REVENIREA ECONOMICA

DUPA AL DOILEA RAZBOI

MODIAL

ADRIANA-REBECA NECȘOIU
CUPRINS
 Planul Marshall
 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)
 Miracolul economic italian
 Miracol economic german
PLANUL MARSHALL
La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității
americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall
(foto sus) a propus un vast program de asistență economică destinat
refacerii economiilor europene, afectate de al Doilea Război
Mondial.
”European Recovery Program” (ERP), cunoscut ca Planul Marshall,
a derivat din ”doctrina Truman”. La 11 martie 1947, într-un discurs
susținut în faţa Congresului SUA, președintele Harry Truman a
prezentat un program al politicii externe americane pentru
combaterea pericolului comunist în lume. În acest scop, el a cerut
Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru
ajutorarea Greciei şi a Turciei.
În urma propunerii lui Marshall, la 19 iunie 1947, ministrul de
externe al Franței, Georges Bidault, și omologul său britanic, Ernest
Bevin, au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state
europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a negocia planul de
reconstrucție europeană.
UNIUNEA SOVIETICĂ A RESPINS
PLANUL MARSHALL
Invitația a fost adresată și țărilor din Estul Europei. Inițial, propunea a fost bine primită de
conducerile țărilor comuniste din Europa de Est, însă Moscova a etichetat Planul Marshall drept
„imperialism economic american” și a interzis ţărilor satelite să participe la Conferința de la Paris.
Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa
de influență şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală
şi de Est la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.
Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, își amintea în 1979 cum a fost primită la Moscova
propunerea de a participa la Planul Marshall.
”La început noi, la ministerul de Externe, am vrut să propunem să participe toate țările socialiste,
dar ne-am dat seama repede că nu e corect. Ei (americanii – n.r.) ne atrăgeau compania lor, oricum, o
companie supusă. Am fi depins de ei, dar nu am fi primit nimic cum se cuvine...”, spunea fostul
ministru de externe al URSS, citat în cartea ”Conversații cu Molotov. În cercul puterii comuniste”,
publicată recent în traducere românească, la Editura Corint.
Stalin a denunțat planul şi a refuzat să participe, obligând şi celelate state est-europene să refuze
ajutorul economic.
CONSECINȚELE PLANULUI
MARSHALL
Planul Marshall a devenit un program dedicat exclusiv țărilor care nu se aflau în sfera de
influență sovietică, contribuind la accelerarea scindării Europei. Între 1948 şi 1951, 16 țări
europene și Turcia au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care au însumat aproape 13
miliarde de dolari americani (circa 130 de miliarde, la valoarea actuală a dolarului).
Secretul succesului Planului Marshall a fost noul sistem de conversie valutară care a
condus la multiplicarea efectelor capitalului investit, notează Deutsche Welle. Mai precis:
un importator german achita contravaloarea comenzii din Statele Unite în marca germană,
dar exportatorul american nu era plătit cu neatractiva monedă germană, ci primea dolari
din fondurile alocate Planului Marshall.
Proiectul fostului secretar de stat american a avut trei consecințe majore:
- țările europene au fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi
politice;
- țările europene au avut posibilitatea să achiziționeze bunuri de investiții plătind cu
valutele lor depreciate după război;
- Planul Marshall a reușit să limiteze influența sovietică în Europa de Vest.
Pentru administrarea Planului Marshall a fost înființată Organizația pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OECD).
AJUTORUL AMERICAN PRIN PLANUL
MARSHALL, ÎN PERIOADA 1948-1951:

• Marea Britanie - 3297 (milioane dolari)

• Franța - 2.296
• Italia - 1.448
• Germania de Vest - 1.204
• Olanda - 1.128
• Belgia și Luxemburg - 777
• Austria - 468
• Danemarca - 385
• Grecia - 376
• Norvegia - 372
• Suedia - 347
• Elveția - 250
• Turcia - 137
• Irlanda - 133
• Portugalia - 70
• Islanda - 43
• Total - 12.731
CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC
RECIPROC (CAER)
C.A.E.R.-ul a fost creat la inițiativa URSS în
1949 ca organizație economică a statelor
comuniste europene pentru a constitui un
echivalent al Comunității Economice Europene.
Acesta a constituit unul din punctele de
divergenţă între România si U.R.S.S., la
începutul anilor ‘60.
Membre ale CAER erau: URSS, RDG, Bulgaria,
Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România. Alte
țări comuniste neeuropene (Mongolia, Cuba,
Vietnam) au luat și ele parte în ultimii ani la
unele sesiuni ale Consiliului. La activitatea CAER
nu au luat parte Republica Populară Chineză,
Coreea de Nord și Albania.
 RECOMANDÃRI ŞI
OBIECTIVE SI PRINCIPII
HOTÃRÂRI
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc are ca scop sa Recomandãrile se adopta în problemele colaborãrii economice
şi tehnico-ştiinţifice. Recomandãrile se comunica ţãrilor-
contribuie, prin unirea şi coordonarea eforturilor
membre ale Consiliului pentru examinare. Înfãptuirea de cãtre
ţãrilor-membre ale Consiliului, la dezvoltarea planica a ţãrile-membre ale Consiliului a recomandãrilor acceptate de
economiei naţionale, la accelerarea progresului ele se face pe baza hotãrârilor guvernelor sau ale organelor
economic şi tehnic în aceste tari, la ridicarea nivelului competente ale acestor tari, potrivit legislaţiei acestora.
industrializarii ţãrilor cu o industrie mai puţin Hotãrârile se adopta în problemele organizatorice şi
dezvoltata, la creşterea continua a productivitatii procedurale. Hotãrârile intra în vigoare, dacã nu se prevede
muncii şi ridicarea neincetata a bunastarii popoarelor altfel în însãşi textul hotãrârilor, din ziua semnãrii protocolului
ţãrilor-membre ale Consiliului. şedinţei organului respectiv al Consiliului.
Toate recomandãrile şi hotãrârile în Consiliul se adopta numai
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc este fondat pe cu acordul ţãrilor interesate, membre ale Consiliului, fiecare
baza egalitãţii suverane a tuturor ţãrilor-membre ale ţara având dreptul sa declare interesul sau în orice problema
Consiliului.Colaborarea economicã şi tehnico-ştiinţificã ce se examineazã de Consiliu. Recomandãrile şi hotãrârile nu
a ţãrilor-membre ale Consiliului se desfãşoarã potrivit se extind asupra ţãrilor care au declarat lipsa lor de interes
principiilor egalitãţii depline în drepturi, respectãrii pentru problema respectiva. Fiecare din aceste tari poate,
suveranitãţii şi intereselor naţionale, ale avantajului însã, sa se alãture ulterior la recomandãrile şi hotãrârile
adoptate de celelalte tari-membre ale Consiliului.
reciproc şi ajutorului reciproc tovarasesc.
MIRACOLUL ECONOMIC ITALIA
NMiracolul economic italian (numit și boom economic ) este o perioadă din istoria Italiei , cuprinsă între anii cincizeci
și șaizeci ai secolului al XX-lea , aparținând, așadar, celei de- a doua perioade postbelice din Italia sau primelor
decenii ale primei republici și caracterizată prin puternică creștere economică și dezvoltare tehnologică după faza
inițială de reconstrucție .
Sfârșitul planului Marshall (1951) a coincis, de asemenea, cu agravarea războiului coreean (1950-1953), a cărui
nevoie de metal și alte materiale prelucrate a fost un stimul suplimentar pentru creșterea industriei grele italiene.
Astfel s-au pus bazele unei creșteri economice spectaculoase, al cărei vârf este atins în 1960, destinat să dureze până
la sfârșitul anilor șaizeci și să transforme frumoasa țară dintr-o țară subdezvoltată, dintr-o economie preponderent
agricolă, într-o putere economică mondială. De exemplu, în cei trei ani între 1959 și 1962, ratele de creștere a
veniturilor au atins niveluri record: 6,4%, 5,8%, 6,8% și 6,1% pentru fiecare an analizat. Valori precum primirea
aplauzelor președintelui american John F. Kennedy însuși într-o celebră cină cu președintele Antonio Segni .
Această mare expansiune economică a fost determinată în primul rând de exploatarea oportunităților provenite
din conjunctura internațională favorabilă, de creșterea amețitoare a comerțului internațional și de schimbul
consecutiv de produse manufacturate care l-au însoțit. Ca urmare a acestei deschideri, sistemul de producție italian
a fost revitalizat, a fost forțat să modernizeze și să recompenseze acele sectoare care erau deja în mișcare.
Disponibilitatea noilor surse de energie și transformarea industriei siderurgice au fost alți factori decisivi.
Descoperirea metanului și a hidrocarburilor în Valea Po [1] , crearea unei industrii moderne a oțelului sub egida IRI ,
a făcut posibilă aprovizionarea cu oțel la industria italiană renăscută la prețuri tot mai mici.
SISTEMUL ECONOMIC DUPĂ SFÂRȘITUL
RĂZBOIULUI
Sistemul economic funcționa la capacitate maximă, venitul național era în creștere și oamenii au fost reîmprospătați
de creșterea ocupării forței de muncă și a consumului. În cele din urmă, au uitat anii întunecați ai celei de-a doua
perioade postbelice , când țara era dezastruoasă. Este adevărat că mai erau multe probleme de rezolvat, inclusiv lipsa
serviciilor publice, a școlilor, a spitalelor și a altor infrastructuri civile. Dar, în ansamblu, a predominat un climat de
optimism .
Pe de altă parte, la începutul anului 1960, Italia se lăuda cu o recunoaștere importantă în domeniul financiar. După ce
un ziar englez a definit procesul de dezvoltare atunci în curs cu termenul de miracol economic , un alt certificat
prestigios pentru acreditările și imaginea Italiei venise din Marea Britanie . Un juriu internațional consultat de Financial
Times a acordat de fapt lirei Oscarul celei mai puternice monede dintre cele din lumea occidentală. Un premiu care
încununase o lungă și frenetică urmărire, care a început imediat după război, pentru a evita falimentul și a nu fi
naufragiat în cea mai totală inflație .
În consecință, cursul de schimb dintre lire și dolar , stabilit la 625, a fost atins în cele din urmă, iar reevaluarea
rezervelor de aur ale Băncii Italiei a servit la reducerea datoriei Trezoreriei. De aici și euforia care s-a răspândit pe piața
bursieră, cu listele de prețuri în creștere bruscă. Până cu ceva timp înainte, foarte puțini și-ar fi imaginat că Italia ar
putea obține un succes economic după altul. Este adevărat că, grație ajutorului american acordat de Planul Marshall ,
lucrările de reconstrucție postbelică avuseseră loc mai repede decât era de așteptat, dar Italia a rămas în continuare o
țară predominant agricolă, cu o masă mare de muncitori și coloniști.
CAUZE ȘI FACTORI DE DEZVOLTARE
Printre factorii care au contribuit la dezvoltare, un rol important este atribuit disponibilității largi a forței de muncă care a evitat în țara noastră
blocajele care au avut loc în altă parte, dând naștere unor puternici curenți imigranți. După cum am văzut, reprezintă factorul central căruia
economistul Kindleberger explică dezvoltarea intensă a acelor ani. Schema urmată de economistul american este bine cunoscută: atunci când
sectoarele caracterizate de diferite niveluri de productivitate și salarii coexistă într-un sistem economic , pot exista transferuri de lucrători în exces din
sectorul tradițional, cu o productivitate marginală aproape nulă, către sectorul mai dinamic. fără a crește semnificativ salariile unitare și a permite, în
schimb, o creștere a profiturilor care, prin impulsul către investiții , producție și, prin urmare, ocuparea forței de muncă, alimentează un fel de cerc
virtuos de creștere.
Pentru Italia, sectoarele în cauză coincid, respectiv, cu agricultura și industria . Acest lucru ar explica și criza care a avut loc în Italia în prima jumătate
a anilor 1960, atribuită tocmai epuizării forței de muncă în exces. Până la începutul anilor 1960, creșterea medie a salariilor a fost, de fapt, mai mică
decât cea a productivității, chiar dacă ponderea veniturilor din muncă în produsul național net a crescut între 1950 și 1960 cu 50,8%. Până la 55,1%.
În anii 1960, arhitectul Robert Stern a aplicat în schimb un model „exportat” la dezvoltarea economică italiană, luând în considerare perioada de
după 1950, deoarece el credea că anii anteriori au fost influențați excesiv de factori excepționali, inclusiv Planul Marshall . Concluziile lui Stern s-au
bazat în primul rând pe faptul că exporturile italiene s-au dezvoltat în perioada 1950-1962 la o rată mult mai mare decât cea înregistrată de
exporturile mondiale. Primul a avut, de fapt, mai mult decât triplat (+ 307%), în timp ce la nivel mondial a existat o creștere de 95%; și dorind să
limiteze comparația doar la exporturile industriale, concluziile nu s-au schimbat prea mult (388% față de 123%).
În esență, exporturile au reprezentat un stimul important pentru investiții și, prin urmare, pentru dezvoltarea acestor industrii în perioada luată în
considerare. Mai mult, întrucât acestea au fost industriile care au contribuit semnificativ la creșterea ponderii produselor fabricate în produsul intern
brut italian în perioada postbelică, se poate spune că rolul exporturilor în dezvoltarea economiei italiene a fost cu adevărat remarcabil. Această
interpretare a fost adoptată ulterior cu unele modificări și de economistul Augusto Graziani . Potrivit lui Graziani, de fapt, dezvoltarea anilor 1950,
care a atras impulsul liberalizării tot mai mari a comerțului exterior, a determinat consolidarea unui dualism industrial între sectoarele orientate spre
piețele externe și sectoarele care au vizat, în schimb, satisfacerea în principal a cerere., terminându-se cu accentuarea formelor de dualism teritorial,
dată fiind concentrarea mai mare a primelor în regiunile centru-nordice.
IMPORTURIL EXPORTURILE
E Exporturile cu valoare adăugată mai mare au crescut apoi într-un ritm și mai rapid:
exporturile mecanice de 4,5 ori, substanțele chimice aproape de patru ori. Pe de altă
În aceeași perioadă, incidența importurilor a crescut de la parte, ponderea exporturilor de alimente a scăzut de la aproximativ o treime la o
10,6% la 16,6% din totalul resurselor disponibile și de la 9,2% la cincime. Prin urmare, exporturile de produse mecanice și chimice, care la începutul
16,5% din cererea globală. Valoarea lor totală a crescut de la 926 perioadei se ridicau la 84,5% din exporturile de textile și 28,7% din totalul
la 2.951 miliarde de lire , cu o creștere anuală regulată, exporturilor, la sfârșitul perioadei și-au asumat valori egale cu 161% și cu 33,3%. În
întreruptă doar de ciclul scurt coreean și de declinul înregistrat sectorul mecanic, cele mai mari creșteri au vizat produsele finite și, în special,
între 1957-1958 în corespondență cu situația economică mașinile de scris și calculatoarele. Cu toate acestea, pentru textile, situația s-a
nefavorabilă înregistrată în Statele Unite și alte țări europene. . înrăutățit la începutul anilor 1950, odată cu intensificarea concurenței internaționale
Importurile de produse alimentare au scăzut de la 20,4% la și pierderea unor piețe tradiționale, cum ar fi cele din America de Sud .
16,7%, în raport cu ponderea în creștere a activităților În cursul anului 1954, balanța comercială a textilelor s-a transformat în pasiv, dar,
industriale și îmbunătățirea generală a nivelului de trai al pe de altă parte, această tendință a produs efectul accelerării procesului de reînnoire
populației, care au fost, de asemenea, baza creșterii de la 60, 3% a plantelor și de reorganizare a lucrărilor, chiar dacă acestea au continuat să coexiste,
la 67,3%, a importurilor de produse neagricole și materii prime dând adesea naștere unei „rețele interne”. a relațiilor economice, „pe de o parte,
industriale. giganții cu 1000 sau mai mulți angajați; pe de altă parte, mici companii industriale și
artizanale, de multe ori cu mai puțin de zece angajați, și o serie de muncitori de
Mai mult, în raport cu diferitele ritmuri de dezvoltare care au acasă ”.
caracterizat diferitele sectoare de activitate, compoziția
mărfurilor materiilor prime a evidențiat reducerea progresivă a În ceea ce privește destinația exporturilor noastre, în anii cincizeci s-a consolidat
celor textile și o pondere mai mare a celor utilizate în sectoarele importanța țărilor europene către care se îndrepta 62,3%, în timp ce continentul
american a absorbit 20%. Tendința pozitivă a economiei internaționale a contribuit
mecanic și petrochimic . A existat, de asemenea, o intensitate
cu siguranță la dezvoltarea lor continuă, care a favorizat atât exportul de bunuri de
mai mare a comerțului cu alte țări europene pentru importuri; în
consum, cât și cel al bunurilor de capital, ambele susținute de o competitivitate
special, procentul achizițiilor din alte țări ale comunității a
puternică și o specializare în creștere care a contribuit la modificarea structurii
crescut de la 17% la 27%, în timp ce importurile din Statele Unite curenților, în beneficiul produselor industriale finite.
au scăzut progresiv.
MIRACOL ECONOMIC GERMAN

Miracolul economic german este perioada de după

războaiele mondiale, în care economia germană a
prezentat rate mari de creștere economică. Mai exact,
are loc în anii 1950.
Miracolul economic german se referă, așadar, la o
perioadă de creștere economică care are loc în
Germania, după cel de-al Doilea Război Mondial.
De asemenea, este convenabil de subliniat că un
miracol economic, conform Economipediei, este
situația în care o economie, din anumite circumstanțe,
prezintă o creștere foarte remarcabilă – a priori,
niciodată înregistrată -, și care durează pe o perioadă
de timp.perioada prelungită de timp.
În cazul Germaniei, vorbim despre o perioadă care a
început cu reformele promovate în anii 1920, punând
capăt acestei creșteri intense la sfârșitul anilor 1930.
DUPĂ AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL
După înfrângerea celui de-al Treilea Reich, care a pus capăt
celui de-al Doilea Război Mondial, economia germană a fost
devastată. Aceasta, din cauza consecințelor războiului, a
politicii lui Hitler de pământ pârjolit și a controalelor
restrictive asupra economiei.
Din cauza finanțării și a deficitului fiscal, moneda germană își
pierduse din valoare, iar producția a stagnat. Prin urmare, în
această perioadă, guvernul Hitler a stabilit controale severe
ale prețurilor și raționalizării. Consecința încălcării acestor legi
a fost pedeapsa cu moartea. Prin urmare, era de așteptat să
existe o penurie de bunuri și servicii. În aceste condiții,
populația a fost nevoită să recurgă la troc pentru a-și acoperi
nevoile la nivel de familie și de afaceri.
În cele din urmă, economia sa contractat la -52% în 1946,
după cum se poate observa în graficul următor.
OCUPAREA FORȚELOR ALIATE
După înfrângerea Germaniei, puterile aliate și-au ocupat teritoriul.
În acest sens, zona de est rămâne în mâinile fostei și dispărute Uniune Sovietică, în timp ce zona de vest era administrată de Statele Unite, Franța și
Marea Britanie.
Acesta din urmă a decis să mențină controale în timpul ocupației, ceea ce a prelungit penuria și stagnarea economică.

REFORME
Ulterior, în 1947, Statele Unite și Marea Britanie au semnat un acord care a însemnat unirea economică a zonelor aflate sub controlul lor. La rândul ei,
Franța avea să se alăture anul următor. În acest sens, a fost creat un Consiliu Economic și, în 1948, Ludwig Erhard a fost numit în funcția de șef al
Departamentului de Economie.
În urma acestei decizii au apărut politicile economice care au dat naștere miracolului economic, dintre care le evidențiem pe cele care sunt expuse mai
jos:
Reforma monetară : O nouă monedă a fost implementată cu o disciplină fiscală puternică. Aceasta a inclus menținerea controlului asupra cheltuielilor
publice și interzicerea deficitului.
Liberalizarea prețurilor, a salariilor și abolirea raționării : Au fost eliminate controalele care predominau în economie din 1936. De asemenea,
raționalizarea a fost abolită.
Restructurarea datoriilor : Mai mult de jumătate din datoria publică a fost iertată.
Scăderea impozitelor : Sub presiunea fiscală marginală și asupra companiilor treptat.
Aceste reforme sunt agravate și de finanțarea obținută prin Planul Marshall, deși efectul unei astfel de finanțări este controversat. Asta, deoarece alte
națiuni care au primit ajutoare similare sau mai mari nu au prezentat același nivel de creștere economică.
Cu toate acestea, zona de est a rămas în afara acestei dinamici și în 1961 a fost ridicat Zidul Berlinului. Acest zid a împărțit capitala, Berlin, pentru a
împiedica migrația est-germanilor în zona de vest cu condiții mai bune.
 OCUPAREA
REZULTATE
FORȚELOR ALIATE
Efectul eliminării prețului și raționalizării
asupra ofertei a fost aproape imediat. De
asemenea, populația a considerat că noua
monedă are valoare și a avut încredere în După înfrângerea Germaniei, puterile aliate
autoritatea sa monetară. În consecință, și-au ocupat teritoriul.
economia a devenit mai dinamică odată cu În acest sens, zona de est rămâne în mâinile
creșterea producției și a ocupării forței de
fostei și dispărute Uniune Sovietică, în timp
muncă, odată cu desființarea restricțiilor.
ce zona de vest era administrată de Statele
În cele din urmă, economia germană, lăsând Unite, Franța și Marea Britanie.
în urmă devastările războiului, a devenit a Acesta din urmă a decis să mențină
doua cea mai mare economie între 1958-66. controale în timpul ocupației, ceea ce a
Prin urmare, acesta este un eșantion al prelungit penuria și stagnarea economică.
ravagiilor economice produse de inflație,
controlul prețurilor și ratele de impozitare
ridicate.
VĂ
MULȚUMESC
PENTRU
ATENȚIE!