UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA RELATII SI ORGANIZATII INTERNATIONALE

2023

Legiuitori din Grecia Antica

COORDONATOR STINTIFIC:

Prof. univ. dr. Mihail Niemesch

STUDENT: Grigore Andreea, grupa 212, seria B, anul II, IF,

Konispoliatis Christoforos, grupa 212, seria B, anul II, IF

Bucuresti

2023

Page 1 of 5
 Aristotel
Aristote (384-322 i.Hr.), a fost timp de douăzeci de ani elev la Academia lui Platon. Aristotel nu a fost
atenian, era de fel macedonean, dar a venit la Academie cand Platon avea 61 de ani.
Tatăl său era un medic cunoscut - deci om de ştiinţă. Chiar şi acest fundal spune ceva despre proiectul
filosofic al lui Aristotel. Natura vie il interesa mai mult decat orice. El a fost nu numai ultimul mare filosof
grec, ci şi primul mare biolog al Europei.
Platon era atat de cufundat in formele veşnice sau „idei", cum le spunea el, incat abia dacă mai inregistra
schimbările din natură. Aristotel, dimpotrivă, se interesa mult tocmai de schimbări - sau de ceea ce astăzi
numim procesele din natură.
In Antichitate se vorbea de nu mai puţin de 170 de titluri ale cărţilor pe care le-ar fi scris Aristotel. Astăzi
s-au păstrat 47 de asemenea scrieri. Dar nu sunt cărţi terminate. Cele mai multe dintre scrierile lui Aristotel
constau din notiţe pentru Prelegeri. Şi pe vremea lui Aristotel filosofia era o ocupaţie in primul rand
comunicandu-se prin vorbire.
Semnificaţia lui Aristotel pentru cultura Europei constă mai ales in faptul că el a create limbajul de
specialitate pe care il folosesc şi astăzi diferitele ştiinţe. El a fost marele sistematizator care a intemeiat şi a
ordonat ştiinţele. Şi in concepţia lui Aristotel despre societate se exprimă principiul că omul nu trebuie să
exagereze cu nimic in viaţă. El definea omul drept „fiinţă politică". Fără societatea din jurul nostrum nu
suntem oameni cum se cuvine, spunea el. In felul acesta, familia şi comunitatea sătească pot satisface nevoile
inferioare ale vieţii, cum ar fi hrana şi căldura, căsnicia şi creşterea copiilor. Dar cea mai inaltă formă a
comunităţii omeneşti nu poate fi, după opinia lui Aristotel, decat statul.
De aici se ridică intrebarea cum poate fi organizat statul. Aristotel discută diferite forme de organizare a
statului. Una dintre ele e monarhia - adică cea in care există un singur conducător suprem al statului. Pentru
ca această formă să fie bună, ea nu trebuie să degenereze in „tiranie", unde un singur conducător dirijează
statul in propriul său interes. O altă formă bună de stat este aristocraţia. Intr-o aristocraţie există o grupă mai
mică sau mai mare de conducători. Această formă de stat trebuie să se păzească să nu decadă la forma in care
caţiva - puţini - ajung la conducere, adică ceea ce astăzi am numi poate o „juntă". O a treia formă bună de stat
este democraţia. Dar şi ea işi are reversul ei. O democraţie poate degenera uşor intr-o conducere a plebei.
Aristotel a murit in anul 322 inainte de Hristos şi intre timp Atena işi pierduse poziţia conducătoare.
Asta era in ultimul rand rezultatul marilor răsturnări politice ca urmare a cuceririlor lui Alexandru cel Mare
(356-323), care a fost regele Macedoniei. Şi Aristotel provenea din Macedonia, o vreme el fusese chiar
profesorul tanărului Alexandru. Statul, consideră Aristotel, este o asociaţie întocmită în scopul unui bine
oarecare. Deoarece toate asociaţiile năzuiesc spre aceasta, împreună, ele formează statul. Asociaţia politică
nu presupune numai existenţa materială a asociaţiilor, ci şi asigurarea fericirii şi virtuţii lor. Statul este
anterior familiei, constituind o asociaţiune de fiinţe egale, iar între fiinţele egale prerogativele şi dreptul
trebuie să fie în mod necesar identice.
Preocupările lui Aristotel de politică cuprind în sine şi ştiinţa dreptului şi cea a legii, fără de care politica sa
nu-şi atinge scopul. Obiectivul ştiinţei politice, în opinia lui, este justiţia şi frumosul. Justiţia este binele în
politică, adică utilitatea generală. Binele face parte atît din categoriile existenţei, cît şi din categoriile de
apreciere a calităţii şi relaţiei, care, după propria sa natură, precede relaţia.
Legile, întrucât cuprind în conţinutul lor toate relaţiile, trebuie să aibă ca obiectiv binele tuturor. Ele interzic
de a face rău cuiva, de a dăuna altuia şi cer să fii respectuos cu alţii.
Raportul dintre poliltică şi etică Aristotel ni-1 dezvăluie în abordarea sa cu privire la problema justiţiei.
Justiţia, în concepţia lui, îşi are sursa în virtute şi este orientată în folosul altuia, al societăţii întregi. Justiţia şi
virtutea sînt identice ca esenţă, însă, după manifestările lor, ele, în parte, se deosebesc: justiţia se manifestă în

Page 2 of 5
raport cu alţii, iar virtutea este o calitate deosebită a sufletului. Principiul justiţiei este egalitatea aplicată în
diferite feluri. Astfel, Aristotel distinge două specii de justiţie: distributivă şi corectivă.
Justiţia distributivă (calitativă) exprimă relaţiile dintre colectivele de indivizi în baza ideii de
proporţionalitate. Ea este distinsă de Aristotel ca proporţie geometrică, aplicată la repartizarea onorurilor,
bunurilor şi are destinaţia de a urmări ca fiecare să primească după merit.
Justiţia corectivă (cantitativă), spre deosebire de cea distributivă, ordonează raporturile de schimburi
reciproce. Principiul egalităţii, în acest caz, se aplică într-o formulă deosebită de cea menţionată, referindu-se
doar la măsurarea, în mod impersonal, a daunei şi câștigului. Această justiţie este mijlocul dintre daună şi
câștig, în baza căreia fiecare din cele două părţi aflate într-un raport să se găsească una faţă de alta într-o
condiţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau să nu fi primit nici mai mult, nici mai puţin. Justiţia
corectivă se aplică la orice fel de schimburi sau raporturi, atît de natură civilă, cât şi penală.
Cercetând politica, dreptul şi legile, Aristotel ajunge la concluzia că justiţia în politică poate fi numai între
persoane libere şi egale care aparţin unei comunităţi, iar prerogativele şi dreptul trebuie să fie în mod necesar
identice. Însăşi natura lucrurilor respinge puterea unei singure persoane asupra tuturor cetăţenilor, deoarece
aceasta ar da naştere bunului plac. Cea mai eficace sursă a libertăţii este suveranitatea legii.
Suveranitatea regelui, înseamnă a constitui suverani pe om şi pe dobitoc, deoarece pornirile instinctului,
patimile inimii strică pe oameni cînd vin la putere, chiar şi pe cei mai buni, însă legea este inteligenţa fără
patimi oarbe.
Justitia politică, după Aristotel, este dreptul politic. Dreptul este ordinea comunităţii politice. Dreptul politic
se divizează în drept natural şi drept pozitiv. Dreptul natural este imuabil şi specific tuturor, indiferent de
faptul dacă va fi recunoscut sau nu.
Dreptul pozitiv, spre deosebire de dreptul natural, este variabil de la o comunitate politică la alta, aşa cum
există diverse popoare şi organizări de stat. El trebuie să corespundă dreptului natural, iar în elaborarea unei
legi e necesar să se ia în considerare principiile şi cerinţele justiţiei politice cu care legea trebuie, indiscutabil,
să corespundă. Fiecare lege are la bază ideea de drept. Dacă legea nu este elaborată în baza acestei idei de
drept, se deschide calea spre aplicarea violenţei de către comunitatea politică. Politica şi dreptul, după
Aristotel, sunt forme de manifestare a libertăţii, indivizii nedepinzînd unii de alţii.

Dracon
Dracon (în greaca veche Δράκων / Drákôn) a fost un legiuitor atenian din secolul al VII-lea î.Hr.
Tesmotet la Atena, sub arhontele Aristaichmos (cca. 621 î.Hr.), a primit puteri extraordinare, fiind însărcinat
de cetate cu fixarea în scris a legilor cutumiare în circulație. Legile lui Dracon au rămas proverbiale în
Antichitate pentru severitatea lor. A venit cu legislația Talionului. Legislația lui reprezintă prima încercare de
codificare a dreptului atenian. Principala sa contribuție o constituie stipularea preluării și judecării de către
tribunale a cazurilor de omucidere (la care, pentru prima oară, se face distincția dintre actul premeditat și cel
involuntar), prin care se limita dreptul gentilic al talionului.
Preconizând pedeapsa cu moartea în cazul unor delicte minore, legile lui Dracon au rămas proverbiale în
antichitate pentru severitatea lor, astfel încât retorul Demades afirma că ele „nu au fost scrise cu cerneală, ci
cu sânge”.
In timpul celei de-a 39-a Olimpiada, in 622 sau 661 i.Hr, Draco a stabilit codul legal cu care este identificat.
Se cunosc puține lucruri despre viața lui Draco. Este posibil ca el să fi aparținut nobilimii grecești din Attica î
nainte de perioada celor Șapte Înțelepți ai Greciei, conform enciclopediei bizantine din secolul al 10-lea, Sud
a. Suda prezintă o poveste folclorică a morții sale în teatrul egiptean

Page 3 of 5
Constituția draconică
Articol principal: Constituția draconică.
Legile pe care le-a elaborate (thesmoi) a fost prima constitutie scrisa a Atenei. Pentru ca toti sa fie constienti
de ele, au fost postate pe tabele din lemn (afiliera de tip marsupial axone) unde au fost pastrate timp de
aproape doua secole pe oteluri de forma piramidala cu patru laturi. Tabletele se numeau axone, probabil
pentru ca puteau fi pivotate de-a lungul axei piramidei pentru a citi pe orice parte.
Constituția a prezentat câteva inovații majore:
În locul legilor orale cunoscute unei clase speciale, aplicate și interpretate arbitrar, toate legile au fost scrise,
fiind astfel făcute cunoscute tuturor cetățenilor alfabetizați (care ar putea apela la Areopagus pentru
nedreptăți): „constituția formată sub Draco, când a fost elaborat primul cod de legi”. (Aristotel: Constituția A
tenei, Partea 5, Secțiunea 41)
Legile fac distincție între crimă și omucidere involuntară.
Legile au fost deosebit de aspre. De exemplu, orice debitor al cărui statut era mai scăzut decât cel al creditoru
lui său a fost forțat să devină sclav. Pedeapsa a fost mai blândă pentru cei care aveau o datorie față de un
membru al unei clase inferioare. Pedeapsa cu moartea a fost pedeapsa pentru chiar și infracțiuni minore, cum
ar fi furtul unei varze. În ceea ce privește utilizarea liberală a pedepsei cu moartea în Codul Draconic, Plutarh
afirmă:
Se spune că însuși Drakon, atunci când a fost întrebat de ce a stabilit pedeapsa cu moartea pentru majoritatea
infracțiunilor, a răspuns că el consideră aceste infracțiuni mai puțin importante ca meritând, și că nu a avut o
pedeapsă mai mare pentru cele mai importante.Toate legile lui Draco au fost abrogate de Solon la începutul s
ecolului al VI-lea i.Hr., cu exceptia legii omuciderilor.
Legea omuciderilor
După multe dezbateri, atenienii au decis să revizuiască legile, inclusiv legea privind crimele, în 409 î.Hr.
Legea crimei este o inscripție foarte fragmentată, dar afirmă că este de datoria rudelor victimei să urmăreasc
un criminal. Potrivit părții păstrate a inscripției, crimele neintenționate au primit o sentință de exil.
Nu este clar dacă legea lui Draco specifica pedeapsa pentru crimă intenționată. În anul 409 î.Hr., omuciderea
intenționată a fost pedepsită cu moartea, dar legea lui Draco începe: 'ὶὰἐμὲ 'κ [π]e Κύπροςί[α]ĚB [κ]τ[τ]τ[ι τ τ
φ ντ][e]' Deși ambiguă și dificil de tradus, o traducere sugerează: „Chiar dacă un om nu omoară intenționat
pe altul, el este exilat.”
Consiliul celor patru sute
Draco a introdus mult alesul Consiliu de Patru, distinct de Areopagus, care a evoluat in constitutiile ulterioare
pentru a juca un rok important in democratia ateniana. Aristotel noteaza ca, desi avea legi scrise, Draco a
legiferat doar o constitutie ateniana nescrisa existenta, cum ar fi stabiliorea calificarilor exacte pentru a putea
fi ales in functie.
Draco a extins franciza la toți oamenii liberi care se puteau furniza cu un set de echipament militar. Ei au ales
Sinodul celor Patru Sute dintre ei; nouă arhioni și vistiernici erau aleși dintre persoanele care posedau o
proprietate negrevată de sarcini de nu mai puțin de zece mina, generalii (strategoi) și comandanții cavaleriei
(hipparchoi) dintre cei care puteau prezenta o proprietate negrevată de sarcini de nu mai puțin de o sută de
mina și aveau copii născuți în căsătorie legală de peste zece ani. Astfel, în cazul decesului lor, averea lor ar
putea trece la un moștenitor competent. Acești ofițeri trebuiau să țină socoteala pritanilor (consilieri),
strategoi (generali) și hipparchoi (ofițeri de cavalerie) din anul precedent până când conturile lor erau auditate
„Consiliul lui Areopagus era gardian al legilor și supraveghea magistrații pentru a se asigura că aceștia își
execută funcțiile în conformitate cu legile. Orice persoană care se consideră nedreptățită ar putea depune o in
formație în fața Conciliului de la Areopagus, declarând ce lege a fost încălcată de greselile facute.

Page 4 of 5
Dar, asa cum s-a mai spus, imprumuturile au fost garantate persoanelor debitorilor, iar terenul a fost in
mainile catorva.

PERICLE
Pericle (aproximativ 495 - 429 î.Hr.) a fost un general, orator și om de stat atenian. A fost conducător
al Atenei între 443 și 429 î.Hr., timp în care a inițiat numeroase reforme democratice, care au transformat
orașul într-un centru politic, cultural, artistic și economic al lumii grecești. A construit Partenonul,
noul Erechtheion și altele. În timpul conducerii sale a început Războiul peloponesiac (431 - 404 î.Hr.), în care
a fost implicată și Atena. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfășurării acestui război.
Viața și cariera.
Pericle s-a născut în anul 495 Î.Hr., avându-l ca tată pe Xantipos și mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul
dintre eroii bătăliei de la Capul Mycale, iar mama lui aparținea nobilei familii a Alcmeonizilor, fiind nepoata
vestitului Clistene, cel care dăruise Atenei o structură democratică. Mama sa avea o familie înstărită, cu o
poziție socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă
aristocrație.
Înainte de a-l naște pe Pericle mama lui a avut un vis premonitoriu: copilul ei era un leu. Fiul ei va deveni,
într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puțin geniul ei tutelar.
Educația pe care Pericle a primit-o a fost extrem de îngrijită, așa cum se cădea unui tânăr aristocrat. La școala
de gramatică a învățat să citească, să scrie și să socotească încă înainte de 13 - 15 ani, după care a urmat
școala de educație fizică, unde a învățat să lanseze sulița, să se lupte și să călărească.
Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se pregătește minuțios înainte de a se lansa în
"arena politică". Așteaptă să împlinească treizeci de ani, puțin înainte de alegerile din 461 î.Hr., pentru a
milita, cu trup și suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradițiilor familiale.
Pericle este sincer convins că în felul acesta pregătește viitorul strălucit al Atenei. Ancheta îi este favorabilă,
iar alegerea sa ca strateg este neîndoielnică. De altfel, timp de cincisprezece ani, poporul va reînnoi votul de
încredere acordat celui care avea să-l conducă pe culmile gloriei.
În viața publică procedează cu iscusință, fiind un politician subtil și ager. Pentru a-și păstra ascendentul
asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi
sarcina de a-i susține părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o
datorează faptului că este considerat o „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”.
Mare orator și om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443 - 429 î.Hr. (timp în care Atena a
atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic și cultural al întregii Greciei antice), șef al
partidului democrat, mare protector al științelor și artelor, s-a stins din viață în anul 429 î.Hr.
Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost
supranumit "Secolul lui Pericle".

Page 5 of 5