Conceptul de Filosofie Politică

Se înţelege din ce în ce mai puţin ce anume este filosofia politică. Cei mai mulţi dintre politicieni
limitează noţiunea de filosofie politică la o reacţie de un anumit fel învăţată pe de rost de la “cei
ce au fost înainte”. Alţii se limitează la formule de tipul “social-democrat” trebuie să fie un
partid care “ţine cu poporul”. Se uită că filosofia nu este ceva uşor de definit, altfel am lua
definiţia din dicţionar şi am sta liniştiţi, nu ar mai fi nevoie de zeci de mii de cărţi. Trebuie totuşi
dată o definiţie minimă pentru a nu exista bariere de vocabular. Filosofia politică, departe de a fi
o constrângere la acţiune, este un spirit viu şi dinamic frământat de întrebări fundamentale legate
de stat, guvern, politici, libertate, justiţie, proprietate, drepturi, lege şi impunerea unui cod legal
de către autoritate: ce sunt, de ce sunt, dacă sunt, dacă este nevoie de ele, ce anume legitimează
un guvern, ce drepturi şi libertăţi ar trebui protejate şi de ce, ce formă trebuie să ia şi de ce, ce
este legea, ce îndatoriri au cetăţenii şi ce obligaţii au faţă de un guvern legitim, când pot fi
acestea răsturnate. Înainte de a vedea în filosofia politică un model ştiinţific, ar trebui să vedem
divergenţa de opinie, zbaterea neputinţei, dorinţa de a afirma o structură a echităţii, a
normalităţii. Filosofia politică nu oferă răspunsuri la problemele de moment, oferă în schimb un
vis către o societate structurată perfect, fără conflicte interioare. Altfel spus, “filosofia politică”
se referă cu precădere la un punct de vedere general sau la o anumită credinţă, atitudine, etică,
relativ la politici care nu aparţin neapărat unei discipline tehnice a filosofiei.
Antichitate
Dacă vorbim despre disciplina academica, filosofia politică vestică îşi are originile în vechea
societatea grecească. Acum ne este greu să ne imaginăm o lume socială fără mecanismele care
fac această lume să funcţioneze şi să evolueze. Acolo, în vechea Eladă a început experimentarea
diferitelor forme de organizare politică, incluzând monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia şi
democraţia.
Prima operă majoră în domeniul lucrărilor clasice de filozofie politică este Republica lui Platon,
urmată de Politica lui Aristotel.
Republica (Πολιτεία) este o lucrare scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr, probabil şi cea
mai bună lucrare a lui. Pentru că această carte are o oarecare potrivire cu societatea actuală, am
să spun câteva cuvinte despre ea.
În prima carte, două definiţii date justiţiei sunt propuse, dar socotite drept necorespunzătoare.
Returnarea datoriilor, şi ajutorarea prietenilor în timp ce faci rău duşmanilor, sunt definiţii cu un
sens comun pe care Socrate le expune, dar sunt inadecvate în situaţii excepţionale, şi astfel este
nevoie de o definiţie. Dar el nu le respinge complet pentru că fiecare exprimă o noţiune cu un
sens comun justiţiei, şi pe care Socrate îl încorporează în discuţiile lui despre regimul drept de la
cartea a II-a până la cartea a V-a.
La sfârşitul primei cărţi, Socrate este de acord cu Polemarchus, justiţia include ajutarea
prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a
expus o teză nedreaptă, acuzându-i personalitatea şi reputaţia în faţa oamenilor prezenţi,
deoarece nici Socrate nu ar crede că făcând-i rău duşmanilor este nedrept. Thrasymachus
înţelege prin justiţie un „ce este mai bun este pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflaţi la
putere. Socrate găseşte în ea o definiţie neclară, şi începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus.
În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiţiei în fiecare oraş, şi legile lor sunt
drepte şi probabil ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi dacă
conducătorul ar face o greşeală, adoptând o lege care îi micşorează binele, este încă un
conducător cu privire la acea definiţie. Thrasymachus este de acord că un adevărat conducător ar
face asemenea greşeală. Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiţia strictă a lui
Trasymachus, comparând conducătorii cu populaţia cu diferite profesii. Thrasymachus este de
acord cu afirmaţia lui Socrate, că un artist este cineva care îşi face bine meseria, şi este
cunoscător de o meserie anume, ce îi permite sa îşi ducă la bun sfârşit meseria. Astfel,
Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege nu pentru binele lui, nu
este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, şi nu mai vorbeşte de acum încolo. În
orice caz, este departe a fi o definiţie a justiţiei satisfăcătoare.
La începutul celei de a II-a cărţi, cei doi fraţi ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească
dreptatea în om, şi chiar dacă definiţiile oferite în Cartea I sunt scurte şi simple, concepţia lor
despre dreptate sunt prezente în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre
dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges care a descoperit un inel ce i-a dat
puterea să devină invizibil. Glaucon se foloseşte de legenda pentru a argumenta că nici un om nu
ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă vreo nedreptate dacă nu ar avea consecinţe. Cu puterea de
a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regina, îl ucide pe rege şi astfel preia
regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face acelaşi lucru dacă ar avea
puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica unei
pedepse, sau a unei consecinţe. Legea este produsul unui compromis între indivizi. Glaucon se
foloseşte de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate, să spună astfel că este mai bună o
viată justă decât una injustă.
Discursul lui Glaucon îl ademeneşte pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează pentru
superioritatea vieţii nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de dezbătut.
Răspunsul la cele două concepţii despre injustiţie si justiţie prezentate de Glaucon şi Ademantus,
le crede incompetente, dar simte că ar fi ireverenţios să lase justiţia cu aşa dubii. Astfel,
Republica îşi propune definirea justiţiei. După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a
II a îi conduce pe interlocutori într-o discuţie despre justiţia din oraş, pe care Socrate sugerează
să îi ajute să privească justiţia în om, dar pe o scară mai mare.
Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construieşte o serie de mituri, minciuni
nobile, ca să facă să pară un oraş că este just, iar aceste condiţii moderează viaţa în comunităţi.
Socrate defineşte justiţia ca munca la care el este cel mai potrivit şi fiecare să îşi facă propiul
negoţ, să nu fie sclavul societaţii (altfel spus fiecare este liber să îşi aleagă ce vrea în viaţa) şi
continuă spunând că justiţia susţine şi perfecţionează trei virtuţi: Temperament, Înţelepciune şi
Curaj. Socrate nu include justiţia ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în
sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului disciplinat. Ca rezultat al acestei concepţii,
automat separă oamenii în trei categorii: în soldaţi, producători şi conducători. Dacă un
conducător este capabil să creeze legi bune, soldaţii să le apere, iar producătorii să se supună
autorizaţilor, atunci societatea este justă.
Societatea este provocată de Adeimantus care nu găseşte fericirea în ea, iar Glaucon nu găseşte
onoarea si gloria. În ultimă instanţa, Socrate construieşte un oraş (societate) fără proprietate
privată, fără femei sau copii privaţi şi fără filosofie în caste. Totul este pus la comun.
La întrebarea, de ce este mai bine să fi drept decât nedrept pentru individ. Platon răspunde în
Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să
lase violenţă şi că tirania ar lăsa urme psihice şi mentale. Al doilea argument spune că numai
Filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun pentru că el poate vedea
Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul că, plăcerile care sunt aprobate de
iubitorul de înţelepciune sunt cele adevărate. Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este
singura plăcere. Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidenţă, este tendinţa omului spre
corupţie din putere şi astfel drumul către timocraţie (regim politic în care conducerea statului
aparţine unor persoane alese prin recensământul averii), oligarhie, democraţie şi tiranie,
concluzionând că posturile de conducere ar fi trebuit să fie ale filosofilor. Societatea bună ar
trebui să fie guvernată de regi filosofi; oameni dezinteresaţi care nu conduc pentru binele propriu
ci pentru binele societăţii.
Modelul societăţii care stă în spatele fiecărei societăţi istorice este ierarhia, dar clasele sociale au
o permeabilitate marginală: fără sclavi, fără discriminări, între bărbaţi şi femei.Politica (Greacă:
Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică emblematică a lui Aristotel. Este de fapt a doua
jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.
Cele opt cărţi ale Politicii, despre care nu se ştie dacă n-au fost redactate în momente diferite ale
vieţii lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică şi instituţiile sale. Aristotel se
interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară şi clasifică
cetăţile pe care le cunoaşte identificând trăsăturile care le sunt comune.
Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulţumească
cu obţinerea a ce e mai bine posibil şi să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea
rezidă, în ultimă instanţă, în activitate. Politica, prima dintre ştiinţe în concepţia lui Aristotel,
studiază omul ca zoon politikon (animal social sau omul cetăţii, politikon provine de la cuvântul
polis, „cetate” în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o
existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire. Fericirea presupune o independenţă
maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obţină singur şi care
nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
Pentru Aristotel, statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj
articulat (limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la raţiune şi
noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria formulată organicist, aşa cum corpul este anterior
organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei şi prin urmare omului, şi argumentează că
individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista
fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea comună a cetăţenilor. Funcţia principală a
cetăţii constă în înflorirea morală a cetăţeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a
lucrării problemelor de educaţie.
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea
la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar
sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un criteriu realist
pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general şi cele mai durabile.
Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se
poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel îşi manifestă preferinţa pentru
regimurile cumpătate care sunt în acelaşi timp cele mai drepte şi mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere,
dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan
era.În mod independent, Confucius, Mencius, Mozi şi „Şcoala Legiştilor” în China, în India mai
avem legile lui Manu şi Chanakya, toţi au căutat înţelesurile restaurării unităţi şi stabilităţii
politice. Chanakya în a sa Arthashastra, dezvoltă un punct de vedere care amintesc şi de Legalişti
scrisă de Machiavelli.
Filosofia creştină timpurie a lui Augustin de Hipona (Sfântul Augustin) este de fapt o rescriere a
lui Platon în noul context creştin. Principala modificare adusă de creştini a fost moderarea
stoicismului şi a teoriei justiţiei în lumea romana, punând accent pe rolul statului.