Sunteți pe pagina 1din 70
1

1

ZENO MILLEA

SECESIUNEA ARDEALULUI

SCENARII

- (geo)politice, confesionale, etnice, şi transetnice – pre şi postdecembriste

Editura Carpatica Cluj-Napoca

2002

2

Cuvânt înainte

Cartea pe care o oferim cititorilor reprezintă o încercare de a sintetiza şi sistematiza un demers publicistic ce se întinde pe durata ultimilor 12 ani, desfăşurat cu precădere în paginile săptămânalului Timpul - 7 Zile, demers ce şi-a propus să urmărească şi să analizeze eforturile cercurilor revizioniste maghiare de anulare (sau măcar de corectare) a realităţilor post- trianonice, în general, şi, în particular, pe cele îndreptate în direcţia realizării "noii identităţi" a Ardealului.

Titlul lucrării - "Secesiunea Ardealului: scenarii (geo)politice, confesionale, etnice şi transetnice, pre şi postdecembriste" - arată atât aria investigaţiilor sau perioada vizată cât şi compartimentarea pe care ne-am propus-o în structurarea materialului.

Desigur, această structurare este relativă, între amintitele componente ale scenariului general existând o relaţie de complementaritate sau chiar o interferenţă, ceea ce face uneori imposibilă individualizarea. (De aici provenind şi inerentele repetări ce pot fi întâlnite în text).

Cartea îşi propune să analizeze nu numai fenomenul în sine, ci şi rădăcinile lui istorice, modalităţile de instrumentare, logistica, alternanţele de ritm şi tactică dictate de diverse conjuncturi, diferitele corelaţii şi implicaţii, într-un cuvânt, o abordare complexă şi dinamică a problemei.

Fireşte, având în vedere complexitatea subiectului şi a manierei de abordare, rezultatele demersului nostru vor fi inevitabil sub intenţiile autorului sau aşteptările cititorului.

Totuşi, luând în considerare faptul că încercarea noastră este, după toate datele pe care le deţinem, un unicat în literatura românească postdecembristă, ne exprimăm speranţa că ea va fi bine primită. (Evident, nu de către cei pe care ne-am străduit să-i deconspirăm!)

Închinăm această carte memoriei lui Leontin Jean Constantinescu, jurist român de talie mondială, autorul volumului "Chestiunea Transilvaniei", document ce a contribuit apreciabil, la Paris în 1946, la anularea efectelor Diktatului de la Viena.

3

Nota autorului

Reproducem doar 23 capitole din cele 47 ale cărţii, restul fiind reluate şi dezvoltate în următoarele volume.

4

Autorul

CUPRINS

Cuvânt înainte

Nota autorului

SCENARII PRE ŞI POSTDECEMBRISTE

Componenta (geo)politică

I. "Partidele istorice" şi renaşterea lor postdecembristă

II. De la Yalta la Malta

III. "Revoluţia furată"

IV. "Trebuie să cedaţi puterea, pentru că nu aveţi altă şansă

V. Puterea provizorie şi "Opoziţia Democrată"

VI. "Opoziţia Democrată", principalul agent electoral al FSN

VII. Partidele "istorice" şi "Marea Ruptură"

VIII. Reîmpărţirea Europei pe criterii confesionale

IX. Criteriul confesionale: motiv sau pretext?

X. Trianonul şi "alergătorii de cursă lungă"

XI. Revizionismul maghiar între 1945-1947

XII. 1956 şi revizionismul maghiar

XIII. Pregătiri maghiare în anii '80 pentru "sfidările perioadei post-comuniste

XIV. "Ungaria tuturor ungurilor - marea şansă ratată în 1990

XV. Decembrie '89 - "Modelul timişorean" (I)

XVI. Decembrie '89 - "Modelul timişorean" (II)

XVII. Tökés Lászlo – "artificerul" din 16 XII '89

XVIII. Tökés Lászlo şi al său "curriculum vitae" post-decembrist

XIX. Scenariul "Armata versus Securitatea"

Componenta etnică Târgu-Mureş - Martie 1990:

XX. Preliminarii (I)

XXI. Preliminarii (II)

XXII. Preliminarii (III)

XXIII. Preliminarii (IV)

XXIV. Raportul "Harghita-Covasna

XXV. Analiza raportului "Har-Cov"

XXVI. Apelul lui Szürös Mátyás (I)

XXVII. Apelul lui Szürös Mátyás (II)

5

XXVIII.

Prima zi a "pogromului"

XXIX. A doua zi a "pogromului"

XXX. "Reacţia" Budapestei

XXXI. Răstălmăcirea "pogromului"

XXXII. Cauzele eşecului

Componenta confesională (şi regională transetnică) Biserica Greco-Catolică versus Biserica Ortodoxă:

XXXIII. Fondul problemei

XXXIV. Linia lui Huntington - o formă fără fond

XXXV. Repere istorice

XXXVI. Sacrificiu iresponsabil - sau compromis salvator?

XXXVII. Catolicismul şi pacea interetnică din Ardeal

XXXVIII. Denigrarea BOR, prozelitismul catolic şi "modelul regional"

XXXIX. Regionalismul ardelean şi rădăcinile sale confesionale

XL. "Unionismul" Partidului Naţional Român în 1914

XLI. Adevărul despre cei ce-şi arogă meritul exclusiv al "Marii Uniri"

XLII. Concordatul cu Vaticanul

XLIII. Adevărul despre "Concordat"

XLIV. Ratificarea Concordatului, în 1929, sub guvernul Maniu

XLV. Regionalismul confesional şi lexicografia

XLVI. "Modelul regional"

XLVII. "Biserica Română" din München

Bibliografie

6

Scenarii pre şi postdecembriste (X) Trianonul şi "alergătorii de cursă lungă"

Aminteam, în capitolul precedent, de "alergătorii de cursă lungă" care îşi continuă, netulburaţi (de nominalizarea României pentru începerea cursei de aderare la UE), travaliul post (şi anti-) - trianonic. Travaliul ce intoxică, de peste 80 de ani, opinia publică internaţională, reuşind să-i manipuleze sau măcar să-i deruteze chiar şi pe marii "scenarişti" ai lumii. A sosit momentul să ilustrăm, cu date concrete, realitatea celor de mai sus, cu o referire specială la unul din scenariile care au operat în Decembrie '89 şi, în perioada imediat următoare, cel ce viza Ardealul şi presupusa incompatibilitate a acestuia cu "Vechiul Regat", scenariu căruia îi acordăm prioritate dată fiind întâietatea lui, măcar cronologică, în instrumentarea cadrului menit să inducă un război civil în România şi să creeze premisele dezmembrării ţării. (Urmând ca scenariul ce viza o altă presupusă incompatibilitate conflictogenă - cea dintre Armată şi Securitate - să-l abordăm separat, chiar dacă între cele două au existat, pe parcurs, interferenţe sau relaţii de complementaritate).

Fiind vorba de Ardeal, de Trianon şi de o "cursă" de peste 80 de ani, credem că nu mai este cazul să dezvăluim identitatea "alergătorilor". Cert este că aceştia n-au clacat niciodată (ca unii prezidenţi-prezidenţiabili, de pildă), alternându-şi, cel mult, ritmul, reglându-şi "strocul" după împrejurări, schimbându-şi, conjunctural, echipamentul, culorile, câştigând, uneori, "sprinturi intermediare", alteori chiar etape, dar fără a reuşi să-şi adjudece (încă) mult râvnitul trofeu. Fireşte, acesta (trofeul) se numeşte "Ungaria Mare", iar, în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, se cheamă Ardeal. În cele ce urmează, vom rememora principalele etape ale "cursei", apelând la o modalitate care ne este familiară: citatele din presa maghiară (şi nu numai).

Reproducem din "Erdély Rövid Története" (Scurta Istorie a Ardealului), Akadémiai

Kiado (Editura Academiei), 1993, Budapest, din ultimul subcapitol, întitulat "Tratatul de la

Trianon" (p.576): "

Apponyi Albert, a fost invitată nu pentru a negocia, nu pentru a duce tratative, ci pentru a fi

pusă în faţa unui fapt împlinit. Conferinţa i-a permis lui Apponyi numai o simplă expunere a

punctelor de vedere maghiare (

) În problema

Ardealului, delegaţia maghiară a prezentat şi variante de compromis: fie ţinut autonom în

cadrul Ungariei, fie stat independent, federativ, după model elveţian. ) ( Toate propunerile

delegaţiei maghiare au fost respinse. ( )

conţinea GRAVE NEDREPTĂŢI NAŢIONALE (s.n.) a fost condamnat nu numai de cetăţenii ţărilor învinse, dar şi de o bună parte a opiniei publice internaţionale, el devenind, în curând, o sursă de deziluzie chiar şi pentru cei ce l-au patronat. Politicienii Antantei, încercând să înlocuiască relaţiile depăşite ale Monarhiei Habsburgice cu altele mai moderne, au reuşit, în realitate, să creeze tensiuni mai mari în Bazinul Dunărean decât cele existente înaintea conflagraţiei mondiale".

Tratatul IMPERIALIST (s.n.) de pace, care

Acesta a încercat să-i convingă pe învingători că graniţele

stabilite nu respectă nici dreptul la autodeterminare şi nici criteriile etnice. (

în 1920, delegaţia maghiară la Conferinţa de pace, condusă de groful

)

Deci, nimic nou sub soare! Strategia şi scenariul general există deja din 1920 şi n-a intervenit, practic, nici o modificare:

- Trianonul n-a fost o Conferinţă. de pace, ci un Diktat!;

- cele statornicite acolo nu reprezintă o rezolvare corectă şi îndreptăţită a unei situaţii

strâmbe din toate punctele de vedere, ci un abuz al învingătorilor, în dauna învinşilor, care a

sfidat criteriile etnice, de autodeterminare şi aşa mai departe, constituindu-se într-o gravă nedreptate naţională, condamnată de către opinia publică, nedreptate care a generat deziluzii (chiar şi de partea iniţiatorilor) şi, pe de altă parte, tensiuni sporite în Bazinul Dunărean;

7

- variantele de compromis (de compromis, deci!) existau deja din 1920 (ţinut autonom în cadrul Ungariei sau stat independent şi federativ).

Iată, aşadar, coordonatele şi "soluţiile" pe care le vom regăsi, în următorii 80 de ani, în toate scenariile, în întreaga propagandă iredentistă maghiară, până în zilele noastre!

Înainte de a ilustra realitatea celor de mai sus cu citate sau fapte, să mai rămânem, o clipă, la aceeaşi sursă, pentru a reproduce un pasaj emblematic şi întru totul definitoriu pentru unghiul de abordare şi nivelul de apreciere a celor petrecute la Trianon:

"Maghiarimea din Ardeal n-a putut accepta ideea că o alcătuire statală. milenară (sic -

n.n.) se năruie în câteva săptămâni (

de minoritate" ! (Scurtă Istorie a Ardealului, subcapitolul "Destrămarea imperiului maghiar" - pag. 570). Genială formulare şi nemuritoare! Cât de nemuritoare, se vede şi astăzi cu ochiul liber. Nemaivorbind de destrămarea (în 1918-1920!) a "Imperiului Maghiar" (noţiune ce are, cât de cât, o acoperire istorică doar de câteva decenii, sub domniile, însumate, ale lui Ludovic cel Mare de Anjou şi, respectiv, Matei Corvinul, după care, din 1526, Ungaria dispare de pe harta Europei pentru 340 de ani!) sau de "alcătuirea milenară" (care a durat, în realitate, 51 de ani: din 1867 până în 1918, până atunci Ardealul neaparţinând, niciodată, Ungariei), ambele invocate într-un tratat de istorie conceput şi editat de către cea mai autorizată şi oficială sursă din Ungaria: Academia de Ştiinţe!

) şi nici faptul că, într-o ţară străină, o aşteaptă statutul

Să mergem însă mai departe, pentru a ilustra, cu câteva citate extrase dintr-un imens material de propagandă iredentistă, nivelul şi stilul acesteia în perioada interbelică;

cine susţine oare că România ar fi o ţară civilizată? Ştim de mult că ea nu

aparţine Apusului civilizat, ci celui mai întunecat Balcan. Nu ne-ar interesa toate acestea, dacă opincarii balcanici ar trăi acolo de capul lor. Prostia şi ticăloşia Trianonului a pus, însă, sub dominaţia lor milioane de fraţi ai noştri. Fraţii noştri unguri au fost despărţiţi de Ungaria, fiind scoşi din Europa şi plasaţi în Asia, căci România este o ţară asiatică". ("Pesti Hirlap" din 2

iunie 1933);

- "Românii sunt un popor de cultură precară, balcanic şi semicivilizat. Faptul că

Ardealul a căzut sub stăpânire românească a fost resimţit de unguri drept o ruşine pentru istoria lor, deoarece o societate occidentală a ajuns să fie dominată de către o populaţie inferioară", (revista "Ungarn", nr.X din 1940).

Fireşte, cele reproduse vizau şi prefigurau "soluţia radicală", materializată (parţial) în 1940, prin Diktatul de la Viena şi cu ajutorul Germaniei naziste, Italiei fasciste şi al Rusiei comuniste. Cât priveşte "soluţia de compromis", ea n-a fost eliminată din recuzită, ba, înainte de ascensiunea lui Hitler şi Mussolini, în primul deceniu al intervalului în discuţie a fost cultivată asiduu. Iată o mostră concludentă:

"Contopirea Ardealului cu România a însemnat reducerea la necesităţile primitive ale

statului român a tuturor instituţiilor şi drepturilor democratice. Ardealul a fost patria

) Constituţia ardeleană s-a întemeiat pe

democraţiei europene timp de mai multe secole. (

egalitatea completă a naţiunilor şi confesiunilor (poate a celor din Unio Trium Nationum! -

n.n.) iar legislaţia, guvernarea şi jurisdicţia au fost şi ele bazate pe această egalitate. Dar ceea ce a dat valoare deosebită acestei Constituţii a fost faptul că ea s-a bazat pe apărarea cea mai categorică a drepturilor minorităţilor etnice şi de limbă. (Care minorităţi, dacă naţiunile erau egale iar românii majoritari? - n.n.). În schimb România a degradat minorităţile la soarta unor

sclavi. (

) Ea nu a respectat nimic din drepturile minorităţilor prevăzute în tratatele de pace.

Dimpotrivă, ea are o atitudine de o ferocitate nemaiîntâlnită faţă de neromânii pe care îi stăpâneşte. (Drept care, ungurii din România sunt bine merci, iar românii din Ungaria, iniţial în număr de 250.000, sunt pe cale de dispariţie! - n.n.). Până şi reforma agrară s-a făcut nu

-

"

8

pentru a-i mulţumi pe ţărani, ci pentru spolierea proprietarilor unguri. Ea nu a fost decât un

nou mijloc de asuprire a minorităţilor. (

) Pentru a păstra liniştea între popoarele din Ardeal, trebuie să se acorde autonomie politică şi

) Această autonomie este susţinută şi de românii din Ardeal.

Românii ardeleni şi-au pierdut şi ei iluziile în ceea ce priveşte dominaţia balcanică, ce se manifestă prin corupţia conducătorilor şi samavolniciile acestora. Numai aşa se vor putea garanta drepturile minoritarilor şi numai aşa va fi pace între etnii, dacă Ardealul va fi lăsat din nou în contact cu cultura occidentală". (Am citat din cartea lui Apponyi Albert, cel ce a condus delegaţia maghiară 1a Trianon, întitulată "Igazságot Magyarországnak" - Dreptate Ungariei! Budapest, 1928, Magyar Külügyi Társaság, capitolul "Nedreptăţile Tratatului de la Trianon").

teritorială acestei provincii. (

) România suprimă cu totul autonomiile locale. (

Iată, aşadar, "transilvanismul", "regionalismul ardelean", "modelul regional" (şi nu etnic!), "devoluţionismul" ş.a. concepte pe care unii le cred nu numai actuale (cum şi sunt, de altfel), dar şi de curând elaborate - formulate, explicit, în 1928! (Cât priveşte minciunile sfruntate pe care le conţine pasajul reprodus, de acestea ne-am ocupat, pe larg, în "Istoria în citate").

Iată, aşadar, consecvenţa şi continuitatea care au funcţionat şi, după cum vom vedea în cele ce urmează, vor funcţiona, în continuare, în demersul iredentist maghiar, indiferent de contextul istoric şi ideologic, sau de orice altă natură.

9

Scenarii pre şi postdecembriste (XI) Revizionismul maghiar între 1945-1947

Fireşte, nu ne-am propus decât să ilustrăm consecvenţa şi continuitatea politicii iredentiste maghiare pe parcursul celor 80 de ani scurşi de la Trianon încoace, politică prioritară şi - atunci când condiţiile o permiteau - oficială a statului maghiar. Ca atare, perioada 1940-1944, când această politică şi-a adus, în bună măsură, roadele scontate, nu intră în sfera preocupărilor noastre decât ca o supremă confirmare a celor de mai sus. (Refacerea "Ungariei Mari" - chiar dacă finalizată doar parţial - la prima ocazie favorabilă oferită de contextul istoric, ce altceva reprezintă decât dovada peremptorie că iredentismul maghiar a fost şi este o realitate agresivă, o ameninţare reală şi permanentă?). Drept care în cele ce urmează, ne vom ocupa de intervalul 1945-1989.

Se crede, îndeobşte, că intervalul respectiv ar fi fost unul de "adormire". Nimic mai fals, cel puţin în ceea ce priveşte primul şi ultimul deceniu al acestuia. Pentru exemplificare, vom recurge, şi de această dată, la citate, mai puţin din presa vremii, subiectul fiind considerat tabu, în condiţiile "internaţionalismului proletar" şi a "înţeleptei politici de rezolvare a problemei naţionale". (Pe de altă parte, reproducerile din presa ultimilor 12 ani ne vor demonstra cât de actuale sunt problemele cu pricina, confirmând amintita consecvenţă şi continuitate precum şi faptul că "1940" este oricând repetabil, cel puţin în ceea ce priveşte disponibilitatea şi determinarea părţii maghiare).

Iată promisele citate:

"Nici la Trianon şi nici la Paris (în 1947 - n.n.) n-a fost nici un fel de conferinţă de pace. Învingătorii au hotărât totul în mod discreţionar, în prealabil. Principiile wilsoniene au fost doar pretexte de reîmpărţire, după bunul plac, a unor teritorii ocupate. Perdanţii au fost puşi în faţa faptului împlinit. Singurul criteriu avut în vedere a fost echilibrul militar". (Din intervenţia academician prof. univ. Ormos Maria la o dezbatere închinată Conferinţei de Pace de la Paris - în perspectiva celor 50 de ani împliniţi de la încheierea ei, dar şi în cea a celor 27 care au precedat-o - dezbatere ce a avut loc la Duna TV, în data de 9 februarie 1997);

- "Statele succesoare, apărute după destrămarea Austro-Ungariei şi menţinute şi după aşa zisa Conferinţă de Pace de la Paris, sunt tot state multinaţionale, alcătuiri artificiale care în

loc să rezolve tensiunile interetnice, dimpotrivă, le-au amplificat. (

Versailles învinşii au fost pedepsiţi. Iar în 1947, la Paris, ipocrizia şi fuga de răspundere, pe de o parte şi, pe de altă parte, teama de situaţia nerezolvată a propriilor minorităţi naţionale i-a determinat pe occidentali să opteze pentru un status quo. Dar, nimeni să nu-şi imagineze că o nedreptate de asemenea proporţii poate dura o veşnicie". (Glatz Ferenc, preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria, în cadrul aceleiaşi dezbateri).

Iată, aşadar, viziunea oficială maghiară, în 1997, asupra celor două conferinţe de pace care au consfinţit şi, respectiv, reconsfinţit existenţa şi legitimitatea "statelor succesoare" şi a graniţelor aferente, exprimată la cel mai înalt nivel al istoriografiei maghiare. Şi nu avem nici un motiv să credem că ea (viziunea) ar fi fost alta în 1945-1947, ba dimpotrivă. De altfel, cele reproduse se pliază perfect pe citatul din "Scurta Istorie a Ardealului", redat în capitolul precedent, "Scurtă Istorie" care este o reeditare a ediţiei din 1989, care, la rândul ei, este o ediţie prescurtată a "Istoriei Ardealului" apărută, în trei volume, în 1986. (Tratate elaborate şi editate de către Academia de Ştiinţe din Ungaria) şi, dacă am merge mai departe, sărind peste perioada "internaţionalistă" (în care cenzura impunea evitarea traumatizării "popoarelor frăţeşti"), am regăsi aceeaşi nezdruncinată unitate de vederi, până la Trianon. De altfel, ceea ce am reprodus din presa maghiară a perioadei interbelice vine să confirme amintita continuitate.

) La Trianon şi la

10

Deci, premisa de la care trebuie să pornim, atunci când analizăm, indiferent de contextul istoric, politic sau ideologic, atitudinea Ungariei faţă de cele statuate în 1920, este următoarea: Trianonul n-a fost o conferinţă de pace, ci un diktat, prin care învinşii au fost pedepsiţi, teritoriile ocupate reîmpărţite discreţionar, statele rezultate fiind nişte alcătuiri artificiale. După cum, orice reglementare internaţională care reconfirmă Trianonul este, la rândul ei, un diktat. (Pe cale de consecinţă, Diktatul de la Viena devine, firesc, un act justiţiar).

Ce să mai spunem? Aproape că ne-am putea opri aici. Să mai vedem, însă, şi alte surse, care ne vor introduce în realităţile imediate ale perioadei 1945-1947:

"Pe sediile PCR şi PSD din Cluj, la vremea respectivă (1945 - n.n.), era arborat nu

) La Conferinţa de Pace de la Paris (1947 - n.n.),

delegaţia maghiară, condusă de Nagy Ferenc, a pretins 22.000 de kmp, din suprafaţa

). Mişcările studenţeşti din 1946 au avut, iniţial, un caracter naţional şi erau

îndreptate împotriva revizionismu1ui maghiar, pentru a dobândi, pe parcurs, şi un caracter anticomunist. Studenţii au renunţat la respectiva mişcare, pentru a nu oferi, prin răstălmăcire, argumente ungurilor la Conferinţa de Pace". (Din intervenţia istoricului Vasile Vesa, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, cu ocazia Simpozionului din 28 mai 1996, închinat comemorării evenimentelor din mai 1946).

Ce vrea să spună d-l Vesa? (L-am citat nu întâmplător, domnia-sa fiind unul din "garanţii" manualului de "istorie alternativă" elaborat de către Sorin Mitu şi colab., şi editat la "Sigma", deci, o persoană de încredere!) Vrea să spună că maghiarimea din Ardealul de Nord s-a orientat, cu o repeziciune care sfidează firescul, bunul simţ şi orice prag psihologic, vădind, indiscutabil, un cadru preexistent de strategie şi tactică, o organizare prealabilă şi o coordonare "maghiaro-maghiară". Astfel, foştii adepţi ai lui Horthy se metamorfozează, peste noapte, în fervenţi colaboraţionişti. Pentru a ilustra această uluitoare rapiditate, este suficient să amintim, de pildă, că în plin război de eliberare a Ardealului de Nord (orientativ, amintim că Clujul a fost eliberat în 11 octombrie 1944, Oradea în 12 X, iar Satu Mare în 25 X 1944) ia deja fiinţă (independent de MADOSZ-ul din Braşov), în 15 octombrie 1944, la Târgu Mureş, Uniunea Democrată Maghiară, care, peste numai o zi (16 X '44 - Braşov), prin absorbţia altor formaţiuni (MADOSZ, MDSZ etc,), devine reprezentantă unică, sub denumirea de "Romániai Magyar Népi Szövetség" (MNşz) - Uniunea Populară Maghiară din România (UPM) şi care în 20 octombrie 1944 îşi face deja cunoscută platforma-program. (Pentru cei ce nu cunosc această platformă, vom preciza că UPM a participat la alegerile din 19 noiembrie 1946 în cadrul alianţei pro-comuniste BPD - Blocul Partidelor Democratice. Cât priveşte aderenţa maghiarimii din România la această platformă procomunistă, este suficient să amintim că UPM a obţinut, la respectivele alegeri, 29 din cele 414 mandate existente. Deci, şapte la sută! Deci, tot şapte la sută, exact atâta cât reprezenta, şi la acea vreme, populaţia maghiară din România!)

Ardealului, (

drapelul statului român, ci cel maghiar. (

De ce această reorientare fulgerătoare, de ce acest colaboraţionism cu comunismul "atotbiruitor", cu ocupantul sovietic în ultima analiză? Dintr-un singur motiv: pentru a-i ştiga de partea lor pe sovietici, pentru a-i determina să pledeze, la Conferinţa de Pace, pentru un status quo în ceea ce priveşte apartenenţa Ardealului de Nord! Şi, fireşte, pentru a-şi păstra hegemonia provizorie asupra acestuia până la verdictul cu pricina. De aceea peste 90 la sută din comuniştii clujeni, de pildă, erau unguri şi tot din acelaşi motiv pe sediul PCR din Cluj flutura, la acea vreme, alături de steagul roşu, nu drapelul românesc, ci tricolorul roşu- alb-verde! Evident, proporţia amintită se regăsea şi în administraţie, iar în Securitatea din Cluj, de pildă, exista doar un singur român. (Situaţie prezentă, de altfel, în linii mari în întreg Ardealul de Nord, la acea vreme). Astfel se explică faptul că atât Universitatea Ferdinand I-ul, cât şi Clinicile universitare, reîntoarse din refugiu, au trebuit să facă, iniţial, cale-întoarsă,

11

pentru că nu li s-a permis să-şi ocupe vechile localuri. (Reproducem din "Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România, 1944-1953", de Vincze Gábor - publicată, în foileton, în revista "Szövetség", organ al Preşedinţiei Executive a UDMR, începând cu anul 1995 - un scurt fragment edificator: "Rectorul Miskolczy, somat să predea cheile Universităţii, refuză categoric. După care, comandamentul militar sovietic al oraşului dă un ultimatum de 24 ore personalului Universităţii româneşti pentru a părăsi Clujul").

Fireşte, am mai putea da şi nenumărate alte exemple, dar considerăm că nu mai e cazul, cel de mai sus fiind absolut suficient pentru a ilustra cui aparţinea puterea la acea vreme şi pe ce colaborare se baza aceasta.

Mai amintim, în legătură cu neverosimil de rapida "metamorfoză" (egalată doar de apariţia în public a UDMR, deja în 23 decembrie 1989!), de faptul că UPM, constituită în 16 octombrie 1944, peste numai două zile îşi scoate şi primul organ de presă ("Világosság", cotidian apărut la Cluj, sub conducerea lui Balogh Edgár, la doar şapte zile după intrarea trupelor româneşti şi sovietice!), urmat, la mai puţin de o săptămână, de al doilea, ("Népi Egység", Braşov, redactor şef Kurko Gyárfás). Asta operativitate!

Cât priveşte mişcările studenţeşti din mai 1946 (de care ne-am ocupat, pe larg, în cea de a doua ediţie a "Istoriei în citate"), doar atât că acestea au apărut ca o reacţie românească la provocările forţelor iredentiste maghiare, provocări menite a genera conflicte, care, prin răstălmăcire, să fie prezentate opiniei publice internaţionale ca "pogromuri antimaghiare" (după aceeaşi reţetă care va fi aplicată, peste 44 de ani, în legătură cu evenimentele de le Târgu Mureş din martie 1990!) şi folosite, apoi, ca argumente pro domo la Conferinţa de Pace de le Paris. Drept care, după cum bine observă şi d-l Vesa, studenţii români au renunţat la protestul lor, pentru a dejuca scenariul cu pricina, pentru a nu oferi dorita "materie primă" preconizatelor răstălmăciri, menite a furniza un plus de şansă celor ce urmau să pretindă (şi au şi făcut-o!), la Paris, 22.000 de kmp, din teritoriul Ardealului.

Iar în ceea ce priveşte caracterul anticomunist pe care l-a dobândit, pe parcurs, mişcarea antirevizionistă a studenţilor români, chestiunea a ţinut doar de un anumit prag de conştientizare: cum să nu devină anticomunistă aceasta, atunci când, în condiţiile date, revizionismul se confunda cu comunismul şi viceversa?

Iată, aşadar, lupta pentru Ardeal, reluată şi adaptată noilor condiţii, cele ale începuturilor perioadei comuniste, precum şi arsenalul folosit, acelaşi, în esenţă, din totdeauna, luptă soldată, până la urmă, doar cu o "derizorie" autonomie secuiască. De ce derizorie? Pentru că s-a dorit şi se va dori, şi în continuare, mult mai mult. Sau nu este aşa?

12

Scenarii pre şi postdecembriste (XII) 1956 şi revizionismul maghiar

Am vorbit, în capitolul precedent, despre "derizoria" autonomie secuiască, în raport cu aspiraţiile beneficiarilor. Cât de derizorie, s-a văzut şi, de asemenea, se va vedea din evoluţii şi mărturii ulterioare. Bunăoară, din mărturia în perspectivă istorică, a d-lui Jakab Antal, apărută la data de 6 martie 1992 în prestigiosul "Brassoi Lapok". Iată ce spune domnia-sa, printre altele, în articolul întitulat "A tetü " ("Păduchele"), articol ce îl viza direct (inclusiv "apelativul") pe Radu Câmpeanu, în intenţia de a-l sancţiona pentru "trădarea UDMR-ului":

) drept care, în urmă cu

doi ani, i-am acordat cu toţii votul. Nu pentru prima oară, dar şi de această dată ne-am păcălit, aşa cum ne-am păcălit şi pe vremea lui Petru Groza".

Să lăsăm deoparte analogia care se face (asupra căreia vom reveni la momentul potrivit) şi să ne ocupăm doar de termenul de comparaţie. De ce oare s-au păcălit conaţionalii d-lui Jakab, pe vremea lui Groza, când regimul comunist i-a răsplătit, pentru colaboraţionismul de care au dat dovadă, cu o regiune autonomă maghiară (RAM), practic, cu autonomia "Pământului Secuiesc"? Ce alte promisiuni (mai mari) li s-au făcut şi nu au fost onorate - la vremea respectivă?

Rezultă, fără echivoc, că RAM a fost nu preţ, nu plată, nici măcar răsplată (pe măsură), ci doar un premiu de Consolare. Care, departe de a-i consola pe "păcăliţi", i-a determinat, dimpotrivă, să persevereze. Astfel, RAM, veritabil stat în stat, a devenit, în curând, incubatorul unor noi proiecte de "reîntregire", menite a realiza o "Ungarie a tuturor ungurilor", şi asta în pofida Trianonului, a recent încheiatei Conferinţe de Pace de la Paris, a realităţilor din zonă, a raporturilor de forţe şi, pe cale de consecinţă, a lipsei oricăror şanse reale de reuşită.

Despre ce este vorba? Să începem cu nişte declaraţii, la cel mai înalt nivel, făcute la o distanţă de peste 40 de ani de la evenimentele respective:

- "Atât în 1848, cât şi în 1956 sau 1989, la fel ca şi astăzi, n-am dorit şi nu dorim altceva decât independenţă, libertate şi o UNGARIE A TUTUROR UNGURILOR (s.n.)" (Giczy György, preşedintele KDNP - Partidul Popular Creştin-Democrat - cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a Ungariei, în 15 martie 1998).

- "În 1848, 1956, 1989, ca şi astăzi, ne-au animat şi ne animă aceleaşi idei şi năzuinţe"

(premierul ungar Orban Viktor, în acelaşi cadru, dar cu un an mai târziu - 15 martie 1999).

Fireşte, ambele declaraţii spun acelaşi lucru, cu deosebirea că d-l Orban, sub greutatea funcţiei, este mai discret, mai diplomat. Interesant este (vorba vine) că din respectiva cronologie evenimenţială lipseşte tocmai corolarul, momentul de maximă împlinire de până acum a "năzuinţelor": anul 1940! Pe de altă parte, ce caută în respectiva înşiruire 1956 şi 1989? Ce "Ungarie a tuturor ungurilor" s-a năzuit în 1989? Dar în 1956? Chestiunea începe să devină deosebit de interesantă. Să lăsăm, însă, anul 1989 pentru mai târziu, pentru când i-o veni vremea şi să ne ocupăm de 1956, când, după cum sună varianta oficială (de ambele părţi), (contra)revoluţia din Ungaria a fost folosită, de către conducerea (naţional)comunistă, din România, ca pretext pentru a înăspri teroarea, inclusiv (sau mai ales) în ceea ce priveşte minoritatea maghiară şi dobânditele sale drepturi (privilegii, în realitate). Aşa să fi fost oare? S-ar părea că nu, judecând după ce se scrie, mai nou, în literatura maghiară de specialitate, în deplină concordanţă cu aserţiunile d-lor Orban şi Giczy. Iată câteva păreri autorizate:

). Ea a

cuprins întreaga maghiarime, sfidând graniţele trianonice, Bucureştiul a fost stupefiat,

"Radu Câmpeanu a venit cu mari promisiuni pentru noi (

- "Revoluţia din 1956 a fost, ca şi cea din 1848, revoluţia întregii naţiuni (

13

constatând că ungurii din Ardeal au reacţionat de parcă ar trăi în Ungaria" (Beke György:

"Revoluţia întregii naţiuni", Erdélyi Magyarság, nr.16 / noiembrie 1993);

- "Statele «naţionale», vecine şi «prietene», asupritoare a milioane de unguri, au

demonstrat, cu vorba şi fapta, cu represiune şi întemniţare, în ce măsură sunt conştiente şi se tem de faptul că dezintegrata naţiune maghiară reprezintă, totuşi, o unitate indestructibilă. ( ) Suntem hăituiţi şi vânaţi, milioane de unguri, din simplul motiv că vrem să rămânem şi să

mie de ani.

(

) 1956 este un îndemn la neuitare, mai ales astăzi, când trăim vremuri la fel de

grele". (Czegö Zoltán: "Vremuri de cumpănă", Erdélyi Magyarság, nr.20 / oct.l994).

Vor spune unii că sunt doar vorbe. Da, dar ce vorbe! Cât priveşte faptele, să-i dăm cuvântul d-lui Tofalvi Zoltán ("Magyarok a vádlottak padján" - Ungurii pe banca acuzaţilor - Erdélyi Magyarság, nr. 16/ nov. 1993):

"Consecutiv relaxării ce a survenit după moartea lui Stalin (1953 - n.n.) s-au revigorat relaţiile dintre ungurii ardeleni şi cei din patria mamă. Începând cu anul 1955, doritorii de a călători în Ungaria au beneficiat de paşapoarte. Din primăvara lui 1956, presa din România, ca şi cea din Ungaria, au început, chiar dacă mai voalat şi cu tentă de bagatelizare, să reacţioneze la "procesul de fermentare" din Ungaria.

Dobai István, profesor de drept internaţional la Universitatea Bolyai din Cluj, a fost

trăim acolo (şi aşa) unde (şi cum) am trăit o

) Octombrie 1956 este un semi- Trianon, un copil vitreg al aşa zisului tratat de pace de la

1920 (

îndemnat de către colaboratori să elaboreze un proiect juridic de rezolvare a problemei Ardealului. Komáromi Jozsef şi Varga Lászlo - acesta din urmă preot reformat din Târgu Mureş şi preşedintele Partidului Creştin-Democrat Maghiar din România - împreună cu alţi tovarăşi de idei au plecat în Ungaria, unde i-au contactat pe episcopul reformat Ravasz Lászlo şi pe ginerele acestuia, Bibo Istvan, pentru a-i atrage în sprijinul cauzei. Dintre literaţii de vârf au fost contactaţi, în acelaşi scop, Illyés Gyula, Tamási Áron, Németh Lászlo, Kodolányi

János, Veres Péter şi Sinka Istvan. (

cum ar fi, de pildă, Salamon Lászlo din Gheorgheni. (

Ar fi o greşeală istorică să minimalizăm mişcările maghiare ardelene din 1956. Komáromi Jozsef şi tovarăşii săi au investigat reacţia opiniei publice din Ardeal. În acest sens, au fost chestionaţi toţi reprezentanţii de seamă ai intelectualităţii maghiare, laice şi confesionale, care au răspuns, inclusiv în scris, la întrebarea: care este punctul dvoastră de vedere referitor la viitorul Ardealului?

Toate acestea au durat din primăvara lui 1956 până la sfârşitul verii. În baza acestor investigaţii a pus pe hârtie Dobai István punctele de vedere ale maghiarimii ardelene, precizând toate variantele, argumentele pro şi contra, precum şi şansele de realizare aferente. ( )

) Au mai plecat, independent de grupul amintit, şi alţii,

)

Iată variantele cu pricina:

- Márton Aron, episcopul romano-catolic de Alba Iulia şi Dobri Ianos, profesor la

Teologia Reformată, consideră ca unică soluţie corectă REANEXAREA ARDEALULUI ŞI A PARTIUM-ULUI LA UNGARIA (s.n.);

- Ideea unui ARDEAL INDEPENDENT (s.n.) a fost îmbrăţişată, în primul rând, de către social-democraţi: Jordáky Lajos, Pásztay Géza, Venecsek Jozsef şi Raffay Ernö, redactorul-şef al publicaţiei social-democrate "Erdély";

- Cea de a treia variantă propunea o rezolvare în spiritul «Planului Wesselényi», cu SACRIFICIU TERITORIAL ŞI SCHIMB DE POPULAŢIE (s.n.)".

14

Oare trebuie să fii naţional-comunist pentru a interpreta cele de mai sus drept complot antistatal, menit a duce la dezintegrarea ţării? (Mai ales atunci când acestea mai şi coincid cu evenimentele din Ungaria lui 1956!).

Iată, aşadar, contribuţia maghiară ardeleană la revoluţia din 1956, vizând viitorul Ardealului, contribuţie clocită în incubatoarele Universităţii Bolyai, ale Bisericii Romano - Catolice şi ale celei Reformate!

Este de mirare că aceleaşi Biserici se află, şi astăzi, în fruntea mişcării revizioniste?

Este de mirare că pentru reînfiinţarea "incubatorului" laic - Universitatea Bolyai - se duce, astăzi, o luptă pe viaţă şi pe moarte?

Aşa au stat lucrurile în 1956 (şi nu numai) cu "Ungaria tuturor ungurilor"!

P.S. De menţionat că această conspiraţie, vizând ruperea Ardealului din trupul ţării, a avut loc într-o perioadă, când principalele revendicări ale prezentului - universitatea maghiară (de stat) independentă şi autonomia secuimii - erau, de ani de zile, fapte împlinite. Conspiraţie ce s-a putut iniţia şi instrumenta tocmai datorită existenţei acestora. Şi, în fine, conspiraţie ce a fost pedepsită cu ani grei de închisoare, pentru că, la acea vreme, aşa ceva se considera trădare şi se pedepsea ca atare.

Mai trebuie remarcat un lucru: în 1956, deci în plină perioadă de partid unic, minoritatea maghiară din România beneficia, conform spuselor d-lui Tofalvi, de pluripartidism!?

15

Scenarii pre şi postdecembriste (XIII) Pregătiri maghiare în anii '80 pentru "sfidările perioadei post-comuniste"

Să trecem la ultimul deceniu al perioadei în discuţie, anii '60 şi '70 fiind, în ceea ce priveşte manifestările decelabile, de o reală "adormire".

Anul 1983 a fost, după toate aparenţele, unul de cumpănă. Dacă până atunci (ne referim la intervalul pomenit mai sus) ungurii din Ardeal se comportau ca nişte cetăţeni normali (sau chiar loiali) ai României, folosind, în locurile publice, în relaţiile oficiale limba oficială a statului, integrându-se în colectivităţi, în societate în general, participând (aparent, cel puţin) spontan şi firesc, alături de români, la tot ceea ce reprezenta viaţa normală, profesională sau extraprofesională, a unei instituţii, a unei colectivităţi de orice altă natură, cultivând relaţii, legând prietenii şi aşa mai departe, ei bine, din 1983, de la o zi la alta (ca la comandă) minoritatea maghiară, în bloc, şi-a modificat radical atitudinea. Am asistat, descumpăniţi, la o bruscă şi substanţială izolare, la o folosire ostentativă a limbii maghiare, inclusiv (sau mai ales) în locurile publice, în prezenţa celor ce nu cunoşteau limba respectivă, în relaţiile de serviciu sau chiar în cele oficiale. Izolarea s-a manifestat nu numai la nivel individual sau de grup, ci şi în ceea ce priveşte sursele de informare, indiferent de domeniu. Aparatele de radio au fost fixate pe Budapesta, antenele televizoarelor întoarse spre Ungaria, s-a renunţat la presa românească, au fost trecute la index cărţile româneşti de beletristică sau tehnico-ştiinţifice, nu s-a mai călcat pragul unui aşezământ de cultură decât dacă acesta funcţiona în limba maghiară, într-un cuvânt, s-a arborat un comportament de quasi- apartenenţă nu la România, ci la Ungaria.

Mai mult, această izolare a dobândit, pe parcurs, şi un caracter teritorial. Astfel, a început un veritabil exod al populaţiei maghiare spre secuime, spre alte zone mai dens populate cu unguri, în intenţia evidentă de a le spori densitatea etnică. Acest fenomen de regrupare-agregare a vizat, în egală măsură, şi anumite oraşe considerate "centre de rezistenţă", anumite instituţii sau ramuri de activitate percepute ca şi strategice etc. (în perspectiva celor de mai sus, puseul de purificare etnică din primele luni ale anului 1990 sau reacţiile violente la aşa-zisele încercări de modificare a componenţei etnice din secuime dobândesc un plus de semnificaţie).

Paralel cu aceste mutaţii radicale survenite în comportamentul minorităţii maghiare din Ardeal, observatorii nu neapărat avizaţi dar, cât de cât, mai atenţi ai fenomenului au putut sesiza şi alte elemente convergente, cum ar fi, de pildă, modificarea atmosferei din Ungaria sau a "tonului" folosit la unele posturi de radio din "lumea liberă". Astfel, în 1986, pe străzile Budapestei erau plimbate sicrie negre purtând inscripţia "Erdély" (Ardeal) şi se vorbea despre dreptul Ungariei de a-i dezrobi pe ungurii din Transilvania, supuşi "etnocidului" ceauşist. (De notat în acest sens, că toate privaţiunile suportate, la acea vreme, de către toţi românii, indiferent de etnie, inclusiv furia demolărilor şi sistematizărilor, erau prezentate ca îndreptate exclusiv împotriva minoritarilor maghiari şi, respectiv, a localităţilor în care aceştia erau majoritari). Pe de altă parte, ascultătorii fideli ai "Europei Libere", de pildă, au putut remarca, pe parcursul anilor 80', o progresivă modificare de ton în ceea ce priveşte "problema" minorităţii maghiare din Ardeal. Fireşte, modificarea era mai sesizabilă la secţiunea maghiară (până la accente concordante cu "etnocidul" amintit mai sus), dar deloc neglijabilă şi la cea de limbă română. Este suficient să amintim, în acest sens, că directorul acesteia - Vlad Georgescu - istoric de meserie, deşi provocat de o scrisoare, s-a eschivat de la orice comentariu referitor la cele susţinute în celebra "Istorie a Ardealului", publicată, în 1986, de către Academia de ştiinţe din Ungaria (în care se afirmă, printre multe altele, că noi, românii, am fi venit în Ardeal, de undeva din sudul Dunării, începând abia cu sfârşitul secolului al

16

XIII-lea, deci la aproape 400 de ani de la descălecatul ungurilor!).

Toate acestea (şi multe altele, în aceeaşi ordine de idei) nu numai că exclud spontaneitatea şi aleatoriul, dar vădesc, indiscutabil, un cadru organizat, concertare şi coordonare, reţele de comunicare preexistente (şi subversive) etc., nemaivorbind de disponibilitatea şi determinarea perfect conservată - în aşteptarea semnalului de lumină verde - a beneficiarilor. Deci, aceeaşi consecvenţă şi continuitate cu care "alergătorii de cursă lungă" ne-au obişnuit de la Trianon încoace. Se naşte însă întrebarea: de unde s-a dat semnalul cu pricina şi pe ce se baza acesta? Fireşte, nu ne referim la circuite sau relee (maghiaro) maghiare, ci la nivele mult mai înalte, la "pupitrul de comandă". Dacă în anii '30 se miza pe ascensiunea nazismului, pe revanşismul german, în 1945-1947 pe recunoştinţa sovieticilor, pe răsplata colaboraţionismului, în 1956 pe relaxarea consecutivă morţii lui Stalin şi pe promisiunile - neonorate - ale Occidentului (menite, probabil, doar să testeze reacţia ruşilor), în 1983 pe ce s-a mizat? Cine şi pe ce bază putea să dea, la acea vreme, semnalul (semnalele), atunci când nici măcar "groparul comunismului" - Mihail Gorbaciov - nu ajunsese încă la putere în URSS? Chestiunea începe să devină interesantă, sau chiar înfricoşătoare. Cine şi la ce nivel putea să ştie, în 1983, că peste 6 ani (sau, mă rog, peste câţiva ani) Lagărul Socialist se va prăbuşi, cu acordul marilor puteri, sau chiar sistemul comunist mondial, că va veni o perioadă post-comunistă care, printre altele, va oferi condiţii prielnice pescuitorilor în ape tulburi, inclusiv revizioniştilor maghiari?

În lumina celor de mai sus, mai are rost să discutăm despre realitatea marilor scenarii secrete ale istoriei? Sau, mai degrabă, să ne întrebăm cine sunt cei ce conduc, în realitate, lumea în care trăim?

Pentru cei ce nu văd în cele de mai sus decât nişte speculaţii, pentru cei ce refuză să observe, de pildă, că din cele trei state succesoare (Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) două s-au destrămat deja, la scurt timp după evenimentele din 1989 (sau dacă observă, nu văd nici o legătură între calitatea de "succesor" şi respectiva destrămare), pentru cei incapabili să priceapă (sau să accepte) că, prima ţară, din cele trei amintite, sortită destrămării a fost tocmai România, să mai aducem un argument care să ateste că avem de a face nu cu o "scenarită", ci cu un scenariu real, elaborat, probabil, pe la începutul anilor '80 şi pentru a cărui materializare pregătirile au început la scurt timp, la o dată (aproximativă) ce se circumscrie estimărilor noastre.

Unul din cei ce au trudit la pregătirile respective a fost şi d-l Molnár Gusztáv, drept care a şi fost expulzat din România, în 1988 (ca şi d-l Szöcs Geza, de pildă), pentru conspiraţie antistatală. Cine este d-l Molnár? Ca şi formaţie filosof (fost coleg de an al d-1ui Andrei Marga!), actualmente politolog, şeful Secţiei de Cercetări Geopolitice Central- Europene a TLA (Fundaţia Teleki Lászlo) din Budapesta, profesor invitat al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, consilier la MAE ungar, mentor al lui Toro Tibor (liderul Grupării Reformiste din UDMR) şi colaborator apropiat al lui Gabriel Andreescu (cu care a şi scos o carte, la "Polirom" Iaşi, intitulată "Problema Transilvană"). Cu ce se ocupă, prioritar, d-l Molnár? Cu prezentul şi viitorul Ardealului. Iată o mostră:

"Vecinii noştri sau vor înţelege tendinţele de descentralizare ale acestor provincii

(Voivodina şi Ardeal - n.n.) ce aparţin, istoriceşte, Europei Centrale (

sau, pur şi simplu, le

vor pierde, părţile mai europene desprinzându-se de cele mai puţin europene. Atunci va fi o altă Serbie şi o altă Românie, dar, negreşit, va fi şi o altă Ungarie! Care îşi va recupera teritoriile ce i-au fost furate". (http.: www.internetto.hulbabell vagvolgyi/molnar & htm. - text introdus pe Internet la data de 3 iunie 1993). Este limpede? Să vedem însă ce mai spunea acelaşi domn Molnár peste trei ani:

"Ungaria («istorică» - n.n.) va renaşte, în momentul în care - împreună cu partenerii

)

17

istorici - se va integra într-o nouă alcătuire suprastatală maghiară", Romániai Magyar Szó din 12 ianuarie 1996).

După ce ne-am lămurit ce hram poartă d-l Molnár (vom mai reveni, pe parcurs, pentru a ilustra şi alte valenţe ale d-sale), să vedem cum a fost cu pregătirea pre-decembristă:

"Am fost nevoit să părăsesc ţara (România - n.n.) în februarie 1988, casa mi-a fost

percheziţionată, ca urmare a activităţii mele în cercul "Limes" (sugestivă denumire, nu-i aşa? - n.n.), asociaţie fără caracter politic, dar, indiscutabil, de disidenţă. În cadrul acesteia, un grup de intelectuali încerca să se pregătească pentru provocările perioadei post-comuniste. Securitatea ne-a urmărit, scopul percheziţiei fiind descoperirea şi confiscarea materialelor cercului Limes. Membrii cercului erau Biró Gáspár, care trăieşte, astăzi, tot în Ungaria, Fabian Ema din Covasna, Biro Bela din Sfântu Gheorghe, Balazs Sandor din Oradea, în ultima perioadă Gyimesi Eva din Cluj. (Deci, exclusiv unguri! De ce oare, dacă era vorba doar de dizidenţă anticomunistă? - n.n.). După percheziţie m-au dat afară de la Editura

) Am plecat, împreună cu familia, cu forme legale. De fapt, autorităţile au

renunţat la persoana mea cu mare plăcere". (RMSz, nr.3135/28 iunie 1999).

Din cele reproduse credem că rezultă limpede pentru ce fel de "provocări post- comuniste" se pregăteau d-l Molnár şi comilitonii, încă de pe la mijlocul anilor '80. (Percheziţia a avut loc în februarie 1988, după filajul de rigoare, care, fireşte, n-a început concomitent cu formarea grupului conspirativ). De unde ştiau cei de la "Limes", cu ani de zile înainte, că va veni o perioadă post-comunistă care va crea condiţii ideale, încă din debut, pentru o nouă tentativă de realizare a "Ungariei tuturor ungurilor"? Cum poţi să ştii aşa ceva, fără existenţa reală a unui scenariu, fără ca tu însuţi să fii parte activă în angrenajul menit a-l pune în practică?

Kryterion. (

" ("Cotitură în politica externă

Ce să mai spunem? Că d-l Molnár Gusztáv a fost unul dintre semnatarii "Declaraţiei de la Budapesta" din iunie 1989 (prin care se cerea autonomia Ardealului) şi, peste zece ani, autorul "Declaraţiei de la Cluj", care avea, practic, acelaşi conţinut? Că în perioada dintre acestea n-a existat vreun moment vizând "viitorul Ardealului", "noua lui identitate" sau "Ungaria tuturor ungurilor" în care d-l Molnár să nu fi jucat un rol de seamă, sau chiar determinant? Dar despre toate acestea, pe larg, în capitolele următoare.

18

Scenarii pre şi postdecembriste (XIV) "Ungaria tuturor ungurilor" - marea şansă ratată în 1990

Am văzut, într-un capitol anterior, cum a fost cu "Ungaria tuturor ungurilor", dorită în 1956. Să trecem la 1989, pentru că, după cum cititorii îşi pot reaminti, această Ungarie (care să-i cuprindă pe toţi ungurii aflaţi în Bazinul Carpatic - deci şi pe cei din Ardeal) a fost dorită - aşa cum rezultă din declaraţiile d-lor Orbán Viktor şi Giczy György şi în 1848, şi în 1989, la fel ca şi astăzi.

În 1848 ştim ce a însemnat, pentru românii ardeleni, "Ungaria tuturor ungurilor". A însemnat nu numai intenţia de alipire a Ardealului la Ungaria, ci şi finalizarea acestei intenţii, prin hotărârea Dietei de la Cluj din 30 mai 1848 (ratificată de către Ferdinand al V-lea al Austriei, la data de 10 iunie), finalizare temporară (reiterată la 1867, în cadrul statului dualist), dar suficientă pentru a rade de pe suprafaţa pământului sute de sate româneşti şi a ucide - nu în luptele cu moţii lui Iancu, ci ca şi represalii - 40.000 de români. (După cum ştim ce a însemnat aceasta şi în anul omis de către demnitarii maghiari - 1940 - când au fost expulzaţi 200.000 de români şi alte zeci de mii exterminaţi, prin diverse metode, fapte ce abia acum ajung la cunoştinţa publicului larg, în adevărata lor amploare, prin demersul memorialistic al d-lui Raoul Şorban).

Să vedem, însă, cum a fost cu intenţia de a realiza o "Ungarie a tuturor ungurilor" în 1989-1990. Preliminariile le-am parcurs deja în capitolul precedent: am văzut pregătirile individuale, de grup, comunitare chiar, în vederea întâmpinării, avizate şi responsabile, a "provocărilor perioadei post-comuniste". Să trecem, înainte de a aborda firul evenimentelor, la câteva aprecieri asupra momentului, făcute din perspectivă istorică. Să începem cu părerea juristei "austro-ungare" - Eva Maria Bárki - promotor de marcă al iredentismului maghiar, părere exprimată cu ocazia "Forumului de la Cernat" (octombrie 1998) şi reprodusă în cotidianul clujean Szabadság (de unde a fost preluată de mai toată presa centrală românească):

"Marea şansă, irosită, a fost în 1990. Atunci ar fi trebuit ca problema Ardealului să fie pusă pe baze cu totul noi. Dacă în 1990 - când existau condiţiile politice pentru soluţionarea problemei - guvernul ungar ar fi pus chestiunea maghiarimii pe masa tratativelor internaţionale, multe lucruri ar fi evoluat altfel în Europa Centrală şi de Est. Chiar şi criza iugoslavă ar fi avut un alt sfârşit".

Să reţinem următoarele:

- exista, în 1989-1990, o "problemă a Ardealului";

- care problemă trebuia pusă pe baze cu totul noi (sau cu totul vechi!);

- existau, la acea vreme, toate condiţiile create în acest sens;

- nici "criza iugoslavă" nu poate fi disociată de "chestiunea maghiarimii"!

- dacă "marea şansă" n-ar fi fost irosită, Europa Centrală şi de Est ar fi putut dobândi o cu totul altă configuraţie, chiar şi criza iugoslavă având un alt sfârşit!

Ce altceva se poate desprinde din cele de mai sus decât că, în 1989-1990, nu numai că s-a dorit, dar a fost ratată o nouă ocazie de realizare a "Ungariei tuturor ungurilor". De altfel, de aceeaşi părere este şi d-l Kocsis István ("Psihozele Trianonului", în nr. din iunie 1999 al revistei Nyugati Magyarság):

"Psihoza maghiară a Trianonului trebuie înfrântă de noi, maghiarii. O putem înfrânge

cu ajutorul Sfintei Coroane. (

) Cei mai buni exponenţi ai politicii maghiare de după

Trianon au încercat să-şi elibereze naţiunea de psihoza Trianonului, prin reinstaurarea

19

continuităţii de drept. ( cu deplin succes, în 1990."

E nevoie de vreo decriptare? Dacă da, să o facem. Ce altceva ar putea fi "continuitatea de drept întreruptă în 1944", decât pierderea "Felvidék"-ului (Slovacia), Ucrainei Subcarpatice, Ardealului de Nord şi a Voivodinei, teritorii anexate de Ungaria, în 1940-1941, prin Diktatul de la Viena şi, mai apoi, datorită condiţiilor prielnice create de către războiul mondial? Ce altceva este trimiterea la "Sfânta Coroană", decât tutela supranaţională a "Coroanei Habsburgice", la care se face referire în mai toate scenariile post-decembriste vizând "Bazinul Carpatic" sau "Bazinul Dunărean", de la Otto von Habsburg şi până la Molnár Gusztáv? De ce această "continuitate de drept" s-ar fi putut restabili, cu ajutorul "Sfintei Coroane", în 1990? Fireşte, cel mai autorizat să dea un răspuns ar fi pomenitul descendent al Casei Imperiale de Viena. În lipsa acestuia, să ne mulţumim şi cu părerea politologului-şef de la TLA, în care, chiar dacă (de această dată) nu este pomenită, explicit, "Coroana" cu pricina, lucrurile vin, totuşi, de se leagă. Pentru că iată ce declară d-l Molnár Gusztáv, cu ocazia simpozionului timişorean "Anno Mirabilis", ediţia 1999, declaraţie consemnată, de către Pataki Zoltán, în nr. 3285/30 decembrie 1999 al cotidianului Romániai Magyar Szó:

"Revoluţia Europei Centrale - aici mă refer la Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia -

consumată între 1988-1990, a decurs în mod paşnic şi organizat, schimbarea fiind pregătită

) Factorii politici sovietici

din timp. Şi-a spus cuvântul tradiţia occidentală a acestor ţări. (

au realizat că este vorba de un proces ce nu poate fi stăvilit. (De fapt, - s-a materializat târgul

) Continuitatea de drept, întreruptă în 1944, ar fi putut fi restabilită,

încheiat între ruşi şi americani, vizând statele "din prima linie", materializare posibilă, în condiţii "de catifea", graţie controlului total pe care URSS îl deţinea, în realitate, asupra

acestor state - n.n.) (

geopolitice, dată fiind situarea ei între Europa Centrală şi cea de Est. Această evoluţie a fost influenţată şi de faptul că Ardealul, cu precădere Banatul, aparţin, prin TRADIŢIE şi

)

Tot acestei situaţii geopolitice particulare i se datorează şi faptul că revoluţia română, după un debut autentic, a fost, a putut fi deturnată."

Să înţelegem că deturnarea revoluţiei s-ar fi produs la nivel de "modele"? Adică modelul "răsăritean" de la Bucureşti l-ar fi deturnat pe cel "occidental" (sau central-european) de la Timişoara? Deturnat sau obstrucţionat?

ASPIRAŢII (s.n.), Europei Centrale. Ca atare, revoluţia nu putea să înceapă decât aici! (

) În România a fost vorba de o evoluţie cu totul particulară, din motive

Se pare că aşa ceva s-a întâmplat, pentru că iată ce spune d-l Molnár în continuare:

"În ce constă revoluţia paşnică ce se derulează în zilele noastre? Europa Centrală, din punct de vedere geopolitic, astăzi nu mai există: ea s-a integrat în Occident, ceea ce reprezintă un fapt deosebit de pozitiv. A apărut o nouă frontieră, iar aceasta constituie problema prioritară a prezentului. Să ne gândim la Voivodina, Ardeal şi Banat, provincii ce prin tradiţie istorică, mentalitate, cultură şi opţiune politică aparţin Europei Centrale, reprezentând entităţi particulare şi discordante în contextul actual de apartenenţă, statele tutelare respective (adică Serbia şi România - n.n.) fiind funciar marcate de trăsături caracteristice Sud-Estului european. Aceste provincii sunt în plin proces de revoluţie paşnică, pentru a-şi dobândi o identitate proprie."

Ce altceva putem înţelege din cele de mai sus, decât că, nu în viziunea şi intenţia majorităţii covârşitoare a timişorenilor, fireşte, ci în cea a marilor şi mai micilor scenarişti şi a uneltelor acestora, momentul "Timişoara" era menit nu să fie scânteia declanşatoare a revoluţiei întregii ţări, pentru libertate, democraţie, demnitate şi deschidere spre noi orizonturi, în beneficiul României şi al tuturor românilor, ci avea o cu totul altă finalitate, regională şi discriminatorie, servind interese străine şi potrivnice nouă.

20

Iată, deci, confirmarea scenariului (unul dintre ele, cel ce miza pe presupusa incompatibilitate conflictogenă, Ardeal-vechiul Regat) care trebuia să ducă, în 1989-1990, la o redesenare a hărţii Europei Centrale, scenariu ce nu şi-a pierdut actualitatea, doar atât că, după eşecul iniţial ("marea şansă ratată în 1990"!) s-a reorientat spre o "revoluţie paşnică" .

21

Scenarii pre şi post-decembriste (XV) Decembrie '89 - "Modelul timişorean"

Nu vom repeta cele expuse în primele capitole referitor la momentul Decembrie '89. De altfel, ne interesează, de această dată, doar scenariul menit a transforma cele petrecute, atunci şi acolo, într-un război civil al cărui finalitate viza dezintegrarea ţării.

Înainte de a aborda subiectul propriu-zis, va trebui să precizăm, totuşi, câteva lucruri. Ce-a fost, la urma urmei, Decembrie '89? S-au vehiculat mai multe păreri: ba revoltă populară, ba revoluţie, ba lovitură de stat. (Despre conflicte între "modele", "deturnări" sau "furturi" am mai discutat şi vom reveni asupra lor atunci când va fi cazul). Să le luăm pe rând:

revolta populară, dacă îşi atinge scopul - răsturnarea unui regim dictatorial, în cazul de faţă - se transformă în revoluţie; revoluţia presupune, în principal, abolirea unui regim politic neagreat de c