmirea listelor suplimentare de chiaburi, 23 majoritatea plaselor

trimiţând listele cerute la jumătatea lunii august. 24
La 8 septembrie 1950 a intrat în vigoare legea de
reorganizare administrativă a ţării. Judeţele şi plasele erau
desfiinţate, în locul lor s-au înfiinţat raioane şi regiuni. În locul
judeţului Mureş s-a organizat raionul Târgu Mureş, cu 50 de comune
(123 de sate), încadrat în regiunea Mureş. 25
Din cauza reorganizării administrative s-a întocmit o nouă
listă pe raion, la 17 octombrie 1950. Acesta cuprindea 680 de nume
de capi de familie. 26 O sursă ulterioară menţionează pentru aceeaşi
dată 971 de nume. 27 Această listă era întocmită în luna august pe
baza listelor anterioare.
La ordinul telefonic al raionului Târgu Mureş, la 15
noiembrie 1950, Comitetele Provizorii din comunele raionului au
trimis lista chiaburilor şi a altor persoane (infractori, inamici ai
statului etc.) care nu aveau voie să participe la alegeri. 28 Pe baza
acestei liste s-a întocmit un tabel care cuprindea numele chiaburilor
şi ale persoanelor condamnate de către justiţie din raionul Târgu
Mureş. 29 Această listă s-a întocmit pentru alegerile din decembrie
1950, iar cei care figurau pe listă nu aveau drept de vot. Din cauza
alegerilor, o parte dintre cei înscrişi au fost radiaţi de pe lista
chiaburilor.
În luna noiembrie apare în listele de chiaburi o caracterizare
politică a acestora. 30 Până la acea dată, în acele liste figurau doar
23
ANDJ Mureş, PMJ, dos. 63/1949, f.148.
24
ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950.
25
Legea nr. 5, în Buletinul Oficial, nr. 77 din 8 septembrie 1950, şi Împărţirea
administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române – Anexă la legea No.5
26
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dosar 3/1951, f.1–20.
27
Situaţia centralizatoare privind chiaburii existenţi în raza raionului Târgu Mureş.
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, 33/1952, f.4–6. şi ANDJ Mureş, fond ANDJ Mureş, SP-RaiTM
31/1952, f.2.
28
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 3/1951, f.31.
29
Ibidem, f.147–167.
30
Lista chiaburilor din comuna Acăţari 16 noiembrie 1950. ANDJ Mureş, SP-RTM, dos.
3/1951, f.168.
393
date economice, iar noua caracterizare făcea posibil ca orice

persoană declarată ca fiind împotriva regimului să fie considerată
chiabur.
Întocmirea listei chiaburilor pe anul 1951 a început mai
centralizat decât în anii anteriori. Listele trebuiau întocmite chiar
înaintea colectării impozitului agricol, pentru ca chiaburii să
plătească şi procentajul impus numai pentru ei. La 7 mai 1951, Sfatul
Popular al regiunii ordona Sfaturilor Populare raionale întocmirea
listelor de chiaburi până la 25 mai. Acei chiaburi care au fost radiaţi
înaintea alegerilor din decembrie 1950, trebuia să fie trecuţi din nou
pe liste. Listele de chiaburi din primăvara anului 1951 urma să fie
întocmite pe aceleaşi criterii ca şi cele din anul anterior. 31
Tot pe 7 mai, conducătorii secţiilor financiare din Sfaturile
Populare raionale ale regiunii Mureş au ţinut o şedinţă la Târgu
Mureş şi cu această ocazie s-a discutat cu ei modul în care trebuiau
întocmite listele de chiaburi. În aceeaşi zi s-a ţinut o şedinţă a prim-
secretarilor raionali de partid, ei primind instrucţiuni scrise pentru
întocmirea listelor de chiaburi. Sfaturile Populare comunale au
întocmit listele pe plan local. 32 Deşi era plănuit ca şi delegaţi ai
raionului să ia parte la întocmirea listelor în comune, această intenţie
nu s-a realizat.
Până la 25 iunie erau întocmite listele comunale, iar apoi
acestea erau trimise raioanelor. După centralizare lor la Sfatul
Popular raional, lista cu numele chiaburilor a fost trimisă Sfatului
Popular regional, de unde, după verificare şi aprobare, a fost
retrimisă la Secţia Financiară a raionului respectiv. La 1 iunie Secţiile
Financiare ale raioanelor au început strângerea impozitului agricol.
Chiaburii trebuia să plătească impozitul mărit cu valoarea maximală
de 50%, prevăzută de lege. 33
31
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 85/1951 fără număr.
32
Ibidem, dos. 85/1951, f.97.
33
Ibidem, dos. 85/1951, f.8–9, aceeaşi ca f.15–16.
394
La şedinţa Sfatului Popular regional din 22 iunie 1951 s-a ivit

problema acelor 122 de chiaburi ale căror averi au trecut în totalitate
în posesia Sfatului Popular comunal/Gospodăriei Agricole
Colectivă/Gospodăriei Agricole de Stat. Neavând nicio avere
impozabilă, aceştia trebuia să fie scoşi de pe listele de chiaburi. S-a
cerut Sfaturilor Populare raionale un raport, în care se dorea
clarificarea motivului pentru care aceşti oameni se aflau pe listele de
chiaburi. 34
Lupta politică şi presiunea pentru creşterea numărului
chiaburilor s-au simţit din plin la întocmirea listei chiaburilor din
anul 1952. La şedinţa din 14 ianuarie 1952 a Biroului de partid
regional s-a criticat atitudinea împăciuitoare a Sfatului Popular
orăşenesc din Târgu Mureş faţă de chiaburi, mai ales a preşedintelui
acestuia, József Soós. 35 Cel în cauză, prezent la şedinţă, s-a apărat,
spunând că la oraş sunt probleme cu identificarea chiaburilor pentru
că, dacă cineva are pământ de doar 1–2 ha, deja ţine salariaţi care
să-i lucreze pământul. În cursul şedinţei Biroul de partid a hotărât ca
Sfaturile Populare raionale şi comunale să întocmească o nouă listă
de chiaburi.
La 15 martie 1952, CC al PMR a elaborat documentul numit
„Scrisoare închisă”, potrivit căruia, din cauza măsurilor ministrului
de finanţe Vasile Luca, membru al CC, ţărănimea înstărită (deci
chiaburii) a plătit impozite prea mici în perioada 1949–1951. O altă
acuzaţie gravă era că numărul gospodăriilor de chiaburi a fost
micşorat artificial. 36 După această hotărâre a Comitetului Central era
de aşteptat o înăsprire a politicii privind chiaburii.
La 29 martie 1951, Sfatul Popular al Regiunii Mureş a
ordonat Sfaturilor Populare raionale să trimită lista acelor persoane
34
Ibidem, dos. 85/1951, f.144–146.
35
Proces-verbal dresat în şedinţa de birou lărgită, ţinută în ziua de 14 ianuarie 1952.
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dosar 42, f.17–23.
36
Dan Cătănuş – Octavian Roske: Colectivizarea agriculturii în România – Dimensiunea
politică vol. I. 1949–1953, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,
Bucureşti, 2000, (în continuare: Cătănuş–Roske 2000), p.286.
395
care în 1950 figurau pe listele de chiaburi, dar în 1951 au fost deja

radiate. 37 După compararea listelor, s-a evidenţiat că în anul 1951 în
regiune existau în total cu 1 123 mai puţine gospodării chiabureşti
decât în 1950. Marea majoritate a scutiţilor rezulta dintre acei cei
care fuseseră radiaţi de pe listele de chiaburi la alegerile din
decembrie 1950. 38
La 5 aprilie 1952 Biroul de partid regional a discutat planul
de muncă pentru lunile aprilie–iunie, în care s-a alocat o lună pentru
întocmirea listelor de chiaburi şi s-a hotărât ca delegaţii raionali să ia
parte la întocmirea listelor în Sfaturile Populare comunale. 39
La şedinţa din 21 aprilie 1952 a Biroului Organizatoric al CC
s-au definit noile criterii („indicii de bază”) pentru identificarea
gospodăriilor chiabureşti. 40 Potrivit noii definiţii, erau consideraţi
chiaburi şi acei agricultori care foloseau forţă de muncă plătită mai
mult de 30 de zile pe an (până atunci era luată în calcul doar situaţia
în care un gospodar utiliza pe tot parcursul anului forţă de muncă
plătită, şi modificarea a însemnat o creştere a persoanelor care
puteau deveni chiaburi, pentru că foarte mulţi gospodari utilizau
forţă de muncă plătită în timpul strângerii recoltei).
Hotărârea a fost trimisă comitetelor de partid din regiuni. În
regiunea Mureş, noile criterii au fost prelucrate cu aparatul de partid
în 14 mai 1952, iar la şedinţă s-a hotărât demararea unei noi acţiuni
de verificare a chiaburilor. 41
Ca urmare a acestei decizii, între 27 mai–10 iunie 1952 s-a
întocmit o listă a chiaburilor pe regiune. 42 Despre efectuarea acestei
înscrieri avem date mai amănunţite pentru raionul Târgu Mureş.
Raionul a fost împărţit în 10 părţi, pentru fiecare au fost repartizaţi
37
38
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 85/1950, f.144–145.
39
Proces-verbal, dresat în ziua de 5 aprilie 1952, în şedinţa extraordinară a
Comitetului Regional de Partid. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 40, f.66.
40
Cătănuş–Roske 2000, p.304–306.
41
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 58, f.68–70.
42
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 22/1951, f.101.
396
doi delegaţi raionali care au fost instruiţi de către preşedintele

Sfatului Popular raional în cadrul unei şedinţe de lucru. După
instrucţie, delegaţii raionali au participat la întocmirea listei de
chiaburi în comuna Mureşeni (situată lângă Târgu Mureş), ca să
capete experienţa necesară. După aceasta, delegaţii au plecat în
comunele primite la repartiţie, unde au colaborat la întocmirea listei
cu membrii Sfatului Popular comunal. În alte cazuri, delegaţii
raionali s-au deplasat în comună după întocmirea listei, au convocat
Sfatul Popular comunal şi împreună au analizat lista de chiaburi. 43
Faţă de procedeul anilor anteriori, noutatea era că acum
delegaţii raionului au participat direct la întocmirea listelor pe plan
comunal; probabil aceştia au exercitat presiuni pentru a se mări
numărul chiaburilor, şi, ca reprezentanţi ai conducerii raionale,
aveau cuvântul cel mai greu de spus în definitivarea listei.
Datele erau centralizate pe plan raional, iar apoi trimise
Sfatului Popular regional. După aprobare, listele erau retransmise la
Secţiile Financiare ale Sfaturilor Populare raionale şi la direcţia
raională a Comisiei de Stat pentru Colectări. Aici se recalculau
impozitul şi cota ce urmau a fi predate de către chiaburi.
La 2 iunie 1952, în şedinţa biroului de partid al regiunii s-a
analizat procesul de întocmire a listelor de chiaburi. 44 Doi membri ai
biroului erau repartizaţi pentru verificarea acelor membri de partid
care (datorită noilor criterii) deveneau chiaburi. Biroul de partid al
raionului Târgu Mureş verifica în fiecare dimineaţă întocmirea
listelor de chiaburi. În unele comune membrii Sfatului Popular şi ai
organizaţiei de bază a partidului s-au împotrivit întocmirii listei. 45
Până la 2 iunie listele au fost întocmite în 17 de comune, iar numărul
celor consideraţi chiaburi s-a ridicat în general cu 40–50 de procente
faţă de anul anterior.
43
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 30/1952
44
Tabloul gospodăriilor de chiaburi din comunele aparţinătoare Plasei Miercurea
Niraj, 7 iulie 1950. ANDJ Mureş, PMN, dos. 24, f.87–84.
45
Sursa menţionează localităţile Glodeni, Dumbrăvioara, Troiţa, Săbed, Păsăreni.
397
În regiune întocmirea listelor a început la 28 mai 1952.

Sfatul Popular regional a controlat lista de chiaburi în 8 comune,
alese la întâmplare, pentru a verifica calitatea muncii Sfaturilor
Populare raionale. Zoltán Szövérfi, secretarul regional de partid, a
făcut apel la cei prezenţi, întrebându-i dacă au cunoştinţă despre
faptul că fiii de chiaburi ocupă funcţii de răspundere în ministere.
Dacă apăreau asemenea cazuri, trebuiau raportate Comitetului
Central.
Vasile Lucaci, un alt secretar regional de partid, a propus
verificarea membrilor de partid care s-au împotrivit acţiunii de
întocmire a listelor de chiaburi. Acesta considera ca fiind cel mai
important identificarea impozabililor, apartenenţa de clasă nu avea
semnificaţie. Ambii secretari ordonau urgentarea muncii de
verificare.
După întocmire, în 10 iunie, lista de chiaburi a raionului
Târgu Mureş a fost înaintată Sfatului Popular regional; în 17 iunie
1952 Sfatului Popular al regiunii a înaintat un răspuns la lista de
chiaburi trimisă de către raionul Târgu Mureş. În legătură cu
persoanele aprobate ca chiaburi trebuiau efectuate măsurile
necesare. 46 Trebuia verificată şi calitatea muncii efectuate de
delegaţii raionali, cei care au efectuat o muncă superficială urmând a
fi pedepsiţi. Persoanele propuse pentru listele de chiaburi, dar cu
precizare nedefinită, trebuia verificate de către conducătorii Sfatului
popular raional.
Conform indicaţiei regiunii, conducătorii Sfatului Popular
raional au verificat cazurile incerte şi până la 1 iulie au definit lista
chiaburilor, care cuprindea 1 698 sau 2 217 nume de capi de familie.
Cu acest tabel Sfatul Popular regional era deja satisfăcut, deoarece a
lăudat munca prestată de către raionul Târgu Mureş în întocmirea
listelor de chiaburi. În 27 septembrie 1952 a avut loc o reorganizare
46
Trebuiau afişate pe panourile de la Sfaturile Populare comunale numele chiaburilor
împreună cu o scurtă caracterizare, trebuia recalculat impozitul pentru ei.
398
administrativă, în urma căreia raionul Târgu Mureş cuprindea 37 de

comune cu 101 sate. 47
În septembrie 1952 a avut loc şi o a doua verificare a listelor
de chiaburi. Cauza – probabil – era tot una politică. Odată cu
înlăturarea facţiunii Pauker–Luca, lupta politică şi-a pierdut din
intensitate, iar presiunea exercitată asupra ţărănimii putea fi
scăzută. Efectul acestei „relaxări” a fost şi scăderea numărului
chiaburilor.
Relaxarea putea avea şi o cauză mult mai practică: la
adunarea impozitului s-a ajuns la cifre record – Secţia Financiară a
regiunii a raportat că, datorită numărului mare de chiaburi, în lunile
mai–august s-a depăşit planul de impozite, ajungându-se la 156%! 48
Planul fiind oricum depăşit, se putea scădea numărul chiaburilor.
Noua schimbare de curs s-a manifestat prin instrucţiunile regiunii.
Într-un ordin din 6 octombrie 1952, adresat Sfatului Popular al
raionului Reghin (şi probabil şi celorlalte raioane), conducerea
regională constată că „sunt mulţi puşi pe lista chiaburilor, care nu se
încadrează ca chiaburi” şi cerea rezolvarea urgentă a cererilor
chiaburilor. 49 Practic, raioanele au primit un îndemn pentru
scăderea numărului chiaburilor, iar rezultatele au apărut repede.
Sfatul Popular al raionului Târgu Mureş a discutat noua listă
în şedinţa din 4 octombrie 1952 şi apoi a trimis-o spre aprobare
Sfatului Popular regional. 50 Sfatul Popular regional a scăzut treptat
(sau a aprobat scăderea) numărul chiaburilor şi a ordonat Sfatului
Popular al raionului Târgu Mureş să îi radieze de pe liste şi, dacă nu
au plătit încă impozitul din anul 1951, să remită datoria. Ca urmare,
în luna octombrie 1952, în mai multe etape, 211 capi de familie
socotiţi chiaburi au fost radiaţi de pe lista raionului Târgu Mureş. 51
Pe noua listă a raionului figurau probabil 1 319 de chiaburi. 52
47
Anexă la Decretul nr. 331/1952, BO nr. 50, 27 septembrie 1952.
48
ANDJ Mureş, CRM-PCR dos. 43 f.117.
49
ANDJ Mureş, SP-RaiReghin dos. 17/1950 f.243.
50
ANDJ Mureş, SPRaiTM dos. 33/1952, f.255–264.
51
La 4 octombrie 48 de persoane, la 19 una, la 24 octombrie 73 de persoane, în 29
399
Probabil în 1953 s-a înfiinţat în cadrul Sfatului Popular

Regional un comandament (comitet, comisie) pentru verificarea
cererilor chiaburilor, urmat de înfiinţarea în fiecare raion a unui
astfel de comandament. La 31 iulie, şeful comandamentului regional,
Bob Ioan, a trimis raioanelor o circulară prin care a îndemnat la
micşorarea numărului chiaburilor. Circulara recunoştea că „după
devierea de dreapta a lui [Vasile] Luka, [Ana] Pauker şi [Teohari]
Georgescu, mulţi tovarăşi [...] au comis o serie de greşeli în ceea ce
priveşte înscrierea pe listele de chiaburi în unele cazuri, ţărani
muncitori şi mijlocaşi”. 53 Ca urmare, raioanele trebuia să controleze
temeinic fiecare familie şi să întocmească noi liste.
Ca urmare a instrucţiunii, în raionul Târgu Mureş s-a
micşorat numărul chiaburilor, pe lista din septembrie 1953 figurând
doar 970 de capi de familie. 54 Anul 1954 a adus iarăşi schimbări în
abordarea problemei: comandamentul din raionul Târgu Mureş a
decis în privinţa a peste 500 de cereri, dar forul superior
(Comandamentul regional) s-a pronunţat în doar 72 de cazuri. 55
Comandament raional a cerut în repetate rânduri lămuriri
privind procedura pentru ştergerea unor persoane de pe lista
chiaburilor, dar conducerea regiunii nu a răspuns. După repetate
apeluri, s-a primit un indiciu verbal, şi anume că deciziile
comandamentului raional sunt valabile şi trebuie comunicate
Sfatului Popular regional doar pentru luare la cunoştinţă. Însă
Secţiunea Financiară regională nu a luat în seamă ştergerile
efectuate de comandamentul raional, pe motiv că ei nu pot executa
decât dispoziţiile Secţiunii Financiare Regionale. 56 Cel mai probabil,
scăderea numărului de chiaburi nu era în interesul conducerii
octombrie 17, în 31 octombrie 73. ANDJ Mureş, SP-RaiTM dos. 68/1952, f.14., 27., 31.,
48.
52
ANDJ Mureş, SP-RaiTM dos. 30/1952, f.7.
53
ANDJ Mureş, SP-Rai Reghin, dos. 18/1950 f.232–233.
54
ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 5/1955
55
ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 4/1955 f.12.
56
400
regionale, deoarece astfel ar fi scăzut şi impozitul adunat şi din acest

motiv radierea chiaburilor a fost blocată.
Este de remarcat că nici ştergerea de pe liste nu însemna
automat scăparea de impozitul apăsător: mulţi au fost trecuţi pe lista
„foştilor exploatatori”, aplicându-li-se aceleaşi majorări de impozit ca
şi chiaburilor. 57 La 1 ianuarie 1955 pe lista chiaburilor din raion
figurau 1 087 de persoane. Dintre acestea, până la 30 aprilie 1955 au
fost şterse 227 de persoane, iar 91 au fost trecute pe lista foştilor
exploatatori. La 30 aprilie 1955 figurau pe liste 793 de chiaburi. 58 În
martie 1955, în raion existau 731 de chiaburi, iar pe o altă listă, din
15 mai 1955, erau 742 de capi de familie. 59
La 10 ianuarie 1956 a avut loc o nouă reorganizare
administrativă, după care în raionul Târgu Mureş numărul
comunelor a rămas tot 37, iar numărul satelor era de 108. 60 În
aprilie 1957, Sfatul Popular al regiunii a ordonat raioanelor
întocmirea listei chiaburilor până la 15 mai. Nu trebuia făcută o nouă
verificare, doar o transcriere a vechilor liste, care nu mai puteau fi
utilizate, din cauza schimbărilor survenite în urma rezolvării cererilor
de radiere. Referitor la cererile noi, ele trebuiau rezolvate conform
hotărârilor plenarelor CC al PMR din iulie şi decembrie 1956. 61
Dintre acestea din urmă, plenara din 16–17 iulie 1956 se ocupa mai
pe larg de chiaburi. În Hotărârea plenarei s-a stabilit că „în urma
politicii de îngrădire, precum şi a fărâmiţării naturale [...], numărul
gospodăriilor chiabureşti s-a micşorat” şi că gospodăriile chiabureşti
nu participă la producţia agricolă pe măsura posibilităţilor lor, din
cauza cotelor („politicii de îngrădire”) excesive la care sunt supuse. 62
57
58
59
ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 5/1955
60
Anexă la Decretul nr. 12/1956 al MAN, BO nr. 1 din 10 ianuarie 1956.
61
ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 24/1957 f.6.
62
Octavian Roske – Florin Abraham – Dan Cătănuş (coord.): Colectivizarea agriculturii
în România. Cadrul legislativ 1949–1962, Bucureşti, 2007, Institutul Naţional pentru
Studiul Totalitarismului, p.454.
401
Trimiterea la Hotărârea plenarei putea fi interpretată ca un îndemn

la radierea unor persoane de pe listă. Probabil datorită acestui fapt,
în lista raionului din 15 mai 1957 figurau doar 489 persoane, dintre
care 402 erau obligate la plata impozitelor mărite. 63
Decretul nr. 115 din 30 martie 1959 stabilea că în România
s-a lichidat „exploatarea omului de către om” şi prin aceasta s-a
terminat întocmirea listelor de chiaburi şi discriminarea economică
şi de altă natură la care erau supuşi. 64 Suferinţele lungi ale
„chiaburilor” au luat sfârşit.
Cazuri de solidaritate cu chiaburi
Discriminarea la care erau supuşi chiaburii i-a determinat pe

unii consăteni să le acorde sprijin.
Avem cunoştinţă despre membri ai unor Sfaturi Populare comunale,
care nu voiau să execute ordinele forurilor de putere superioare şi se
opuneau întocmirii listelor de chiaburi în comuna lor.
Unii chiaburi au încercat să scape de povara cotelor şi a impozitelor
prin mituirea preşedinţilor Sfaturilor Populare comunale. În comuna
Band, preşedintele Sfatului Popular comunal a permis chiaburilor,
contra unei sume de bani, să transporte acasă grâul fără să plătească
impozitul. 65 În comuna Dumbrăvioara, preşedintele, secretarul
Sfatului Popular şi agentul agricol au radiat sau au micşorat pămân-
turile unor consăteni. Tot în comuna Dumbrăvioara, familia de chia-
buri Nagy a provocat în faţa satului o „ceartă”, după care s-a mutat
din locuinţa comună, împărţind şi pământul. 66 Astfel, ei nu mai
puteau fi consideraţi chiaburi.
63
ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 206/1957 f.134–193.
64
Octavian Roske, Dan Cătănuş, Florin Abraham (coord.): Colectivizarea agriculturii în
România – Cadrul legislativ 1949-1962. Buc., 2007, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, p. 489-493.
65
Nota informativă-abateri din partea unor preşedinţi ai Sfaturilor Populare 29 august
1951. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 33, f.176.
66
ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 41, f.91.
402
Din cauza cotelor obligatorii prea mari, unii chiaburi au

încercat să înşele autorităţile. Cunoaştem cazul lui Ioan Bărdăsan,
care a pus apă în lapte, iar pentru ca acesta să aibă grăsimea
necesară, a vărsat unsoare de porc în lapte. 67 Aceşti oameni, dacă
erau prinşi, erau daţi în judecată.
67
403
Klára LÁZOK
Cartea tipărită şi cenzura în

România anilor 1950–1960
În regimurile totalitare informarea este organizată de către
putere în funcţie de ceea ce se consideră că ar trebui să cunoască sau
nu populaţia. Aşadar, propaganda asigură difuzarea informaţiilor,
însă atâta timp cât oamenii pot ajunge şi la alte surse de cunoaştere,
efectul acestora este minim. Din acest motiv, tot ce se află în afara
propagandei este pur şi simplu interzis. 1 Unul dintre criteriile după
care pot fi recunoscute sistemele politice de tip sovietic este tocmai
faptul că în aceste regimuri puterea acordă o importanţă mult mai
mare controlului informaţiilor, decât supravegherii asigurate de
poliţie sau de armată. 2
În ceea ce priveşte cenzura tipăriturilor din perioada de după
1945 în România, literatura de specialitate scoate în evidenţă două
lucrări fundamentale. Una este lucrarea lui Adrian Marino, care
sintetizează cercetările anilor ’90. 3 Autorul nu a întreprins anchete
arhivistice, ci a prelucrat propriile informaţii, culese din viaţa publică
culturală. Cea de-a doua lucrare, publicată de Lidia Vianu, este un
volum de interviuri realizate cu scriitorii vremii. 4
1
Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Nemira, 2004, p.67.
2
George Schöpflin, Introduction, în vol. Censorship and Political Communication in
Eastern Europe, ed. George Schöpflin, New York, St. Martin’s Press, 1983, p.1.
3
Adrian Marino, Cenzura în Romania. Schiţă istorică introductivă, Craiova, Aius, 2000.
4
Lidia Vianu, Censorship in Romania, Budapest, Central European Univesity Press,
1998.
405
În studiul de faţă am utilizat dosarele referitoare la cenzură

de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT) din anii 1958 şi
1968, cercetate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti
(în continuare ANIC) şi în Arhiva Naţională Direcţia Judeţeană Mureş
(în continuare ANDJ Mureş). În ceea ce priveşte alegerea perioadei
cercetate, în România aceşti doi ani au reprezentat o cotitură atât din
punctul de vedere al vieţii politice, cât şi din cel al politicii culturale.
În 1958 au început punerea sub acuzare şi arestările în masă
împotriva persoanelor care au avut legături cu mişcările din
România provocate de Revoluţia maghiară din 1956. În ceea ce
priveşte politica culturală, în această perioadă a început
restructurarea care a desfiinţat pe rând posibilităţile de organizare
culturală apărute în anii nesiguranţei ideologice (1956–1957), atât
pentru români, cât şi pentru minoritarii maghiari. În 1958 a avut loc
vestitul scandal al manualelor, 5 în acelaşi an a fost demis redactorul-
şef al revistei Utunk din Cluj, László Földes, ca o consecinţă a luptei
pentru putere dintre intelectualii maghiari din Cluj şi cei Târgu
Mureş. 6 Tot în acest an a început campania pentru unificarea univer-
5
Dezvăluirea aşa-numitului scandal al manualelor poate fi pusă pe seama şedinţei CC
al PMR din 5 septembrie 1958, în care principalul punct de pe ordinea de zi erau
discuţiile contradictorii purtate pe marginea celor două volume (un manual de
literatură şi o culegere de texte din literatura maghiară). La şedinţă a fost prelucrat
conţinutul naţionalist al cărţilor, s-au decis pedepsele aplicate vinovaţilor şi s-au emis
dispoziţiile necesare care împiedicau circulaţia manualelor deja tipărite. Problema însă
nu s-a încheiat aici. În lunile următoare au fost analizate toate manualele în limba
maghiară, începând cu cele de citire pentru clasa întâi şi până la cărţile de gramatică,
iar în cursul anului 1959 au mai fost scoase din circuit şi alte manuale. Autorii,
referenţii, chiar şi ministrul adjunct László Bányai, care a semnat aprobarea ediţiei, au
fost sancţionaţi, începând cu suprimarea salariilor până la eliberarea din funcţie, iar
Direcţia Generală a Minorităţilor din cadrul Ministerului Culturii a fost desfiinţată.
Câteva documente referitoare la acest eveniment au fost deja publicate în vol.
Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare,
coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, 2003. Referitor la contextul şi detaliile acestui scandal, va apărea în
curând un studiu al autorului.
6
Despre aceasta vezi: Stefano Bottoni, A hatalom értelmisége – az értelmiség hatalma. A
Földes László-ügy [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Cazul László
Földes], în vol. Autonóm magyarok? (Székelyföld változása az „ötvenes” években)
[Maghiari cu autonomie? (Transformările din Secuime în anii 1950)], ed. Nándor Bárdi,
406
CARTEA TIPĂRITĂ ŞI CENZURA ÎN ROMÂNIA ANILOR 1950–1960
sităţilor Babeş şi Bolyai, iar Direcţia Generală a Minorităţilor de pe

lângă Ministerul Culturii şi Învăţământului a fost desfiinţată.
Anul 1968 este marcat de înfiinţarea judeţelor. 7 Este desfiinţată
Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară şi începe o nouă linie de
dezvoltare în politica culturală şi minoritară.
Mecanismul editării: drumul parcurs de

manuscrise de la autor până la biroul citito-
rului 8
Manuscrisul predat editurii a fost citit mai întâi de redactorii

editurii, iar dintre sarcinile redactorilor făcea parte şi transcrierea. 9
Redactorul şi redactorul de control au citit separat lucrările, după
care – în cazul unei referinţe favorabile – manuscrisul a intrat în
planul editorial trimis pentru aprobare Direcţiei Generale a Presei şi
Tipăriturilor. Presupunând că Direcţia Generală a inclus manuscrisul
în planul anual al editurii, putea fi încheiat contractul cu autorul.
În cazul editurilor din provincie, acestea fiind filiale ale
Editurii de Stat, manuscrisul era mai întâi trimis la secţia maghiară a
editurii naţionalităţilor din capitală. Apoi ajungea la Direcţia
Csíkszereda, Pro Print, 2005, p.572–614.

7
Despre aceasta vezi Csaba Zoltán Novák, A megyésítés előkészítése és a nemzetiségi
kérdés [Pregătirile pentru înfiinţarea judeţelor şi problema naţionalităţilor din România
1967–1968], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbség történetében [Strategii de
integrare din istoria minorităţii maghiare], ed. Nándor Bárdi, Attila Simon, Somorja,
Forum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p.405–421.
8
Îi datorez mulţumiri lui Gyula Dávid, care a completat verbal concluziile mele, trase
în urma cercetărilor materialului arhivistic.
9
„Legat de acest lucru, Sándor Fodor a publicat în Anuarul revistei Utunk o relatare
tristă şi în acelaşi timp amuzantă. În anii ’50, redactorilor de editură – astfel de
redactor era şi Fodor împreună cu Andor Bajor, János Székely şi alţii – li se impunea
„rescrierea” romanelor şi nuvelelor, cenzurate de ei. Viaţa şi operele trebuiau rescrise
după cerinţele realismului socialist. Dacă autorul nu accentua îndeajuns lupta de
clasă, redactorul adăuga operei chiaburii, burghezii şi exploatatorii necesari.[ ...] Au
devenit atât de obişnuite intervenţiile de acest gen, încât doar „redactorul care rescria”
– cel care returna fără milă pentru transcriere „operele nepotrivite din punct de vedere
ideologic” chiar şi unor creatori de renume – avea autoritate în redacţie.” (Beke
György, Átírt irodalom [Literatură rescrisă], în Holnap, 1992, nr.(3) 9, p.35).
407
Generală, unde, după aprecierea din partea lectorilor interni şi a

referenţilor externi, primea ori nu calificativul „bun de tipar”,
reprezentând condiţia tipăririi. Referenţii erau în general cadre cu
pregătire medie şi de încredere din punct de vedere politic, care nu
stăpâneau cunoştinţele ştiinţifice necesare, dar pe baza informaţiilor
venite de la superiori îşi dădeau seama cu precizie ce se putea
accepta în perioada respectivă sub raport politic.
Tipografia nu putea să preia manuscrisele decât dacă
acestea deţineau ştampila „B” (bun de tipar), care trebuia aplicată pe
fiecare pagină a manuscrisului. Primul exemplar al cărţii tipărite
trebuia trimis la Ministerul Culturii şi Învăţământului şi trebuia cerut
„bunul de difuzare”, iar abia odată cu obţinerea acestui calificativ se
putea începe difuzarea publicaţiei. Nu odată, volumele tipărite în mii
de exemplare s-au dovedit a fi totuşi interzise. Exemplul cel mai
elocvent este culegerea de texte din literatura maghiară apărută în
1958 şi distrusă în 1959. 10 Potrivit materialelor arhivistice ale vremii,
în urma publicării volumului au existat trageri la răspundere cu
grave consecinţe.
Actorii mecanismului de execuţie
La nivel central, editarea şi difuzarea de carte era

supravegheată iniţial de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de
pe lângă Consiliul de Miniştri. În competenţa acesteia intrau editarea
Buletinului Oficial, aprobarea apariţiei, a difuzării, a scoaterii din ţară
sau a aducerii în ţară a oricăror produse de presă, precum şi
reglementarea funcţionării librăriilor, a bibliotecilor sau a depozitelor
de ziare etc. 11 Ordinul ministerial din 1949 privind înfiinţarea
Direcţiei Generale a fost urmat încă în acelaşi an de alte decrete, care
10
Este vorba de culegerea de texte retrasă, menţionată în nota 5.
11
Decret nr. 218 pentru organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe
lângă Consiliul de Miniştri al RPR, în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române (în
continuare: Buletinul Oficial) nr. 32, 23 mai 1949.
408
hotărau sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestora. Prin

hotărârea emisă în a doua jumătate a anului 1951, distribuţia cărţii a
fost atribuită de asemenea Direcţiei Generale. 12
Până în 1954 a devenit evident faptul că activitatea editării
de carte va fi pusă sub supravegherea centralizată a Direcţiei
Generale a Presei şi Tipăriturilor, subordonată Ministerului Culturii. 13
În 1954, Direcţia a fost împărţită în trei mari secţii: cea de presă, cea
de carte şi secţia de propagandă şi agitaţie vizuală, iar în cadrul
acestora funcţionau 20 de subsecţii. Acest tip de reorganizare însă nu
este rezultatul unei evoluţii interne, ci fără îndoială este vorba despre
o dispoziţie care copia modelul sovietic. În Ungaria, tot în anul 1954,
a fost reorganizat sistemul editării de carte şi înfiinţată Direcţia
Generală a Editurilor, apoi, în 1955, a fost constituit modul de
organizare definitivă a sistemului editorial cu profil închis. 14 Astfel
sistemul a devenit mult mai controlabil şi mai uşor planificabil
pentru conducerea politicii culturale. 15
În septembrie 1956, datorită conduitei mult mai ferme a
scriitorilor şi a intelectualilor maghiari din România, precum şi din
cauza circumstanţelor internaţionale coercitive, Comitetul Politic al
PMR a promovat o hotărâre referitoare la constituirea Direcţiei
Generale a Naţionalităţilor, cerută încă din primăvară. 16 Direcţia a
fost înfiinţată în noiembrie 1956, iar în fruntea acesteia a fost numit
12
Titlul complet al hotărârii: Decizia nr. 9916/1951 privind modul de funcţionare al
întreprinderilor de librărie şi papetărie, în Buletinul Oficial, nr. 117, 12 decembrie
1951.
13
Gyula Dávid, A romániai magyar könyvtermés az ötvenes évek első felében [Producţia
de carte maghiară din România în prima jumătate a anilor ’50], în vol. Romániai
magyar könyvkiadás 1950–1953 [Editarea de carte maghiară din România 1950–
1953], ed. Rudolf Szigethy, Mária Újvári, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület, 1995,
p.6.
14
István Bart, Világirodalom és könyvkiadás a Kádár-korszakban [Literatura universală
şi editarea de carte în epoca Kádár], Budapest, Osiris, 2002, p.56.
15
Idem.
16
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), CC al PCR. Cancelarie, dos.
102/1956, f.17–20, în vol. Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–
1959) [Revoluţia din 1956 şi maghiarii din România], ed. Stefano Bottoni, Klára Lázok,
Márton László, Réka László, Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 2006, p.125.
409
László Bányai. 17 După ocuparea postului, acesta a vorbit la o şedinţă

informativă cu Rezső Rényi, secretarul Ambasadei maghiare de la
Bucureşti, despre instituţie şi funcţionarea acesteia. Potrivit relatării
lui, Direcţiei Generale a Naţionalităţilor îi revenea sarcina „de a
conduce din punct de vedere principial activităţile culturale legate de
naţionalităţi, dar şi descoperirea erorilor, precum şi elaborarea unor
propuneri în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor apărute în acest
domeniu […] activitatea desfăşurată va fi raportată şi spre Comisia
Naţionalităţilor aflată sub conducerea directă a Conducerii Centrale
a PMR”. 18 De la toate instituţiile culturale, Direcţiei Generale îi erau
subordonate şi secţiile naţionalităţilor, printre care şi cele de la
Direcţia Generală a Editurilor.
La aceeaşi şedinţă a Comitetului Politic din Bucureşti, care a
avut loc la 14 septembrie 1956, s-a pus problema înfiinţării în
capitală a unei edituri de stat în limba maghiară. Din materialul
pregătit de către specialişti pentru motivarea cerinţei 19 reies în
primul rând situaţia şi problemele de organizare întâmpinate de
redacţiile maghiare existente. Absenţa unei coordonări unitare este
amintită de memorandum ca fiind cea mai importantă dintre lipsuri.
Practic, nimeni nu îndrumă activitatea acestor redacţii, „deoarece
nici conducerile redacţiilor şi nici cadrele responsabile de problemele
editoriale din Ministerul Culturii nu cunosc limba maghiară şi
tradiţiile specifice ale literaturii maghiare”. Activitatea editorială
17
László Bányai (Baia de Criş, 17 noiembrie 1907 – Bucureşti, 3 iunie 1981), lider
comunist în ilegalitate înainte de război, membru în comitetul executiv al UPM după
1945, deputat în adunarea naţională din 1948, membru al Consiliului Prezindenţial
(1948–52), consilier ministerial (1950–52), profesor universitar, rector al Universităţii
Bolyai (1952–56), ministru adjunct (1956–58), director adjunct al Institutului de
Istorie din Bucureşti (1959–66), din 1970 unul dintre vice-preşedinţii Academiei
Ştiinţelor Politice şi Sociale.
18
Magyar Országos Levéltár [Arhivele Naţionale Maghiare, în continuare: MOL], KÜM,
XIX-J-1-j-Rom-18/g-002174/1-1957, în vol. Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din
România (1956–1968). Mărturii documentare, ed. cit., p.296.
19
Az RMP Központi Vezetőség helyzetjelentése a magyar nyelvű könyvkiadásról
[Raportul Conducerii Centrale a PMR asupra situaţiei editării de carte în limba
maghiară], în vol. Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959), ed.
cit., p.132.
410
maghiară s-a împărţit, „din cauza că activitatea desfăşurată în 11

locuri, sub administrarea a 11 direcţiuni separate nu poate fi
condusă şi coordonată în mod profesionist”. În al doilea rând,
materialul prezentat menţionează împărţirea bugetului, considerând
că aceasta ar fi cauza regresului în ceea ce priveşte literatura
ştiinţifică şi tehnică maghiară, dovedită şi de statistici. La şedinţa din
14 septembrie, problema editurii maghiare a fost însă amânată. Nici
în perioada următoare – deşi conducerea culturală a făcut câteva
concesii – nu s-a mai discutat această chestiune. Până la înfiinţarea
Editurii Kriterion în 1969, toate aceste idei au rămas ascunse în
sertarele birourilor.
Efectele constrângerilor introduse sub influenţa
evenimentelor din 1956 20 au început să se resimte mai pregnant în
cadrul editării de carte începând din 1958: Direcţia Generală a Presei
şi Tipăriturilor interzicea editarea sau difuzarea majorităţii lucrărilor
care se ocupau de istoria, etnografia sau istoria culturii minorităţii
maghiare din România.
Aceste înăspriri puteau fi urmărite şi la nivelul instituţiilor
organizate oficial. În perioada 1958–1959, comitetul de control al
partidului l-a tras la răspundere, apoi l-a îndepărtat din funcţie pe
László Bányai, şeful Direcţiei Generale a Naţionalităţilor, subordonată
Ministerului Culturii şi Învăţământului, după care, în vara anului
1959, a fost desfiinţată Direcţia Generală, iar competenţa acesteia a
fost transferată diverselor secţii ale CC al PMR. 21
Constrângerile au influenţat şi schimbul de carte româno–
maghiar, cu o deosebită însemnătate în ceea ce priveşte tipăriturile
maghiare din România. Editarea de carte comună a ţărilor socialiste
era realizată de aşa-numitele Comisii Mixte Editoriale. Acestea ţineau
20
Despre efectele şi consecinţele Revoluţiei din 1956, resimţite în România vezi mai pe
larg: Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959), ed. cit.; Áldozatok –
1956. Marosvásárhely [Victime – 1956. Târgu Mureş], ed. Sándor Pál Antal,
Marosvásárhely, Mentor, 2006.
21
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 26/1959, f.111–112, în vol. Minorităţi
etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, p.617.
411
şedinţe anuale, în cadrul cărora treceau în revistă apariţiile editoriale

literare publicate în celelalte ţări, aprobau planul de lucru pentru
anul următor, schimbând între ele lista cu operele literare propuse
pentru tipărire. 22 Datorită acţiunii comune în ceea ce priveşte
editarea de carte, în România au fost publicate mai multe opere ale
clasicilor maghiari, evident în limitele ideologice trasate de politica
culturală a acestei ţări. În 1957, sub impulsul relaxării politice,
Comisia Mixtă Editorială a celor două ţări a decis lărgirea
schimburilor româno–maghiare de carte. 23 Despre acest lucru au
discutat la Bucureşti András Svéd, directorul adjunct al Întreprinderii
Poligrafice „Kultúra”, şi reprezentanţii Întreprinderii „Cartimex”, din
partea română. Rezső Rényi, secretarul Ambasadei maghiare, l-a
întrebat despre această problemă pe László Bányai, de la conducerea
Direcţiei Generale a Minorităţilor, solicitând Comisiei ca între autorii
preluaţi de la partea română să fie prezenţi neapărat şi scriitorii
maghiari din România, iar rezultatele obţinute în mediul cultural
maghiar din România să ajungă astfel la publicul maghiar. Totodată,
acesta a propus ca în viitor să existe o listă cu cărţile destinate
publicării, schimbată din timp şi periodic între cele două ţări. 24
În perioada 1958–1959 situaţia se schimbă. În aprilie 1959,
la întâlnirea din Bucureşti a comisiei mixte româno–maghiare, au
existat păreri de principiu contradictorii. Motivul conflictului era
faptul că partea română a refuzat categoric publicarea unor opere
importante din punctul de vedere al maghiarilor, spunând că aceste
lucrări au un conţinut naţionalist. Printre materialele refuzate sau
parţial cenzurate se numărau: Sándor Petőfi, Összes művek [Opere
complete], volumul lui Endre Ady, intitulat Ifjú szívekben élek [Trăiesc
în inimi tinere], Miklós Zrínyi, Az török áfium ellen való orvosság
[Remediu împotriva opiului otoman]. Punctele conflictuale au fost
22
István Bart, Világirodalom és könyvkiadás a Kádár-korszakban [Literatura universală
şi editarea de carte în epoca Kádár], Budapest, Osiris, 2002, p.82.
23
Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare,
p.296.
24
Ibidem, p.296–298.
412
discutate în detaliu în toamna aceluiaşi an, la întâlnirea neoficială

dintre Gyula Kállai, secretar de stat al Republicii Populare Maghiare,
şi Leonte Răutu, secretar general al Secţiei de Cultură şi Propagandă
a CC. 25
Din aceste discuţii pot fi observate diferenţele conceptuale
ale oficiilor de cenzură din cele două ţări, privind aprecierea
conţinutului naţionalist. De pildă, potrivit concepţiei maghiare,
Operele complete ale lui Petőfi ar fi trebuit să cuprindă toată opera
poetului, indiferent de conţinutul ideologic al acesteia. Poeziile care
reflectau ideologia „incorectă” ar fi fost clarificate prin note
explicative. Politica editorială românească a sugerat însă excluderea
totală a conţinutului „neadecvat”, aşadar omiterea poeziilor nedorite.
Actorii politicii culturale prezenţi la discuţii (Răutu şi Nicolae
Ceauşescu, la vremea aceea responsabil cu problemele de tineret în
cadrul Comitetului Central) au argumentat poziţia lor prin faptul că
nici opera lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, nu a fost
tipărită în ediţie completă, deoarece – în opinia conducerii culturale
– publicistica acestuia contravine ideologiei actuale de partid, poetul
având şi vederi naţionaliste. 26 Răutu a arătat că în România s-a
reuşit evitarea unor evenimente asemănătoare celor care au avut loc
în Ungaria, doar datorită faptului că Partidul a acţionat ferm şi la
timp împotriva acestora şi a fost de părere că „în domeniul ideologic
nu poate fi vorba despre spiritul de la Geneva ori coexistenţa statelor
capitaliste şi socialiste. [...] Calea corectă poate fi realizată doar printr-
o atitudine critică şi cu ajutorul cenzurii prudente, aşezând „tradiţiile
progresiste” în centrul literaturii socialiste şi eliminând naţionalismul
din literatură. [...] În ceea ce priveşte cartea tipărită, activitatea
noastră şi punctul nostru de vedere pe care ni-l alegem trebuie să
25
ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 30/1959, f.2–87), publicat în Minorităţi
etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, p.565–612.
26
Ibidem, p.590.
413
susţină constituirea unei literaturi în fond socialiste, iar naţionale ca

formă.” 27
Sub presiunea refuzului categoric, partea maghiară a
renunţat la propunerile de pe listă, aceste lucrări nemaiputând fi
tipărite decât în atmosfera mai liberală de la sfârşitul anilor ’60.
Tipologia grupelor de probleme
Am consultat dosarele Direcţiei Generale a Presei şi

Tipăriturilor din 1958 şi 1967, iar materialele prelucrate conţin, pe
de o parte, listele operelor cenzurate la un anumit nivel 28 (pe baza
acestor liste s-a întocmit colecţia de titluri din anexele 1 şi 2), pe de
altă parte, sunt alcătuite din anexe care constituie, în fapt, motivaţiile
cenzurii la fiecare poziţie de pe listă. Pornind de la toate acestea vrem
să stabilim tematicile considerate problematice de către putere în
anii ’50–’60. În cursul cercetărilor am adunat toate calificările
întâlnite la motivaţii, care se legau de un conţinut problematic, apoi
am realizat tipologia conţinuturilor respective, utilizând ca bază
frecvenţa apariţiilor în ceea ce priveşte definirea gravităţii diferitelor
conţinuturi. Această analiză, pe de o parte, va completa cunoştinţele
referitoare la directivele ideologice ale PMR, pe de altă parte, prezintă
într-o lumină nouă producţia literară din anii ’50–’60, având în
vedere că dezvăluie în faţa cercetătorului materiale încă
necunoscute.
Conţinuturile considerate periculoase în anii ’50
În anii ’50, cel mai des a apărut calificativul de conţinut

naţionalist. Dintre cele 74 de publicaţii cenzurate în 1958, un număr
27
Ibidem, p.592.
28
ANIC, CC al PMR. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.1–18, şi Set de
note cuprinzând intervenţii efectuate la DGPT Bucureşti pe materiale prezentate spre
publicare, ANDJ Mureş, Fond DGPT, Împuternicitul Tg-Mureş, dos. 6/1967.
414
de 14 lucrări au primit acest calificativ. Ce înţelegea însă cenzorul

prin denumirea de „naţionalist”? Am analizat acele poziţii de pe listă
în care apare în mod explicit din partea cenzorului menţiunea de
„naţionalist”, precum şi caracteristicile precizate în prealabil ca atare.
Pot fi distinse patru mari tematici: problema transilvană, confuzia
creată între conceptul de naţiune politică şi cel de naţiune culturală,
problema lingvistică (română/maghiară), precum şi referirile în
privinţa tradiţiilor şi a religiei.
În primul rând, erau considerate naţionaliste toate acele
opere care aveau ca subiect problema Ardealului ori publicau
rezultatele unor cercetări referitoare la aspectele maghiare ale
istoriei transilvane – de pildă, volumul de studii al lui Sándor Huszár,
intitulat A romokon túl [Dincolo de ruine], care se ocupa de istoria
cetăţilor din Transilvania. 29 A ajuns de asemenea pe listele operelor
interzise volumul publicat de Lajos Kelemen: Művelődéstörténeti
tanulmányok [Studii de istorie a culturii], 30 deoarece prezenta doar
moştenirea cu conotaţii maghiare din istoria Ardealului şi nu se
oprea asupra populaţiei române. Din acest motiv, publicarea cărţii
„nu ar putea contribui la adâncirea relaţiilor frăţeşti dintre cele două
popoare”. În concluziile raportului a apărut ca motiv al cenzurării
faptul că „lucrarea în întregime, lasă loc constatărilor potrivit cărora
Transilvania ar fi fost parte integrantă a Ungariei din cele mai vechi
timpuri”. 31 Nu doar autorii maghiari au fost puşi la index pe baza
acestor motivaţii. Din volumul de legende şi poveşti săseşti al lui
Liebhardt-Roth 32 au fost de asemenea scoase toate acele legende
„naţionaliste” care „abordau pornind de la o concepţie naţionalistă”
înfiinţarea unor cetăţi, oraşe şi biserici din Transilvania sau unele
evenimente istorice, aşadar îi prezentau „pe secui ca o populaţie
29
ANIC, CC al PMR. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.2.
30
Volumul de studii al lui Kelemen Lajos a fost publicat până la urmă doar după
moartea savantului, în 1977 (primul volum), respectiv 1982 (volumul al doilea).
31
Ibidem, dos. 9/1958, f.10.
32
Publicat în 1962, în Der Eisenhans. Siebenbürgisch-sächsische Märchen, ed. Hans
Liebhardt und Dieter Roth, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1972.
415
autohtonă pe teritoriul Ardealului”, ori „nu aminteau existenţa

populaţiei române”. 33 În cazul culegerilor de texte literare pentru
clasa a X-a, faimosul scandal al manualelor şcolare a fost stârnit de
unul dintre principalele puncte de acuzare menţionate de cenzor, şi
anume faptul că din scrierile clasicilor maghiari sunt citate doar
acele fragmente care susţin apartenenţa Ardealului la Ungaria, de
aceea „nu pot fi publicate, deoarece ar stârni sentimente
revizioniste”. 34
Interdicţia se desfăşoară în mod consecvent şi nu este
valabilă doar în cazul unor autori minoritari. Este pus la index şi
poetul român Alexandru Vlahuţă, din a cărui operă este refuzat
studiul intitulat Vrem Ardealul. 35
Au primit calificativul de „naţionaliste” şi publicaţiile care,
prezentând cultura, literatura, limba sau viaţa ştiinţifică maghiară,
au tratat problema Ardealului şi a Ungariei ca pe o unitate de sine
stătătoare, confundând astfel noţiunea de naţiune politică cu cea de
naţiune culturală. Interdicţia era independentă de genul literar. A
fost pusă la index lucrarea de specialitate a lui Ernő Lőrincz,
Reglementarea raporturilor de muncă în Transilvania între 1840–
1918, care se ocupa de reglementarea juridică a muncii înainte de
1918, motivându-se respingerea prin faptul că studiul abordează
raporturile de drept de pe teritoriul Ungariei şi „ar naşte confuzii”. 36
Acelaşi argument, că „ar naşte confuzii”, a fost invocat însă şi în
cazul culegerii deja amintite de texte pentru clasa a X-a, unde
problema era reprezentată de poeziile patriotice ale clasicilor din
literatura maghiară, afirmându-se că „nu se ştie la care patrie se face
referire”. 37
Oficialităţile nu tratau problematica sub aspectul etnicităţii,
întrucât nu puteau fi publicate nici operele care abordau tema
33
ANIC, CC al PMR. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.52.
34
Ibidem, f.101.
35
Ibidem, f.13.
36
Ibidem, f.16.
37
Ibidem, f.101.
416
diasporei româneşti din aceea vreme. În acest caz ne referim la două

lucrări de specialitate din domeniul lingvisticii. Volumul de studii al
lui Nicolae Grămadă, care se ocupa cu toponimia Bucovinei, atesta
întâietatea românilor într-o regiune (Bucovina) care pe atunci nu
aparţinea României. După părerea cenzorului, cartea „sub această
formă îşi depăşeşte rolul, subordonându-se altor scopuri”. 38 Cea de-a
doua carte din această categorie este volumul Rostirea, făcând parte
din lucrarea considerată clasică a lui Sextil Puşcariu, intitulată Limba
română, volum care, la prezentarea dialectelor limbii române, se
ocupă şi de graiurile vorbite de românii din afara graniţelor, 39
tratând împreună regiunile care, înainte de 1945, aparţineau
României Mari.
Calificativul de „naţionaliste” le-a fost acordat – deşi cu
motivaţii diferite – şi lucrărilor de specialitate din domeniul
lingvisticii care încurajau utilizarea corectă a limbilor române şi
maghiare şi păstrarea clarităţii limbii. Volumul de studii al lui Mózes
Gálffy („A mi anyanyelvünk” [Limba noastră maternă]) n-a primit
„bun de tipar”, deoarece a considerat nociv efectul limbii române
asupra limbii maghiare vorbite în România. Potrivit părerii
cenzorului, lucrarea „a manifestat atitudine duşmănoasă” faţă de
înrădăcinarea unor cuvinte de origine română legate de noile
realităţi sociale. În plus, autorul a atras atenţia asupra tuturor
fenomenelor lingvistice apărute în cadrul limbii maghiare vorbite în
România în urma convieţuirii. 40 Această lucrare a fost considerată
foarte periculoasă, în special din cauză că era destinată publicului
larg. Cenzorul a afirmat că apariţia volumului ar fi o gravă eroare
politică şi a cerut sancţiuni severe pentru redactorii colaboratori,
enumerând nominal persoanele responsabile. 41
38
Ibidem, f.67.
39
Ibidem, f.9.
40
Ibidem, f.68.
41
Ibidem, dos. 4/1958, f.
417
Etichetarea cu termenul de „naţionalist” apare şi în cazul operelor

care abordează subiecte referitoare la tradiţiile populare sau
confesionale. Astfel, de pildă, volumul de drame semnat de Eusebiu
Camilar, Căderea zeilor, nu putea vedea lumina tiparului fiindcă –
după părerea oficiului de cenzură – „exagerează în ceea ce priveşte
importanţa credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti, propagând o
atmosferă naţionalistă şi mistică”. 42 Totodată, antologia cântecelor
populare din tradiţia iudaică, apărută deja la Editura Muzicală (Emil
Săculeţ, Cântece populare evreieşti) nu a mai ajuns pe rafturile
librăriilor, deoarece „majoritatea cântecelor este religioasă, iar
conţinutul acestora din punct de vedere politic este eronat şi
naţionalist”. 43 În plus, autorul nu subliniază în introducere „condiţiile
pe care le asigură Partidul naţionalităţilor conlocuitoare”. 44
Un alt calificativ utilizat în general şi în orice situaţie era
„abordarea eronată” a evenimentelor politice sau, altfel spus, viziunea
care „oferă posibilitatea unei abordări greşite”. Din cele şapte cazuri
existente, două erau legate de receptarea revoluţiei maghiare.
Tipărirea piesei-basm scrise de Mária Tamás, intitulată Erdőtűz [Focul
din pădure], a fost interzisă din cauză că „unele fragmente
simbolizează momentele contrarevoluţiei ungare, dând ocazia unor
interpretări duşmănoase”. 45 Cealaltă carte, romanul lui István
Tompa, intitulat Ébredés [Trezire], este povestea unui director de
fabrică care nu poate ţine pasul cu modernizarea de aici, se izolează
şi îşi revine doar la şocul provocat de efectele „contrarevoluţiei”.
Potrivit observaţiilor făcute de cenzor, acest subiect nu poate fi
abordat, deoarece „un adevărat comunist nu aşa se comportă în faţa
greutăţilor”. În plus, autorul nu a scos în evidenţă îndeajuns
receptarea negativă din România a contrarevoluţiei maghiare. 46
42
Ibidem, dos. 9/1958. f, 3.
43
Ibidem, f.16.
44
Idem
45
Ibidem, f.56.
46
Ibidem, dos. 4/1958, f.135–136.
418
Din punctul de vedere al conţinutului, tot de acest lucru se

leagă şi argumentarea deseori întâlnită, conform căreia opera
prezintă negativ membrii de partid, activitatea partidului şi
„cuceririle socialiste”. Acest calificativ i-a fost acordat volumului
Ébredés [Trezire] din cauza figurii directorului, dar şi unuia dintre
reportajele lui György Beke, scos din volum din cauză că preşedintele
gospodăriei agricole colective dintr-un sat este prezentat în mod
satiric. 47
Următorul grup de probleme caracterizează în general
monografiile. În aceste cazuri, cenzorul avea obiecţii legate de
introducerile în care autorul, redactorul şi traducătorul nu s-au
raportat în mod corespunzător, „critic şi ştiinţific” la anumite
personalităţi publice „cu principii de mic burghez” din secolul al XIX-
lea ori din perioada interbelică. Este vorba despre persoane ale căror
studii, poezii sau biografii au fost publicate, ori despre cazuri în care
din monografie lipsea introducerea scrisă în spirit critic şi explicativ.
De pildă, în ceea ce priveşte introducerea volumului de poezii alese,
semnat de István Zajzoni Rab, poet ceangău al secolului al XIX-lea,
referentul oficiului de cenzură reproşa absenţa unei analize care ar fi
accentuat estetica marxistă şi încadrarea orientării conceptuale a
poetului. 48
De toate acestea se leagă şi existenţa calificativului de
„terminologie necorespunzătoare”, privind utilizarea unor „noţiuni
luate din istoriografia burgheză”, precum şi abordarea
necorespunzătoare, nemarxistă, de natură burgheză ori chiar
adecvată ideologiilor occidentale, a sistemului de noţiuni legat de
cultură, naţiune, artă, estetică. Probabil cel mai bun exemplu în acest
sens este cenzura studiului elaborat de Alexandru Piru, având în
vedere că subiectul acestuia – literatura clasei muncitoare din
perioada premergătoare anului 1944 – se potriveşte cu cerinţele
„ştiinţifice” ale epocii; i se reproşează însă scriitorului că are „o poziţie
47
Ibidem, dos. 9/1958, f.11.
48
Ibidem, f.7.
419
obiectivă” şi că „nu subliniază faptul că în cadrul societăţii burgheze

se regăseşte deja propria cultură a muncitorilor”. 49 Un alt exemplu
elocvent este cenzurarea altei publicaţii academice de istorie literară,
unul dintre studiile acesteia fiind scos din volum deoarece apreciază
doar valoarea artistică a fabulelor lui La Fontaine, neacordând
atenţie şi rolului de critică socială a acestora. 50
În afara observaţiilor legate de conţinuturile naţionaliste şi
necorespunzătoare din punct de vedere politic sau ideologic,
calificativul cel mai frecvent întâlnit este cel de „pesimist”, specificat
adesea în cazul unor motivaţii referitoare la volumele de poezii. În
acest context apar de multe ori şi expresiile de „ermetică” ori
„apocaliptică”. În felul acesta erau caracterizate poeziile cenzurate şi
scoase din volumul-antologie a lui Pál Bodor 51 ori din cel intitulat
Sirálytánc [Dansul pescăruşilor], scris de Sándor Kányádi. 52 În ceea
ce priveşte calificativul, cercetătorul are o sarcină mult mai uşoară în
cazul poeziilor decât al prozei, deoarece poeziile sunt anexate de
obicei raportului. Pe baza lor poate fi constatat faptul că în această
categorie intrau operele care nu corespundeau exigenţelor poeziei
realiste din sistemul socialist, se bazau pe imagini artistice abstracte
şi „nu reflectau realitatea socialistă”.
Nici poeziile, nici proza ori lucrările ştiinţifice cu tangenţe
religioase sau cele care abordau tema realităţii transcendentale nu
corespundeau criteriilor artistice impuse de realismul socialist, toate
aceste opere fiind calificate drept „mistice”. Pot fi amintite aici câteva
poezii ale lui Rainer Maria Rilke, scoase dintr-o culegere de literatură
universală din cauza conţinutului lor „decadent şi mistic”, 53 ori
49
Ibidem, f.15.
50
Este vorba despre un studiu publicat într-un volum de studii lingvistice editat de
Academia de Ştiinţe din România, un volum omagial în cinstea lingvistului român
Iorgu Iordan (Ibidem, f.9).
51
Ibidem, f.2.
52
Ibidem, f.15.
53
Ibidem, f.5.
420
volumul de studii al sociologului Paul Henri Stahl, aparţinând Şcolii

lui Dimitrie Gusti, despre începuturile scrisului la ţăranii români. 54
Dintre motivele de cenzurare mai pot fi amintite obiecţiile
împotriva persoanei autorului (din cauza asumării unui rol politic), 55
referirile bibliografice la opere puse la index, 56 precum şi situaţia în
care unei lucrări alcătuite din mai multe volume nu îi era încheiat
decât primul volum (din cauza că nu se cunoştea deznodământul,
acţiunea ar fi putut lua o turnură nepotrivită din punct de vedere
politic). 57
Prin urmare, una dintre caracteristicile politicii editoriale din
anii ’50 este faptul că principiile publicării nu sunt fundamentate
etnic, ci interzic anumite teme, de pildă menţionarea regiunilor aflate
dincolo de graniţele ţării, a religiei, ori împiedică apariţia lucrărilor
scrise în spiritul diverselor orientări ideologice alternative. Aceste
interdicţii erau practicate sistematic, atât în cazul unor publicaţii în
limba maghiară, cât şi al celor în limba română. Sancţiunile însă au
fost cerute în special pentru redactorii de carte maghiară, de pildă, în
situaţia deja amintită a redactorilor lucrării lingvistice scrise de
Mózes Gálffy.
În afara obiecţiilor enumerate, mai existau şi mici probleme
legate de formă, apărute ca motivaţii în cazul interdicţiilor: de
exemplu, faptul că poeziile nu sunt prezentate într-o ordine potrivită
(sic!) ori că situaţia conflictuală din roman nu este suficient
argumentată.
54
Ibidem, f.10.
55
De pildă, invocându-se acest motiv, din antologia de lirică universală intitulată
Évezredek húrjain [Pe strunele mileniilor], editată de Zoltán Franyó, au fost scoase
versurile lui Jules Romains, poetul care în timpul războiului a colaborat cu germanii
(Ibidem, f.5).
56
Aici este vorba despre câteva titluri din bibliografia anexată monografiei scrise de
Bogdan Petriceicu Hasdeu, reformator al limbii române din secolul al XIX-lea, care la
vremea respectivă figurau pe lista operelor puse la index (Ibidem, f.13).
57
Este vorba despre romanul lui Pál Sőni, care prezintă procesul de adaptare a unei
familii mic burgheze la noile condiţii.
421
Pe baza acestor măsuri de interzicere se conturează aspectul

ideologic specific ultimilor ani din acel deceniu zbuciumat. După cum
reiese din lista operelor puse la index, anii mai permisivi din punct de
vedere ideologic – perioada 1955–1956 – au creat un mediu cultural
favorabil pentru elaborarea unor lucrări importante din domeniul l şi
al literaturii de specialitate, atât maghiare, cât şi române. În ambele
limbi au fost scrise lucrări de specialitate importante, din domeniul
lingvisticii, al etnografiei, al istoriei, al istoriei artelor sau din cel
juridic, totodată realizându-se antologiile şi monografiile literare care
prezentau viaţa publică românească din perioada interbelică.
S-au realizat opere literare care încercau să prezinte în mod
obiectiv întâmplările din trecutul apropiat stalinist. Au fost descrise
drame individuale care au luat naştere în urma transformărilor din
structura economică, abuzurile din gospodăriile agricole colective,
contradicţiile industrializării forţate ori greutăţile întâmpinate de
populaţia rurală care a migrat spre oraşe, 58 nepriceperea
muncitorilor numiţi directori, 59 precum şi critici la adresa
caracterului birocrat al partidului din Uniunea Sovietică. 60
Analiza listei de cărţile puse la index a făcut posibilă
urmărirea greutăţilor prin care au trecut în anii ’50 literatura şi
operele ştiinţifice maghiare din România, necunoscute până în
prezent şi considerate periculoase pe atunci de către oficiul de
cenzură. În ceea ce priveşte lucrările de specialitate, acestea sunt în
special rezultatele unor cercetări de natură istorică (Huszár, Lőrincz),
de istorie a artei (Kelemen) şi de lingvistică (Gálfy), considerate însă
ca având un conţinut naţionalist, potrivit criteriilor de calificare ale
oficiului de cenzură.
58
Acestea sunt subiectele care au cauzat interzicerea volumului de povestiri al lui
Ştefan Luca, considerat astăzi necunoscut (Ibidem, f.1).
59
Este vorba despre una dintre nuvelele volumului În zilele noastre , semnat de A.
Breitenhofer, în care autorul satirizează comportamentul unui director ajuns la
conducere de pe poziţia de muncitor (Ibidem, f.4).
60
Aici este vorba despre o nuvelă a unui autor sovietic, Ciakovski, care prezintă în mod
realist situaţia dinaintea celui de-al XX-lea Congres (Ibidem, f.6).
422
Operele literare maghiare puse la index sunt grupate în jurul

a trei teme principale. În marea lor majoritate încearcă să descrie
aberaţiile anilor trecuţi, ca, de pildă, reportajul deja amintit al lui Beke
György, despre abuzurile săvârşite de preşedintele de colectiv, ori
Trezirea lui Tompa, care însă, din punctul de vedere al subiectului,
corespunde exigenţelor realismului socialist. Romanul prelucrează
evenimentele din viaţa unei fabrici, tonul său critic la adresa
regimului capătă însă conotaţii prea dure prin descrierea şovăielilor
directorului comunist de fabrică, iar în acelaşi timp, receptarea
revoluţiei maghiare nu este prezentată îndeajuns de sumbru şi
dezaprobator.
O altă tematică este lumea fantasticului (în romane cu viziuni
futuriste, poveşti), care este pusă la index din cauza faptului că oficiul
de cenzură bănuieşte că există în cadrul acestor opere o critică
ascunsă la adresa regimului. Aici trebuie amintit romanul futurist al
lui György Méhes, Bölcsesség köve [Piatra filozofală], care prezintă
înfruntarea profesională dintre două grupuri de savanţi din România
anilor ’80, iar după părerea cenzorului nu transmite publicului ideea
de progres care s-a manifestat în cadrul societăţii socialiste. O altă
operă deja amintită este piesa-basm realizată de Mária Tamás,
Erdőtűz [Focul din pădure]. În cazul acesteia, oficiul de cenzură
încerca să descopere în spatele comportamentului unor personaje
luate din lumea animalelor redarea în mod alegoric a unor grupări
revoluţionare maghiare.
Cea de-a treia categorie privind literatura maghiară din
România este apariţia unor noi forme şi teme total diferite de tiparul
realismului, prezente la o nouă generaţie de poeţi – Sándor Kányádi
şi Pál Bodor – care îşi vor câştiga dreptul la existenţă începând din
anii ’60, dar în 1958 sunt încă etichetate ca fiind periculoase, de
neînţeles şi de nepublicat.
423
Contradicţiile editării de carte din anii ’60
Începând cu anii ’60, pe de o parte, se poate observa – sub

efectul schimbărilor ideologice proprii întregii societăţi româneşti – o
încercare de înnoire calitativă, pe de altă parte însă continuă
îngrădirea spirituală din domeniul editărilor de carte maghiară,
specifică anilor 1950. 61
Înnoirea calitativă este semnalată prin publicarea unor serii
cu tematici diverse. În 1961 apare colecţia Romániai Magyar Irók
[Scriitori maghiari din România], cu scopul reeditării literaturii
maghiare din perioada interbelică, precum şi colecţia de volume
Magyar Klasszikusok [Clasicii literaturii maghiare] în care sunt
publicaţi scriitorii clasici. Deschiderea spre literatura universală este
semnalată de colecţia Horizont [Orizont] (1965) care apare în locul
celei intitulate Kincses Könyvtár [Biblioteca comorilor], iar mai apoi
de volumele din colecţia Drámák- és Legszebb versek [Drame şi poeme
inedite]. 62
Despre debutul seriei Forrás [Izvor], Aladár Lászlóffy, unul
dintre literaţii aparţinând „generaţiei Forrás”, 63 afirmă următoarele:
„[…] Când la Editura pentru Literatură a fost lansată pentru debutanţi
colecţia de volume Luceafărul, [...] Géza Domokos şi Ferenc Szemlér,
împreună cu Majtényi au obţinut cumva şi publicarea unor lucrări
61
Gyula Dávid, A romániai magyar könyvkiadás két évtizede [Două decenii ale editării
de carte maghiară din România], în Alföld, 1991, nr. 2, p.92.
62
Ibidem.
63
Prima generaţie Forrás: în linii mari, sunt scriitori născuţi între 1936–1939, ce aduc
o „schimbare generaţională, de orientare şi simţ estetic, […] înlocuirea „normelor
estetice”, un fel de schimbare „canonică”...în opoziţie cu subiectele şi formele
subordonate obligativităţii realismului socialist al vremii; această generaţie prezintă
viaţa şi sentimentele personale; în plus, se întoarce la tradiţii şi predecesori, îşi alege
modalităţi de exprimare care, făţiş ori în chip ascuns, depăşesc barierele regulilor
permisive”. (Klára Széles, Az első Forrás-nemzedék – egy jellegzetes képviselőjük indulása
[Debutul unui reprezentant de seamă din prima generaţie Forrás], în Árgus, 2002, p.7–
8.). Reprezentanţi: Zoltán Veress, Aladár Lászlóffy, Domokos Szilágyi, Tibor Bálint,
Lajos Kántor, Pál Jancsik, Lajos Páll, Csaba Lászlóffy, Mária Tamás, Gizella Hervay,
István Tóth, Júlia Szilágyi.
424
de primă apariţie pentru scriitorii maghiari”. 64 Din punct de vedere al

istoriei literare, colecţia a avut rolul de-a facilita publicarea unor
lucrări ale noilor talente, atrăgând în acelaşi timp atenţia publicului
asupra faptului că se pregăteşte ceva nou. 65 Anii ’60 au creat acestei
noi generaţii de scriitori reale posibilităţi de afirmare. „Ceva trebuia
totuşi să existe, deoarece o mulţime de lucruri erau gestionate la
modul liberal. Printre altele erau permise piesele de teatru
avangardiste ori avangardismul domesticizat, acceptat de Direcţia
Presei, care nu se numea cenzură.” 66
Ce nu aproba însă Direcţia? Ceea ce putem deduce pe baza
prelucrărilor de până acum era, în fapt, reducerea treptată a apariţiei
cărţilor tipărite în limba maghiară. Editura Agricolă şi Silvică a
publicat în 1954 un număr de 72 de opere, iar în 1969 doar 8; la
Editura Tehnică, de la 12 în anul 1954, numărul cărţilor tipărite în
limba maghiară a scăzut la 3 până în 1969; la Editura Ştiinţifică se
păstrează aceeaşi proporţie, numărul volumelor scăzând de la 18 la
4. Acest fenomen, împreună cu lipsa învăţământului de specialitate
din şcolile profesionale, va contribui mai târziu la controversele
legate de literaro-centrismul existent la sfârşitul anilor ’60. 67
Problemele de conţinut din anii ’60 –

considerente ale politicii culturale
Materialul arhivistic DGPT din epocă redă subiectele tabu din

anii ’60, reflectând cu fidelitate orientările politice ale vremii.
Problema transilvană, calificată în 1958 ca având conţinut
naţionalist, a rămas şi în continuare un subiect deosebit de sensibil.
De pildă, repertoriul bibliografic al revistei din Târgu-Mureş din
64
Vissza a Forrásokhoz. Beszélgetés Lászlóffy Aladárral [Înapoi la origini. În dialog cu
Aladár Lászlóffy], în Tiszatáj, 1998, nr. 7, p.47–54.
65
Lajos Kántor, Gusztáv Láng, Romániai magyar irodalom 1945–1970 [Literatura
maghiară din România 1945–1970], Bukarest, Kriterion, 1973, p.39.
66
Vissza a Forrásokhoz. Beszélgetés Lászlóffy Aladárral, p.51.
67
Gyula Dávid, A romániai magyar könyvkiadás két évtizede, p.92.
425
perioada interbelică, Zord idő [Timpuri de restrişte], nu a putut fi

publicat din cauza mai multor titluri care ar fi putut arăta – eventual
– climatul general din rândul maghiarilor din România. (Ardealul este
al ardelenilor [Erdély az erdélyieké], Secuiul e pe moarte [A haldokló
székely], Vremuri de coşmar [Rémidők], Viaţa în urma morţii [Élet a
halál után]), 68 iar romanul lui Lajos Tolnai, Polgármester úr [Domnul
primar], avea defectul că vorbea despre Ardeal ca parte a Ungariei. 69
În mod asemănător, a fost interzis şi volumul de piese de teatru al lui
Lucian Blaga, din care nu reieşea faptul că ar exista „convieţuire între
cele două popoare”. 70 În comparaţie cu anii ’50, această tematică se
mai diversifica şi datorită apariţiei romanelor cu subiecte săseşti,
acestea acordând o atenţie deosebită saşilor în ceea ce priveşte
dezvoltarea economică şi spirituală a Transilvaniei. Un astfel de
roman este cel scris de Adolf Meschendörfer, Der Büffelbrunnen
[Fântâna bivolilor]. În acest caz, cea mai importantă obiecţie a
cenzorului a fost faptul că interesele săseşti apărute în carte sunt
argumentate prin superioritatea culturală a etniei germane, iar
societatea română este prezentată ca o colectivitate rurală care abia
a păşit pe treptele civilizaţiei. 71 Un alt element nou şi foarte
important este interdicţia focalizării interesului asupra Transilvaniei
în comparaţie cu alte regiuni ale României – aşezarea în prim-plan a
Ardealului – din operele scrise în limba română; de exemplu,
lucrarea care se ocupă cu sistemul de concepţii caracteristic
generaţiei paşoptiste, intitulată Ideologia generaţiei române de la 1848
din Transilvania. 72
Confuzia creată între conceptul de naţiune culturală şi cel de
naţiune politică a fost de asemenea sancţionată. Potrivit cercetărilor
68
ANDJ Mureş, Direcţia generală al Presei şi Tipăriturilor Împuternicitul Tg-Mureş. Set de
note cuprinzând intervenţii efectuate la DGPT Bucureşti pe materiale prezentate spre
publicare, dos. 6/1967, f.247.
69
Ibidem, p.324.
70
Ibidem, p.356.
71
Ibidem, p.180.
72
Ibidem, p.295.
426
noastre, în anul 1967 au existat trei lucrări apărute din condeiul

unor autori maghiari, cenzurate conform acestor criterii. Una era o
culegere anonimă de poezii de dragoste intitulată Virágénekek
[Cântarea florilor], care prezenta literatura maghiară de la
începuturile ei, fără a ţine seama de graniţele de stat actuale. 73
Celelalte două volume – oricât de ciudat ar părea – sunt două cărţi
din domeniul speologiei: lucrarea lui Ernő Balogh, intitulată A
földalatti világ csodái [Miracolele lumii subterane], care a şi fost
retrasă definitiv, cu observaţia că se bazează doar pe bibliografie
maghiară şi lucrarea lui János Xántusz, Az óceántól a csillagokig [De la
oceane până la stele]. În acest caz, cenzura a fost mai indulgentă şi a
permis scriitorului să rescrie două capitole, evident, conform
propunerilor făcute de cenzor. Au existat următoarele obiecţii: pe de
o parte, autorul a prezentat istoria Institutului de Speologie din Cluj,
menţionând cu preponderenţă speologii maghiari, iar pe de altă
parte, a dat exemple de peşteri din Ungaria şi din România
nespecificând graniţele teritoriale, iar în felul acesta a transmis
constatări ale speologilor maghiari cu privire la peşterile din
România. 74
Interdicţii asemănătoare au fost valabile şi în cazul
publicaţiilor în limba română. Aşadar, cenzorii au trimis înapoi
pentru rescriere orice lucrare din domeniul culturii, al literaturii, al
lingvisticii sau al ştiinţei care făcea referire la teritoriile României
Mari ajunse între graniţele altor state (Uniunea Sovietică). Poate fi
amintită, de pildă, Presa literară română, în care se adunau articolele-
program din fiecare revistă culturală română importantă şi se dorea
şi includerea a unor periodice din epocă, editate dincolo de graniţele
ţării, 75 dar s-ar putea menţiona şi repertoriul bibliografic al
publicaţiei interbelice Revista Fundaţiilor Regale, care a fost interzis,
73
Ibidem, p.81.
74
Ibidem, p.183.
75
Ibidem, p.82–83.
427
printre altele, pe motivul că unele dintre articolele prelucrate făceau

referiri la Basarabia. 76
Trebuie subliniat faptul că, deşi aceste conţinuturi, etichetate
ca „naţionaliste” în 1958, continuau să existe şi în conjunctura mai
liberală de la sfârşitul anilor ’60, calificativul n-a apărut decât în cele
mai rare cazuri. În perioada aceea – probabil –, apelativul respectiv
era deja considerat incorect din punct de vedere politic. Cea mai
importantă schimbare era faptul că, dacă până în 1958 studiile şi
operele literare care se ocupau de tradiţiile populare, limba istoria
naţională (română) ori aveau teme religioase erau încă considerate
naţionaliste, în 1968 acest gen de opere puteau deja să apară liber.
O altă categorie de conţinuturi tabu erau scrierile critice sau
pamfletare la adresa măsurilor de economie politică internă şi
externă a ţării. De pildă, acesta este motivul pentru care nuvela lui
Stelian Gruia intitulată Reportaj despre seceriş, care descrie protestele
împotriva colectivizării, este scoasă din volumul său de colecţie. 77 Un
alt exemplu este comedia Viceversa, a autorului contemporan Ştefan
Haralamb, care trebuia transcrisă în întregime, deoarece „deşi se
mişcă pe un teren absurd, totuşi elementele de creaţie ale operei şi
noţiunile pe care le utilizează sunt alese în aşa fel, încât dă impresia
că se ironizează toate aspectele legate de realitatea noastră
socială.[...] În ceea ce priveşte acţiunea şi limbajul, această creaţie
parcă s-ar referi direct la măsurile luate pentru îmbunătăţirea vieţii
noastre economice şi sociale”. 78 La fel, trebuia trecut sub tăcere şi
faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a
luptat de partea Germaniei, dar nu puteau vedea lumina tiparului
nici referirile la activitatea sau lucrările gânditorilor sau ale
conducătorilor anticomunişti. Printre altele, retragerea repertoriului
amintitei Reviste a Fundaţiilor Regale a fost susţinută cu astfel de
argumente. La reeditarea romanului alegoric interbelic al lui Dániel
76
Ibidem, p.248.
77
Ibidem, p.150.
78
Ibidem, p.291.
428
Nagy, intitulat Cirkusz [Circul], din dispoziţia cenzorului a trebuit să

se renunţe la unul dintre personaje, la echilibristul Dine, deoarece
personalitatea acestuia – conform presupunerii cenzorului –
simboliza elitele politice româneşti. 79
Introducerile ori lucrările care făceau referiri la anomaliile
politicii culturale române erau de asemenea îndepărtate de către
Oficiul de cenzură. În felul acesta a fost refuzat epilogul lui József
Méliusz, scris pentru romanul său intitulat Város a ködben [Oraşul în
ceaţă], care poartă titlul Város a ködben története [Istoria romanului
„Oraşul în ceaţă”] şi în care autorul relatează cei aproape 30 de ani
de încercări suferite în preajma publicării volumului. 80 Acelaşi lucru
s-a întâmplat şi în cazul introducerii romanului intitulat
Fragmentarium al scriitorului defăimat mai târziu, Ion Lăncrănjan, în
care acesta a atras atenţia asupra absurdităţilor prezente în viaţa
literară. 81
Contradicţia apărută între societatea decadentă şi individul
înstrăinat era laitmotivul determinant în ceea ce priveşte scoaterea
din text a anumitor fragmente ori refuzul întregii opere; de pildă,
lucrarea lui János Szász, Mamaia by night, care descrie o societate
coruptă şi aflată în impas din punct de vedere moral. 82 Mai poate fi
amintit romanul poliţist scris în limba maghiară de István Szőcs,
Rovarcsapda [Capcana insectelor], care a fost de asemenea interzis
din cauza unei imagini sociale prea vulgar prezentate („descrie o
lume depravată şi cinică a intelectualilor”). 83 Volumul de poezii de
Marin Sorescu, Tinereţea lui Don Quijote, a fost refuzat şi trimis
pentru o nouă redactare din cauza că „cele mai multe poeme au un
ton tragic, […]caracterizându-se prin sentimentul înstrăinării
adâncite până la dispariţia eului”. 84
79
Ibidem, p.43.
80
Ibidem, p.362.
81
Ibidem, p.363.
82
Ibidem, p.281.
83
Ibidem, p.7–8.
84
Ibidem, p.112–125.
429
Se putea întâmpla ca autorul să fie plecat din ţară, iar în

acest caz, în bibliografii şi enciclopedii nu putea să apară nicio
referire la persoana acestuia. Cea mai bună exemplificare în acest caz
ar fi M. Straje, editorul volumului intitulat Dicţionar de pseudonime,
anagrame, asteronime, criptonime şi alonime ale scriitorilor,
publiciştilor, ziariştilor români. Personalităţile din dicţionar erau
tratate selectiv, pretextându-se faptul că autorii respectivi nu mai
trăiesc în ţară. 85
În 1967 este deja specific faptul ca Oficiul de cenzură să
ceară completări în ceea ce priveşte subiectul creaţiei, având în
vedere cele mai noi directive de partid. De pildă, se cere ca în lucrarea
de specialitate intitulată Geologie minieră, în cadrul celor mai
importante ţări producătoare de aluminiu să fie amintită şi producţia
de aluminiu din România. 86 În cazul lucrării demografice scrise de
Alexandru Pescaru, solicitarea a vizat abordarea proceselor
demografice din perspectiva legii avortului emise în 1966. 87
Totodată, Universitatea din Bucureşti a fost somată de către Oficiul
de cenzură să-şi „reînnoiască programele analitice în acord cu cele
mai noi directive din hotărârile partidului [...] deoarece materialele de
până atunci se bazau mai cu seamă pe lucrările sovieticilor scrise
încă în anii ’50”. 88 Semnele îndepărtării faţă de Uniunea Sovietică pot
fi observate şi în ceea ce priveşte critica volumului creat de P. Hanaş,
Studii de istorie literară, în cazul căruia din studiul scris despre Mihail
Kogălniceanu sunt extrase pasajele legate de relaţiile tradiţionale
dintre poporul român şi cel rus. 89
Pe baza datelor noastre am completat şi am restructurat
tipologia cenzurii elaborată de Adrian Marino. Autorul deosebeşte
şapte cazuri tipice de cenzură. Toate acestea au fost prezentate prin
creaţii din literatura română, publicate trunchiat. Potrivit clasificării
85
Ibidem, p.317.
86
Ibidem, p.48.
87
Ibidem, p.78.
88
Ibidem, p.299.
89
Ibidem, p.205.
430
lui Marino, se poate întâmpla ca: 1) dintr-un volum să dispară doar

un anumit fragment, o poezie, un singur capitol, cartea însă poate fi
publicată; evident, cenzorul nu mai este interesat de faptul că uneori,
din această cauză, structura volumului va fi trunchiată şi acesta nu
va putea fi înţeles; 90 2) sub pretextul moralei, cenzorul să sublinieze
unele părţi din material; 91 3) după publicare, materialul să fie retras,
deoarece Oficiul de cenzură este atenţionat „de sus” că volumul nu
corespunde sub aspectul unui anumit criteriu; 92 4) autorul să fie
plecat în străinătate şi din acest motiv opera lui să nu poată fi
publicată; 93 5) în perioada care a trecut de la prima ediţie să se fi
înăsprit condiţiile cenzurării; 94 6) după un text considerat periculos
să se interzică toate publicaţiile următoare ale autorului respectiv; 95
7) un scriitor care a fost refuzat în România să încerce în secret
publicarea în străinătate, iar în acest caz, toate operele acestuia
apărute până atunci vor fi scoase din circulaţie, retrăgându-i-se şi
dreptul de autor. 96
Pe de o parte, Adrian Marino nu cunoştea mecanismele
procesului de cenzurare la nivel instituţional, putând astfel să dea o
clasificare bazată doar pe rezultatele sesizabile din exterior; pe de altă
parte, în opinia sa se confundau formele de manifestare ale cenzurii
cu motivele formale ale interdicţiilor.
Potrivit materialului arhivistic însă, poate fi constatat faptul
că în anii ’50–’60, oficiul deosebea practic doar trei cazuri distincte
ale cenzurării: opere care nu au primit din partea cenzorilor
principali ai Direcţiei Generale calificativul „bun de tipar”, deoarece
dintr-un oarecare motiv legat de formă (vezi mai târziu) sau conţinut
nu corespundeau directivelor în vigoare; operele care au trecut de
90
Adrian Marino, Cenzura în Romania. Schiţă istorică introductivă, ed. cit., p.71.
91
Idem.
92
Idem.
93
Ibidem, p.73.
94
Ibidem, p.74.
95
Idem.
96
Ibidem, p.76.
431
cenzurare datorită neatenţiei sau lipsei de informare a cenzorului, iar

erorile au fost observate de Oficiu doar după tipărire, la primul
exemplar trimis la control, astfel încât nu s-a mai acordat calificativul
„bun de difuzat”; în sfârşit, opere care au fost deja difuzate, dar, din
cauza unor atenţionări ulterioare, au fost considerate periculoase şi
retrase din circuit.
În ceea ce priveşte interdicţiile legate de formă, în anii ’50, de
cele mai multe ori, Direcţia Generală dispune scoaterea din volum a
anumitor fragmente (capitole, unele poezii, paragrafe). Alteori solicită
anexarea unei introduceri explicative ori cere ca tonul acesteia să fie
mai critic, dar au existat şi cazuri în care toată opera a fost interzisă.
În anii ’60 se întâlnesc mai rar materiale interzise. Ajung pe lista
lucrărilor puse la index doar acele creaţii în cadrul cărora – potrivit
părerii cenzorului – nu-şi mai găsesc rostul nici omisiunile nici
completările. În această perioadă sunt tot mai des întâlnite
solicitările de completare din partea colaboratorilor Oficiului:
menţionarea unor Hotărâri de partid la pasajele corespunzătoare, ori
intercalarea frazelor ideologice adecvate.
Subiectul cercetărilor noastre este şi felul în care conjunctura
politică în transformare a reuşit să influenţeze modificările
conţinuturilor care au primit calificativul „naţionalist” din partea
oficiului de cenzură.
În politica românească, începând din anul 1958 se resimte o
succesivă reevaluare a internaţionalismului şi a ideii de naţiune.
Această linie politică de separare, devansată de retragerea trupelor
sovietice (1958), a devenit oficială odată cu aşa-numita proclamaţie
de independenţă din 1964. În primii ani în care Ceauşescu a ajuns la
putere, s-a înţeles faptul că, din punct de vedere politic şi ideologic, a
început o nouă epocă.
Efectul acestor transformări ideologice asupra cenzurii se
resimte cel mai mult în cazul unor schimbări de conţinuturi apreciate
ca naţionaliste în 1958. Lista despre care s-a discutat mai sus
eticheta ca naţionalistă orice creaţie care se ocupa de problematica
432
Ardealului; care confunda la un anumit nivel noţiunile de naţiune

politică şi naţiune culturală; în care exista preocuparea pentru
claritatea limbii (română/maghiară); lucrările ce conţineau referiri la
tradiţii şi religie. Până în 1968 însă s-a schimbat mult definirea
noţiunii – aceasta a căpătat un sens mai restrâns şi s-a transformat –
excluzându-se constrângerile legate de aluziile la tradiţii şi
preocuparea pentru claritatea lingvistică. Cenzura însă a rămas
sensibilă în continuare la problema transilvană şi au persistat şi
problemele rezultate din confundarea unor noţiuni ca naţiunea
politică şi cea culturală. Aceste schimbări au apărut datorită punerii
pe primul plan a ideologiei naţionale. De la jumătatea anilor ’60, mai
cu seamă după cel de-al IX-lea Congres, au fost acceptate din nou
preocupările legate de tradiţiile populare şi limbă, iar istoria
naţională a fost integrată în politica culturală de tip socialist. Evident,
aceste schimbări sunt valabile doar în ceea ce priveşte cultura
română; referitor la cultura minorităţilor naţionale – saşi, maghiari –,
cotitura respectivă a adus dispoziţii tocmai inverse. În 1968, cenzorii
unor opere şi lucrări cu teme legate de istoria şi cultura minoritară se
concentrează deja pe „formarea naţiunii socialiste omogene”.
Anexa 1
Lista operelor cenzurate în totalitate sau
parţial în anul 1958 97
I) Lucrările oprite între 1 ianuarie şi 1 decembrie 1958, care

nu au primit calificativul „bun de tipar” (volume, studii, poezii, studii
introductive)
97
Pe baza ANIC, CC al PMR, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.1–18. În
cazul operelor apărute în limba maghiară a fost menţionat între croşete titlul şi în
această limbă, care însă nu coincide întotdeauna cu titlul maghiar original.
433
Editura Autorul, titlul

Editura Tineretului Cristina Petrescu: Ostrovul dorului
Editura Tineretului Ştefan Luca: Povestiri
Editura Tineretului Méhes György: Piatra filozofală [A bölcsesség
köve]
Editura Tineretului Paul Schuster: Soare fără raze
Editura Tineretului Ion Gheorghe: Nastrea statornicei moşii
Editura Tineretului Bodor Pál: Poezii [Versek]
Editura Tineretului Al. Husar [Huszár Sándor?]: Dincolo de ruine [A
romokon túl]
Editura Tineretului Petru Vintilă: Linia vieţii
Editura Tineretului Liebhardt-Roth: Legende şi povestiri săseşti [Der
Eisenhans: siebenbürgisch-sächsische Märchen]
Editura Tineretului Rose Wuhl: Tichia înţelepciunii
Ed. de Stat pt. Lit. şi Eusebiu Camilar: Căderea zeilor
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Tompa István: Trezire [Ébredés]
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Mikó Ervin: Reportaje literare [Irodalmi riportok]
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi L. Rebreanu: Opere alese 1
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi M. Sebastian: Opere alese 2
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi A. Breitenhofer: În zilele noastre
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Tamás Mária: Focul din pădure [Erdőtűz]
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Franyó Zoltán: Pe strunele mileniilor [Évezredek
Artă húrjain]
Ed. de Stat pt. Lit. şi Sőni Pál: La începutul începutului [A kezdetek
Artă kezdetén]
434
Ed. de Stat pt. Lit. şi Raoul Şorban: Romulus Ladea – Monografie

Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Gh. D. Anghel: P. Comarnescu
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Valeriu Gorunescu: Zodie furtunoasă
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Kerenbach: Ritmul aurorelor. Versuri
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Aurora Cornu: Distanţe
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi M. Paraschivescu: Alte laude. Versuri
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Cella Serghi: Pânza de păianjen
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi A. Ceakovski: Un an de viaţă
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Antologia prozei bulgare
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Nikos Kazantzakis: Hristos răstignit a doua oară
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Zajzoni Rab István: Opere alese [Válogatott
Artă művek]
Ed. de Stat pt. Lit. şi Prozatorii „Contemporanului”. Antologie
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Gheorghe Bariţiu: Articole literare
Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Păcurariu (ed.): Ion Ghica. Documente literare
Artă inedite
Ed. de Stat pt. Lit. şi D. D. Pătrăşcanu: Un prânz de gală
Artă
Editura Politică Ilie Cristea: La răspântii
Editura Politică N. Grămadă: Studii şi materiale de toponimie
bucovineană
435
Editura Academică Sextil Puşcariu: Lb. română. Rostirea, vol. 2.

Editura Academică Omagiu lui Iorgu Iordan
Editura Ştiinţifică Gálffy Mózes: Limba noastră maternă [A mi
anyanyelvünk]
Editura Ştiinţifică Kelemen Lajos: Studii şi articole de istoria artei
[Művelődéstörténeti tanulmányok]
Editura Ştiinţifică Csetri Elek: Memoriile inedite ale lui Vass Pál
[Vass Pál kiadatlan emlékiratai]
Editura Ştiinţifică Bajkó Endre: Călăreţul drumeţ
Editura Ştiinţifică Paul Stahl: Forme de scriere primitivă la ţăranii
români
Editura Ştiinţifică Emil Manu: Scriitori şi probleme literare
Editura Ştiinţifică Ovid Densuşianu: Istoria limbii române
Editura Ştiinţifică V. Eftimiu: Piese într-un act
Editura Ştiinţifică M. Davidoglu: Şoimul
Editura Ştiinţifică V. Nicorovici: Încotro Toadere?
Editura Ştiinţifică Horia Ursu: Istoria Românilor în creaţia literară
2.
Editura Ştiinţifică Beke György–Vajda Béla: „...dar năravul ba”
Editura Ştiinţifică Silvia Andreescu–T. Mănescu: Corabia
condamnată
Editura Ştiinţifică Volum de piese într-un act [Egyfelvonásosok]
Editura Ştiinţifică Dan Hăulică–I. D. Bălan: Culegere de texte
literare, Clasa a X-a
Editura Ştiinţifică B. P. Hasdeu: Studiu bibliografic
Editura Ştiinţifică Al. Bojin: Al.Vlahuţă. Studiu bio-bibliografic
Editura Ştiinţifică Literatură rusă şi sovietică în limba română
Editura Ştiinţifică George Coşbuc. Bibliografie
Editura Militară Cântarea patriei. Culegere de proză patriotică
436
II)
a) Opere care au primit calificativul „bun de tipar”, dar nu şi
„bun de difuzat”:
Ed. de Stat pt. Lit. şi W. Aichelburg: Şobolanii din Hamlein

Artă
Ed. de Stat pt. Lit. şi Orosz Irén: Întâlnire pe drum lung [Találkozás a
Artă hosszú úton]
Ed. de Stat pt. Lit. şi Al. Piru: Clasa muncitoare în literatura noastră
Artă dinainte de 23 august
Ed. de Stat pt. Lit. şi Kányádi Sandor: Dansul pescăruşilor
Artă [Sirálytánc]
Editura Tineretului Botez T. Mihail: Nicolae Titeică
Editura Politică A. Robertson: Originea creştinismului
Editura Ştiinţifică Lőrincz Ernő: Reglementarea raporturilor de
muncă în Transilvania între 1840–1918
Editura Muzicală Emil Săculeţ: Cântece populare evreieşti
Editura Didactică şi Texte literare pentru clasa a X-a [Irodalmi
Pedagogică szöveggyűjtemény a X. osztály számára]
Editura Didactică şi Din activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice din
Pedagogică institutul pedagogic din Bucureşti 1957
b) Opere publicate din greşeală
Ed. de Stat pt. Lit. şi Artă Toma Spătaru: Zbateri

Ed. de Stat pt. Lit. şi Artă Ivan Olbracht: Haiducul Nicola Şuhai
Ed. de Stat pt. Lit. şi Artă Jean de Beer: Fiica omului
Editura Tineretului E. Rohan: Nici o moarte nu e bună
Editura Politică Eugen Balaş: Contribuţii la o critică
marxistă a Keynesismului
Editura Politică Pavel Apostol: Iluzia evadării
437
Anexa 2
Lista operelor cenzurate în 1967 98
Editura Autorul, titlul

Editura Meridiane Ion Cotoţ: Sindicatele din România
Editura Politică M. Fătu: Contribuţii la studiul istoriei politice a
României
Editura Tineretului Szőcs István: Capcana insectelor
[Rovarcsapda]
n.a. n.a. (în limba maghiară): În cumpănă
[Mérlegen]
n.a. n.a.: Poezii, vol. 1–2
n.a. n.a.: Schiţe umoristice
n.a. n.a.: La curte într-o vară (6 nuvele)
n.a. n.a.: Geologie minieră
Editura Ştiinţifică Al. Pescaru: Elemente de demografie
Editura Academiei n.a.: Publicaţiile periodice româneşti 1907–
1918 tom 2.
Editura pentru Literatură Culegere de poezii anonime de dragoste ale
literaturii maghiare: Cântarea florilor
[Virágénekek]
Editura pentru Literatură Presă literară română
Editura Tineretului Balogh Ernő: Lumea minunilor subterane [A
földalatti világ csodái]
Editura Tineretului Marin Sorescu: Tinereţea lui Don Quijote
Editura Tineretului Stelian Gruia: Sâmbăta morţilor
Editura Militară Nicolae Iorga: Istoria lui Mihai Viteazul
Editura Ştiinţifică Umanistul Nicolaus Olahus
Editura pentru Literatură Adolf Meschendörfer: Fântâna bivolilor [Der
Büffelbrunnen]
Editura Tineretului Nicolae Breban: Animale bolnave
Xántus János: De la ocean la stele [Az óceántól
a csillagokig]
Editura Ştiinţifică Hilaire Cuny: Werner Heisenberg şi mecanica
cuantică
98
Set de note cuprinzând intervenţii efectuate la DGPT Bucureşti pe materiale prezentate
spre publicare, ANDJ Mureş, Fond DGPT. Împuternicit Tg-Mureş, pe baza dos. 6/1967.
438
Editura Politică Documente din istoria mişcării muncitoreşti

din România
Editura pentru Literatură P. Hanaş: Studii de istorie literară
Editura pentru Literatură Szentimrei Jenő: Scrieri publicistice
[Publicisztikai írások]
Editura Ştiinţifică Ştefan Meteş: Emigrările române din
Transilvania secolelor XVIII-XX.
Ed. Ministerului Înv. şi a Culegere din „Lucrări ştiinţifice”
Inst. Ped. Târgu-Mureş
Revista Fundaţiilor Regale - indice bibliografic
I (1934)–XIV (1947)
n.a. N. Crevedia: Versuri
Editura pentru Literatură A. Păunescu: Înscenarea naşterii
Editura Academiei „Cercetări de etnologie şi folclor – lb. germ.” –
nr. 1/1968
Editura Academiei R. Vulpe – I. Barnea: Din Istoria Dobrogei vol.
2
Editura Ştiinţifică M. Macrea: Viaţa în Dacia Romană
Editura pentru Literatură Radu Rosaşu: Maimuţele personale
Editura pentru Literatură Szász János: Mamaia by night
Editura Tineretului Veronica Porumbacu: Străzile Europei
Editura pentru Literatura Eugen Ionescu: Teatru
Universală
n.a. Dorin Moga: Cafeneaua Cameleonilor
n.a. Ştefan Haralamb: Viceversa (comedie)
Editura Politică G. Marica, C. Maro, I. Hajos, C. Rusu: Ideologia
generaţiei române de la 1848
Editura Politică Presa muncitorească şi socialistă din
România-vol. 2
Universitatea din Programe analitice pentru anul de învăţământ
Bucureşti 1968/1969 – secţiile fără frecvenţă
Editura Didactică Geografia pentru clasa a VII-a
Editura Didactică Cercetări de ecologie animală
TAROM Harta rutelor externe Tarom
Consiliul Suprem pentru Buletinul epizotiilor
Agricultură
439
Teatrul Naţional din Octavian Măgureanu: Iancu Jianu

Craiova
Editura pentru Literatură M. Straje: Dicţionar de pseudonime, anagrame,
asteronime, criptonime şi alonime ale
scriitorilor, publiciştilor, ziariştilor români
Editura pentru Literatură Ion Lăncrănjan: Eclipsa de soare
Editura pentru Literatură Tolnai Lajos: Domnul primar [A polgármester
úr]
Editura pentru Literatura Ivan Vazov: Apostolul în primejdie
Universală
Univ. din Bucureşti Fac. Programe analitice
de Matematică
Editura pentru Literatură Lucian Blaga: Teatru
Editura pentru Literatură Ben Gorlaciu: Poezii
Editura pentru Literatură Maria Arsene: Scrieri
Editura Tineretului Alexandru Lungu: Timpul oglinzilor
Editura Tineretului Ion Lăncrănjan: Fragmentarium
Dan Tăschilă: Drum bun, nene Esop!
Editura pentru Literatură Sextil Puşcariu: Limba Română vol.1.
Editura pentru Literatură Vasile Netea (red.): Carmen Transsyilvaniae-
antologie
Editura Tineretului Ion Gheorghe: Piatra lui Thallos
Editura pentru Literatură Iulia Soare: Nuvele
Editura Tineretului Méliusz József: Oraşul în ceaţă [Város a
ködben]
Editura Didactică şi Nicolae Iorga: Istoria literaturii române în
Pedagogică secolul al XVII-lea, vol. 2
Observaţie: Denumirile maghiare redate în tabel cu ortografie

greşită au rămas necorectate.
440
Márton LÁSZLÓ
János Máthé – Omul şi sistemul

În cele ce urmează vom analiza dosarul de urmărire
informativă a cercetătorului cu preocupări în istoria locală, János
Máthé, din localitatea Herculian (judeţul Covasna). Partea
introductivă conţine o prezentare privind biografia acestuia, opera şi
mentalitatea sa.
János Máthé s-a născut în 4 octombrie 1898, în localitatea
Herculian din regiunea Bazinului Baraolt, fiind mezinul familiei. Tatăl
lui, János Máthé senior, era unul dintre gospodarii mai înstăriţi ai
comunei, a absolvit şcoala generală; el i-a indus tânărului János
Máthé interesul pentru ştiinţe: „Tatăl meu [...] se abonase la mai
multe ziare, îi plăcea foarte mult să citească şi chiar dacă era doar un
om de la ţară, a cumpărat multe cărţi; am moştenit lucrări valoroase
de la dânsul, începând astfel, încă din anii copilăriei, agonisirea unei
comori spirituale pe care am îmbogăţit-o mai apoi cu silinţă
neîncetată”. 1
Interesul faţă de trecut al tânărului János Máthé era
rezultatul unui impuls primit de la locuitorii mai în vârstă ai
comunei: „[...] veteranii luptei pentru eliberare [...] depănau amintiri
legate de zilele din noiembrie ’48, devenite celebre, povestind
generaţiei mai tinere şi nouă, celor care ne aflam la vârsta
1
Scrisoare trimisă la 6 decembrie 1982 lui Katalin Danciu. Cf. Moştenirea de
manuscrise a lui János Máthé (în continuare: MMJM) – Corespondenţă.
441
adolescenţei şi ne adunam să-i ascultăm cu atenţie”. 2 În afară de

memoria vie, o influenţă deosebită exercitau asupra lui János Máthé
şi cărţile din bibliotecă, cu spiritul lor patriotic, care prezentau pline
de entuziasm Revoluţia de la 1848. 3 După absolvirea claselor
primare la şcoala locală, începând cu anul 1908, tânărul János
Máthé a studiat la Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc; după
patru ani însă – din motive materiale – a fost nevoit să-şi întrerupă
studiile. 4 În 1916 a fost înrolat în armata Monarhiei Austro–Ungare. 5
În vara anului 1917 a fost grav rănit lângă Grozeşti, iar după
însănătoşire a fost lăsat la vatră. 6
În anii interbelici, Máthé a acumulat treptat averi. Între
1928–1933 a cumpărat mai multe terenuri arabile în satul său
natal. 7 Între 1934–1940 a lucrat ca şef de producţie la defrişările de
la Budila, iar în acest timp pământurile sale de acasă erau lucrate de
argatul său. Din cauza Arbitrajului de la Viena şi-a pierdut slujba
bine plătită, deoarece locaţia a rămas în România, iar satul natal
aparţinea Ungariei. Până la sfârşitul anilor ’40, Máthé a devenit unul
dintre cei mai bogaţi gospodari din localitate. 8 În perioada dintre cele
două războaie mondiale, János Máthé era unul dintre oamenii de
vază ai comunităţii satului. El reprezenta comuna la negocierile
purtate cu organele statului, a fost şi judecător, iar până în 1940 s-a
aflat la conducerea composesoratului şi în administraţia cooperativei
2
László Ablonczy, Gábor Áron krónikása [Cronicarul lui Áron Gábor], în Magyar Hírlap,
1 iulie 1974, p.4.
3
Magyarhermány monográfiája [Monografia satului Herculian] (în continuare: Mon.
H.), p.210–211.
4
„După patru ani de şcoală generală, deoarece aveam o moşie mai mare în localitate,
iar tatăl meu era obosit din cauza muncii grele, a trebuit să rămân lângă gospodărie”.
Fragment din scrisoarea lui János Máthé către Ferenc Máthé; MMJM – Corespondenţă.
5
Mon. H., p.173–174.
6
Lajos Sylvester, Máthé János másik élete [O altă viaţă a lui János Máthé], în Megyei
Tükör, 3 mai 1969, p.8.
7
MMJM – Documente de familie.
8
Lista chiaburilor din comună, din 26 octombrie 1950; MMJM – Documente.
442
JÁNOS MÁTHÉ – OMUL ŞI SISTEMUL
locale. 9 Máthé avea şi preocupări intelectuale: el era omul cuvintelor,

cel care ţinea discursurile de la serbări, comemorări şi cuvântările
funebre. Între 1940–1944, Máthé este unul dintre cei care înfiinţează
şi conduc la nivel de comună filiala Partidului Ardelean.
După consolidarea regimului comunist, persoanele aflate în
trecut la periferia comunităţii săteşti – care „s-au transformat” în
comunişti şi care au fost puşi de puterea politică în fruntea satului –
au pornit o luptă împotriva gospodarilor mai înstăriţi ai comunei.
Máthé, care avea un mare prestigiu în localitate, a fost numit
duşman de clasă, apoi a ajuns pe lista chiaburilor, 10 suferind din
această cauză, atât el, cât şi membrii familiei sale, o serie de
discriminări sociale. 11
În perioada concesiilor făcute minorităţilor, de la sfârşitul
anilor ’60, s-au deschis noi perspective pentru gospodarul aflat deja
la o vârstă înaintată. Lajos Sylvester, preşedintele Secţiei de Artă şi
Cultură al Sfatului Popular Judeţean, l-a sprijinit pe Máthé: în data de
3 mai 1969 a publicat un interviu al acestuia în ziarul local judeţean
de limbă maghiară. 12 Sylvester l-a susţinut pe János Máthé în ceea ce
priveşte publicarea lucrărilor sale, iar în urma interviului amintit au
mai fost tipărite lucrări scurte de istorie locală, regională,
istoriografică şi de etnografie semnate de János Máthé. 13 Au apărut
mai multe lucrări şi în Ungaria, iar un cotidian de mare tiraj din
9
Mon. H., p.19, 36, 102, 214, şi Raport de investigaţii, 19.04.1961: Arhiva Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), Dosar
personal, nr. 6598, vol. 4, f.26.
10
Caracterizarea lui János Máthé pe lista chiaburilor din 26 octombrie 1950: „înainte
de 23 august 1944 este liderul [local] al Partidului lui Imrédi [sic!]. Duşman al clasei
muncitoare, ţine slugi şi exploatează pădurea. În prezent este prietenul unui preot
reformat ezitant”. MMJM – Documente.
11
În 1950, pe motivul originii ei burgheze a fost exmatriculată fiica sa vitregă de la
Şcoala Pedagogică. (Cron. H., 21.09.1950); la cooperativă nu putea cumpăra anumite
articole care se găseau rar, deoarece era considerat chiabur. Mon. H., p.41.
12
Lajos Sylvester, Op.cit., p.8.
13
„Pe János Máthé, fiind un înflăcărat admirator al său, ulterior l-am vizitat şi în mai
multe rânduri, asigurând posibilitate de publicare pentru dânsul”. Fragmente din
scrisoarea lui Lajos Sylvester către Márton László din 15 septembrie 2006.
443
această ţară a prezentat scriitorul şi opera sa. 14 După o perioadă de

relativă relaxare, János Máthé a plătit însă un preţ ridicat pentru
popularitatea sa şi pentru relaţiile întreţinute cu Ungaria. Securitatea
l-a urmărit, iar în anii ’80 casa lui a fost percheziţionată.
Este greu de evaluat cu precizie efectul pe care l-a avut
asupra lui intervenţia organelor de Securitate. În anul 1982 descrie
propria situaţie, afirmând că a fost persecutat în mod ilegal – contrar
poziţiei oficiale a partidului – de către membrii locali de partid. 15 Şi-a
argumentat afirmaţiile cu citate din cuvântările lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi ale lui Ceauşescu. 16 Faptul că ar fi criticat în cadrul
sistemului doar abuzurile liderilor locali ai partidului nu este credibil,
deoarece din lucrarea sa Cronologia satului Herculian, redactată mai
demult, reiese clar convingerea lui asupra naturii inumane a
întregului sistem comunist.
János Máthé a trăit până la sfârşitul vieţii din agricultură.
După muncile zilnice la câmp, noaptea citea, îşi făcea notiţe ori
scria. 17 În timpul zilei îşi îndeplinea neobosit toate sarcinile
gospodăreşti, dar seara, când se aşeza lângă maşina de scris, lumea
din jurul său înceta să mai existe: „Boii n-au mâncat, căci János
Máthé bate la maşină” – spuneau cu aceste ocazii sătenii care
auzeau răcnetul animalelor flămânde.
János Máthé considera că face parte din două comunităţi:
una mai vastă, naţiunea maghiară, iar cealaltă, mai restrânsă,
comunitatea satului Herculian. Naţiunea era considerată de el o
comunitate ai cărei membri sunt solidari între ei şi se ajută reciproc.
Era supărat pe activiştii maghiari de partid care participau la
14
În numărul din 14 iunie 1970 al ziarului Magyar Nemzet [Naţiunea maghiară] se
scrie despre el şi despre lucrarea sa în legătură cu analiza regionalismelor.
15
„Între timp, datorită unor vremuri neobişnuite, unii funcţionari cu poziţii de
răspundere s-au dedat la nelegiuiri. Această stare de lucruri a intrat în istorie sub
denumirea de »cultul personalităţii«. Şi eu am suferit de pe urma acestuia”. Mon. H.,
p.41.
16
„[...] istoria acestor vremuri a fost apreciată de secretarul general al partidului,
Ceauşescu, precum vremuri în care mulţi au făcut greşeli”. Mon. H., p.46.
17
444
adunarea cotei, nu doar pentru că au luat produsele, ci şi din cauza

că – contrar acelei solidarităţi – se implicau în exploatarea fraţilor lor
conaţionali. 18 Potrivit concepţiei sale, comportamentul umanist era o
calitate legată de naţiune. 19
În schimb, examinând activitatea unui sistem politic, stat sau
guvern, istoricul nu era deloc părtinitor: în astfel de cazuri, valorile la
care se raporta nu puteau fi definite decât în funcţie de utilitatea ori
inutilitatea măsurilor luate de sistemul respectiv faţă de comunităţile
mici, de pildă cea a satului Herculian. A criticat, de exemplu, legea
guvernului maghiar privind frontierele publice, deoarece aceasta nu
era favorabilă comunităţii satului Herculian. 20 În altă parte scrie cu
nemulţumire despre guvernământul maghiar din perioada
dualismului, deoarece nu a luat măsuri eficiente împotriva emigrării
din Ţinutul Secuiesc, inclusiv a celor din Herculian. 21
În cazul lui János Máthé cinstea, onoarea şi munca activă
reprezentau cele mai însemnate valori. 22 În ceea ce priveşte
comunitatea satului, acesta considera că experienţa şi autoritatea au
cea mai mare importanţă. 23 Până la o vârstă înaintată a îmbrăcat
18
„În aceşti nouă ani chinuitori atât pentru suflet, cât şi pentru trup am putut vedea
câţi renegaţi există, câtă pleavă ticăloasă a neamului secuilor şi maghiarilor s-a
angajat în serviciul puterii de paraziţi. S-au născut maghiari, vorbesc limba maghiară,
dar cu toate forţele fizice şi spirituale ale sufletului lor mişelesc strivesc, mistuie şi
nimicesc viaţa şi averea neamului lor”. Magyarhermány Krónikája [în continuare Cron.
H.], consemnare de la sfârşitul anului 1953.
19
„În mijlocul evenimentelor grave ce se petrec în jurul nostru poate fi menţionat că
locuitorii din Herculian au îndeplinit fără cusur ceea ce era de făcut pentru onoarea
maghiară. Au dovedit o atitudine nobilă şi potrivită unui popor care are cultură faţă de
germanii aflaţi în drum spre patria lor şi care aveau nevoie de ajutor, iar acest lucru va
constitui o pagină frumoasă din istoria comunei”. Cron. H., 01.10.1944.
20
Mon. H., p.97, 99, 100.
21
János Máthé senior, Egy magángazda székely falu életéből [Din viaţa unui sat de secui
gospodari], în Változó valóság. Szociográfiai tanulmányok [Realitatea în schimbare.
Studii sociografice], ed. István Imreh, Bukarest, Kriterion, 1978, p.204.
22
„Toate acestea au fost puse pe hârtie de către un om de 80 ani, care şi-a petrecut
viaţa în muncă serioasă şi de răspundere” [subliniere de M.L.], în Cron. H., 06.12.1946.
23
„[...] ar trebui un gospodar cu experienţă care, prin cunoştinţele sale despre
localitate şi autoritatea sa – deoarece şi aceste lucruri atârnă greu în balanţă – să
conducă gospodăria în ordinea firească şi obişnuită”. Mon. H., p.51.
445
portul tradiţional secuiesc. Din modul său de a gândi făceau parte şi

contradicţiile existente între sat şi oraş, precum şi antisemitismul. 24
Despre concepţiile sale referitoare la religie, János Máthé nu
a scris nimic, doar o singură dată a afirmat următoarele: „Nu sunt
ateist, fac parte din rândul celor care susţin religia, dar am păreri
diferite despre stabilitatea dogmelor religioase acceptate şi predate
până acum şi în prezent. Pe primul loc se află Biblia”. 25 Ce credea
despre sine? În ceea ce priveşte naţionalitatea se considera „maghiar
secui”, după ocupaţie, gospodar agricultor, 26 potrivit activităţii sale
intelectuale, „cronicar”, adică autor al unor monografii săteşti. 27
Scria pentru „locuitorii satelor, pentru cei din mediile rurale”. 28
Populaţia din localitatea natală îl considera „învăţatul satului”; şcolii
locale i-a fost atribuit numele său.
La început, János Máthé s-a îndreptat spre cercetările istorice
şi etnografice datorită interesului tatălui său faţă de ştiinţă, dar şi
datorită trăirilor personale în contact cu istoria orală experimentată
în satul său natal. O altă motivaţie serioasă ar putea fi şi cariera
intelectuală de mare anvergură a fratelui său. 29 De mic copil, János
Máthé avea o pasiune pentru colectarea datelor istorice. În perioada
1935–1939 a decis să pună pe hârtie datele din documentele
colecţionate şi pe cele aflate prin conversaţii. Între anii 1945 şi 1960
a sistematizat datele adunate până atunci, elaborând o monografie.
24
„[...] o parte a orăşenilor îi consideră pe cei de la ţară, de la bun început, ca făcând
parte dintr-o clasă inferioară şi se poartă cu ei ca atare, chiar pătura socială a cărei
viaţă mai uşoară este asigurată de munca ţăranilor”. Mon. H., p.3 şi Cron. H.,
consemnare din 31.12.1950.
25
MMJM – Scrierile lui János Máthé, însemnările sale despre religie, luate din
fragmentele „Életírás” [Povestiri de viaţă].
26
Primul lui articol cunoscut a fost semnat „Mic agricultor”. Vezi Erdővidéki Hírlap
[Jurnal de Baraolt], 24 februarie 1935, p.2.
27
Cron. H., 26.01.1962, Mon. H., p.3.
28
29
Fratele său mai mare, Sándor Máthé, a ajuns protopop reformat la Cluj. Református
Szemle [Cronică reformată], 20 aprilie 1943.
446
În toamna anului 1966 a cumpărat o maşină de scris şi a început

dactilografierea manuscriselor sale. 30
János Máthé a scris istoria satului său natal, Herculian, în
245 de pagini dactilografiate. Într-o altă lucrare, intitulată Cronologia
satului Herculian, prezintă în 92 de pagini viaţa de zi cu zi a satului
între anii 1944 şi 1964. Istoricul a mai făcut cercetări şi în ceea ce
priveşte istoria regiunii Bazinului Baraolt, precum şi istoria Revoluţiei
din 1848–1849. Máthé era adeptul convins al originii hunice a
secuilor, întreprinzându-şi cercetările în acest spirit. 31
Dosarul de urmărire informativă al lui János

Máthé
În continuarea studiului de faţă vom analiza dosarul de
urmărire informativă al lui János Máthé. Dosarul a fost găsit la
CNSAS de către istoricul Stefano Bottoni, căruia îi mulţumesc pe
această cale pentru că mi-a pus la dispoziţie fotocopia materialului.
1. Ancheta din anul 1954
Securitatea l-a luat în evidenţă pe János Máthé la 16 februarie

1954, atunci când a fost întreprinsă o anchetă în întreaga ţară în
vederea depistării „foştilor exploatatori” şi a eventualelor activităţi
ale acestora îndreptate contra regimului. Investigaţia se desfăşura pe
două planuri: mai întâi trebuia elaborată o listă pe baza datelor
Consiliilor Populare comunale, apoi potenţialii suspecţi erau
anchetaţi la faţa locului. În 12 februarie 1954, vice-preşedintele
Sfatului Popular al comunei Herculian a trimis, ca răspuns la o
circulară – probabil îndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu – datele
30
Cumpărarea maşinii de scris este menţionată în nota informativă a sergentului
Tamás Kovács, comandantul postului de miliţie din Herculian. Vezi ACNSAS, Dosar
personal, nr. 6598, vol. 4, f.59–59 v.
31
ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.68–69.
447
biografice ale lui János Máthé, câteva informaţii de natură

economică, precum şi o scurtă caracterizare. 32
În urma acesteia, la 3 martie 1955, locotenentul Kelemen
Szatmári i-a anchetat pe sătenii Sándor Csog (Hegyi) şi János
Máthé. 33 Deşi ancheta cerceta problema „foştilor exploatatori”,
locotenentul care conducea investigaţia a formulat totuşi cele mai
multe întrebări în legătură cu partidele care funcţionau în sat înainte
de 1945. În cursul anchetei, Máthé – probabil pentru a evita
răzbunarea – a încercat să-i apere pe tovarăşii săi din sat aflaţi încă
în viaţă (când este întrebat despre liderii partidelor care au
funcţionat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Máthé, în
afara propriei persoane şi a lui Sándor Csog – de asemenea anchetat
– mai aminteşte doar 4 persoane, adăugând şi data la care au murit
acestea). 34 În cursul anchetei, Máthé a recunoscut că el a fost
conducătorul local al Partidului Ardelean.
2. Acţiunea informativă: 4 februarie 1961–24

aprilie 1962
În 4 februarie 1961 a început o acţiune individuală

informativă referitor la János Máthé. 35 Aceasta a fost declanşată din
cauza Ordinului nr. 70 al Ministerului de Interne, care impunea
depistarea în toată ţara a liderilor locali ai partidelor dizolvate în
1948, precum şi ai partidelor care funcţionau înainte de această
dată. Scopul era „depistarea preventivă”: se adunau date despre
persoane potenţial periculoase şi se încerca depistarea acelora care
au săvârşit ori aveau intenţia de a săvârşi fapte împotriva statului. 36
32
Declaraţie şi traducere în limba română, 12.02.1954, Ibidem, vol. 4, f.15–16.
33
Proces-verbal de interogatoriu, 03.03.1955. Ibidem, f.11–14.
34
Idem.
35
Idem.
36
Vezi Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság [Revoluţia din 1956 şi
maghiarii din România], ed. Stefano Bottoni, Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 2006,
p.298.
448
Aşadar, în ceea ce-l priveşte pe Máthé, în acest moment s-a

realizat doar o acţiune individuală informativă, din cauza că între
anii 1940–1944 el era conducătorul pe plan local al Partidului
Ardelean.
Acţiunea a fost condusă de locotenentul de Securitate Márton
37
Gödri, care a fost probabil responsabilul pe sector, adică
supraveghetorul unui sector format din aproximativ 6-7 comune. 38
Scopul acţiunii era depistarea următoarelor fapte legate de János
Máthé:
– în ce fel de relaţii se află cu persoanele „maghiare
naţionaliste” din comună ori cu liderii de partid din trecut;
– dacă întreprinde activităţi „duşmănoase” (contra regimului)
şi prin ce metode şi sub ce formă face acest lucru. 39
Conform planului de lucru al urmăririi: 40
1. Informatorul trebuia să depisteze manifestările faţă de
partid şi guvern, precum şi dacă cel urmărit are sau nu activităţi
„duşmănoase”.
2. Prin interceptarea corespondenţei trebuia să se informeze
în legătură cu reţeaua relaţiilor în ceea ce-l priveşte pe cel urmărit.
3. Comandantul de Miliţie din comună trebuia să se
informeze privind comportamentul lui Máthé întrebându-i pe
locuitorii din sat.
În prima fază a acţiunii s-au adunat informaţii: date de

identificare, „materiale compromiţătoare” şi „dovezile neîndoielnice”,
37
În documente, Gödri apare sub numele de Martin; în continuare îl menţionăm ca
Márton Gödri.
38
Vezi „Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate”, în vol.
„Partiturile” Securităţii – Directive, ordine, instrucţiuni (1947–1987), coord. Silviu B.
Moldovan, Cristina Anisescu, Mirela Matiu, Bucureşti, Nemira, 2007, p.217–230.
39
Hotărâre de deschidere a dosarului individual, 01.02.1961; ACNSAS, Dosar personal,
nr. 6598, vol. 4, f.6–7.
40
Plan de măsuri, 01.02.1961; Ibidem, f.17–18.
449
apoi s-a încercat, prin diferite metode, să se afle atitudinea lui Máthé
faţă de regimul politic. 41
Activitatea informatorilor. Informatorul „Miklós” era prieten cu
János Máthé, de aceea a fost pus să întreţină în continuare această
relaţie bună; totodată trebuia să-l viziteze pe Máthé în locuinţa
acestuia şi să discute cu el îndelung despre subiectele indicate de
Márton Gödri. Prin acest mod de operare se putea afla părerea lui
Máthé despre colectivizare. 42 Acest lucru funcţiona ca o probă de
loialitate: pe baza unor atitudini faţă de câteva probleme cu
interpretare univocă, persoana urmărită putea fi catalogată de către
putere ca aparţinând categoriei loialilor ori inamicilor. În acea
perioadă – se pare – Securitatea asocia loialitatea faţă de regim cu
atitudinea faţă de colectivizare.
Márton Gödri l-a îndrumat pe „Miklós”: „Să discute despre
problemele legat de întovărăşirea agricolă pentru ca să putem
cunoaşte părerile obiectivului. Să nu fie iniţiatorul problemelor
politice, dar dacă obiectivul începe să discute aşa ceva, să-şi dea cu
părerea, însă fără să spună ceva contra lui (să-l contrazică)”. 43
Conform indicaţiilor primite, între 1961–1962, „Miklós” a
discutat de mai multe ori cu Máthé. Cele două „tematici” indicate
(părerea despre colectivizare şi poziţia politică) au fost discutate în
mod repetat, iar pe baza acestora, informatorul considera că Máthé
nu are „manifestări duşmănoase” vis-a-vis de colectivizare şi se
opunea doar sub anumite aspecte tehnice (de pildă, munca colectivă
nu are rezultate bune, conducerea este slabă etc.). 44 Máthé, probabil
din suspiciune ori precauţie, nu dezvăluia propria părere; din
lucrările sale reiese clar cât de mult se împotrivea colectivizării.
41
Acestea sunt date congruente, provenite din diverse surse documentare în legătură
cu János Máthé. Vezi: Hotărâre de deschidere a dosarului individual asupra numitului
Máthé Ioan din comuna Herculian, 01.02.1961; Ibidem, f.6–7.
42
Ibidem, f.23–24.
43
Ibidem, f.23.
44
Notă informativă, 6 aprilie 1961; Ibidem, f.24. Vezi şi Nota informativă din 20 aprilie
1961, ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.23.
450
În ianuarie, „Miklós” a raportat că Máthé este bolnav, nu aude bine,

de aceea discuţiile cu el sunt foarte dificile. „Miklós” l-a întrebat cu
ce-şi petrece serile, la care Máthé i-a răspuns că citeşte cărţi
ştiinţifice. Lui „Miklós” i s-a ordonat să afle ce fel de cărţi citeşte
Máthé. 45 „Miklós” a adus vorba şi despre chestiunile politice, dar
degeaba, deoarece pe Máthé „nu-l prea preocupă problemele politice
[...]”. 46 Este evident că ori informatorul era „îndurător”, ori Máthé a
reuşit să-i dea pe faţă planurile, deoarece din scrierile sale aflăm că
Máthé urmărea cu atenţie evenimentele politicii interne şi externe. În
legătură cu sistemul politic existent, la acel moment îşi manifesta
mulţumirea, aşadar, din nou, nu-şi exprima adevărata părere.
Acţiunea informativă a Miliţiei. La postul de Miliţie al localităţii
Herculian au fost adunate date despre János Máthé, care mai apoi
erau structurate în raportul de investigaţie şi trimise la unitatea de
Securitate din Sfântu Gheorghe. 47 Raportul avea trei părţi: Surse
Oficiale (date biografice); Agentură şi sursă ocazională (din care se
puteau afla informaţii biografice, personale ori legate de familie);
Rude şi relaţii. Conform acestora, Máthé se înţelege bine cu vecinii şi
încearcă să întreţină relaţii bune şi cu Sfatul Popular. Nu făcea vizite,
mai degrabă citea cărţi şi broşuri vechi, iar „manifestări
duşmănoase” nu avea faţă de regim.
Verificarea informativă a poştei. La 18 martie, Márton Gödri a
cerut interceptarea corespondenţei lui Máthé, dar în dosare nu există
nicio copie sau traducere a vreunei scrisori din această perioadă. 48
Concluziile urmăririi informative. Potrivit raportului final realizat de
Gödri, Máthé nu are nicio activitate care contravine regimului şi nu
are asemenea manifestări; mai mult decât atât, „vorbeşte cu
satisfacţie despre măsurile luate de partid şi guvern în ţara
noastră”. 49 În raport se menţionează că, din cauza auzului slab,
45
Notă informativă, 11.01.1961; Ibidem, f.20.
46
47
Raport de investigaţii, 19.04.1961; Ibidem, f.25–27.
48
Referat, 18.03.1961; Ibidem, f.28.
49
Hotărâre pentru închiderea dosarului individual nr. 1818, privind pe Mathe Ioan,
451
Máthé nu prea ţine legătura cu cei din localitate, mai degrabă citeşte
cărţi ştiinţifice şi opere literare.
Pe baza acestor concluzii, Máthé a fost calificat drept „loial”,
iar acţiunea de urmărire a fost încheiată, dar a rămas în continuare
în baza de lucru a Ministerului de Interne. 50
3. Verificare prealabilă: martie 1967/aprilie

1968 – 4 februarie 1969
În 1967, Securitatea – probabil în cursul unei verificări de

rutină – a deschis corespondenţa lui János Máthé, apoi a început o
verificare prealabilă a acestuia. 51 Din ce cauză a făcut Securitatea
acest pas? În scrisoarea sa din 24 ianuarie 1967, adresată redacţiei
ziarului Magyar Nemzet din Ungaria, Máthé menţiona că este
interesat de istoria maghiară şi punea întrebări pe această temă: „Pe
noi, care trăim în afara graniţelor Ungariei, ne interesează în mod
deosebit orice lucrare care ne oferă date noi, necunoscute până
acum, din istoria naţiunii noastre”. 52 Traducerea scrisorii a ajuns în
mâna maiorului de Securitate Avram Ilarie, care a trimis-o lui
Márton Gödri, cerând: „Urgent identificarea şi luarea în lucru a
numitului Máthé Janos, prin dosar de verificare prealabilă”.
Se pare că interesul pentru istoria maghiarilor era considerat o
problemă de securitate a statului. La 19 februarie 1967, într-o
scrisoare expediată rudei sale din Budapesta, Sándor Pethő, Máthé a
citat răspunsul dat de către francezi conducerii delegaţiei maghiare
de la Conferinţa de Pace de la Trianon. 53 În această epistolă, Máthé a
comunicat şi propria lui părere, ceea ce a stârnit interesul ofiţerului
din comuna Herculean [sic!], 13.04.1962; Ibidem, f.1.

50
Ibidem, f.76.
51
Plan de măsuri, 05.041968; Ibidem, f.32.
52
Nota, 30.01.1967; Ibidem, f.73–73 v. În citatele reproduse din dosarele de Securitate
am efectuat intervenţii de ordin gramatical.
53
Răspunsul diplomatului francez Millerand către contele Apponyi, la nota sa de
protest împotriva Tratatului de Pace.
452
competent de Securitate, deoarece acesta a şi subliniat prima frază

din traducere. „Merită să fie citit şi astăzi, şi astfel să-ţi poţi da seama
cu ce tupeu a vorbit acest trufaş, acest porc care a urât poporul
maghiar, despre Ungaria de o mie de ani şi despre conducerea ei de
stat. Millerand şi Clemenceau – cei doi gropari ai Ungariei – în ura lor
împotriva ungurilor, au distrus ţara cu minciuni şi calomnii, cu o
furie maniacă”. 54
Pe baza scrisorii, Máthé a fost calificat drept naţionalist. 55
Ofiţerii puteau considera că el nu acceptă graniţele de stat existente,
aşadar că este un duşman potenţial care trebuie urmărit. Avram
Ilarie a scris pe traducere: „Tov. căpitan Harmati! Cereţi
Locotenentului Major Gödri, să identifice şi să efectueze investigaţii
asupra lui Máthé János. Rezultatul să mi se prezinte”. 56 La indicaţiile
superiorilor, Gödri a început activitatea: a solicitat interceptarea
corespondenţei lui János Máthé, purtată cu ţări străine, 57 şi a cerut
pentru studiere dosarul lui din 1962. 58
În iunie 1967 a fost reţinută scrisoarea lui János Máthé trimisă
geologului János Bányai din Odorheiu Secuiesc, în care sunt
menţionate rezultatele cercetărilor geologice întreprinse de istoric în
hotarul satului. Despre Máthé a mai apărut un raport din partea
directorului Arhivelor Statului din Sfântu Gheorghe, József Árvay,
potrivit căruia acesta i-ar fi adresat o cerere pentru a putea face
cercetări în arhivă. 59
54
Notă, 24.02.1967; Ibidem, f.70.
55
Scrisoarea a fost calificată în funcţie de problematică, la rubrica „Caracterul notei”
de pe formular s-a scris: „naţionalist”.
56
Nota, 24.02.1967; Ibidem, f.70.
57
Ibidem, f.60.
58
Ibidem, f.76.
59
Plan de măsuri, 5 aprilie 1968; Ibidem, f.32–33.
453
4. Deschiderea mapei de lucru. 5 aprilie 1968–4

februarie 1969
La 6 aprilie 1968 a fost deschisă, în legătură cu Máthé, mapa

de lucru cu nr. 21, deoarece: 60
– Máthé a fost preşedintele Partidului Ardelean la nivelul
comunei;
– Máthé era naţionalist (în opinia Securităţii, acest lucru a fost
confirmat de conţinutului celor trei scrisori expediate în Ungaria);
– se ocupă cu istoria maghiarilor, scrie monografia satului şi
adună date istorice în acest sens;
– în 1966 a cumpărat o maşină de scris folosită pentru a
dactilografia studii istorice cu conţinut şi scop necunoscut;
– colectează şi transmite altora date geologice considerate
secrete de stat.
Scopul era să se afle care este conţinutul manuscriselor
deţinute de Máthé, precum şi intenţiile lui cu aceste documente. Din
aceste motive:
– trebuia verificat dacă informatorul „Miklós” mai are sau nu
legături cu Máthé, iar în cazul în care avea, trebuia să primească noi
sarcini;
– persoana de încredere „A. B.” trebuia să ajungă în apropierea
lui Máthé, îndeplinind sarcini concrete în legătură cu acesta;
– deoarece Máthé l-a invitat la el pe József Árvay, acesta
trebuia să afle conţinutul manuscriselor redactate de istoric, scopul
lucrării, precum şi valoarea istorică a documentelor pe care le
deţinea;
– informatorul „Tordai”, corespondentul voluntar din Baraolt
al revistei Megyei Tükör [Oglinda judeţului], trebuia să intre în contact
cu Máthé, apoi să efectueze sarcini concrete;
60
Idem.
454
– trebuia verificată corespondenţa internă şi externă a lui

Máthé.
Interceptarea corespondenţei. În august 1968, Securitatea a
descoperit scrisoarea lui Máthé către Sándor Pethő, 61 în care
povesteşte că a fost vizitat de doi cetăţeni care i-au cerut culegerea sa
de regionalisme pentru a o duce renumitului lingvist din Ungaria,
Lajos Lőrincze. 62 Această informaţie a avut consecinţe deosebit de
grave, deoarece era interzisă scoaterea din ţară fără aprobare a
oricărui manuscris.
Acţiunea informativă a Miliţiei. Comandantul postului de
Miliţie din Herculian, plutonierul Tamás Kovács, a raportat că Máthé
poartă corespondenţă cu o persoană din Cluj, scrie monografia
satului şi are în posesie cărţi tipărite în timpul regimului trecut
(înainte de 1945). A relatat şi faptul că, în toamna anului 1966,
Máthé a cumpărat o maşină de scris pentru a-şi redacta lucrările.
Anchetă la faţa locului. Informatorul „Miklós” a discutat
aproape zilnic cu Máthé, acesta însă i-a vorbit aproape tot timpul
doar despre lucruri legate de agricultură; rar discuta despre
probleme politice, eventual vorbea despre evenimentele politice
interne. Máthé era de acord cu ieşirea delegaţiei de partid a României
de la consfătuirile partidelor comuniste de la Budapesta, deoarece,
după părerea lui, niciun partid nu are dreptul să se amestece în viaţa
internă a PCR. Din toate acestea, „Miklós” a dedus faptul că Máthé,
„în general apreciază pozitiv politica partidului”. 63
Márton Gödri i-a încredinţat informatorului sarcina de-a afla
în ce stadiu se găseşte Máthé cu ceea ce scrie şi care este intenţia lui
61
Traducerea în limba română a scrisorii, 01.08.1968; Ibidem, f.35.
62
Lajos Lőrincze (24 noiembrie 1915, Szentgál, judeţul Veszprém –11 octombrie 1993,
Budapesta), lingvist, angajat al Institutului de Lingvistică al Academiei Maghiare de
Ştiinţe, vice-preşedintele Societăţii Lingvistice a Academiei Maghiare, redactorul-şef al
emisiunii „Édes anyanyelvünk” [Dulce limbă maternă] a postului de Radio Kossuth,
redactorul revistei de specialitate Magyar Nyelvőr [Străjerul limbii maghiare]. Balogh
Ferencné, Lajos Lőrincze. Emlékezés és bibliográfia [Lajos Lőrincze. Rememorare şi
bibliografie], Veszprém, Eötvös Károly Megyei Könyvtár, 1998.
63
Notă raport, 12.04.1968; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.48.
455
cu aceste lucrări. Ofiţerul de Securitate i-a dat şi idei, cum ar putea

să-l tragă de limbă pe Máthé: „Acest lucru va putea să-l afle dacă
spune că »uite, trece timpul, îmbătrâneşti, cui o să le dai, că [se]
apropie sfârşitul nostru?« (fi[i]nd de aceeaş[i] etate)”. 64 Informatorul
mai trebuia să afle şi ce scrie Máthé despre originea poporului
secuiesc şi a locuitorilor din Herculian. Aşadar, de atunci se cunoştea
ceea ce pentru putere însemna o probă de loialitate a istoricilor:
punctul de vedere referitor la problema originii.
Gödri l-a căutat pe directorul şcolii generale din localitate, cu
care a discutat despre monografia în pregătire a satului. A pus
întrebări în legătură cu materialele folosite pentru lucrare; directorul
i-a povestit că a adunat datele dintr-un manuscris, monografia de
aproximativ o mie de pagini a lui János Máthé. Potrivit părerii
directorului, lucrarea nu poate fi publicată, deoarece „nu conţine
date necunoscute şi nici stilul nu corespunde”. 65 În raport poate fi
citită şi observaţia scrisă de mână a ofiţerului superior: „Verificaţi-l pe
directorul şcolii, ce fel de om este, dacă este sau nu membru de
partid, pentru a putea fi ascultat ca martor”. 66
În aceeaşi zi, Márton Gödri s-a dus şi la preotul reformat din
localitate, 67 pe care îl cunoştea dinainte şi care – potrivit raportului –
şi-a oferit ajutorul. 68 La început, amândoi vorbeau despre problemele
lor familiale, apoi despre teme de interes pentru Securitate. Gödri ştia
că şi preotul lucra la o istorie a parohiei şi l-a întrebat de unde provin
datele pentru aceasta. Preotul a spus că a primit toate datele de la
Máthé. În continuare, preotul a amintit că a văzut la Máthé
monografia satului, precum şi faptul că, în aceea perioadă, istoricul a
făcut cercetări asupra originii secuilor într-un context legat de
originea comunei: „Vrea să stabilească dacă secui[i] sunt urmaşi[i]
64
Idem.
65
Raport, 12.04.1968; Ibidem, f.49.
66
Idem.
67
În documente, preotul apare când pe numele său civil, când sub numele de cod:
„Dávid”.
68
Raport, 12.04.1968; Ibidem, f.50.
456
hunilor sau avarilor, nu recunoaşte nimic [din] ce a ce a[u] stabilit alţi

oameni de şti[i]nţă până în prezent. Pentru întocmirea lucrărilor se
foloseşte de legături multiple atât în Ungaria (redacţia Naţiunea
Maghiară) cât şi din ţară”.
La cererea lui Gödri, preotul şi-a asumat responsabilitatea de a
afla ce fel de cărţi are Máthé. Pe raportul lui Gödri a fost notat de unul
dintre superiorii săi: „Luaţi declaraţie de la preot, despre cele relatate.
Ar fi bine dacă ar putea concretiza unele afirmaţii ale lui Máthe faţă
de episcop, precum şi conţinutul lucrărilor sale”. Se pare că
Securitatea a intenţionat pornirea unei acţiuni în instanţă împotriva
lui Máthé, nu pot fi explicate altfel toate acele încercări de a face rost
de declaraţii compromiţătoare împotriva lui, respectiv tentativele de-
a folosi ca martori pe cei doi furnizori de informaţii.
În toamna anului 2006, autorul prezentului studiu a trimis
preotului amintit fotocopia documentelor referitoare la el, cerând
informaţii pentru cercetare. Potrivit răspunsului preotului: „După
cunoştinţele mele, înainte de 1989 nu a existat preot care nu ar fi fost
abordat de Securitate. Evident, m-au căutat şi pe mine. [...] În
Herculian nu am scris niciodată nimic Securităţii despre cei din sat.
[...] Ce au notat despre mine organele de Securitate ale statului, nu
mă interesează, nu mă înjosesc să mă ocup de calomniile lor
ticăloase. Evident, erau în stare de orice pentru a-şi justifica
convingerile şi »munca« lor”. 69
Un document de Securitate datat mai târziu scrie astfel:
„Preotul [...] fost informator al organelor de Securitate, abandonat de
către I[nspectoratul de] S[ecuritate] J[udeţean] Mureş, refuzând
colaborarea cu organele noastre, s-a încercat revitalizarea lui de
către căpitanul Gödri în cursul anului 1971, însă a eşuat din acelaşi
motive. Date fiind concepţiile sale precum şi popularitatea de care se
bucură în rândul sătenilor, consider necesară urmărirea preotului [...]
în cadrul Bazei de Lucru.” 70
69
Scrisoarea preotului respectiv din 5 octombrie 2006 către Márton László.
70
Notă informativă, 26.01.1972; Ibidem, vol. 1, f.9.
457
La 10 aprilie 1968, informatorul „Endre Vincze” a raportat că

Máthé are aproximativ 60 de cărţi, printre care şi exemplare
cumpărate în perioada 1940–1944. În opinia lui „Vincze”, Máthé nu
arată altora ceea ce scrie, dar vrea să publice un volum şi cel mai
mult lucrează la o monografie. 71 Tamás Kovács i-a dat ordin lui
„Vincze” să dea informaţii în legătură cu relaţiile lui Máthé şi să afle
exact ce anume scrie acesta şi dacă ceea ce scrie este trimis undeva.
Trebuia să descopere şi cu cine corespondează Máthé, dacă
împrumută cărţi şi cui.
Cu ocazia recrutării informatorului „Ferenc Hogyi/Hodi” din
data de 31 mai 1968, acesta a fost pus să declare în scris tipul de
relaţie pe care o întreţine cu Máthé şi ceea ce ştie despre el. 72 Pe baza
raportului (cu formulare primitivă, multe greşeli de ortografie,
nepricepere în ceea ce priveşte lumea savantă) dat de „Hogyi”, se
poate constata că acesta era – probabil – muncitor, fără prea multă
şcoală, de aceea se presupune că în momentul în care s-a interesat
de cercetările şi relaţiile lui Máthé, istoricul a devenit suspicios. Astfel
se explică faptul că Máthé nu-i dezvăluie adevăratele sale opinii – de
pildă, în legătură cu colectivizarea – şi evită discuţiile pe teme
politice.
La 7 iulie 1968, „Ferenc Hogyi” a raportat că a discutat cu
János Máthé la locuinţa acestuia şi a remarcat că istoricul: „Este
foarte interesat de istoria secuilor. [...] În afara de acest lucru se mai
ocupă de originile regionalismelor şi provenienţa unor denumiri
legate de acestea”. 73 Ofiţerul de legătură l-a îndrumat apoi pe
„Hogyi” să afle de la Máthé dacă mai există persoane – în special în
bazinul Baraolt – care mai întreprind asemenea cercetări.
La 23 august 1968, Gödri s-a întâlnit cu informatorul său,
„István Miklós”, originar din Herculian, care i-a spus că ar fi discutat
cu Máthé despre invadarea Cehoslovaciei, iar acesta ar fi zis că este
71
72
Uneori, numele de cod era „Hodi”.
73
Raport – „Ferenc Hogyi”, 12.07.1968; Ibidem, f.41, 41 v.
458
regretabil faptul că cele cinci ţări care au intervenit au încălcat

prevederile Tratatului de la Varşovia, „dar noi nu trebuie să fim
neliniştiţi până când avem astfel de conducători în frunte ca
tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi alţii. La noi nu poate să aibă loc o
mârşăvie ca asta datorită liniei politicii aplicate de partid şi
conducătorii lui.” 74
Ar fi posibil ca Máthe să fi fost indus în eroare de apariţiile în
public şi de declaraţiile făcute de Ceauşescu, care – în situaţia în care
nu era exclus un atac sovietic împotriva României – a făcut mai
multe afirmaţii pro-maghiare pentru a asigura loialitatea
minoritarilor. Nu este exclus însă nici faptul că Máthé, devenind
suspicios, a vrut să-l deruteze pe informator. „Miklós” a primit în
continuare sarcina de-a sta de vorbă cu Máthé despre evenimentele
politice şi de a-i cere părerea, motivând acest lucru prin faptul că
acesta ar fi o persoană mai pregătită. 75
La 27 august 1968, „Ferenc Hogyi” l-a vizitat în locuinţa sa pe
Máthé, care, în timpul discuţiei, a condamnat cele cinci ţări care au
intervenit în Cehoslovacia. Máthé a citit şi fragmente dintr-un discurs
de-al lui János Fazekas, apărut într-un articol de ziar. 76 În opinia lui
Máthé: „Tovarăşul Fazakas a vorbit într-adevăr ca un secui, viitorul
nostru este pusă [sic!] în mâini bune în frunte cu tovarăşul Nicolae
Ceauşescu, care iubeşte şi ţine mult la poporul secui”. 77 „Hodi
Ferenc” se pregătea pentru o călătorie în străinătate, de aceea Gödri,
folosindu-se de ocazie, l-a pus pe Hodi să-l întrebe pe Máthé dacă nu
are nevoie de vreo carte mai veche. 78 Scopul acestei măsuri era,
probabil, de-a câştiga încrederea lui Máthé ori de a afla ce fel de cărţi
74
Notă realizată de Márton Gödri pe baza raportului verbal al informatorului „István
Miklós”. 23.08.1968; Ibidem, f.39.
75
Notă-raport, 18.09.1968; Ibidem, f.37.
76
Pentru János Fazekas, vezi Membrii CC al PCR (1945–1989), coord. Florica Dobre,
Bucureşti, CNSAS, 2004, p.256.
77
Notă-raport, 26.09.1968; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.36.
78
Sarcini, 26.09.1968; Idem.
459
utilizează, având astfel posibilitatea de a se deduce şi tema

cercetărilor acestuia.
Acţiunile informative ale personalului Arhivelor de Stat din
Sfântu Gheorghe. János Máthé a făcut cercetări încă din 1966 la filiala
din Sfântu-Gheorghe a Arhivelor Statului şi a intrat în legături şi cu
directorul instituţiei, József Árvay. După ce la Securitate s-a aflat că
Máthé are în posesie documente vechi, căpitanul Adalbert Harmati a
comunicat acest lucru lui Árvay, care a spus că ştia despre ele şi că
Máthé l-ar fi invitat la Herculian pentru a-i arăta documentele.
În urma acestora, Securitatea a decis să „organizeze” vizita lui
Árvay la Herculian, îl va însoţi şi căpitanul Adalbert Harmati pentru a
investiga împreună documentele lui Máthé. Potrivit părerii lui Árvay,
Máthé, „fiind om bătrân (este în vârstă de circa 75 ani) şi având
singura pasiune de a se ocupa cu istoria comunei –, nu va dona şi nu
va vinde documentele sale pentru Arhivele Statului, dar [ne] va arăta
nouă aceste documente, astfel, deocamdată vom avea evidenţa
lor”. 79
La 21 martie 1968, Máthé a solicitat de la filiala din Sfântu-
Gheorghe a Arhivelor Statului o aprobare pentru a putea face
cercetări (Máthé a mai lucrat acolo şi în 1966). A doua zi, Árvay
bătea deja la maşină un raport despre această vizită. 80 Árvay l-a
vizitat pe Máthé în locuinţa acestuia la 15 mai 1968, apoi i-a raportat
lui Gödri cele văzute. A povestit că Máthé deţine procese-verbale şi
protocoale privind obştea satului din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
că scrie monografia satului şi face cercetări în legătură cu viaţa lui
Áron Gábor, 81 iar din acest motiv corespondează cu rudele acestuia,
care mai trăiesc în Ungaria. 82
Interceptarea corespondenţei. A fost urmărită şi corespondenţa
lui Máthé, dar acesta nu a primit scrisori între iulie şi septembrie
79
Notă-raport referitor la cercetătorii de la sala de studii, 22.03.1968; Ibidem, f.52. v.
80
Idem.
81
Gábor Áron – erou el revoluţiei din 1848-49.
82
Raport, 17.05.1968; Ibidem, f.47.
460
1967. 83 Doar la începutul anului 1968 a apărut o epistolă a lui

Sándor Pethő, datată la 7 decembrie 1967, în care acesta a relatat
despre o carte interesantă din punctul de vedere al lui Máthé. 84
Încheierea anchetei, concluzii. Rezultatele anchetei în ceea ce-l
priveşte pe Máthé, care a durat aproape un an, au fost rezumate de
către Gödri la 31 decembrie 1969; acesta a evidenţiat 85
– preocupările intelectuale (au fost identificate trei lucrări:
studiul în legătură cu Áron Gábor, monografia satului şi colecţia de
regionalisme);
– sursele utilizate (protocoale şi procese-verbale ale obştei
satului, cărţi vechi);
– metoda de lucru a lui Máthé (adună datele necesare prin
corespondenţă, uzând de o reţea de relaţii care se extinde şi în
Ungaria).
Gödri a menţionat şi faptul că Máthé a trimis lucrarea sa
despre regionalisme pentru a fi publicată în Ungaria. Potrivit
evaluării: „Din urmărirea sus-numitului nu a rezultat că ar desfăşura
alte activităţi duşmănoase, de altfel în sat are o comportare pozitivă,
fără legături în rândul cetăţenilor, mai mult ocupându-se de lucrările
sale”. 86 În concluzie, Gödri a propus încheierea anchetei, dar a
recomandat ca Máthé să fie ţinut în bază de lucru, pentru a putea fi
estimat efectul influenţelor sale şi pentru a se cunoască mereu
poziţia acestuia. Maiorul Avram Ilarie, inspectorul general al
Securităţii din judeţului Covasna, a propus: „Cu scopul prevenirii
scoaterii din ţară a unor documente, lucrări cu valoare istorică în
continuare de către susnumitul, este necesar să fie influenţat de către
organele competente”. 87 Conform acestor recomandări, prin nota
83
Ibidem, f.60.
84
Traducerea în limba română a scrisorii, Ibidem, f.53.
85
Raport cu propunerea de închidere a mapei de lucru nr. 21 privind pe Mathe Ioan
din satul Herculean [sic!], comuna Băţani, judeţul Covasna, 31.12.1968; Ibidem, vol. 2,
f.26–27.
86
Idem.
87
Notă, 27.01.1969; Ibidem, f.25.
461
Securităţii din data de 18 noiembrie 1968 s-a propus Comitetului

PCR al judeţului Covasna ca Máthé să fie influenţat pentru a-şi preda
materialele muzeului sau arhivelor.
Despre organismele care au desfăşurat acţiunea de
„influenţare” există mai multe consemnări: „28 ianuarie 1969. Nota
a fost predată tovarăşului secretar Stanca, de la Comitetul Judeţean
PCR” (aceasta era probabil o notă informativă asemănătoare cu cea
din data de 18 noiembrie 1968). „Problema Máthé” a fost pusă pe
tapet şi cu ocazia discuţiilor purtate cu preşedintele Sfatului Popular
Judeţean, Károly Király: „8 aprilie 1969. Din nou s-a discutat cu
tovarăşul prim-secretar, problema influenţării”. 88 Nota căpitanul
Adalbert Harmati din septembrie 1969 se ocupa tot de acţiunea de
influenţare: „Pe baza informărilor făcute numitul Máthé Ioan a fost
contactat de mai multe ori de către tovarăşul Silveszter Ludovic, şeful
secţiei de Artă şi Cultură al Sfatului Popular Judeţean Covasna, fiind
influenţat să nu mai dea spre publicare materialele ce le posedă
persoanelor străine. În ziarul local a apărut şi un articol în care a fost
apreciată activitatea lui în domeniul culegerii de folclor şi al
demografiei care, de asemenea, a contribuit la influenţarea lui
pozitivă. Numitul se află în continuare în atenţia Secţiei de Artă şi
Cultură.” 89
Consemnarea lui Lajos Sylvester privind acest document:
„Adalbert Harmathy […] Susnumitul, la acea vreme era locţiitorul
comandantului de Securitate din judeţ. […] În coloana de maşini din
faţa mea era maşina lui Harmathy, iar lângă aceasta, pe marginea
drumului, suplinitorul şefului. La început am discutat despre
banalităţi, apoi am întrebat cum trebuie înţeleasă dispoziţia potrivit
căreia, dacă cineva se întâlneşte cu străini, trebuie să scrie un raport
despre această întrevedere? Acest lucru este extrem de umilitor, eu
nici până acum nu l-am făcut şi de acum înainte aş dori să-l evit.
88
Notă, 27.01.1969; Ibidem, f.24.
89
Notă, 02.09.1969; Ibidem, f.22 v.
462
Răspunsul: conform legii, trebuie raportate cazurile şi elementele de

discuţie care au relevanţă din punctul de vedere al siguranţei
statului.
Această discuţie mi-a servit şi mai târziu ca bază de
referinţă”. 90
În realitate, ce a însemnat exercitarea unei influenţe? În
1969,un informator a relatat următoarele despre o conversaţie cu
Máthé: „A spus că l-au vizitat cei de la Secţia Judeţeană de Cultură şi
i-au cerut lucrările. A relatat şi faptul că i-a trimis în Ungaria lui Lajos
Lőrincze un dicţionar de regionalisme care i-a promis, iar el a fost de
acord, să se tipărească acolo dicţionarul. Dorinţa lui indiscutabilă a
fost să nu-i apară încă în scris lucrările. Nici despre el să nu se dea
nimic publicităţii, deoarece el nu agreează o astfel de apariţie. A spus
şi că tovarăşul Sylvester l-a rugat să scrie lui Lajos Lőrincze, ca să nu i
se mai publice dicţionarul, dar el deja a apucat să-i promită verbal
acestuia dreptul de-a tipări, iar cuvântul dat este contract, el nu-şi
retrage cuvântul”. 91
5. Supravegherea: 5 februarie 1969–mai/iulie

1970
După încetarea anchetei, „supravegherea” informativă a lui

Máthé a continuat la un nivel inferior, adunându-se însă despre el
date informative (rapoarte şi corespondenţă informativă).
Interceptarea corespondenţei. La 2 februarie 1970, Máthé i-a
expediat o scrisoare lui Ferenc Máthé din Vârghiş, în care face referiri
şi la originea secuilor. 92 Un angajat al Securităţii a subliniat – printre
altele – următoarele fragmente din traducere: „Dragul meu frate (mai
mic n.c.) Ferenc! Am primit scrisoarea dvs., nu pot decât să mă bucur
90
Punctul 11 al scrisorii trimise de Lajos Sylvester către Márton László la 15
septembrie 2006.
91
Informare, 23.05.1969; Ibidem, f.48.
92
Ibidem, f.68–69.
463
pentru interesul pe care-l manifestaţi faţă de trecutul neamului

nostru secuiesc. Pot să vă liniştesc, că poveştile despre ocupări de
teritorii din secolele XII–XIII nu sunt adevărate. Istoria hunilor-
avarilor-secuilor-maghiarilor, documentele scrise şi tradiţiile spun cu
totul altceva; teoriile sucite şi fără temei nu sunt destule pentru
nimicirea acestora. Cei care se pronunţă pe lângă teoriile false, nici
pe de parte nu fac din convingere, ci fac pentru totul altceva. […] Aş
putea să enumăr o serie întreagă de documente care ar putea dovedi
originea noastră hună […]. Dispunem de un aşa uriaş material istoric
în ceea ce priveşte trecutul nostru încât putem să-i lovim în gură cu
două mâini pe cei care falsifică istoria. Cei care vor să completeze
extrasul nostru de naştere din secolul XII–XIII nici ei nu cred. Dar…”
Traducerea scrisorii a fost interceptată de căpitanul Cerghizan
şi locotenent-maior Harro Dănilă. Ce fel de concluzii s-au tras din
această epistolă? Ceea ce putea să le atragă atenţia era respingerea
poziţiei oficiale a istoriografiei române, în mod concret, faptul că
Máthé situa stabilirea secuilor sau a înaintaşilor acestora în Ardeal
într-o perioadă mult mai îndepărtată în timp, decât cea acceptată
oficial.
De ce era considerată însă periculoasă o chestiune care făcea
parte din domeniul de specialitate al istoricilor? În spatele problemei
se ascunde întrebuinţarea rezultatelor istoriei în scopuri de edificare
a naţiunii: în perioada Iluminismului, românii din Transilvania se
foloseau de argumentul originii daco–romane pentru a-şi susţine
solicitările naţionale, accentuând faptul că ei sunt locuitorii
autohtoni ai Ardealului. 93 Utilizarea datelor istorice ca un mijloc
politic a avut consecinţe grave în cele din urmă: în perioada dictaturii
comuniste – când trecutul istoric a fost întrebuinţat de către
conducerea partidului pentru propria legitimare – regimul politic,
93
Despre aceasta vezi mai pe larg Zoltán I. Tóth, Az erdélyi román nacionalizmus első
százada 1697–1792 [Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697–1792],
Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 1998 (volumul a fost publicat pentru prima oară în
1946).
464
statul, care finanţa cercetările istorice, a avut pretenţia de a avea

ultimul cuvânt de spus în ceea ce priveşte studiile istorice,
împiedicând posibilităţile de publicare. 94
Máthé, aşadar, nu doar nega un punct de vedere abstract, care
făcea parte din domeniul unor specialişti, ci ataca totodată
încercările de legitimare a puterii de stat. Din acest moment
activitatea sa putea să devină „periculoasă”. Din epistola lui Máthé
reiese clar angajamentul său faţă de cercetarea istoriei secuilor.
Acest lucru este confirmat şi prin scrisoarea trimisă în februarie 1970
istoricului clujean István Imreh:
„Dragă István! Am primit scrisoarea dvs. şi mă bucur că sunteţi
sănătos, că o duceţi bine şi că aţi devenit bunic. Mă bucură mai tare
faptul că se înmulţeşte rasa noastră de secui, condamnată la pieire,
dar ar trebui să aveţi cel puţin patru nepoţi bine legaţi cărora să le
placă să se bată. (La orăşeni nu este chiar obligatoriu, acolo sunt
ordine mai civilizate.) Am şi eu 4 băieţi, dar nici unul nu se sperie de
umbra sa. Cel mai în vârstă, Sándor, în anii 1951–52 a fost militar
lângă Bucureşti, la Otopeni. A avansat repede la gradul de sergent. S-
a dus odată cu 4 camarazi de-ai săi într-un restaurant mic şi au
cântat ungureşte. S-au legat de ei, dar ei 5, în câteva minute, au golit
restaurantul. Pentru treaba asta a fost degradat. Nu-i nimica. Am
plătit scaunele sparte şi cheltuieli de spitalizare, pentru că dintre
aceia pe care îi jignea cântecul maghiar au ajuns şi acolo, dar au
demonstrat şi dincolo de munţi că dincoace nu locuiesc chiar oameni
fricoşi. Îţi scriu acestea fiind convins că apucăturile virtuoase ale
rasei noastre sunt moştenire de la luptătorii huni care au bătut
popoarele a două continente şi care totodată sunt o chezăşie că vom
supravieţui tuturor naţiunilor”. 95
94
Despre intervenţia politicului în istoriografie vezi Gabriel Moisă, Nicolae Ceauşescu şi
proiectul tratatului de Istoria României, în Arhiva Someşană, seria a III-a, III, 2004, Cluj-
Napoca, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, Universitatea „Babeş–Bolyai”.
Departamentul de Istorie, p.267–284.
95
Nota nr. 81; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.64.
465
Din scrisoare reiese teama lui Máthé referitoare la dispariţia secuilor

şi angajamentul său în ceea ce priveşte păstrarea identităţii.
Acţiunile informative ale agenţilor. În primăvara anului 1969,
Máthé i-a zis unui informator că „până acum a mai nutrit nădejdea că
vom reveni Ungariei [subliniere de M.L.], dar acum spune că nu va
mai fi nimic din asta, iar la întrebările ce i se pun răspunde că aici, la
noi este [mai] uşor să trăieşti, decât acolo”. 96
Ce se află în spatele afirmaţiei lui Máthé? El a fost format în
Monarhia Austro–Ungară: în ultimii ani ai Monarhiei şi-a absolvit
studiile de şcoală generală. Apoi a luptat pentru patrie în armata
acesteia, iar în toamna anului 1916 a fost rănit pe frontul
românesc. 97 Ţara al cărei soldat era a pierdut războiul, iar el a
devenit cetăţeanul unui alt stat. Nu el şi-a părăsit ţara, ci patria sa a
devenit mai mică, iar graniţa a trecut peste el şi satul în care locuia.
Acest fapt însă – în timpul vieţii lui Máthé – era mai degrabă o
realitate abstractă, „virtuală”. În perioada cât a trăit Máthé, satul
Herculian a rămas o localitate cu populaţie preponderent maghiară,
la fel ca toată regiunea Bazinului Baraolt. În acest sat şi în această
regiune nu era percepută decât realitatea pe plan „local” sau
„regional”, potrivit căreia aici majoritarii sunt maghiarii, iar
realitatea existentă în ţară şi în Transilvania, unde majoritate
locuitorilor erau de naţionalitate română, nu putea fi surprinsă.
Acest fel de percepere a realităţii nu era mult schimbat de cei câţiva
jandarmi, funcţionari, cadre din învăţământ etc. de naţionalitate
română care au fost repartizaţi aici.
Ce a însemnat, ce a adus în viaţa lui Máthé – ardelean şi
maghiar-secui – noua patrie, România? Dacă se analizează din
această perspectivă lucrările scrise de Máthé, pentru perioada
interbelică se vor găsi descrieri ale încercărilor de asimilare: s-a
încercat convertirea forţată a reformaţilor la religia ortodoxă şi s-a
96
Raport în limba maghiară, 13.01.1968/69 (?); Ibidem, f.53.
97
Vezi scrisoarea lui János Máthé către Ferenc Máthé. MMJM – Corespondenţă
466
impus construirea unei biserici ortodoxe în Herculian. 98 Se mai

găsesc însemnări asemănătoare şi după cea de-a doua conflagraţie
mondială: tot Máthé consemnează numele celor 173 de prizonieri
maghiari care s-au stins din viaţă în lagărul românesc de la
Feldioara, din cauza tratamentului inuman. 99 El descrie şi atrocităţile
antimaghiare săvârşite de Gărzile lui Maniu nu departe de Herculian,
la Aita Seacă. 100
Un alt exemplu ar putea fi consemnările laconice legate de
anul 1951 din cronologia satului Herculian: „În seara de 22. X, la
Lueta s-a tras de către soldaţi români în stare de ebrietate în tânărul
Sándor Baló (Szőcs) din Herculian, deoarece a cântat cu tovarăşii săi
în limba maghiară. Din cauza împuşcăturii a murit”. Băiatul lui
Máthé a păţit ceva asemănător în 1952, s-au legat de el tot din cauză
că, împreună cu tovarăşii săi de la armată, cânta în limba maghiară.
Despre acţiunile violente nu mai găsim date, dar referitor la
asimilarea maghiarilor există mai multe consemnări: la 23 august
1964, de pe inscripţia Casei de Cultură Petőfi a fost şters numele lui
Petőfi. 101
Făcând legătura dintre toate acestea, reiese motivul
nemulţumirii istoricului. Statul român – dincolo de schimbările de
regim şi ale metodelor politice – reprezenta pentru Máthé instituţia
care avea un singur scop: asimilarea naţiunii sale. Máthé, care avea o
puternică conştiinţă naţională, era îngrijorat, deoarece se temea că
naţiunea sa, secuii/maghiarii vor dispărea; acest lucru poate fi
constatat cu precizie în scrisorile sale. În opinia sa, ca intelectual, era
datoria lui să-şi apere poporul faţă de aceste încercări de asimilare.
98
Máthé János, A magyarhermányi református egyházközség története [Istoria parohiei
reformate din Herculian], ed. László Demeter, Barót, Gaál Mózes Közművelődési
Egyesület, 2004, p.63–69.
99
MMJM – Documente, Fond. 97.
100
MMJM – Documente, Fond. 345 şi Cron. H., consemnarea din 27.09.1944.
101
Vezi consemnarea din ziua respectivă în Cronologie. Petőfi Sándor (1823-1849)
poet naţional maghiar.
467
Ce poate face însă? A găsit două soluţii: activitatea ştiinţifică istorică şi

cea de lingvist.
Din punct de vedere istoric, Máthé avea ca scop păstrarea
identităţii colective a secuilor, respectiv a maghiarilor din
Transilvania, ţel care – în viziunea lui – putea fi slujit prin menţinerea
unei conştiinţe naţionale istorice, prin redactarea şi publicarea
necenzurată a istoriei secuilor, considerată cea adevărată. Simţul de
răspundere în acest sens reiese clar din declaraţiile sale: „istoria e
istorie, şi evenimentele trebuiesc redate aşa cum s-au petrecut. [...] el
nu va modifica nimic, pentru că nu ar putea muri liniştit, ştiind că şi-
a trădat naţiunea, propriul popor, care a luptat atâta vreme pentru
dreptate şi libertate” – raportează un informator. 102
Din punct de vedere lingvistic, Máthé are ca scop conservarea
purităţii limbii. Din acest motiv luptă împotriva oricărei influenţe
străine, prin articole şi discursuri.
Dar grija pentru naţiune se manifesta şi altfel. Sărind puţin
peste evenimente, cităm dintr-o scrisoarea trimisă în mai 1978 lui
Ferenc Máthé: „Nu ştiu dacă mai eşti necăsătorit? – fii convins, este o
mare greşeală din partea unui vlăstar al secuimii, plin de vigoare, să
umble singur pe drumul croit de natură, să se retragă fără un
urmaş”. 103
6. Acţiunea informativă: 30 mai/3 iulie 1970–4

aprilie 1971
În 1970 Securitatea a obţinut monografia satului Herculian,

aşadar ancheta a fost reluată: „Preşedintele Comitetului pentru
Cultură şi Artă, prin care s-a obţinut monografia va fi instruit, ca în
situaţia când Máthé I. solicită lucrarea, să arate că se află la unii
102
Nota redactată de Cerghizan Ştefan pe baza raportului scris al informatorului „B.
Domokos”, 30.05.1972; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.14.
103
Ibidem, f.61.
468
specialişti în vederea studierii şi prelucrării unor date cuprinse în

ea”. 104 Textul se referă la Lajos Sylvester, care era atunci preşedintele
Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă, iar faptul că a primit
monografia de la Máthé a şi fost menţionat într-un articol de-al
lui. 105 Pentru studiul acestor date, autorul acestor rânduri (care, în
vara anului 2005, a şi realizat un interviu cu Lajos Sylvester despre
János Máthé) i-a trimis în 2006 celui în cauză fotocopia
documentelor referitoare la Lajos Sylvester, cerând informaţii.
Răspunsul lui Lajos Sylvester: „(...) menţionez că din partea
mea personal cei de la Securitate nu au cerut şi nu de la mine au
obţinut monografia satului Herculian”. 106 De altfel, în ianuarie 1974,
Máthé i-a scris o scrisoare lui Lajos Sylvester în care i-a cerut înapoi
monografia, întrebându-l cât să-i plătească pentru lecturarea
materialului. 107 La un an şi jumătate după încheierea primei
anchete, la 3 iulie 1970, din cauza monografiei, a fost elaborat un
nou plan de acţiune informativă în ceea ce-l priveşte pe János Máthé.
De această dată, conducerea anchetei îi revenea locotenentului-
major Harro Dănilă.
Partea justificativă a documentului este deosebit de
interesantă, deoarece scoate în evidenţă părerea Securităţii
referitoare la activitatea lui Máthé. „În cadrul monografiei, numitul
Máthé I. face o serie de referiri cu privire la continuitatea poporului
român pe teritoriul Transilvaniei, susţinând o ipoteză proprie despre
originea secuilor, contrară celor stabilite de istoricii români privind
această problemă. De asemenea, faţă de unele legături ale sale prin
corespondenţă îşi expune concepţiile privind problema enunţată mai
sus. Despre Máthé I. se cunoaşte că are 72 ani, fiind un element
fanatic în susţinerea concepţiilor sale. [...] Însă concepţiile sale şi
104
Nota privind măsurile ce se vor lua în acţiunea informativă nr. 49, 03.07.1970;
Ibidem, vol. 2, f.2.
105
Lajos Sylvester, Máthé János másik élete, ed. cit., p.8.
106
Scrisoarea lui Lajos Sylvester către Márton László, din data de 15 septembrie 2006.
107
Traducerea textului scrisorii din 27 ianuarie 1974; ACNSAS, Dosar personal, nr.
6598, vol. 1, f.47–48.
469
lucrările întocmite ajungând în mâna generaţiilor tinere, nepregătite în

acest sens, pot determina pe aceştia să săvârşească fapte faţă de care
organele de stat trebuie să i-a [sic !] măsuri” [subliniere de – M.L.].” 108
Securitatea a considerat periculoasă activitatea lui János Máthé din
două motive importante. Mai întâi, din cauza concepţiilor sale
istorice „contrare celor stabilite de oficialităţi”. În acest context poate
fi surprinsă opinia Securităţii, ca manieră de a acţiona a puterii. De la
înfiinţare, Securitatea radiografia permanent societatea. În cazurile
în care putea fi sesizată vreo activitate „duşmănoasă” ori suspectă,
persoanele respective erau urmărite, iar la nevoie se intervenea.
Poate fi remarcat faptul că părerile individuale nu erau
tolerate de către sistem. Opiniile „diferite” ale lui Máthé constituie un
motiv suficient pentru demersuri. Scopul sistemului este
omogenizarea, iar acest lucru legitimează intervenţiile considerate
acţiuni corective. Securitatea a motivat intervenţia prin
periculozitatea activităţilor lui Máthé: citind opera istoricului,
generaţiile tinere ar fi fost determinate la acţiuni contra statului.
Toate acestea, pe de o parte, reflectă clar concepţia totalitară,
deoarece prin astfel de motivaţii ar putea fi interzise toate lucrările
care prezintă erori săvârşite în trecut sau în prezent din partea
statului/naţiunii/sistemului politic. Pe de altă parte, o problemă de
istorie, care ar trebui să fie doar o preocupare a istoricilor, era legată
de siguranţa statului.
Să încercăm, însă, să urmărim în continuare logica Securităţii.
Ce anume era considerat atât de periculos? Lucrările lui Máthé care
se ocupă de istoria Revoluţiei din 1848–1849 conţin o formulare
categorică şi o concepţie romantică, caracteristică pentru a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Scrierile lui Máthé cu asemenea
tematică elogiază lupta secuilor, aşadar persoana competentă a
Securităţii se temea probabil că tinerii cititori ai lucrărilor istoricului
– la fel ca şi strămoşii lor – se vor răzvrăti împotriva dictaturii.
108
Nota privind măsurile ce se vor lua în acţiunea informativă nr. 49, 03.07.1970;
470
Scopul acţiunii era „izolarea” lui Máthé, „în vederea prevenirii

răspândirii concepţiilor susţinute de el”. Acest lucru trebuia obţinut
prin împiedicarea tipăririi publicaţiilor lui legate de originea şi istoria
secuilor. În cadrul acţiunii se planificau următoarele dispoziţii:
1. Urmărirea informativă. Din reţeaua de informatori ai
căpitanului de Securitate Márton Gödri s-a plănuit distribuirea
informatorului „Sándor Zoltáni”. Pe de o parte, acesta a trebuit să
menţină o legătură permanentă cu Máthé şi să raporteze activitatea
acestuia. Pe de altă parte, trebuia să afle dacă istoricul mai are şi alte
exemplare din monografia satului, în afară de cel care a ajuns la
Securitate . La stabilirea legăturii s-a propus ca „Sándor Zoltáni” să îi
ceară ajutorul lui Máthé pentru a scrie propriile articole.
2. Îndrumarea către alte subiecte de cercetare. Concret, istoricul
trebuia dirijat „în vederea abaterii preocupărilor cu privire la
apartenenţa Ardealului”, ceea ce reflecta paranoia sistemului,
deoarece acest subiect nu apare nici măcar o dată în lucrările lui
Máthé. 109 Sub acest aspect:
a) Un fost informator, „David”, preotul reformat al satului, a
trebuit să-l influenţeze pe Máthé. Mai întâi însă acesta trebuia
convins să accepte punctul de vedere al Securităţii, apoi trebuia să-l
determine pe Máthé să scrie un studiu despre Biserica Reformată.
Scopul era să-l îndrume pentru un timp spre alte obiecte de studiu.
b) Lajos Sylvester, preşedintele Comitetului Regional de
Cultură şi Artă, a trebuit să-i propună lui Máthé să elaboreze istoria
satului Herculian de după 23 august 1944.
3. Solicitarea întocmirii unui referat de specialitate asupra
monografiei de către Zoltán Székely, directorul Muzeului Judeţean
din Sfântu Gheorghe.
4. Interceptarea corespondenţei lui Máthé.
Acţiunea a început, au fost luate o serie de măsuri complexe
împotriva lui Máthé.
109
Ibidem, f.2.
471
Deschiderea scrisorilor. La 15 septembrie 1970 s-a dat dispoziţie

pentru desfacerea corespondenţei lui Máthé. 110 Pe formularul care
conţinea traducerea scrisorilor interceptate se găseşte inscripţia
„Acţiunea Apolodor/Hilda”. 111 Numele de cod „Hilda”, cu mare
probabilitate, indică Ungaria, iar în documentele de mai târziu apare
sub numele de „Helga”.
Acţiunea informativă a agenţilor. Informatorul „Sándor
Zoltáni”, în calitatea sa de ziarist (corespondent al cotidianului
Megyei Tükör în oraşul Baraolt), a utilizat o nouă metodă: i-a scris lui
Máthé o scrisoare, în care i-a pus diverse întrebări. 112 Se pare că
Máthé nu avea încredere în el, cu atât mai mult cu cât răspunsul
trebuia dat în scris, deoarece raportul realizat pe baza acestor
răspunsuri contravine multor alte declaraţii ale lui Máthé: „4)
Numitul autor declară că niciodată nu a vrut să editeze această
lucrare fiindcă se ocupă numai cu trecutul şi prezentul comunei
Herculian, ceea ce pentru cititorul străin (nu băştinaş din Herculian)
ar fi plictisitor [....]. 5) În momentul de faţă tocmai partea istorică a
lucrării se găseşte la Sfîntu Gheorghe la tovarăşul Szilveszter Lajos
(preşedintele Comitetului Judeţean pentru Cultură şi Artă) şi numai
partea a doua se găseşte la el acasă”. 113
Deplasarea Teatrului de Păpuşi din Baraolt la Herculian, în
data de 11 octombrie 1970, a fost o nouă ocazie pentru informatori
de-a încerca să obţină date de la Máthé. Doi informatori, „Sándor T.”
şi „Sándor Zoltáni”, membri ai ansamblului, l-au vizitat pe Máthé.
Când s-au interesat dacă mai realizează studii, acesta le-a spus: „Ei,
acum mi-a trecut un pic cheful de lucru, deoarece Securitatea m-a
ameninţat, spunându-mi să nu mă mai ocup de aceste lucruri. S-a
întâmplat ca o tânără, o cunoştinţă din Ungaria să vină la mine
pentru nişte date istorice, deoarece este istoric şi etnograf. Eu i-am şi
110
Ibidem, f.3 v.
111
De pildă, la traducerea în limba română a scrisorii lui Máthé din 10 februarie 1969.
Vezi Ibidem, f.19.
112
Informare, 10.06.1970; Ibidem, f.37–38.
113
Idem.
472
împrumutat însemnările mele pentru a scoate ceea ce are nevoie.

Securitatea a aflat şi mi s-a transmis că, în cazul în care vreau să evit
neplăcerile, să renunţ la asemenea lucruri, mai cu seamă la cele de
furnizare a unor date. Eu, de atunci nu prea mai am curajul să mă
ocup de ceva. Mă rog, până am ajuns aici am citit mult, am cercetat
şi m-am tot instruit, ocupându-mă între timp de agricultură. Am
adunat multe documente şi date istorice care ar fi rămas în negura
uitării. Am vrut doar să salvez totul pentru generaţiile următoare, iar
din cauza asta se leagă de mine şi mă ameninţă”. 114
Întâmplarea amintită de Máthé, aşadar, faptul că ar fi fost
ameninţat nu s-a confirmat prin sursele redactate de Securitate. Cu
siguranţă a primit o atenţionare, dar acesta – potrivit regulamentului
interior al Securităţii – nu era menţionat în scris. 115
Descinderea la faţa locului. La 19 mai 1970, locotenentul-major
Harro Dănilă a sosit la Vârghiş ca să-l caute pe Ferenc Máthé şi să se
informeze despre el şi despre János Máthé.
De ce a fost însă căutat Máthé de Securitate? Motivul iniţial a
fost scrisoarea primită de la János Máthé, la 2 februarie 1970, în care
sunt descrise detaliat cercetările, precum şi opiniile sale referitoare la
originea secuilor. Potrivit scrisorii, şi Ferenc Máthé era interesat de
acest subiect şi părea că relaţia dintre cei doi este una de încredere.
Aşadar, din punctul de vedere al Securităţii, Ferenc Máthé putea
furniza informaţii valoroase despre János Máthé, iar pe lângă acest
lucru, şi el putea constitui un potenţial pericol pentru sistem. 116
În cursul pregătirii, Harro „l-a identificat” pe Ferenc Máthé:
„Neîncadrat politic, necăsătorit, studii 7 clase, angajat la Ape-Min
secţia Vârghiş, în calitate de mecanic. Locuieşte împreună cu mama
sa, în timpul liber lucrând diferite obiecte de artizanat din lemn.
Unele obiecte confecţionate de [el] au fost valorificate prin magazinul
114
Raport 16.10.1970; Ibidem, f.34, în limba maghiară.
115
Vezi Carmen Chivu, Mihai Albu, Noi şi securitatea. Viaţa privată şi publică în
perioada comunistă, aşa cum reiese din tehnica operativă, Piteşti, Paralela 45, 2006,
p.202.
116
Raport, 20.05.1970; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.40–41.
473
de artizanat din Sfântu-Gheorghe. A mai rezultat că are o expoziţie

personală la domiciliu, primind zilnic vizitatori”. S-a aflat şi faptul că
a avut expoziţii în mai multe locuri.
După o informare prealabilă, Ferenc Máthé a fost căutat la
locul său de muncă. 117 I-au spus că au auzit despre expoziţia lui de
acasă şi, deoarece tocmai se aflau la Vârghiş în probleme de serviciu,
ar dori să vadă, totodată, expoziţia. Ferenc Máthé i-a dus acasă şi le-a
arătat expoziţia sa cu multă amabilitate. Harro a analizat obiectele
expuse prin ochii securistului, intuind rolul de păstrare a identităţii al
artei populare: „Am constatat că lucrările confecţionate de el din
lemn reprezintă anumite obiceiuri şi tradiţii ale populaţiei locale
secuieşti”. Între timp, Ferenc Máthé a vorbit despre expoziţiile sale şi
despre faptul că s-a scris despre el în Megyei Tükör. Atunci, Harro a
condus discuţia spre János Máthé: l-a întrebat pe Ferenc, dacă nu
cumva el este cel despre care s-a scris în revistă: „Máthé Ferenc a
precizat că nu este vorba de el, ci despre un bătrân în vârstă de peste
70 ani, se numeşte Máthé János şi este originar din comuna
Herculian. [...] Fiind întrebat dacă bătrânul a văzut ultimele lucrări
Máthé a spus că de circa 5 luni nu a fost la el. Apoi i s-a spus că
bătrânul poate este bolnav sau s-a întâmplat ceva cu el, întrebându-l
că dacă el a primit veste prin corespondenţă”.
Ferenc Máthé ştia că scrisoarea are un conţinut periculos, de
aceea nu a spus adevărul: „Máthé a spus că nu poartă
corespondenţă, însă ştie despre bătrân de la feciorii acestuia. În
continuare a relatat că principala preocupare a bătrânului este
întocmirea unui monografii despre comuna Herculian [...]. Fiind
întrebat de ce nu scrie în »Tükör«, Máthé a afirmat [că] bătrânul
Máthé János cunoaşte multe date istorice despre unguri care sunt
reale şi au corespuns într-o anumită perioadă, dar în prezent, afirmă
bătrânul, nu pot fi publicate, ceea ce-l face pe el să nu scrie la
revistele şi ziarele de specialitate. Spunea Máthé Ferenc că bătrânului
117
Din formulare reiese că ar fi fost mai mulţi.
474
nu-i place că lucrările pe care a vrut să le publice au fost prea tare

»plivite«”.
În încheiere au vorbit despre lucrările lui Ferenc Máthé şi
despre planurile lui de viitor. Concluziile lui Harro: „În consecinţă,
rezultă că Máthé F. nu vrea să declare despre scrisoarea primită, însă
conform preocupărilor lui există garanţia ca scrisoarea să fi fost
păstrată. A rezultat că, într-o anumită măsură, şi el este stăpânit de
anumite idei naţionaliste”. 118
Pe ce bază a fost trasă concluzia că Ferenc Máthé ar fi
naţionalist? Pornind de la motivele sculpturilor sale de lemn după
„tradiţii locale secuieşti”? Potrivit raportului, mai mult de atât nu s-a
vorbit despre maghiari şi despre secui. În viziunea securistului, orice
încercare care viza păstrarea identităţii maghiarilor ameninţaţi de
asimilare, era considerată naţionalism.
La 9 septembrie 1970, Harro s-a deplasat la Herculian, „cu
care ocazie a fost contactat fostul informator »David«. Solicitându-i
sprijinul în rezolvarea unor probleme acesta a fost de acord ca
temporar să ne ajute. Cu ocazia acestui contact s-a purtat o discuţie
despre activitatea numitului Máthé János din Herculian, arătându-i
că organele noastre manifestă „înţelegere” faţă de concepţiile
naţionaliste a lui Máthé János şi nu au intenţia de a-l determina să
renunţe la aceste idei, însă propagarea lor în rândul tineretului ar
prezenta un pericol iminent. Fostul informator s-a declarat de acord
venind cu iniţiativa că el s-a gândit că ar trebui să fie abătută atenţia
bătrânului de la actualele preocupări în altă direcţie. În acest sens a
arătat că după el ar constitui o bună preocupare pentru toată
perioada de iarnă dacă îi sugerează ideea de a scrie un studiu despre
activitatea preotului Hermányi Dienes József originar din Herculian,
fost profesor în Aiud cu o bogată activitate cultică a trăit în anii 1600.
S-a stabilit ca în vizitele pe care le va face bătrânului să spună că
întocmirea acestui lucrări ar fi importantă atât pentru el cât şi pentru
118
Raport, 20.05.1970; Ibidem, f.40 v.
475
Episcopie chiar ar putea fi publicată. A rezultat că întocmirea acestei

lucrări ar solicita numitului Máthé Joan o perioadă de timp destul de
îndelungat. [...] S-a fixat o nouă întâlnire pe data de 3. X. 1970 pentru
a se vedea evoluţia măsurilor stabilite [sic!]”. 119
Nu se ştie dacă preotul respectiv şi-a ţinut promisiunea de a-l
influenţa pe Máthé, ori învoiala lui servea doar ca pretext pentru a
scăpa de Securitate. Cert este că nici la data fixată, nici altădată nu a
mai fost redactat un alt raport despre discuţiile cu preotul. Este
adevărat şi faptul că Máthé s-a ocupat cu activitatea ştiinţifică a lui
Dienes József Hermányi, iar în 1973 a şi publicat date în legătură cu
aceasta. 120 La 5 mai 1971, Márton Gödri a raportat că Máthé a
suferit o hemoragie cerebrală, de aceea a fost internat pentru patru
săptămâni la spitalul din Baraolt. 121
Din prima jumătate a anului 1972, mai multe rapoarte
relatează faptul că Máthé încearcă să-şi tipărească lucrările. După
comoţie s-a gândit, probabil, că poate nu mai are mult de trăit şi
trebuie să se grăbească, dacă doreşte să-şi publice opera.
Răspunsurile venite de la edituri probabil îi cereau modificări, ceea ce
i-a stârnit lui Máthé reacţii deosebit de pătimaşe: „Mi-a spus că a
scris monografia satului, dar ăştia [...] vor să taie din ea şi că nu sunt
de acord, ori o publică aşa ori voi încerca să public în Ungaria şi dacă
nu reuşesc mor şi tot e mai bine decât să nu scriu adevărul sau să
adauge ei ceva ce nu este real”. 122 Mesajul a şi avut efect, deoarece
urmărirea lui Máthé a fost ridicat la un nivel mai înalt. 123
La 17 martie 1972, Márton Gödri a discutat cu o persoană din
Herculian, care a spus că János Máthé a scris un studiu, dar pentru
că acasă nu vor să-l publice, are de gând să-l trimită în străinătate
pentru tipărire. Auzind acestea, Gödri recomandă să se ia legătura cu
Lajos Sylvester de la Sfatul Popular Judeţean pentru a rezolva
119
Raport, 09.09.1970; Ibidem, f.35, 35 v.
120
János Máthé, Olasztelek [Tălişoara], în Megyei Tükör, 16 septembrie 1973, p.4.
121
Notă raport, 05.05.1971; ACNSAS. Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.28.
122
123
„Mathe I. va fi reintrodus în B[aza de] L[ucru]”, Idem.
476
problema editării cărţii. 124 Gödri s-a gândit, probabil, că decât să

ajungă cumva lucrarea în străinătate şi acolo să se publice fără să
mai poată fi controlată, este mai bine ca Máthé să fie ajutat să-şi
publice acasă unele lucrări mai acceptabile, poate atunci renunţă la
ideea expedierii acestora în străinătate.
La 30 mai 1972, informatorul „B. Domokos” i-a spus lui
Cerghizan că Máthé „este foarte îngrijorat de soarta lucrării sale
(monografia satului Herculean) deoarece se simte cam bolnav, slăbit
şi înainte de a muri vrea să vadă cartea apărută. [...] mi-a spus în
continuare că s-a[u] făcut pur şi simplu presiuni asupra lui să
modifice câteva părţi din lucrare dar el nu a acceptat spunând că
istoria e istorie şi evenimentele trebuiesc redate aşa cum s-au
petrecut [...] Bătrânul a spus că el nu va modifica nimic pentru că nu
ar putea muri liniştit ştiind că şi-a trădat naţiunea, propriul popor
care a luptat atâta vreme pentru dreptate şi libertate [...]. El spunea
că acele presiuni au fost făcute de editură, de cei de la judeţ cu care a
stat de vorbă; direct nu i s-a spus, dar el a simţit că numai minţind
sau omiţând nişte adevăruri poate să apară lucrarea. [...] S-a insistat
asupra acelor părţi din lucrarea care privesc începutul sau mai precis
întemeierea statului, el susţine că pe aceste meleaguri a existat o
aşezare omenească, e drept foarte elementară aşa cum arată şi
documentele înainte de daci, şi mult înainte de colonizarea secuilor,
despre care el spune că e o prostie născocită de istoricii noştri pentru
a explica cumva existenţa maghiarilor pe presupusul teritoriu al
României [sic !]”. 125
Aşadar, Máthé s-a împiedicat de teoria continuităţii daco–
romane. Din această cauză nu puteau fi publicate sub nici o formă
acele părţi din lucrarea sa care veneau în contradicţie cu legitimarea
statului prin teoria continuităţii. Întrebarea era doar cine să-i spună
de obstacolul acesta. Un raport din 17 iulie 1972 ne oferă un reper în
acest sens. În această dare de seamă, „B. Domokos” îl informa pe
124
Raport informativ, 20.03.1972; Ibidem, f.12.
125
477
Cerghizan că Lajos Sylvester a făcut o vizită la Şcoala Generală din

Herculian, unde a vorbit cu doi dintre profesori. Aici, „Szilveszter a
mai spus că, deşi bătrânul a scris o lucrare bună, o monografie foarte
reuşită, nu se publică, se pun pur şi simplu beţe în roate, pentru că
Máthé a redat faptul aşa cum a fost şi cum simte el şi nu este de
acord să schimbe nimic, deşi s-a discutat cu el în acest sens.
[subliniere de M.L.]”. 126
Referitor la acest document, Lajos Sylvester menţionează în
2006: „Consider că este important să subliniez faptul că n-am
încercat să-l influenţez în niciun fel pe Máthé János pentru a-şi
schimba subiectele de cercetare şi presupunerile legate de originea
secuilor, deoarece toată viaţa mea, eu însumi am urmat aceeaşi
»cărare«”. 127 Cerghizan: „Consider că ar fi oportună continuarea
influenţării lui Máthé I. prin redactorul-şef al ziarului »Megyei
Tükör«, în sensul determinării primului de a accepta publicarea unor
fragmente din lucrare cu un conţinut corespunzător şi deci
influenţarea acestuia să renunţe la ideea scoaterii lucrării în exterior.
Avem în vedere şi faptul că monografia întocmită de Máthé este
lipsită de o valoare ştiinţifică. Conform aprecierilor unor factori
competenţi ca Székely Zoltan, Szilveszter, conţinutul lucrării nu ar
găsi ecou în exterior, decât eventual în cercul unor persoane cu
poziţii nesănătoase la adresa ţării noastre”. 128
În iunie 1972, informatorul „Domokos Béla” a discutat,
probabil, cu Máthé despre vânătorile „tovărăşeşti” care se desfăşurau
în Herculian. „El spunea foarte ironic că s-au grăbit să repare podul
de la capătul satului Băţanii Mici ca nu cumva domnul ministru să
nu poată veni la vânat. El spune că nu ştie de ce naiba tot vine în
partea asta că aşa cum spun ei, România este mare şi frumoasă
(bogată) şi el totuşi vine în Ardeal, să se ducă la dracu’ între românii
126
Notă informativă, 17.07.1972; Ibidem, f.15, 15 v.
127
Punctul 9 al scrisorii lui Lajos Sylveszter către Márton László din 15 septembrie
2006.
128
Nota ofiţerului – Cerghizan Ştefan; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.14. v.
478
lui. A folosit cuvinte jignitoare la adresa preşedintelui guvernului,

spre exemplu, spunând că este un »borţos« (hájas) şi alte cuvinte
jignitoare. Spunea că pe vremuri nici regele nu venea cu el o armată
de oameni cum vine acum ăştia cu maşinile. El a spus că îi e pur şi
simplu silă să citească presa din România (Előre, Megyei Tükör) că
sunt pline de minciuni, de vorbe goale de cuvântările preşedintelui
statului – el are abonamente la o serie de publicaţii care apar în
Ungaria şi spunea referitor la acestea că sunt incomparabile cu cele
de la noi, ele tratează într-adevăr problemele de interes major,
problema omului, a naţiunii”. 129 În urma raportului, Cerghizan a
dispus că trebuie reluată urmărirea informativă despre Máthé şi,
totodată, trebuie evitat să poată deranja vizita liderilor de stat şi de
partid. 130
Să încercăm să urmărim ce se ascundea în spatele afirmaţiilor
lui Máthé. Conform raportului, în acel moment Máthé a formulat trei
afirmaţii „tari”. În primul rând, a atins cultul personalităţii lui
Ceauşescu, reproşând presei maghiare din România că – la fel ca şi
celelalte organe de presă din ţară – este plină de minciuni şi de
elogierea lui Ceauşescu.
Un alt tip de nemulţumire se legă de problematica centru–
periferie: „Aşa cum spun ei, România este mare şi frumoasă, şi el
totuşi vine în Ardeal” răbufnea Máthé. Aceasta este nemulţumirea
patriotului local din satul Herculian. Ce se află însă în spatele acestor
cuvinte? Máthé a trăit aproape un secol, timp în care comunitatea
din Herculian, care reuşea să se autogospodărească şi, în cea mai
mare parte, să se şi autoguverneze, a ajuns la stadiul de colonie şi s-a
degradat fără măsură din cauza puterii de stat aflate în funcţie.
Să trecem în revistă monografia satului, care conţine exemple
în acest sens: din aceasta reiese cum statul – mai întâi cel maghiar,
apoi şi cel român –, folosindu-se de mijloacele administrative,
diminuează tot mai mult, iar mai apoi stopează veniturile care
129
Raportul scris al informatorului „Domokos Béla”. 05.05.1972; Ibidem, f.13.
130
Ibidem, f.13 v.
479
decurgeau din silvicultură, unul dintre principalele mijloace

financiare al autogospodăririi. La cumpăna secolelor, proprietatea
forestieră comună a intrat în administraţia statului, ceea ce a
însemnat o uriaşă pierdere de venit pentru comunitate, în timp ce nu
avea niciun fel de avantaj, iar pe deasupra se mai şi scoteau venituri
de la populaţie prin diferite procedee administrative. 131 În perioada
interbelică, până şi cheltuielile „auxiliare” (adică mituirea) aferente
avizelor proiectelor de defrişare i-au îmbogăţit pe angajaţii statului
sau pe cei din sfera lor de influenţă. 132 Apoi, naţionalizarea din 1948
a luat totul.
După naţionalizare ar fi rămas, aşadar, ca sursă de venit
terenurile agricole din zona montană, cu fertilitate scăzută, însă
statul, prin dispoziţiile sale, a pus într-o situaţie disperată şi această
sferă de activitate. Efectivul animalelor sălbatice era lăsat să crească
fără limite, pentru ca diverşi oameni de partid să aibă unde să-şi
satisfacă pasiunea pentru vânat. Toate acestea produceau pagube
locuitorilor din Herculian, deoarece sălbăticiunile înmulţite au
distrus mereu terenurile arabile din sat. 133 În zadar puneau sătenii
garduri. „Ursul îl rupe, cerbul îl sare” spuneau localnicii cu care am
stat de vorbă. Astfel, terenul arabil al satului – mai demult întins – s-a
micşorat într-un mod catastrofal. 134 Aşadar, centrul a extras
resursele periferiei (Herculian) şi i-a luat veniturile. Nu s-au făcut
investiţii, nu s-a dezvoltat regiunea, iar dacă totuşi se făcea ceva,
acest lucru servea doar intereselor centrului: pe drumul spre Băţanii
Mici, podul nu a fost reparat pentru cei din localitate, ci pentru a face
mai confortabil drumul liderilor de partid care veneau la vânătoare.
131
Despre aceasta vezi: Mon. H., Capitolul „Közbirtokosság. Vadászati jog”
[Composesoratul. Dreptul de vânătoare], p.99–102.
132
Ibidem, p.102–103.
133
Máthé îi mai aminteşte pe Maurer şi pe iranianul Reza Pahlavi. Vezi: Mon. H., Mh
mon p.11.
134
Vezi: Mon. H.,din capitolul intitulat „A természet állatvilága” [Lumea animalelor],
p.12, şi János Máthé senior, Egy magángazda székely falu életéből [Din viaţa unui sat de
secui gospodari], în vol. Változó valóság. Szociográfiai tanulmányok, coord. István
Imreh, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1978, p.200.
480
Nu este de mirare că Máthé manifestă iritare faţă de cei din

„exterior”, care exploatează satul lui.
Cea de-a treia nemulţumire are la bază problema etnică: „Aşa
cum spun ei, România este mare şi frumoasă, şi el totuşi vine în
Ardeal, să se ducă la dracu’ între românii lui” – insultă Máthé. În
această afirmaţie se ascunde şi conştiinţa identitară legată de
regiune: Máthé, fiind omul locului, este supărat pe „intruşii” care vin
în satul lui.
În legătură cu atitudinea sa faţă de cei de altă naţionalitate, voi
considera relevantă părerea formulată într-o scrisoare din 1983: „Nu
sunt adeptul internaţionalismului, aşa cum se poate citi astăzi, stimez
limba fiecărei naţiuni, cultura acesteia, toate valorile ei naţionale
[subliniere de M.L.], dar numai până când aceştia stimează şi
naţiunea mea. Pentru mine istoria secuilor este ceva sfânt şi
inviolabil, nu sunt dispus să o bag sub picioarele niciunei naţiuni sau
să o subordonez. Părerea mea este că presa de limbă maghiară din
România prezintă prea multă ploconire. A lupta împotriva
naţionalismului! Este o idee tâmpită. Fiecare om demn are datoria
principală în afară de stima faţă de alte naţiuni, ataşamentul faţă de
propria-i naţiune. Ar însemna a te lupta cu morile de vânt dacă te
lupţi cu lozinca internaţionalismului, – fie [că este] vorba de
maghiari, români”. 135
7. Supravegherea informativă: între 3 noiembrie

1972–11 aprilie/10 mai 1983
Din 3 noiembrie 1972 Máthé a fost pus sub supraveghere

informativă. 136 La 9 februarie 1977, informatorul „Tóth Pál”, conform
sarcinii primite, l-a căutat pe Máthé sub pretextul să-l ajute să
cumpere oi. Máthé „[...] deşi nu aude bine, totuşi el notează tot ce se
135
30.03.1983, ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.70–71.
136
Notă de analiză a cazului „Filozoful” 17.05.1983; Ibidem, f.28, şi Plan de măsuri,
11.04.1983, Ibidem, f.1.
481
petrece în sat, persoanele care sunt citate la postul de miliţie pentru

orice abatere, inclusiv măsurile luate, pe care el culege din cele auzite
în sat, câte procese publice [au avut loc], cine cu cine, şi pentru ce
motiv s-a bătut, s-a certat, şi alte aspecte [sic !]”. 137
În august, Máthé a făcut cercetări în arhivele din Sfântu
Gheorghe, unde a solicitat date referitoare la comerţul şi agricultura
comunei, dar nu a fost servit. 138
Între 1978 şi 1981 nu există note despre Máthé.
La începutul lunii martie 1981, Securitatea a aflat despre
existenţa mai multor lucrări şi colecţii de date ale lui Máthé,
necunoscute până acum. Máthé a trimis o scrisoare la redacţia Új
Élet din Târgu Mureş, în care a cerut publicarea unuia dintre studiile
sale, iar de acolo s-a trimis un angajat pentru a vedea ce fel de lucrări
mai are istoricul; astfel s-a aflat că sunt pregătite mai multe
manuscrise: „Istoria secuilor” (peste 300 de pagini dactilografiate),
„Istoria Ardealului” (aproximativ 300 de pagini dactilografiate). 139 S-
a aflat şi despre lista cu datele prizonierilor de naţionalitate maghiară
care au murit între 1944–1945 în lagărul de la Feldioara, „document
pe care vrea să-l utilizeze în scopuri duşmănoase”. Aceasta a fost o
presupunere nefondată din partea Securităţii, deoarece cu un rând
mai jos a fost descris faptul că, în primăvara anului 1980, Máthé nu a
predat lista, pentru a fi publicată, unui student de origine maghiară
din Canada care l-a vizitat, spunând că el „a scris aceste lucrări
pentru secuii şi ungurii din ţară şi nu din străinătate.” 140
În decembrie 1981, informatorul „Pál Tóth” a plecat la
Herculian pentru a cumpăra o vacă. Dacă tot era acolo, a intrat şi la
Máthé, să se intereseze despre acesta: el putea fi însă motivat şi de
recompensa bănească pe care urma să o primească pentru
furnizarea datelor. Cu Máthé nu s-a putut înţelege decât în scris,
137
138
139
Nota, 04.03.1981; Ibidem, f.56.
140
Idem.
482
chiar şi acest lucru îi venea greu bătrânului. „Întrebat cu ce să ocupă

a afirmat că nu moare până nu reuşeşte ca cartea lui să fie editate, şi
în ultimul timp are ce să scrie şi în monografia satului de când se să
dă pâinea cu gramul ca în timpul Ungariei Hortiste”. 141
La sfârşitul anului 1982, Máthé a lucrat cu multă pasiune. A
trăit retras, dar ţinea legătura cu cele mai importante persoane din
comunitatea satului, cu preotul şi responsabilul satului: „[…] se
interesează de tot ce se petrece în sat şi notează. S-a interesat la
cooperativa de consum cine a iniţiat ca pâinea să fie la porţie pentru
oameni; gestionarul i-a răspuns că şeful statului. – Nu umblă la câmp
şi nu se ocupă cu munca fizică doar până la oficiul PTTR si magazia
sătească [se duce]. Are maşină de scris proprie, toată ziua scrie […].
Nimeni nu poate pătrunde şi afla care este poziţia lui reală”. 142
8. Urmărirea informativă din perioada 11

aprilie/10 mai 1983–27 mai 1986
Începând cu 11 aprilie sau 10 mai 1983, János Máthé, care

avea atunci vârsta de 85 de ani (!), a fost pus din nou sub urmărire
informativă, iar ca nume de cod i-a revenit onorabila denumire de
„Filosoful”. 143 În planul de măsuri al acţiunii, Lazăr Mihai l-a
caracterizat pe Máthé ca naţionalist şi şovinist, iar activitatea sa a
fost calificată drept „duşmănoasă”, deoarece: 1) monografia satului
este realizată cu ajutorul unor străini, în special persoane din
Ungaria; 2) a trimis monografia satului în Ungaria, iar acolo vrea să o
publice; 3) se află sub influenţa unor concepţii naţionalist-
şoviniste. 144
Ca exemple pentru cea din urmă afirmaţie, sunt amintite
scrisorile adresate d-nei Emese Antal Bíró şi lui Ferenc Máthé. Iată un
141
Notă raport, 02.12.1981; Ibidem, f.21.
142
Raport, 12.11.1982; Ibidem, f.25.
143
Ibidem, vol. 1, coperta
144
Plan de măsuri, 11.04.1983; Ibidem, f.1–2 v.
483
fragment din text (anumite părţi au fost subliniate de către angajatul

Securităţii, pe acestea le-am menţionat cursiv): „Pe lângă faimoasele
angajamente pe care ţi le asumi cu ocazia promoţiei, niciodată să nu
uiţi că eşti maghiar, din nefericire vedem la fiecare pas, auzim la
fiecare pas atitudinea fără caracter, înjosirea pentru bani, închinările
slugarnice. Mâine (în viitor) vouă vă revine sarcina ca pe lângă
obligaţiile legale pe care le rezolvaţi, să apăraţi şi îngrijiţi ceea ce este
strident necesar pentru menţinerea neamului nostru, a limbii bătute de
soartă. Pe noi ne-a atins şi ne atinge multă tristeţe, este rândul vostru
să fiţi cu un caracter îndrăzneţ şi hotărât[…]”. 145
Evident, interpretarea din partea Securităţii este răuvoitoare,
deoarece Máthé a scos în evidenţă în scrisoare şi faptul că
respectarea legilor primează. Din fragment reiese mai degrabă grija
pentru limba şi naţiunea maghiară, precum şi condamnarea liderilor
oportunişti. În concluziile sale, Lazăr a propus deschiderea de dosar
de urmărire informativă (D.U.I.) din cauza „concepţiilor sale profund
duşmănoase şi a preocupărilor ostile” cu următoarele obiective: 1)
acţiunea operativ-informativă ce vizează activitatea lui Máthé; 2)
descoperirea reţelei relaţiilor lui Máthé; 3) reperarea formelor de
activitate şi a metodelor utilizate de Máthé; 4) împiedicarea „lărgirii”
activităţilor lui Máthé şi a transformării concepţiilor sale în fapte
antisociale.
În decursul urmăririi informative au fost plănuite următoarele
măsuri:
1. Descinderea la faţa locului a fost plănuită având trei
scopuri:
– să se descopere cum a ajuns manuscrisul în Ungaria;
– „ridicarea materialelor cu conţinut necorespunzător”;
145
Traducerea în limba română a scrisorii trimise de János Máthé către Emese Antal-
Bíró din Zizin, în mai 1978; Ibidem, f.50.
484
– atenţionarea lui Máthé ca în viitor să nu mai ofere

materiale cetăţenilor străini.
2. Repartizarea agentului „Kóródi” pe urmele lui Máthé, cu
sarcina de a „descoperi” vizitele pe care acesta le primeşte atât din
comună, cât şi din rândul străinilor.
3. Interceptarea corespondenţei interne şi externe.
4. Solicitarea datelor de la organele competente de Securitate
teritorială în ceea ce priveşte partenerii săi de corespondenţă internă.
5. Vizitatorii din Ungaria trebuiau luaţi în evidenţă, iar datele
acestor persoane trebuiau transmise la organele de frontieră ca, în
cazul în care vor reveni în ţară, să fie anunţată Securitatea,
persoanele să fie urmărite şi să se documenteze preocupările lor
ostile şi, în sfârşit, acestea să fie declarate nedorite şi expulzate. 146
6. Împreună cu şeful competent al postului de Miliţie din
Băţanii Mari, trebuia recrutat un nou informator în vederea urmăririi
lui Máthé.
7. Influenţarea familiei: „Întrucât din materialul pe care îl
deţinem rezultă că cel în cauză intenţionează să-l iniţieze în aceste
preocupări pe nepotul său, Máthé Zoltán […], căruia îi va lăsa ca
sarcină de a duce mai departe preocupările sale; în colaborare cu
Serviciul II care deserveşte obiectivul, se vor lua măsuri de
influenţarea pozitivă a acestuia, purtându-se o discuţie în scop
preventiv, cu acesta”. Măsurile au fost luate, dar nu a rămas niciun
fel document scris despre modalităţile de executare a acestora. 147
8. Influenţarea lui János Máthé prin copiii săi. „Se vor face
verificări asupra copiilor urmăritului, căsătoriţi, angajaţi în sectorul
socialist, în vederea stabilirii oportunităţii purtării unor discuţii, care
să vizeze influenţarea lor pozitivă, precum şi a urmăritului”.
Dispoziţia a fost îndeplinită.
146
Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Filozoful”, 11.04.1983; Ibidem,
f.2 v.
147
„Da” „realizat”. Plan de măsuri, 11.04.1983; Ibidem, f.2 v.
485
Planul de propunere a fost aprobat de colonelul Alexandru Aulik,

unul dintre şefii Inspectoratului Judeţean de Securitatea Covasna,
care a recomandat operativitate (deci: eficienţă şi rapiditate) în ceea
ce priveşte realizarea acţiunii. În plus, acesta a cerut: „Cât mai urgent
să discutaţi cu fiul său Máthé János şi împreună cu aceasta veţi
merge la obiectiv, explicându-i că prin scoaterea peste graniţă a
manuscrisului a încălcat legea. Veţi obţine un exemplar din acesta,
verificând totodată cărţile pe care le are. În final să fie atenţionat
punându-i-se în vedere ca să înceteze cu aceste preocupări şi să-şi
vadă de bătrâneţe [sic !]”.
În ultima dispoziţie a lui Aulik se reflectă, probabil, un pic de
umanism, ori pur şi simplu numai dorinţa de a evita eventuala
publicitate apărută în urma hărţuirii unei personalităţi din viaţa
publică: „De avut în vedere că are 85 de ani şi este surd”.
„Atenţionarea” lui János Máthé şi confiscarea scrierilor sale. În
data de 10 mai 1983, s-au deplasat la Herculian căpitanul Lazăr
Mihail şi locotenentul Cerghizan Ştefan, iar ca traducător l-au adus
cu ei, de la locul său de muncă din Biborţeni, pe Zoltán Máthé,
nepotul lui János Máthé. 148 Mai întâi, ofiţerii au vrut să ştie cum a
ajuns în Ungaria monografia satului. Máthé a povestit că în anul
1982 l-au căutat doi cetăţeni din Ungaria, trimişi de „Sándor Zoltáni”.
Lor le-a dat un exemplar din lucrarea sa, pentru a fi publicată la o
editură din Ungaria. La întrebarea de ce a dat-o, deşi acest lucru este
interzis, Máthé a răspuns printr-un şiretlic, spunând că Ungaria este
o ţară „prietenă”, iar din cauza vârstei sale înaintate era foarte
important pentru el să i se tipărească lucrarea. 149
Cerghizan ştia – evident – că Máthé a fost atenţionat de mai
multe ori, dar s-a acceptat faptul că acesta „în mod inconştient a
călcat legea” şi că „cetăţenii unguri au profitat de starea sănătăţii
148
Referitor la percheziţia din casa lui János Máthé ne stau la dispoziţie 4 surse:
raportul lui Lazăr, raportul lui Cerghizan, adresa trimisă la Bucureşti cu trei luni mai
târziu, precum şi discuţia purtată cu Zoltán Máthé la 2 martie 2007.
149
Raport privind măsurile întreprinse în dosarul de urmărire informativă „Filozoful”,
14.05.1983; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.7 v.
486
sale, de vârsta înaintată, luându-i manuscrisul, cu promisiunea că îl

vor publica în Ungaria”, iar fiului, tânărul János Máthé, ca şi
nepotului său, Zoltán Máthé, „i s-a atras atenţia asupra grijii pe care
ar fi trebuit să o aibă”. Lui János Máthé senior i s-a comunicat că a
acţionat contra legii trimiţându-şi manuscrisul într-o altă ţară. Mihail
Lazăr i-a atras totodată atenţia „să nu mai continue cu astfel de
preocupări”. Cele două rude au primit sarcina de a semnala vizita
persoanelor din Ungaria în casa lui Máthé. Apoi, ofiţerii au
percheziţionat casa şi – după cum îşi aduce aminte Zoltán Máthé –
„au luat cu ei şi ultima carte poştală”.
Nu ştiau probabil că cea mai mare parte a materialelor lui
Máthé a fost deja pusă la adăpost. Mezinul familiei, István Máthé, a
dus la Baraolt documentele, cu maşina de salvare a spitalului, şi le-a
ascuns la rude şi prieteni. Cele considerate foarte periculoase –
potrivit unor amintiri din relatări – au fost arse de Máthé. Probabil,
despre toate acestea nu ştiau nimic ofiţerii care căutau atunci printre
documente. În timp ce ei „lucrau”, János Máthé senior a dactilografiat
o declaraţie după dictare, pe propria maşină de scris, cu diacritice
ungureşti. 150 În aceasta a descris pe scurt cum s-a întâmplat
predarea manuscrisului monografiei. Şi-a motivat fapta astfel: „Am
dat monografia lui Gábor Rejtő, care m-a asigurat că va fi publicată
în Ungaria. Am făcut acest lucru, deoarece în România mi s-a spus că
nu este întocmai potrivită şi că aici s-a mai tipărit o astfel de
monografie. […] Recunosc că am săvârşit o faptă care contravine
legii, iar prin această declaraţie am luat la cunoştinţă faptul că am
fost atenţionat din partea organelor de Securitate a statului din
cauza activităţii mele şi promit că altădată nu se va mai întâmpla din
partea mea o astfel de acţiune”.
În raportul de percheziţie, Lazăr a propus să-i fie luată lui
Máthé maşina de scris. Din cauza acestei ameninţări, Máthé i-a
trimis mai târziu o scrisoare lui Lazăr:
150
Ibidem, f.41, 82.
487
„Stimate Domnule Căpitan!

Cu ocazia ultimei vizite făcute în casa mea aţi spus că există
posibilitatea să mi se retragă avizul pentru utilizarea maşinii de scris,
de aceea vă rog să binevoiţi a-mi asculta argumentele în susţinerea
stopării acestui procedeu, deosebit de grav pentru mine. […] De vreme
ce din comunicările apărute în presă am înţeles că au fost publicate
lucrările scriitorilor români în Ungaria, iar cele ale autorilor maghiari
în România, fiind de bună credinţă, mi-am dat lucrările în mâna lor”.
[Aici Máthé s-a gândit la acordul reciproc de editare de carte existent
între cele două ţări]. […] Din cauză că nu aud bine şi datorită unei
paralizii parţiale drepte nu pot scrie decât cu foarte mari greutăţi,
aşadar nici scrisori nu pot scrie cu mâna, încât fără maşina de scris s-
ar întrerupe legăturile mele cu lumea din exterior”.
În continuare s-a referit la „meritele” sale: la articolele
redactate şi la un caz interesant:
„De-a lungul anilor am scris o serie de articole în ziare –
Megyei Tükör, Új Élet, A Hét, Korunk, Brassói Lapok – şi aş mai dori să
menţin legătura cu redacţiile respective, deoarece munca câmpului
este deja grea pentru mine, aşadar, până mai pot face ceva din punct
de vedere intelectual, aş vrea să mă întreţin în felul acesta.
În legătură cu activitatea mea de scriitor voi aminti un caz
care nu prea s-a întâmplat altuia. Când ţara sărbătorea cea de-a 50-a
aniversare a secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu, şi
veneau din toate colţurile lumii telegramele de felicitare ale
conducătorilor de stat, am trimis şi eu o scrisoare de felicitare. Am
redactat-o cu scrierea runică secuiască, iar la trei săptămâni după
aceea, vine preşedintele Sfatului Popular de la Sfântu-Gheorghe, că
cei de la partid vor să afle ce am de cerut tovarăşului Ceauşescu,
deoarece nu au reuşit să citească scrisoarea. L-am liniştit că nu i-am
cerut nimic, ci l-am felicitat de ziua lui şi i-am urat în continuare o
viaţă lungă în bună sănătate. S-a trimis răspunsul, iar după aceea, în
numele secretarului general, am primit mulţumirile de la biroul de
partid din Sfântu-Gheorghe. Cred că la Sfântu-Gheorghe mai sunt
488
persoane care îşi aduc aminte de chestiunea cu scrisoarea. După

toate acestea, vă rog, domnule căpitan, să susţineţi cererea mea.
Herculian, 20 septembrie 1983

Cu respect, János Máthé senior” 151
În ce fel a interpretat Máthé trimiterea felicitării cu scrierea

runică, nu putem decât să presupunem. A fost o simplă „păcăleală
secuiască”, las’ să-şi bată „deştepţii” tovarăşi capul cu mâzgălitura
necunoscută pentru ei? Oricum, din cauza formei alese, gestul
depăşeşte cadrul unei simple felicitări: relevă identitatea secuiască a
lui Máthé şi devotamentul său faţă de aceasta, precum şi atât de mult
citata cutezanţă a secuilor.
Adresa de investigaţie trimisă la Bucureşti şi datată cu trei
luni în urma percheziţiei i-a adus noi acuzaţii lui Máthé: „Încercând
totodată să instige unele persoane mai tinere la menţinerea spiritului
naţionalist maghiar de pe poziţia »minoritarului oprimat«. De
asemenea, a stabilit relaţii tendenţioase cu cetăţeni din »Helga« 152
cărora le-a prezentat în mod deformat realităţile social-politice din
ţara noastră”.
Securitatea – după o urmărire informativă de mai multe
decenii – a definit în sfârşit mai clar sensul activităţii şi scopurile
urmărite de Máthé: activitate pentru păstrarea identităţii maghiare.
O altă învinuire a fost întreţinerea relaţiilor cu persoane venite din
Ungaria. Al treilea „cap de acuzare” era faptul că s-a revoltat la
adresa condiţiilor de trai din România. Máthé a crezut poate că este
deja prea în vârstă pentru a mai avea ceva de pierdut, aşadar nu şi-a
oprit activitatea nici în urma interdicţiilor/intimidărilor: a făcut în
continuare cercetări, a purtat corespondenţă, s-a informat, a scris şi
a încercat din nou să-şi publice lucrările. La fel, nici Securitatea nu şi-
a încetat urmărirea.
151
Ibidem, f.75.
152
Helga = Ungaria (nume de cod).
489
La 1 ianuarie 1985, informatorul „Péter”, un fost vecin, l-a

vizitat pe Máthé, venind pentru a-i face urări pentru noul an şi
pentru a aduna informaţii despre el. 153 Máthé s-a plâns că nepotul
său, Zoltán Máthé, nu l-a mai lăsat în ultimul timp să dactilografieze,
nici măcar când ar fi avut puterea necesară. La 6 iunie 1985, pe
spatele unui raport scris despre Máthé, un căpitan de la Securitate
notează întrebarea retorică: „Ce facem cu acest dosar?”. Această
întrebare arată dezorientarea Securităţii în ceea ce priveşte acest caz:
ce să facă cu un bătrân de 88 de ani care, în pofida atenţionărilor, îşi
expediază în continuare cu îndârjire scrisorile şi colecţionează date
istorice. „Obiectivul a fost avertizat în 1983 […]. Dar Máthé János
continuă să trimită materiale şi să primească din Helga. Pe ce cale?
[…] De încadrat informativ 154 urgent, să stabilim mai merită sau nu
menţinut în actuala formă de lucru?”. 155
În data de 10 februarie 1986, Ştefan Cerghizan a primit
vestea că, la 18 ianuarie 1986, János Máthé s-a stins din viaţă. 156
„Cetăţenii străini semnalaţi ca legătură a numitului Máthé János […]
vor rămâne în atenţia organelor noastre, urmând a fi supravegheaţi
în situaţia în care vor apare în zona de responsabilitate. […] Deoarece
la data de 18 ianuarie 1986 numitul Máthé János a decedat […]
propun aprobarea închiderii Dosarului de Urmărire Informativă”.
„Aprobat”. 157
Cu aceasta s-a închis dosarul lui János Máthé, „Filosoful”.
153
Raport informativ, 02.011985; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.38.
154
Încadrat informativ – adică, un informator care poate supraveghea activitatea sa
trebuie pus să-l urmărească.
155
06.06.1985; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.81 v.
156
Raport, Ibidem, f.83.
157
27.04.1986; Ibidem, f.179–179 v.
490
Concluzii – János Máthé şi Securitatea
Urmărind viaţa lui János Máthé, se pune formula întrebarea:

ce l-a îndemnat să scrie pe agricultorul din Herculian? În anii ’50–
’60, alături de conştiinţa profesională, motivaţia putea fi iritarea
resimţită de pe urma presiunilor economice la care era supus ca
chiabur, iar în anii ’70, principala forţă propulsoare din punct de
vedere spiritual era grija pentru poporul său şi pentru păstrarea
identităţii naţionale. Odată cu agravarea deficienţei sale de auz –
reducerea reţelei relaţionale –, hârtia a putut deveni acel tovarăş cu
care îşi împărţea gândurile.
János Máthé ştia încă de la începutul anilor ’40 că delaţiunea
a devenit o activitate strecurată în cotidian: „Atunci aşa era situaţia,
te gândeai de două ori înainte să vorbeşti, încă cu ani înainte au
început denunţurile secrete, iar în urma acestora organele de
Securitate ale statului au trecut deseori prin sat şi desigur, au existat
oameni care au simţit pe propria piele acţiunea reavoinţei ascunse în
spatele evenimentelor. Dezvăluirile secrete sunt proprii oamenilor
laşi şi cu sufletul întunecat”. 158 Din cauza scopurilor sale (cercetările
făcute în domeniul istoriei maghiare şi transmiterea acestora), János
Máthé a intrat în conflict cu maşinăria represivă a statului român, cu
Securitatea, care a declarat periculoase anumite aspecte ale
activităţii lui.
Care erau aceste aspecte? Se deosebesc două niveluri. În
cadrul primului nivel, în anii ’60–’70 au fost considerate periculoase
opiniile lui Máthé legate de istorie, care se deosebeau de cele oficiale,
deoarece o problemă a specialiştilor în istorie a fost transpusă în sfera
securităţii statului. Având în vedere considerentul edificării statului
român, activitatea lui Máthé a fost considerată o piedică. Conducerea
de stat, care pe termen lung urmărea asimilarea maghiarilor şi a
tuturor minorităţilor, evalua redactarea unor materiale care ar fi
158
Mon. H.,p. 217.
491
putut să întărească identitatea maghiarilor sortiţi asimilării ca o

acţiune ce contravenea statului. Securitatea era modalitatea prin
care se putea realiza politica de edificare a statului.
În ceea ce priveşte luarea unor hotărâri din partea
Securităţii, în acest sens era decisivă doar logica cu caracter exclusiv
legat de edificarea statului şi a naţiunii. Din acest punct de vedere,
orice încercare de conservare a identităţii naţionale minoritare era
considerată „naţionalism” şi „şovinism”. La cel de-al doilea nivel se
găsea crearea unor măsuri limitative în interiorul dictaturii: orice
legătură cu străinătatea era considerată periculoasă, mai cu seamă
dacă cetăţenii în cauză veneau din Ungaria.
În încheierea acestei analize, ce vizează o perioadă de mai
multe decenii, se găsesc faţă în faţă pasiunea unui om în vârstă de 88
ani şi parţial surd, cu ofiţerii de Securitate care nu reuşesc să rezolve
ori să gestioneze „problema”. „Ce să facem cu acest dosar?”, adică cu
acest om, se întreabă ofiţerul în 1985, la 24 ani după începerea
primei anchete, în timp ce Máthé, după trei comoţii cerebrale,
aproape pe marginea mormântului, afirmă obsedat că „nu va muri
până nu reuşeşte să-şi publice cartea”, notând între timp pentru
posteritate cele mai noi dispoziţii restrictive ale dictaturii. 159
A reuşit János Máthé să-şi atingă scopul? S-a încercat
reducerea posibilităţilor sale de cercetare, dar el a reuşit parţial
contracararea acestor dispoziţii prin reţeaua lui de relaţii şi
susţinerea din partea unor instituţii din Ungaria. Cu aprobarea
Securităţii au fost tipărite părţile „inofensive” ale lucrărilor lui János
Máthé, ceea ce nu l-a mulţumit, însă nu putea face nimic din ţară. O
parte a scrierilor sale ajunse în Ungaria au fost publicate, dar
monografia satului – în pofida tuturor încercărilor lui Máthé – nu a
fost publicată niciodată în întregime.
Ceea ce a reuşit totuşi Máthé este protejarea cronologiei şi a
monografiei satului Herculian. Istoricul – chiar dacă nu a reuşit
159
Notă raport, 02.12.1981; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.p.21.
492
publicarea în timpul vieţii a tot ceea ce a scris – a salvat lucrările

pentru posteritate. După schimbarea de regim, au fost tipărite pe
rând studiile sale. Aşadar, Máthé şi-a atins scopul, chiar dacă nu în
timpul vieţii, ci după ce a trecut în nefiinţă. Eforturile, munca şi
perseverenţa sa îndârjită nu au fost în zadar.
În cele ce urmează voi încerca să desprind concluzii mai
generale despre funcţionarea Securităţii. Cei care luau parte la
activităţile de la Securitate pot fi împărţiţi în trei mari grupe. Ofiţerii,
având rolul cel mai important, au pus în funcţiune mecanismul
securităţii statului. O altă grupă este cea a informatorilor, ei erau cei
care transmiteau sistemului informaţiile primare. În sfârşit, cea de-a
treia grupă era formată din doar câţiva indivizi, aceştia făceau parte
din conducerea unor instituţii de stat şi colaborau cu Securitatea, iar
acest lucru intra – probabil – în obligaţiile lor de serviciu. 160
Activitatea acestei ultime grupe se desfăşura pe două planuri: pe de o
parte, erau solicitaţi de Securitate ca experţi externi. 161 Pe de altă
parte, raportau cazurile în care îşi făceau apariţia în instituţiile lor
persoane care aveau activităţi ce intrau în competenţa organelor de
securitate a statului, ori întâlneau asemenea persoane în cursul
activităţii lor din timpul serviciului.
Dosarul de urmărire al lui János Máthé surprinde secretele
funcţionării sistemului totalitar numit comunism. Prin acest dosar
poate fi urmărită funcţionarea unui aparat de control social care
examinează iar şi iar societatea, exercitându-şi controlul permanent
asupra elementelor „suspecte”. Intervenţia puterii comuniste în
lumea celor din subordine are o profunzime de dimensiuni iraţionale,
însă pentru dictatura care urmăreşte controlul total al societăţii,
aceasta reprezintă doar o prerogativă care are ca finalitate
omogenizarea societăţii.
160
Cei angajaţi la instituţiile de stat erau obligaţi să rezolve cererile celor de la alte
instituţii ale statului.
161
De pildă, pentru evaluarea diferitelor lucrări ştiinţifice.
493
Constatând cantitatea enormă a documentelor legate de

János Máthé, apar câteva probleme, de pildă, ce dimensiuni putea
avea aparatul cu care lucra Securitatea? János Máthé nu făcea parte
dintre vârfurile personalităţilor publice maghiare ale vremii din
România, totuşi a fost interceptată – se pare – toată corespondenţa
acestuia venită din Ungaria. Ce proporţie trebuia să aibă în acest caz
acel aparat al Securităţii din Bucureşti, care lucra la traducerea
scrisorilor din străinătate? Cât de extins trebuia să fie efectivul de
ofiţeri de Securitate, care vorbea bine limba română şi pe cea
maghiară, însă avea şi cunoştinţele necesare de istorie şi de cultură
generală pentru a se putea ocupa la Bucureşti cu verificarea şi
traducerea corespondenţei externe în ceea ce priveşte maghiarii din
România? Care era proporţia acelora care lucrau pe lângă centrele
judeţene de poştă? Iar plata pentru serviciile acestora, de câte ori
depăşea un salar mediu? Şi, în general, cât cheltuia statul pentru a
putea plăti informatorii? Dar pentru finanţarea Securităţii? Pe scurt:
cât a costat acţiunea întreprinsă împotriva lui Máthé? În sfârşit, ce
rost a avut aceasta?
Studiind dosarul de urmărire a lui János Máthé, reiese clar
faptul că Securitatea a reacţionat exagerat în ceea ce priveşte
„pericolul” în cazul acestui om în vârstă, cu dificultăţi de auz şi
sănătate precară. Se pare că avem de-a face cu activitatea auto-
justificativă a unui uriaş sistem birocratic, care genera „duşmani”
pentru a-şi putea legitima efectivul şi bugetul.
494
Indice de nume
Vom face după tehnoredactarea cărţii....

Indice de localităţi
Vom face după tehnoredactarea cărţii....

REZUMATE
Nándor BÁRDI
Momente de cotitură şi grupări generaţionale în istoria
minorităţii maghiare din România (1918–1989)
Studiul de faţă trece în revistă cele mai importante momente

de cotitură din istoria minorităţii maghiare din România, analizând
grupurile generaţionale ale elitei maghiare, precum şi sistemele
relaţionale de integrare. În prima parte prezint cadrele interpretative,
aceasta fiind urmată de prezentarea momentelor de cotitură şi a
problemelor-cheie ale perioadei respective. În continuare voi descrie
grupurile generaţionale reprezentative ale comunităţii minoritare
maghiare. Cea mai însemnată parte a studiului se ocupă cu analiza
atitudinii grupurilor generaţionale faţă de propria lor societate, faţă
de problema integrării în societatea română, respectiv a relaţiei lor
cu Ungaria.
Ágoston OLTI
Comuniştii români şi problema Ardealului, 1944–1946
În acest studiu am prezentat evoluţia poziţiei Partidului

Comunist în perioada cuprinsă între „ieşirea din război” de la 23
august 1944 şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, precum şi
consecinţele acestui fenomen. În perioada 1944–1946, Partidul
Comunist Român şi conducătorii acestuia se delimitau treptat de
poziţia Partidului din perioada interbelică, îndreptându-se în direcţia
reprezentării intereselor naţionale româneşti. Acest proces se va
503
contura mult mai evident în cazul în care se compară atitudinea

adoptată de comuniştii români în 1945–1946 şi „principiul
autodeterminării care include şi separarea”, din perioada interbelică,
ori concepţia asupra unui Ardeal independent, elaborată în 1944 de
unul dintre teoreticienii aflaţi la conducerea partidului, Valter
Roman.
Am analizat evenimentele din punctul de vedere al centrului
de putere al Partidului Comunist, situat la Bucureşti, încercând un alt
mod de a trata problematica din acea epocă.

Protejarea intereselor etnice sau urmărirea liniei PCR.
Funcţia de reprezentare a intereselor a Uniunii Populare
Maghiare
În urma tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război

Mondial, elita politică maghiară din România a înfiinţat partide mai
mult sau mai puţin independente, organizate pe criterii etnice,
adaptându-se mereu la condiţiile politice. Aceste partide şi-au fixat
ca obiectiv protejarea intereselor comunităţii maghiare din România.
De aici rezulta clar faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile dintre
comunitatea maghiară şi statul român, aceste partide şi-au asumat
rolul de protejare/reprezentare a intereselor minorităţii maghiare.
În studiul meu am căutat răspuns la întrebarea dacă, în cazul Uniunii
Populare Maghiare (UPM), înfiinţate în toamna anului 1944, această
funcţie există sau nu. În cazul în care răspunsul este afirmativ,
rămâne de aflat pe ce considerente ideologice şi juridice a fost bazată
această politică cu funcţii de protejare/reprezentare şi ce fel de
structuri instituţionale şi de reprezentare proprii s-au înfiinţat pentru
protejarea şi exercitarea drepturilor minorităţilor.
Totodată, ar fi de dorit să cunoaştem motivele conflictelor create în
interiorul organizaţiei, conflicte generate de stabilirea priorităţilor
partidului: UPM trebuie să-şi desfăşoare activitatea ca o organizaţie
504
REZUMATE
de masă, sau, din contră, să funcţioneze mai ales ca un reprezentant

al intereselor minorităţii. Trebuie să aflăm şi în ce măsură această
contradicţie a influenţat locul UPM în sistemul român de partid.
Gábor VINCZE
Naşterea unei „organizaţii-fantomă” în România:
Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară
Studiul prezintă împrejurările înfiinţării unei instituţii-fantomă a

etniei maghiare în epoca ceauşistă. În anul 1968, starea de spirit a elitei
maghiare din România se caracteriza printr-o nemulţumire
profundă, fapt cu care Ceauşescu a fost confruntat cu ocazia
întâlnirii cu intelectualii din 28 iunie. Şi totuşi, crearea acestei instituţii
nu s-a înfăptuit conform aşteptărilor maghiarilor, ci s-a datorat politicii
mai tolerante în privinţa naţionalităţilor, aplicată ca urmare a crizei de
după invadarea Cehoslovaciei. Conform autorului, Consiliul Oamenilor
Muncii de Naţionalitate Maghiară (la fel ca şi organizaţia similară
germană), poate fi considerat o organizaţie-fantomă, deoarece nu
dispunea nici de structură orizontală şi verticală, nici de membri sau de
buget propriu. Consiliul a fost convocat datorită intereselor de moment
ale conducerii partidului, dar nu şi cu intenţia ca acesta să transmită
interesele minorităţii către conducerea partidului.

Politica naţională a PCR la sfârşitul anilor ’60 şi
începutul deceniului următor
Începând din 1965, noua conducere de partid, în frunte cu

Nicolae Ceauşescu, a manifestat un interes mai vizibil faţă de
problema naţională, comparativ cu ultimii ani ai regimului Dej.
Pentru recâştigarea încrederii minorităţilor, lângă CC al PCR a luat
naştere în 1965 o comisie care se ocupa de problemele
naţionalităţilor. Anul 1968 a fot un moment istoric deosebit în viaţa
505
politică a ţării, atât în cea externă, cât şi în cea internă. Pe plan

extern, noua conducere de partid a continuat linia politică elaborată
în perioada Dej. Pe plan intern a fost elaborat un imens plan socio-
economic de transformare a societăţii: reforma administrativă,
pregătirile sistematizării, continuarea industrializării şi, nu în ultimul
rând, prin introducerea practică a termenului de naţiune socialistă,
omogenizarea socială. Anul 1968 a fost unul decisiv şi în politica
naţională a PCR. Pentru a duce la capăt atât proiectele de politică
externă, cât şi pe cele interne, Ceauşescu avea nevoie de o societate
pacificată, inclusiv în cadrul minorităţilor naţionale. Cu ocazia
reformei administrative din 1967–1968 conducerea de partid a
manifestat o atenţie sporită şi faţă de cerinţele minorităţilor,
acceptând chiar şi compromisuri, mai ales în cazul regiunii secuieşti.
Un alt moment important în politica faţă de minorităţi a fost
constituit de întâlnirea conducerii de partid cu reprezentanţii
intelectualilor germani şi maghiari. Întâlnirea a avut menirea de a
canaliza tensiunile acumulate în societăţile respective şi de a găsi un
compromis cu elitele reprezentative. Cererea referitoare la crearea
unor organe reprezentative ale minorităţilor pe baza dreptului
colectiv a fost respinsă de către conducerea de partid, însă cu ocazia
înfiinţării Frontului Unităţii Socialiste, în 1968, au fost create
Consiliile Oamenilor Muncii pentru Naţionalităţi. Consiliile nu aveau
un statut juridic propriu, erau înfiinţate pentru a prezenta şi a difuza
politica partidului în rândurile minorităţii respective. Totuşi, în primii
ani ai existenţei lor, acestea au funcţionat ca şi nişte „curele de
transmisie”, având posibilitatea de a îndeplini şi rolul unor foruri care
îndreptau atenţia conducerii de partid către anumite probleme ale
minorităţilor naţionale, ce necesitau soluţionarea.
506
REZUMATE
József GAGYI
Construcţia mecanismelor relaţionale centru–periferie
în România primilor ani ai epocii comuniste
Până la jumătatea anilor ’60, ritmul dezvoltării economice

din România a atins cote înalte. Consecinţa acestui lucru a fost
consolidarea legitimităţii puterii comuniste. În această etapă, puterea
politică a pus bazele administraţiei şi ale evoluţiei unitare a ţării. În
consecinţă, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, puterea a
fost nevoită să-şi realizeze structurile de control al periferiilor. În
prezentul studiu de caz vom analiza tocmai acest gen de activitate ce
avea ca menire dominarea periferiilor.
Stefano BOTTONI
Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952.
Dictat sovietic sau strategie de consolidare?
Studiul de faţă prezintă geneza Regiunii Autonome Maghiare

pe baza noilor surse arhivistice ruseşti şi române. În centrul atenţiei
acestui studiu se află impactul politic şi psihologic al înfiinţării
Regiunii Autonome asupra relaţiilor interetnice din Transilvania.
Regiunea Autonomă Maghiară reprezintă un caz interesant şi aparte
în ceea ce priveşte politica statelor comuniste din Europa de Est faţă
de naţionalităţi. Împreună cu experimentul federativ iugoslav, RAM
s-a numărat printre puţine exemple de politică integrativă faţă de
minorităţi din Europa de Est postbelică şi a reprezentat o încercare
reală de a rezolva problema naţională prin oferirea unei autonomii
administrativ-teritoriale Secuimii, care avea populaţie predominant
maghiară.
Regiunea Autonomă Maghiară, a cărei înfiinţare a fost
impusă Partidului Muncitoresc Român de către conducerea sovietică
, a avut premisele ideologice în ideea autonomiei teritoriale elaborate
de Lenin şi Stalin la începutul anilor ’20. Maghiarii din Secuime au
507
devenit – utilizând o expresie sovietică – „naţiune titulară” cu

drepturi culturale vaste. Pe de altă parte, puterea centrală română a
folosit această Regiune ca instrument de integrare a minorităţii
maghiare în structurile statului comunist.
Cadrul ideologic internaţionalist în care puterea comunistă a
încercat să plaseze înfiinţarea RAM n-a reuşit să pune capăt
persistenţei simbolurilor naţionale române şi maghiare, nici
resentimentelor reciproce, care puteau fi mobilizate uşor de către
Partid.

Impactul reformei administrative din 1968 asupra
politicii PCR faţă de minoritatea maghiară
La finele anilor ’60, România a realizat manevre politice

îndrăzneţe; totodată, prin reforma administrativ-teritorială a început
realizarea noilor structuri economice şi sociale gândite de Partid şi
schimbarea elitelor, ceea ce presupunea o susţinere consistentă din
partea societăţii. În prima parte a anului 1968 s-a terminat reforma
administrativ-teritorială, în decursul căreia a fost pusă pe tapet şi
problema naţională, mai cu seamă cu ocazia împărţirii teritoriale a
Ţinutului Secuiesc. Înfiinţarea unei unităţi administrativ-teritoriale
unitare în Secuime, bazată pe drepturi colective, care ar fi putut să
ocupe locul fostei Regiuni Autonome Maghiare s-a conturat doar la
nivel teoretic, în practică neexistând suficientă voinţă politică pentru
acest lucru. Totodată, elita de partid şi intelectualitatea din Ţinutul
Secuiesc nu au devenit în exclusivitate învinşii reformei, deoarece în
urma unui lobby, precum şi a unor lupte politice anevoioase şi
îndelungate au fost înfiinţate două judeţe noi, Harghita şi Covasna,
cu populaţie majoritar maghiară. În judeţele nou înfiinţate au existat
apoi mai multe posibilităţi în ceea ce priveşte păstrarea şi dezvoltarea
culturii minoritare şi a vieţii economice din regiune.
508
REZUMATE
József GAGYI
Începuturile modernizării într-o regiune înapoiată din
România. Putere, profesionalism, transformare
Studiul prezintă date despre începuturile modernizării

economice, infrastructurale şi sociale în regiunea Ţinutului Secuiesc.
Din 1958 se observă o activitate de cercetare şi planificare, iar în anii
’60 atât în mediul urban, cât şi în mediul rural se intensifică ritmul
dezvoltării şi integrarea forţei de muncă specializate în economie.
Procesele întâlnite în anii ’70 au fost încetinite în anii ’80, iar în
deceniul următor au devenit haotice şi multidirecţionale. După cel
de-al Doilea Război Mondial şi până la începutul mileniului nou,
perioada de dezvoltare cu cele mai mari succese din România este
cea cuprinsă între începutul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.
Stefano BOTTONI
Teroare politică şi naţională. Bilanţul statistic şi
funcţiile represaliilor din anii 1956–1961
Studiul de faţă analizează felul în care autorităţile române au

gestionat impactul Revoluţiei din 1956 asupra populaţiei maghiare,
din punct de vedere politic şi al siguranţei statului, precum şi în ceea
ce priveşte campania de epurare şi intimidare colectivă care a
culminat în perioada 1958–1959, evenimente ce au dus la geneza
statului naţional român comunist. Analiza, bazată pe documente
provenite din Arhiva CNSAS, are în centrul atenţiei evenimentele
petrecute în Transilvania, unde reacţiile politice faţă de Revoluţia
ungară s-au amestecat cu tensiunile interetnice manipulate de
conducerea Partidului şi de Securitate. Manipulările conştiente şi
motivele neîntemeiate de îngrijorare în privinţa securităţii au fost
urmate din 1958 de represiuni masive împotriva minorităţilor,
printre ele împotriva maghiarilor şi a evreilor.
509
Márton LÁSZLÓ
Întocmirea listelor de chiaburi în judeţul Mureş/raionul
Târgu Mureş între 1949–1957
Studiul prezintă un instrument al dictaturii comuniste, cu

ajutorul căruia erau persecutaţi întreprinzătorii rurali şi gospodarii
înstăriţi ai satelor: întocmirea listelor de chiaburi. Ca arie geografică,
studiul se limitează la judeţul Mureş – după 1950, raionul Târgu
Mureş. Ideologia comunistă a acuzat întreprinzătorii rurali şi
gospodarii înstăriţi de exploatarea altor persoane şi i-a ruinat prin
măsuri economice discriminatorii (plata de taxe şi impozite mărite, în
general, cu 50% faţă de alte persoane). Impunerea acestei majorări se
realiza pe baza listelor de chiaburi, întocmite în fiecare an.
Studiul se axează pe cercetarea modului în care a fost
întocmită lista chiaburilor. Criteriile economice erau repede
schimbate cu cele politice şi – mai grav – ele nu erau niciodată destul
de clare, ceea ce a dat posibilitatea celor care le-au întocmit să se
răzbune pe consătenii lor, numindu-i chiaburi.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a utilizat scăderea numărului
chiaburilor în anii 1950–1951 ca pe o armă în lupta politică pentru
putere. Ca urmare, în 1952, numărul chiaburilor s-a dublat în
raionul Târgu Mureş. După ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieşit
învingător din lupta pentru putere, a scăzut presiunea asupra
autorităţilor locale şi a societăţii. Acest fapt s-a materializat – printre
altele – în scăderea treptată a numărului chiaburilor, până în anul
1957. Întocmirea listelor de chiaburi s-a terminat în 1959, cu
declararea lichidării în România a exploatării omului de către om.
Klára LÁZOK
Cartea tipărită şi cenzura în România anilor 1950–1960
Studiul de faţă tratează cenzura anilor ’50, pe baza

materialului arhivistic al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor,
510
REZUMATE
studiat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Pe baza acestui

material arhivistic şi sprijinindu-se pe bibliografia de până acum a
acestui fenomen, am dorit în primul rând să trecem în revistă
mecanismele de interior ale editării cărţilor din această perioadă şi să
prezentăm principalele organisme ale acestui mecanism. În acelaşi
timp, acest material prezintă şi un studiu de caz: pe baza dosarelor
DGPT, a listelor operelor cenzurate de către acest organ, precum şi a
anexelor ataşate cu motivarea cenzurării diferitelor cazuri, am
întocmit o tipologie a principalelor teme considerate periculoase de
către puterea comunistă.
Márton LÁSZLÓ
János Máthé – omul şi sistemul
Studiul de faţă are ca scop analiza dosarului de Securitate al

unui intelectual sătean din judeţul Covasna, János Máthé. Partea
introductivă conţine o prezentare privind biografia acestuia, opera şi
mentalitatea sa. Născut în 1898, într-o familie de gospodari înstăriţi,
János Máthé a avut studii medii şi a participat la primul Război
Mondial. În perioada interbelică a lucrat ca şef de producţie la o
exploatare de lemne, iar după 1940 ca agricultor.
János Máthé a ajuns în atenţia organelor de Securitate încă din anii
’50 din cauza activităţii sale politice, publice şi a celei de istoric. Cu
mici sau mari întreruperi, Securitatea l-a urmărit până la moartea sa
(1986). I s-a deschis şi citit corespondenţa, informatorii au raportat
despre activitatea sa şi s-a încercat influenţarea cercetărilor şi a
conţinutului lucrărilor publicate de el. În încheierea acestei analize
sunt prezentate câteva concluzii generale privind modul de
funcţionare a Securităţii.
511
ABSTRACTS
Nándor BÁRDI
Breakpoints and generation groups in the history of the
Hungarian minority in Romania (1918–1989)
This study reviews the most important breakpoints in the

history of the Hungarian minority in Romania and the strategies of
the generation groups of the Hungarian minority elite. First I
introduce the interpretation frames, and then I review the
breakpoints and key issues of the given period. After that I outline the
generation groups. The rest of the study covers the attitude of each
generation group to their own minority society, the integration
within Romania, the relationship with Hungary and also to the
general ideological trends.
Ágoston OLTI
The Romanian communists and the question of
Transylvania between 1944 and 1946
In the period between 1944 and 1946 the Romanian

Communist Party (RCP) and its leaders gradually delimited
themselves from the party opinion professed between the two world
wars, and they positioned themselves in the direction of representing
the Romanian national interests. This process becomes most striking
for us if we compare the Romanian communist standpoints dating
from the period 1945–1946 with the “autonomy principle containing
dissidence” between the two world wars, or the conception of an
513
independent Transylvania written in 1944 by one of the party’s

leading theorists, Valter Roman. The present paper deals with the
changes intervened in the standpoint of the communist party
between the break away on the 23rd August 1944 and the 1946
Paris Peace Conference, as well as the consequences of the whole
process. This problematic has practically no literature in either
Hungarian, or Romanian respects. Hungarian historical research has
dealt so far with the minority political concerns of the question. The
period’s otherwise most interesting aspect for the historians is,
without doubt, the transition, that is the history of the Soviet military
administration. That is why both the Hungarian and the Romanian
sides have presented an interpretation of this period, which, in most
cases, tend to be each other’s opposites, yet both are characterized
by being centred on the region of Cluj. The present author has a
different approach as he analyses the events from the perspective of
the party’s Bucharest headquarters, thus offering a new approach.

Protecting ethnic interests or following the path of the
Romanian Communist Party. The Hungarian Popular
Union’s role in the safeguarding the ethnic interest
After WW II the organization of the political life of

Hungarians of Transylvania was influenced on the one hand by the
interests of the Soviet Union growing more and more into the only
political power of the region and the other hand by the ability of the
Hungarian Popular Union founded with communist help and of its
leaders to enforce their political interests as a national minority
within the policy regarding Hungarians of Romania of the state and
of the leadership of the national minority’s party.
Due to the shortness of the work hereby a comprehensive
presentation of the HPU cannot be undertaken, instead focus will be
directed to outlining the role played by the HPU in this context. The
514
ABSTRACTS
HPU’s function will be presented both from the perspective of the

policy regarding Hungarians of the Romanian state, respectively
from the perspective of the changes in power relations and from that
of the self-organizational, integration and institutionalization of the
Hungarian minority. At the same time the HPU had to face two
challenges: to keep up the function of securing votes and to do
political “re-education” as one of the mass organizations of the
Romanian Communist Party and to be the organization protecting
the interests of the Hungarians of Romania, i. e. to be a Hungarian
party.
Gábor VINCZE
The birth of the National Council of Workers of
Hungarian Nationality – a Romanian “phantom-
organization”
The study represents the circumstances of the establishment

of a gentilitial “phantom organization” of the Ceauşescu era. In 1968
the Hungarian intellectual community of Romania was featured by
significant dissatisfaction, which Ceauşescu faced with on the
meeting of the 28th of June. However, the establishment of the
organisation was not the result of the Hungarian expectations, but
the minority – policy, becoming more permissive, due to the crisis
occurring in consequence of the blast of Czechoslovakia. According
to the author the National Council of Workers of Hungarian
Nationality (just as the similar German organization) can be
considered as a “phantom organization”, because it had no
horizontal or vertical structure, it had no membership or cost
accounting and it was convened only in accordance of the
momentary interest of the party leaders. Furthermore, it was
established not with the goal of articulating the minority interests
toward the party leaders.
515

The national policy of the RCP (Romanian Communist
Party) at the end of the 60’s and at the beginning of the
next decade
Beginning with 1965 the new party leadership in front with

Nicolae Ceauşescu showed a visible interest towards the nationality
problem. To win over the minorities in 1965 they set up a
commission to address the problem, this commission was a direct
subordinate of the Party’s Central Committee. The year 1968 marks a
historic moment, both from the foreign affairs and internal affairs
point of view. Regarding the foreign affairs the new leadership
continued a policy set up by Dej. As far as the internal affairs are
concerned, things were different, there were massive plans to
reorganise the whole society: administrative reform, systematization,
massive industrialization and creating a homogeneous society by
applying a socialist label to the Romanian society.
1968 represented a decisive year regarding the Party’s policy
towards the minorities. In order to accomplish his great plans,
Ceauşescu needed a pacified society and this included the minorities
as well. During the administrative reform, carried out through 1967–
1968, the Party leadership paid great attention to the needs of the
minorities, in some cases – like the Sekler Regions – they even
compromised.
Another important moment was when the leadership met
with the representatives of the Hungarian and German minorities.
The goal was to pacify the intellectuals of these two groups and to
find a way in order to ease the tensions. The Party leadership rejected
the idea of setting up representative forums of the two minorities, but
in 1968 once the Front of Socialist Unity was created, there were also
set up Commissions for the nationalities. These Commissions had to
represent and carry out Party orders inside the minority populations.
Though in the first couple of years they had almost no power, the
516
ABSTRACTS
Commissions managed to channel the Party’s attention to problems

that needed to be solved regarding the minorities.
József GAGYI
The construction of centre–periphery relational mecha-
nisms in the first years of communism in Romania
The paper presents a case study from the first years of

communist power, a controlling action from the part of the centre
over the periphery at the beginning of 1951, after the administrative
and territorial change called “raionization”. After presenting the
events, the paper gives an interpretation of the normative and
formative mechanisms used by the new communist power. The
consolidation of the central power is realized through direct
interventions, cadre exchange, and by putting more emphasis on the
power hierarchy.
The case presented, among others, draws attention to a
minor weakness of the central leadership, manifested in a phase of
experimentation over methods. The main aim of the intervention
(unifying cadre politics, party organization and party propaganda
into a single mechanism) is to create a unified mechanism of state
power. It is to construct a so called “intelligent integration”, in the
hope that the outcome, that is, the legitimating instrument of the
mechanism, will generate a coherent reality of ideals, norms,
everyday practices, party structure and society: the reality of a
powerful and protective state.
517
Stefano BOTTONI
The establishment of the Hungarian Autonomous
Region in 1952. Soviet command or strategy for
consolidation?
On the basis of newly released Russian and Romanian

sources. This essay analyses the genesis of the Hungarian
Autonomous Region (HAR) in Romania between 1950 and 1952,
focusing on the political and psychological impact of the HAR as
concerns inter-ethnic relations in Transylvania. HAR represents an
interesting and still unexplored case of nationality policy in
communist Eastern Europe. Along with the Yugoslav federative
experiment, HAR was one of the few examples of integrative minority
policy in the post-war Eastern Europe, and represented the attempt
to solve a deeply rooted national question by giving administrative
“autonomy” to Seklerland, the predominantly Hungarian region of
Transylvania. The ideological premises of the region, imposed on the
Romanian Party by Soviet leadership in 1952, followed the Bolshevik
pattern of territorial autonomy elaborated by Lenin and Stalin in the
early 1920s. The Hungarians of Seklerland became a “titular
nationality” provided with extensive cultural rights. Yet, on the other
hand, the Romanian central power used the region as an instrument
of political and social integration for the Hungarian minority into the
communist state. The internationalist, ideological framework in
which the communist regime tried to place the creation of HAR could
not put an end to the persistence of both the Romanian and the
Hungarian heritage of national symbols and mutual resentments,
which could have easily been mobilized by the party.
518
ABSTRACTS

The impact of the 1968 administrative reform on RCP’s
policy towards the Hungarian minority
At the end of the 60’s Romania made some bold political

decisions especially through the administrative and territorial
reforms that needed social support. In the first half of 1968 the
administrative-territorial reform was carried out. During this process
the Party had to tackle issues like the territorial reorganization of the
Sekler Regions, this of course brought up the problem of the
minorities. Though there were plans to establish a new territorial
unit based on the Sekler region – that would have replaced the
Hungarian Autonomous Region – there was no political will to carry
these plans out. In spite of this the elite of the Sekler Region was not
defeated, as they managed through a long and hard political battle to
force the leadership to establish two new counties: Harghita and
Covasna; where the Hungarian population was in majority. This
meant that in these counties there were more possibilities to keep
and cultivate Hungarian traditions and culture, and to have a more
targeted economy.
József GAGYI
The first steps of modernization in an underdeveloped
region of Romania. Power, professionalism,
transformation
The study presents the beginnings of an economic,

infrastructural and social modernization process in Seklerland,
between 1952 and 1960: the Hungarian Autonomous Region).
Beginning with 1958, there could be felt a research and planning
activity, and in the 60’s development and the integration of
specialized labour intensified in the urban and rural areas as well.
The processes of the 70’s slowed down in the 80’s, and in the next
519
decade they became chaotic and multi-directional. Between World

War II. and the new millennium, the most successful development in
Romania was that of the beginning of the 60’s and of the 80’s.
Stefano BOTTONI
Political and nationalist terror. An overview of the
statistical dimensions and the ideological functions of
the 1956–1961 repression campaign
This essay aims at reconstructing the consequences of the

Hungarian revolution of 1956 on the Romanian Communist regime
by making large use of recently declassified files from the archives of
the former Romanian secret police (ACNSAS). The analyse focuses on
the events taking place in Transylvania, the north-western region
where the political reaction to the ongoing revolt mixed up with long
existing ethnic tensions between Romanian majority and Hungarian
minority, which were manipulated by the Party leadership and the
secret police. Conscious manipulations and not alleged security
reasons lead by 1958 the massive repression campaign carried out
after 1956 to target some minorities like the Hungarians and the
Jews, although it had started with ethnically “neutral” premises. In
the radical change of approach of the Communist regime towards
non-Romanian population one may also find the very roots of
Nicolae Ceauşescu’s “national-communist” ideology.
Márton LÁSZLÓ
The process of editing of the “chiaburi”-lists in Mureş
county/Târgu Mureş district between 1949 and 1957
The paper presents one modality of persecution of rural

leaders and rich peasants by the communist power in the Mureş
county (from 1950: Târgu Mureş district) in Romania. The
communists called them “chiaburi” and accused them of exploration
520
ABSTRACTS
of other people. The communist power ruined these “chiaburi”

through economic discrimination. Local authorities created the list of
names of “chiaburi” every year. They had to pay more taxes,
generally 50% more than other peasants.
I focused my research on how these lists were edited. The
economic standpoints of the lists were soon changed to political
ones, or even worse, the exact standpoints were never fixed for the
“chiaburi”, and thus it created the possibility for interpretations.
Therefore members of the Communist Party and the local authorities
had enormous power in their hands to punish their local “enemies”.
Gheorghe Gheorghiu-Dej used the decrease of number of “chiaburi”
as a political weapon in his struggle for power. After he won the fight
for political power, the pressure on local authorities and society had
decreased. This meant a reduction of the number of “chiaburi”,
gradually, until 1957. The editing of “chiaburi”-list stopped –
officially – in 1959.
Klára LÁZOK
The printed book and the censorship in Romania
between 1950 and 1960
The study presents the internal mechanism and the main

organizational bodies of the censorial institution in the ’50 based on
archive material of the Censorship Institution and related
bibliography. On the other side, this archival material lets the author
to elaborate a typology of the censored topics, considered by the
censors the most dangerous ones.
Márton LÁSZLÓ
János Máthé–the man and the system
This study presents, how the Securitate (Romanian State

Security Department) kept under observation the erudite peasant,
521
János Máthé from Covasna County, Romania. The introduction part

presents the life, mentality and writings of János Máthé. He was born
in 1898, in a rich peasant family. He started the high school in 1908,
but due to financial difficulties, he had to abandon his studies. János
Máthé participated to the First World War and in the ’30s he worked
in loggings and later became a farmer.
From the ’50s, the Securitate began to set a watch on him,
and – except for a few short interludes – kept him under observation
until the year of his death in 1986. They sabotaged his career,
opened his letters and there were informers who reported almost
everything about him. At the end of this analysis the reader is
provided with some conclusions on the activity of the Securitate.
522
Lista autorilor
BÁRDI Nándor (1962) – cercetător, Institutul de Cercetare a

Minorităţilor, Academia Ungară de Ştiinţe, Budapesta (Ungaria)
(bardinandor@gmail.com)
BOTTONI, Stefano (1977) – cercetător, Institutul de Istorie, Academia
Ungară de Ştiinţe, Budapesta (Ungaria) (stefanob77@yahoo.it)
GAGYI József (1953) – conferenţiar universitar, Universitatea
„Sapientia”, Târgu Mureş (gagyijozsef@yahoo.com)
LÁSZLÓ Márton (1976) – cercetător, Arhivele Naţionale, Direcţia
Judeţeană Mureş, Târgu Mureş (laszlomarton@yahoo.com)
LÁZOK Klára (1978) – cercetător, Biblioteca „Teleki–Bolyai”, Târgu
Mureş (lazokklar@gmail.com)
NAGY Mihály Zoltán (1974) – cercetător, consilier, Secretariatul de
Stat pentru Culte, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului
Naţional, Bucureşti (nagymkol@yahoo.com)
NOVÁK Csaba Zoltán (1975) – cercetător, Institutul de Cercetări
Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Târgu Mureş
(novakkzozo@yahoo.com)
OLTI Ágoston (1980) – cercetător, director general, OTP Consulting
Romania, Bucureşti (oguszti@yahoo.com)
VINCZE Gábor (1962) – cercetător, Muzeul „Emlékpont”,
Hódmezővásárhely (Ungaria) (pinczegabor@gmail.com)
523

Minoritatea Maghiara in Perioada Comunis PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Minoritatea Maghiara in Perioada Comunis PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Exerciţiul necesar al distanţării

Unul dintre obiectivele majore ale Institutului pentru

O parte importantă a studiilor adunate în această carte au

o parte, au avut vârste prea fragede în timpul comunismului, pentru

Momente de cotitură şi grupări

majoritară, 2 precum şi felul în care s-a format modul de exprimare,

1. Cadrul interpretativ al istoriei comunităţilor

Unele elemente trasate aici, în ceea ce priveşte sistemul de

istorie politică. Toate acestea reflectă nu doar propriul efort, ci şi

elitelor: felul în care elitele concep propria organizare socială; cum se

constrângeri de natură politică. 7 Aşadar, având în vedere formarea

determinat de patru niveluri: minoritatea naţională, statul majoritar,

2. Momentele de cotitură şi etapele

2.1. Istoria maghiarilor de dincolo de graniţe se împarte în

vedere existenţial, cât şi în ceea ce priveşte rezervele ei de cunoştinţe

electoratului maghiar. În funcţie de aceasta, şi-au formulat

puteau depune reclamaţii, 11 for existent – cel puţin cu rol preventiv –

Astfel, maghiarii au rămas grupul minoritar cu numărul cel mai

Ardealului, maghiarii au devenit un fel de ostatici, iar condiţia de

tratatele de pace, precum şi activitatea Uniunii Populare Maghiare,

În anii ’80, în contextul vieţii de zi cu zi, emigrarea maghiarilor din

se integreze în sistemul politic român prin intermediul pactelor

căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Etnopolitika, Budapest,

în afara PNM şi erau sub influenţa social-democraţilor. În acest

militare schimbate, conducerea acestui partid se orientează deja spre

Uniunii Populare Maghiare şi prejudiciile crescânde ale maghiarilor

’80, odată cu protestele exteriorizate în cazul Lăncrănjan, nici elita

În continuare, trecând în revistă evoluţia elitei politice

contestându-le – dispoziţiile (şi susţinerea) guvernului de la

Potrivit – parţial – lui Jenő Krammer, trăsăturile specifice ale acestei

aflat, de asemenea, că în sens politic nu sunt capabile să depăşească

3.3. Socializarea de stânga a celuilalt grup generaţional

realizat transformările socialiste, precum şi revitalizarea propriei

unor organe de presă. b) Sunt buni cunoscători ai limbii şi culturii

anterioare, aici este vorba – şi nu doar din punct de vedere ideologic

Kovács şi Tóth au fost nevoiţi să emigreze în Ungaria. Aici, primul a

D. József Lőrincz, Sándor Oláh, Zoltán Rostás, Endre Turós). 34 Tot în

4. Raporturile faţă de propria organizare socială

În acest subcapitol voi încerca elaborarea unei analize

Grupărilor de mai sus le pot fi alăturate următoarele diviziuni

mijlocul anilor ’20, în interiorul societăţii minoritare maghiare din

minorităţilor naţionale maghiare este compatibilă şi legitimă. Referitor

intereselor acesteia aveau în vedere doar opoziţia faţă de societatea

acestuia, organizarea societăţii are la bază solidaritatea naţională, iar

cu concepţia noastră istorică de până acum – nu sunt cele politice.

individuală. Concepţia profetică despre naţiune, generată de teologii

influenţei reduse pe care au avut-o atunci şi mai târziu, desfăşurând

susţinută de lupta de clasă. 46 Principiul slujirii poporului, a cărui

cvasiminoritare. Perioada 1958–1965–1968 poate fi interpretată în

faţă de noua edificare a identităţii române, începută în deceniul al

acest lucru s-a schimbat cu totul. 49 Problemele minorităţii maghiare

ajutorul mass-mediei străine puteau produce efecte mai importante

pe cine reprezintă – deoarece, în mod aprioric, exponenţii maghiarilor

5. Relaţiile cu sistemul instituţional majoritar

Din această perspectivă de abordare, până în 1989, istoria

maghiare. În tot acest sistem de relaţii mobile din punct de vedere

parlament. Pentru ca maghiarii să ajungă pe listele electorale, iar mai

internaţionale, acest lucru nu era posibil în viaţa politică

că Bánffy dispunea de o serioasă bază electorală în viaţa publică

Transilvania de Nord, precum şi de comuniştii clujeni, în cazul

naţionalităţi. 63 Esenţa acestei politici constă în următorul

anilor ’50. În culisele acestor acţiuni stăteau nevoile edificării statului

proprii separate (unirea instituţională) a însemnat însă şi