Conf.univ.dr.

Felicia Maxim

Cursul nr. 1 –(saptamana 10-16 oct.2022)

Formarea Comunităților Europene

Cuprins:

A. Europa după cel de-al doilea război mondial

a. Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (O.E.C.E)/ Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică ( O.E.C.D )
b. Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord Atlantică (U.E.O.şi N.A.T.O.)
c. Consiliul Europei
d. Blocul Comunist
B. Constituirea Comunităților Europene
a. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului(C.E.C.O.)
b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitătea Europeană a Energiei
Atomice (C.E.E.A)
C.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987)

D. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene

A.Europa după cel de-al doilea război mondial

Cele două războaie mondiale au determinat consecinţe inimaginabile asupra

continentului european. Statele europene, doritoare de reconstrucţie, erau în imposibilitate de
a o realiza singure, necesitatea susţinerii acestora fiind evidentă. Pe lângă problemele
economice, sociale şi politice, Europa eliberată de Statele Unite era ameninţată şi de
comunism. Liderii americani fiind conştienţi că întoarcerea la izolaţionism e imposibilă, că
prosperitatea lor şi pacea depind de condiţia ca Europa şi Japonia să nu se afunde în mizerie şi
haos şi să se integreze în circuitele economice internaţionale, au iniţiat un program al cărui
scop urmărea acordarea unui ajutor financiar Europei. Pentru a beneficia de susţinerea
Statelor Unite, Europa trebuia să se organizeze, modalitatea eficientă fiind aceea a constituirii
organizaţiilor internaţionale de cooperare. Ajutorul financiar acordat de S.U.A. era oferit în
principiu întregii Europe, însă de acesta va beneficia doar partea occidentală, estul
continentului european fiind dominat de doctrina comunistă.

1
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

a.Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică ( O.E.C.E )

Într-un discurs rostit la Universitatea Harvard pe 5 iunie 1947,secretarul de stat american,

generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească şi să sporească ajutorul
economic oferit de americani, care până atunci îmbrăcase diferite forme. Planul Marshall
presupunea un ajutor financiar în valoare de 13 miliarde U.S.D. Pentru a beneficia de
susţinerea Statelor Unite, Europa trebuia să se organizeze singură, astfel pe 16 aprilie 1948
este semnată Convenţia instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică,
şaisprezece state devenind state-părţi ale acestei convenţii. Dincolo de administrarea
ajutorului financiar acordat de Statele Unite, organizaţia se va ocupa şi de coordonarea
politicilor economice naţionale. 13 ianuarie 1960 marchează data la care O.E.C.E. este
înlocuită cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, care devine occidentală
extinzându-se în Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Numărul
membrilor O.C.D.E. este mărit ulterior cu Mexicul în 1994, Republica Cehă în 1995, Ungaria
în 1996 , Polonia şi Coreea de Sud în 1997. Scopul acestei organizaţii rămâne în continuare
strângerea şi schimbul de informaţii economice şi sociale. La 25 ianuarie 2022, Consiliul
OCDE a decis demararea discuțiilor de aderare cu toate cele 6 țări aspirante – (în ordine
alfabetică) Argentina, Brazilia, Bulgaria, Croația, Peru și România. Candidații au fost
informați asupra deciziei printr-o scrisoare a SG OCDE care a solicitat, totodată, confirmarea
atașamentului față de valorile, principiile și standardele organizației menționate în
documentele relevante ale organizației.

b.Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord Atlantică(U.E.O.şi N.A.T.O.)

Deşi domeniul economic reprezenta un interes major pentru Europa, totuşi nu putea fi
neglijat nici domeniul militar. Astfel în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi
anume :Uniunea Europei Occidentale, pe baza Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948,
revizuit prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 şi N.A.T.O. prin Tratatul de la
Washington din 4 aprilie 1949. În perioada anilor ’ 90, obiectivele U.E.O. au fost transferate
către Politica externă și de securitatea comună a Uniunii Europene. Procesul s-a definitivat
prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, iar statele membre ale U.E.O. au luat
hotărârea încetării efectelor Tratatului de la Bruxelles în 2010. Pe data de 30 iunie 2011,
U.E.O. a fost oficial desființată. N.A.T.O. cuprinde mai multe state europene, dar și Statele
Unite şi Canada, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare europeană. (Belgia,
Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia,
Marra Britanie, SUA, Grecia si Turcia (1952), Germania (1955), Spania(1982), Cehia,

2
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Ungaria si Polonia(1999), Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si

Slovenia (2004), Albania si Croatia (2009), Montenegro (2017) si Macedonia de Nord
(2020). https://www.nato.int/nato-welcome/index.html
c. Consiliul Europei

Susţinătorii realizării unei Europe unite solicită în anii 1946 şi 1947 crearea unei
organizaţii,care să aibă la bază ideea unei unităţi dincolo de statele naţiune.Pe de altă parte,
însă intervin adepţii teoriei conform căreia Europa unită trebuie să se bazeze pe cooperarea
dintre state. Astfel, pentru a se ajunge în plan politic la un compromis la 9 mai 1949 ia naştere
Consiliul Europei în baza Tratatului de la Londra, intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul
Europei se ocupă de problemele pe care celelalte organizaţii le-au neglijat sau nu le-au
acordat nici o atenţie. Acesta se afirmă în domenii ca: politica socială, sănătate, mediu,
cultură. Menţionăm că o realizare importantă a Consiliului Europei se reflectă în domeniul
drepturilor omului. Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale semnată la Roma în 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 reprezintă
nu numai o noutate istorică, dar şi o realizare de o importanţă deosebită prin stabilirea unui
sistem european de protecţie a drepturilor omului. https://www.coe.int/ro/web/about-us/who-
we-are

d. Blocul comunist

Uniunea Sovietică şi Europa de Est au adoptat o poziţie dură faţă de noile evoluţii ale
societăţii internaţionale. În acest sens, acestea au luat măsuri în vederea realizării unor forme
de cooperare în domeniul economic şi militar. Ca replică la Alianţa Nord Atlantică, la 14 mai
1955, se încheie Tratatul de la Varşovia reunind toate statele Europei Centrale şi de Est.
Cooperarea statelor membre N.A.T.O. nu se compară cu cea care s-a realizat între statele
părţi ale Pactului de Varşovia. Dacă statele din cadrul N.A.T.O. sunt adeptele respectării
suveranităţii, în cadrul Pactului de la Varşovia se instituia ideea suveranităţii limitate, având
nu numai un rol de apărare, ci şi o misiune internă în blocul socialist. În 1991, socialismul
prăbuşindu-se, a determinat şi dizolvarea Pactului de la Varşovia. În domeniul economic
menţionăm apariţia în ianuarie 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.
sau C.O.M.E.C.O.N. după sigla anglo-americană). Deşi prin modul de organizare se aseamănă
cu O.S.C.E., scopurile erau diferite. În cadrul O.E.C.E., Statele Unite acordă un ajutor
financiar statelor Europei Occidentale, pe când în cadrul C.A.E.R.-ului,Uniunea Sovietică
trebuia mai întâi să se reconstruiască, fiind distrusă din toate punctele de vedere. Din această

3
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

cauză C.A.E.R.-ul a funcţionat efectiv în 1959. Odată cu prăbuşirea comunismului acesta a

fost dizolvat, ţările membre dorind să se îndrepte spre Comunitate Europeană.

B.Constituirea Comunităţilor Europene

Comunităţile Europene au reprezentat o nouă formă de colaborare între state, faţă de

cea realizată în cadrul organizaţiilor de cooperare. Acestea puteau fi calificate organizaţii de
integrare prin care se impuneau deciziile lor guvernelor şi guvernanţilor statelor membre, de
unde şi caracterul lor supranaţional. De fapt, aceste organizaţii aveau la bază ideea
transferului suveranităţii la un alt nivel.

a.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(C.E.C.A./C.E.C.O.)

9 mai 1950 – Un plan pentru o nouă cooperare politică în Europa

Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, prezintă un plan pentru o

cooperare mai strânsă. El propune unirea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de
Vest. Ziua de 9 mai va deveni ulterior data la care Uniunea Europeană sărbătorește „Ziua
Europei”. Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor
externe, poate fi considerat a fi punctul de pornire al Europei comunitare. Alegerea cărbunelui
și a oțelului a avut, la momentul respectiv, o valoare simbolică deosebită. La începutul anilor
1950, industriile cărbunelui și oțelului erau vitale, constituind baza puterii unei țări. Pe lângă
interesul economic evident, punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia să
marcheze sfârșitul antagonismului dintre cele două țări. La 9 mai 1950, Robert Schuman
declara: „Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări
concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt.” Acesta a fost principiul pe baza
căruia Franța, Italia, Germania și țările Benelux (Belgia, Țările de Jos și Luxemburg) au
semnat Tratatul de la Paris, care asigura în principal:

 libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție;

 supravegherea permanentă a pieței pentru a evita denaturările care pot face necesară
introducerea unor cote de producție;
 respectarea regulilor privind concurența și transparența prețurilor;
 sprijinirea modernizării și transformării sectoarelor cărbunelui și oțelului.
4
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/1/tratatele-initiale

Planul Schuman (1950) reprezenta o declaraţie politică inspirată de Jean Monnet,

personalitate care deținea funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa.
Susţinută de Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, determină plasarea
cărbunelui şi oţelului Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Asigurând libera
circulaţie a celor două materii prime de o parte şi de alta a frontierei franco-germane și se
reglează nivelul producţiei în regiunea Ruhr. Din punct de vedere al dreptului internaţional,
soluţia propusă era simplă şi inedită: s-a înființat o autoritate independentă care leagă statele
între ele, fără ca nici una dintre acestea să poată controla exclusiv deciziile. În locul
suveranităţii absolute se recurge la o ,,solidaritate pragmatică”, circumscrisă unei probleme
precise, ca prim pas, spre o supranaţionalitate mai extinsă. Oferta Franţei a fost adresată
Germaniei, însă ulterior, noua formă de colaborare era deschisă şi celorlalte state europene.
Astfel, la 18 aprilie 1951, la Paris, a fost semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului de 6 state:Franţa, Germania ,Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Acesta a intrat în vigoare la 10 august 1952, la aceiaşi dată Înalta Autoritate, prezidată de Jean
Monnet se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea. Tratatul C.E.C.A. a fost încheiat pe
o perioadă de 50 de ani, în aceste condiţii a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.

Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, condusă potrivit metodelor

supranaţionale a fost considerată un prim pas pe calea dezvoltării ulterioare. În acest fel s-a
dat naştere solidarităţii sectoriale, în special în domeniul economic, premergător unificării
politice. O altă inovaţie o reprezintă structura instituţională, formată din:Înalta Autoritate,
Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Din cuprinsul tratatului
se puteau desprinde 4 principii, ce pot fi considerate baza edificiului Uniunii Europene de
azi :superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor, colaborarea între instituţii şi
egalitatea între state.

b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)/Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice(C.E.E.A./EURATOM)

Fiind satisfăcute de roadele primei Comunităţi Europene, statele membre au luat

hotărârea de a extinde colaborarea şi în alte domenii. Primul proiect a avut în vedere
înfiinţarea unei comunităţi, care să aibă drept scop apărarea comună. După semnarea
Tratatului de la Paris, în vreme ce Franța se opunea reconstituirii unei forțe militare germane
naționale, René Pleven a conceput proiectul unei armate europene. Comunitatea Europeană de

5
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Apărare (CEA), negociată în 1952, trebuia să fie urmată de crearea unei Comunități politice
(CEP). Cele două proiecte au fost abandonate ca urmare a refuzului Adunării naționale din
Franța, la 30 august 1954, de a autoriza ratificarea tratatului.Ideea Comunităţii europene de
apărare a fost abandonată datorită dezacordurilor existente la nivel european. Conferinţa
europeană de la Messina din 1955 a determinat relansarea europeană şi a condus la ideea
formării unei pieţe comune generale a celor şase ţări, în interiorul căreia să fie realizată libera
circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă. Tot în cadrul reuniunii
de la Messina s-a hotărât crearea unei pieţe comune în ceea ce priveşte energia atomică. În
aceste condiţii, la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 Tratatele instituind Comunitatea
economică europeană şi Comunitatea europeană a energiei atomice. Tratatele au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Înfiinţarea noilor comunităţi a avut ca model C.E.C.A., urmărind o
uniune cât mai strânsă între statele europene.

Din cele prezentate rezultă, că la început am avut trei comunităţi europene cu

obiective bine conturate şi o structură instituţională proprie. Încă din 1957 s-au luat măsuri în
vederea creării unui sistem instituţional unic, „Convenţia cu privire la instituţiile comune”
determinând realizarea unei Adunări parlamentare comune, dar şi o Curte de Justiţie unică. În
1965, prin Tratatul de la Bruxelles, s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică. După
cum am văzut, la 23 iulie 2002 Tratatul instituind C.E.C.A a ieşit din vigoare, toate bunurile
şi obligaţiile C.E.C.A. fiind transferate Comunităţii europene începând cu data de 24 iulie
2002. Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană este considerată succesoarea
Comunității Europene, iar Tratatul privind înființarea Comunității Europene a Energiei
Atomice se aplică cu modificările intervenite.

Dispozițiile Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul

CEE sau Tratatul de la Roma) au inclus:

 eliminarea taxelor vamale între statele membre;

 stabilirea unui tarif vamal comun pentru importuri;
 introducerea unei politici comune în domeniul agriculturii și al transporturilor;
 crearea unui Fond social european;
 înființarea unei Bănci Europene de Investiții;
 dezvoltarea unor relații mai strânse între statele membre.

6
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Pentru a atinge aceste obiective, Tratatul CEE a stabilit principii orientative și a definit cadrul
pentru activitățile legislative ale instituțiilor comunitare. Acestea implicau politici comune:
politica agricolă comună (articolele 38-43), politica în domeniul transporturilor (articolele 74
și 75) și politica comercială comună (articolele 110-113).

Piața comună trebuia să permită libera circulație a mărfurilor și mobilitatea factorilor de

producție (libera circulație a lucrătorilor și a întreprinderilor, libertatea de a presta servicii și
libera circulație a capitalurilor).

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) a

stabilit inițial obiective foarte ambițioase, în special „înființarea și dezvoltarea rapidă a
industriilor nucleare”. Totuși, din cauza naturii complexe și delicate a sectorului nuclear, aflat
în strânsă legătură cu interesele vitale ale statelor membre (apărarea și independența
națională), Tratatul Euratom a trebuit să-și reducă ambițiile.

Acordul privind unele instituții comune, semnat și intrat în vigoare în același timp cu
Tratatele de la Roma, prevedea că Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție urmau să fie
instituții comune. Acest acord a expirat la 1 mai 1999. Rămânea de realizat fuziunea
organelor „executive”, iar acest lucru va fi realizat de Tratatul de instituire a unui Consiliu
unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene din 8 aprilie 1965, cunoscut sub
numele de „Tratatul de fuziune”, menit să finalizeze unificarea instituțiilor.

Din acel moment, CEE a căpătat o importanță proeminentă în raport cu comunitățile

sectoriale CECO și CEEA. Aceasta a însemnat victoria sistemului general al CEE asupra
coexistenței unor organizații cu competențe sectoriale și a condus la instituirea instituțiilor
sale.

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/1/tratatele-initiale

3 mai 1960 – crearea Asociației Europene a Liberului Schimb

Se înființează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), pentru a promova liberul

schimb și integrarea economică între anumite țări care nu fac parte din CEE: Austria,
Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția și Regatul Unit. În 2020, țările membre ale
AELS erau Elveția, Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

30 iulie 1962 – Prima politică agricolă comună

7
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Prima politică agricolă comună le permite țărilor CEE să exercite un control comun asupra
producției de alimente. Populația are acces la suficientă hrană, iar agricultorii își câștigă bine
traiul. Există însă și un efect nedorit: supraproducția. Aceasta generează un imens excedent de
produse. Începând din anii 1990, se acordă prioritate reducerii surplusurilor, îmbunătățirii
calității produselor alimentare și promovării sustenabilității.

20 iulie 1963 – CEE semnează primul său acord internațional de proporții

Cele 6 state membre semnează Convenția de la Yaoundé pentru a promova cooperarea și

schimburile comerciale cu 18 din fostele colonii africane. În prezent, UE are o relație specială
de acest tip cu 79 de țări din Africa, zona Caraibilor și Pacific (ACP) și depune eforturi pentru
a construi un parteneriat mai puternic cu Africa cu ajutorul căruia ambele continente să poată
face față mai bine provocărilor comune.

8 aprilie 1965 – Se semnează „Tratatul de Fuziune”

Se semnează, la Bruxelles, Tratatul care atestă fuzionarea conducerilor executive ale celor 3
Comunități (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică
Europeană și Euratom). Acesta intră în vigoare la 1 iulie 1967. De acum înainte, Comunitățile
Europene au un singur braț administrativ (Comisia) și un singur organ executiv (Consiliul).

Criza din 1966

O gravă criză a izbucnit când, pe parcursul celei de-a treia etape a perioadei
de tranziție, procedurile de vot din cadrul Consiliului au trebuit s ă fie
modificate prin trecerea de la votul în unanimitate la votul cu majoritate
calificată în anumite domenii. Franța s-a opus unei serii de propuneri din
partea Comisiei, care includeau măsuri pentru finan țarea PAC, și a încetat s ă
participe la principalele reuniuni ale Comunității (politica „scaunului gol”). În
cele din urmă, s-a ajuns la un acord prin a șa-numitul Compromis de la
Luxemburg (a se vedea fișa1.3.7), care prevedea că, atunci când interesele
vitale ale uneia sau mai multor țări sunt în joc, membrii Consiliului trebuie s ă
încerce să găsească soluții care să poată fi adoptate de c ătre toate statele,
respectând în același timp interesele lor comune.

8
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

1 iulie 1968 – Începutul Uniunii Vamale

Cele 6 state membre ale CEE elimină taxele vamale la mărfuri pe care le importă reciproc și
astfel sunt create, pentru prima dată, condițiile necesare efectuării liberului schimb. Statele
decid, de asemenea, să aplice aceleași taxe la importurile din țările terțe. Schimburile
comerciale între aceste 6 țări și între ele și restul lumii se intensifică rapid.

O comunitate în creștere – primul val de extindere

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul
statelor membre ajungând, astfel, la 9. Războiul arabo-israelian din octombrie 1973
declanșează o criză energetică și probleme economice în Europa.

Democrația ia amploare în Europa, odată cu răsturnarea dictaturilor din Grecia, Portugalia și

Spania. Prin intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari
pentru crearea de locuri de muncă și dezvoltarea infrastructurii în zonele mai sărace. În 1979,
membrii Parlamentului European sunt aleși pentru prima dată prin vot direct de către cetățeni.

Anii ’70 – Protecția mediului intră pe ordinea de zi

Comunitățile Europene adoptă legi destinate protecției mediului și introduc noțiunea

de „poluatorul plătește”. Iau naștere numeroase ONG-uri de mediu.

1 ianuarie 1973 – De la 6 la 9 țări membre

Odată cu aderarea Danemarcei, Irlandei și a Regatului Unit la Comunitățile Europene,

numărul statelor membre trece de la 6 la 9.

1973 – Criza petrolului lovește Europa

În urma războiului arabo-israelian din octombrie 1973, statele producătoare de petrol din
Orientul Mijlociu impun prețuri foarte mari și își limitează exporturile la câteva țări europene.
Această situație generează probleme economice la nivelul întregii CEE.

10 decembrie 1974 – Reducerea disparităților dintre regiuni

În semn de solidaritate, liderii CEE convin să creeze un nou fond major în cadrul politicii
regionale europene. Acesta are misiunea de a asigura transferul de resurse financiare de la

9
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

regiunile bogate către cele sărace, pentru îmbunătățirea infrastructurii, atragerea de investiții
și crearea de locuri de muncă. În anul următor este creat Fondul european de dezvoltare
regională

Iunie 1979 – Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European

Pentru prima dată, membriiParlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii
europeni. Înainte aceștia erau delegați de parlamentele naționale. Europarlamentarii fac parte
din grupuri politiceg paneuropene și nu din delegații naționale.

1 ianuarie 1981 – Grecia devine a 10-a țară membră

Grecia aderă la Comunitățile Europene. Aceasta devenise eligibilă începând cu 1974, anul
răsturnării regimului militar și al instaurării democrației.

28 februarie 1984 – Primul program european de cercetare

Informatica și robotica ne revoluționează modul de a trăi și de a lucra. Pentru a rămâne în

avangarda inovării, Comunitățile Europene adoptă în 1984 programul „Esprit", primul dintr-
un lung șir dedicat cercetării și inovării la nivel european.

1 ianuarie 1986 – Doi noi membri – Spania și Portugalia

Spania și Portugalia aderă la Comunitățile Europene, numărul statelor membre ajungând la 12

Februarie 1986 – Către o piață unică

Deși taxele vamale au fost eliminate în 1968, schimburile comerciale dintre statele membre se
lovesc încă de obstacole. Acestea constau, în principal, în diferențele existente la nivelul
reglementărilor naționale. Actul Unic European prevede un amplu program cu o durată de 6
ani, vizând eliminarea obstacolelor și crearea pieței unice. Actul, care intră în vigoare la 1
iulie 1987, conferă, de asemenea, mai multă putere Parlamentului European și consolidează
competențele Comunităților Europene în domeniul protecției mediului.

13 iunie 1987 – Lansarea programului Erasmus

Este lansat programul Erasmus, care oferă burse studenților doritori să învețe într-o altă țară
europeană. De atunci, peste 10 milioane de persoane au beneficiat prin acest program de șansa
10
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

de a studia, de a se forma, de a face voluntariat sau de a dobândi experiență profesională în

străinătate.

C.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987)

După ce a clarificat litigiul privind bugetul comunitar de la începutul anilor 1980,

Consiliul European a decis, la reuniunea de la Fontainebleau din iunie 1984, să înființeze un
comitet ad hoc al reprezentanților personali ai șefilor de stat și de guvern, denumit Comitetul
Dooge, după numele președintelui său. Comitetului i s-a cerut să prezinte propuneri de
îmbunătățire a modului de funcționare a sistemului comunitar și a cooperării politice.
Consiliul European de la Milano, din iunie 1985, a decis cu majoritatea voturilor (șapte voturi
pentru și trei împotrivă), o procedură excepțională în cadrul acestui organism, să convoace o
conferință interguvernamentală pentru a examina întărirea competențelor instituțiilor,
extinderea activităților Comunității la noi domenii și crearea unei piețe interne „autentice”.

La 17 februarie 1986, nouă state membre au semnat AUE, urmate apoi de Danemarca
(în urma unui referendum în favoarea acestuia), Italia și Grecia, la 28 februarie 1986. AUE a
fost ratificat de parlamentele statelor membre în 1986, însă deoarece un cetățean a introdus o
acțiune în fața instanțelor irlandeze, intrarea sa în vigoare a întârziat cu șase luni, până la
1 iulie 1987. AUE a constituit prima modificare semnificativă adusă Tratatului de la Roma.
Principalele sale dispoziții sunt rezumate mai jos.

Realizarea unei Pieţe unice a fost prevăzută ca obiectiv în tratatele institutive ale
Comunităţilor Europene, însă definitivarea acestei a avut loc prin intermediul Actului unic
european, care a stabilit o dată limită, până la care urma să se finalizeze acest proces. Actul a
stabilit data realizării definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat circulaţia
liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţilor.

11
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Prin Actul unic european se extinde modalitatea de vot cu majoritate calificată, în

vederea adoptării tuturor deciziilor necesare realizării Pieţei unice( în afara domeniului fiscal
şi a liberei circulaţii a persoanelor) , iar Comisia europeană a putut să-şi continue programul.
La 1 ianuarie 1995, Comunităţile europene devin cea mai mare piaţă unificată din
lume.
Prin urmare, adoptarea Actului Unic European aduce următoarele modificări
semnificative:
- a stabilit data realizării definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat
circulaţia liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot
cuprinsul Comunităţilor;
- consacră existenţa Consiliului European;
- introduce votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri pentru
adoptarea deciziilor în anumite domenii de activitate ce ţin de piaţa internă;
- se consolidează poziţia Parlamentului European prin introducerea unei noi proceduri
legislative şi anume, procedura de cooperare;
- se stabileşte necesitatea acordului Parlamentului European pentru deciziile în cazul
aderării de noi state membre şi asocierilor cu statele terţe;
- Cooperarea Politică Europeană beneficiază de un fundament convenţional prin Actul
Unic European, fiind menită să asigure creşterea capacităţii de acţiune în domeniul politicii
externe prin adoptarea de poziţii comune şi promovarea de acţiuni comune;
- se instituie Tribunalul de Prima Instanţă.
Deci, prin Actul Unic Euroean s-au avut in vedere urmatoarele aspecte:
Extinderea competențelor Uniunii-Prin crearea unei mari piețe interne.O piață internă pe
deplin funcțională urma să fie finalizată până la 1 ianuarie 1993, preluând și lărgind obiectivul
pieței comune introdus în 1958

Prin crearea de noi competențe în următoarele domenii:politica monetară;politica

socială;coeziunea economică și socială; cercetarea și dezvoltarea tehnologică; mediul;
cooperarea în domeniul politicii externe.

Îmbunătățirea capacității decizionale a Consiliului de Miniștri-Votul cu majoritate calificată a

înlocuit votul în unanimitate în patru dintre domeniile de competență deja existente ale
Comunității: modificarea tarifului vamal comun, libertatea de a presta servicii, libera
circulație a capitalurilor și politica comună din domeniul transporturilor maritime și aeriene.

12
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Votul cu majoritate calificată a fost introdus și pentru o serie de noi responsabilități: piața
internă, politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică
și politica din domeniul mediului. În fine, votul cu majoritate calificată a făcut obiectul unei
modificări a Regulamentului de procedură al Consiliului, pentru a-l adapta în urma unei
declarații a președinției, conform căreia, în viitor, votul ar putea fi solicitat în Consiliu nu doar
la inițiativa Președintelui Consiliului, ci și la cererea Comisiei sau a unui stat membru, dacă
majoritatea simplă a membrilor Consiliului cad de acord.

Extinderea rolului Parlamentului European-Competențele Parlamentului au fost consolidate

prin:

 condiționarea acordurilor comunitare privind extinderea și a acordurilor de asociere de

obținerea avizului Parlamentului;
 introducerea unei proceduri de cooperare cu Consiliul (a se vedea fișa 1.2.3), care a
conferit Parlamentului competențe legislative reale, chiar dacă limitate; procedura s-a
aplicat unui număr de aproximativ zece temeiuri juridice la momentul respectiv și a
marcat o etapă crucială în transformarea Parlamentului într-un colegislator veritabil.

D. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene

Procesul de aderare la U.E. nu este un proces simplu, ci unul complex şi de lungă

durată, finalizarea acestuia depinzând în mare măsură de eforturile depuse de statul care
doreşte să devină membru al U.E.

Conform principiile Uniunii Europene, integrarea este deschisă tuturor statelor

europene. Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), orice stat european
care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate
solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt
informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de
eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare. Condițiile admiterii și
adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord
între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituționale. Conform art. 2 din TUE, Uniunea

13
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității,

statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și
egalitate între femei și bărbați. Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989,
odată cu sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist
au ales democraţia şi libertatea. Astfel dacă la început fiecare val de extindere consta în
aderarea a unu,două sau cel mult trei state, azi observăm că s-a ajuns la un val de extindere de
10 state. Celor şase state membre care au pus bazele Comunităţilor - Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg - s-a adăugat ulterior Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit în
1973;Grecia în 1981;Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi Suedia în 1995; Cipru,
Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacă şi
Slovenia în 2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul statelor membre
ajungând la 27 prin aderarea României şi Bulgariei. Dacă acum zece ani, Croaţia îşi depunea
cererea de aderarea la UE, astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări membre ale uniunii politice
şi economice create în 1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru al UE. Regatul Unit a
parasit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020.

Intensificarea procesului de extindere se datorează atât dorinţei de extindere a U.E.,

dar şi dorinţei de integrare a statelor europene. Procesul de extindere va continua, cu toate că
extinderile succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii Europene, datorită
aderării unor state cu sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară
candidată trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membră a U.E.:
-instituţii stabile,care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor;
-economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din
Piaţa internă a Uniunii Europene;
-capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi
instituţional al Comunităţii numit şi acquis-ul comunitar şi de a subscrie obiectivelor uniunii
politice, economice şi monetare.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al
existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al U.E.

14
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în parte depinde evident de stadiul de
îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de transpunerea acquis-ului în legislaţiile
naţionale, iar abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi aplica acquis-ul UE va determina
progrese în ceea ce priveşte negocierile de aderare. Deschiderea simultană a negocierilor nu
implică faptul ca negocierile să se încheie în acelaşi timp cu toate statele. Negocierile se
desfăşoară cu fiecare stat în parte, ritmul acestora fiind dat de pregătirea şi de complexitatea
problemelor de rezolvat. Progresele realizate de fiecare ţară candidată la aderare în
îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate anual în cadrul unor
rapoarte pe care Comisia Europeană la redactează către Consiliul U.E. şi servesc drept bază
pentru deciziile de continuare a negocierilor. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se
desfăşoară pe 31 de capitole, fiecare capitol cuprinde legislaţia UE ce guvernează un anumit
domeniu de activitate.
Fiecare stat candidat elaborează documente de poziţie pentru capitolele respective,
prin care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze
domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a
cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul
respectiv de activitate
Instituţiile Uniunii Europene implicate în procesul de negociere sunt:Comisia
Europeană şi Consiliul Uniunii Europene. Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie
pe care le trimite Consiliului U.E., care dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele
membre stabilesc prin intermediul Consiliului o poziţie comună faţă de documentul de poziţie
respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.
Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile s-au finalizat provizoriu,conform
principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atât timp cât nu s-au epuizat
negocierile la toate cele 31 de capitole.
Negocierile durează câţiva ani, iar când acestea se finalizează se reunesc într-un Tratat
de aderare ,ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor membre, în parlamentul ţării
candidate şi în Parlamentul european. După ratificarea tratatului de aderare se poate vorbi de
apartenenţa efectivă a statului la UE.
Prin Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut
procedura care trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește
să se retragă. Conform articolul 50 din TUE, orice stat membru poate hotărî, în conformitate
cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăște să se
retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European,

15
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere,
ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în
conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată,
după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de
la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi
ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European,
în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care
se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și
ale Consiliului care privesc statul în cauză. Majoritatea calificată se definește în conformitate
cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În
cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere
se supune procedurii prevăzute la articolul 49.

Anul aderării Țări

1.1.1958 Belgia

Franța
Germania
Italia
Luxemburg
Țările de Jos
1.1.1973 Danemarca
Irlanda
Regatul Unit (s-a retras la 31 ianuarie 2020)
1.1.1981 Grecia

1.1.1986 Portugalia
Spania
1.1.1995 Austria
Finlanda
Suedia

16
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

1.5.2004 Cehia
Cipru
Estonia
Letonia
Lituania
Malta
Polonia
Slovacia
Slovenia
Ungaria
1.1.2007 Bulgaria
România
1.7.2013 Croația
Deși toate țările din UE fac parte din uniunea economică și monetară (UEM), 19
dintre ele și-au înlocuit monedele naționale cu moneda unică, euro. Aceste țări
formează zona euro.

 Austria
 Belgia
 Cipru
 Estonia
 Finlanda
 Franța
 Germania
 Grecia
 Irlanda
 Italia
 Letonia
 Lituania
 Luxemburg
 Malta
 Țările de Jos
 Portugalia
 Slovacia
 Slovenia

17
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

 Spania
Acestea sunt țări în care moneda euro nu a fost încă adoptată, dar care se vor
alătura zonei euro atunci când vor îndeplini condițiile necesare. Este vorba în special
despre statele membre care au aderat la Uniune în 2004, 2007 și 2013, adică după
lansarea euro, în 2002.

 Bulgaria
 Croația
 Cehia
 Ungaria
 Polonia
 România
 Suedia
Lista țărilor din spațiul Schengen

 Austria
 Belgia
 Cehia
 Danemarca
 Elveția
 Estonia
 Finlanda
 Franța
 Germania
 Grecia
 Islanda
 Italia
 Letonia

 Liechtenstein
 Lituania
 Luxemburg
 Malta
 Norvegia
 Polonia
 Portugalia
 Slovacia
 Slovenia
 Spania
 Suedia
 Țările de Jos
 Ungaria

18
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

19