ARTA COMUNICĂRII ŞI ETICA PROFESIONALĂ

Tema a VI-a. NORME DE LOGICĂ ÎN COMUNICARE

OBIECTIVE
Studenţii trebuie să fie capabili:
O.1. Să definească normele de logică;
O.2. Să definească şi să aplice legea identităţii în actul comunicării;
O.3. Să facă distincție dintre argumentarea logică (obiectivă) de
argumentarea emotivă (subiectivă) și pragmatică;
O.4. Să cunoască instrumentele proceselor de argumentare logică,
subiectivă şi pragmatică;
O.5. Să-şi formeze competenţe de aplicare a regulilor argumentării în
comunicare;
O.6. Să cunoască regulile de tragere a concluziilor şi să le aplice în
comunicare.
 Norme de logică în comunicare

Noţiuni-cheie: normă, logică, legea identităţii, argument obiectiv,

subiectiv, minore, argumentare obiectivă/ subiectivă/ pragmatică, sistem de
argumentare, demonstrare, teză, contraargument, concluzie.

6.1. Norme de logică în comunicarea orală (noţiuni generale)

Gândirea şi limbajul constituie două activităţi simultane ale unei activităţi
binare a creierului – una fără cealaltă fiind de neconceput. „Pentru că gândirea
este generatorul limbajului, iar limbajul este haina materială a gândirii”.
(Ştefan Prutianu)

ştiinţa raţionării (gândirii) corecte, ştiinţa al cărui obiect constă în

stabilirea condiţiilor corectitudinii gândirii, a formelor şi legilor generale ale
raţionării juste, conforme, prin ordinea ideilor, cu organizarea logică a relaţiilor
obiective. Or, logica42 este ştiinţa proceselor raţionale, considerate ca atare, inde-
pendentă de orice proces psihologic. Scopul logicii este acela de a dezvolta metode
şi principii, pe care le putem folosi în evaluarea argumentelor formulate de alte
persoane şi, atunci, când formulăm noi înşine argumente.43
Immanuel Kant considera logica „o ştiinţă a raţiunii referitoare nu la materie,
ci la forma pură; o ştiinţă a priori despre legile necesare ale gândirii, dar nu cu privire
la obiectele particulare, ci la toate obiectele în general; deci, o ştiinţă a aplicării
corecte a intelectului şi a raţiunii în genere; dar nu în mod subiectiv, adică nu pe baza
principiilor empirice (psihologice), cum gândeşte intelectul, ci în mod obiectiv, adică
pe baza principiilor a priori, aşa cum ar trebui să gândească intelectul”. [2.1]

„Pentru că gândirea este generatorul limbajului, iar limbajul este haina materială a
gândirii”. (Ştefan Prutianu)
[1.3, p. 26]

42
Etimologic, termenul logică derivă din substantivul grecesc logos, dotat cu multiple sensuri,
precum: cuvânt, enunţ, discurs, raţiune, raţionament, lege ş.a.
43
Unele dintre avantajele pe care le avem din studiul logicii sunt încrederea în critica pe care o
facem argumentelor formulate de alte persoane şi încrederea în argumentele pe care le formulăm
noi înşine. Scopul logicii este acela de a stabili metode şi tehnici, care ne permit să distingem
argumentele bune de argumentele rele.

276
 Arta comunicării şi etica profesională

În lumina postulatului de mai sus, este evident că o gândire sănătoasă (şi

pozitivă) generează un limbaj sănătos. Şi viceversa: greşelile de gândire conduc la
greşeli de limbaj, în consecinţă, şi la greşeli de comunicare.

Erorile de gândire pot fi evitate prin respectarea unor principii, legi, reguli.
Le vom aborda doar pe unele din ele şi anume: legea identităţii,
argumentarea, demonstrarea, precum şi contraargumentul (în raport cu
argumentul) şi nonargumentul (pentru a înţelege scopul deghizat al acestuia).

Normele de logică presupun o anumită pregătire a vorbitorului (cunoaşterea

de reguli, principii), în sensul familiarizării lui cu tehnica operaţiilor de gândire.

6.2. Respectarea legii identităţii – condiţie indispensabilă a comunicării

 Legea identităţii – normă pentru actul gândirii şi al comunicării (noţiuni

generale)
Legea identităţii spune că orice lucru este identic cu el însuşi și numai cu el
însuşi. De exemplu, într-o comunicare raţională, atunci când o noţiune se referă la un
obiect, prin ea trebuie să înţelegem anume acel obiect, şi nu altul.

Cu alte cuvinte, referindu-ne la comunicare, legea identităţii ne obligă să păstrăm,

în cadrul unui mesaj, înţelesul termenilor cu care operăm, fapt care va asigura
consecvenţa şi precizia comunicării.

În baza acestei legi, deducem că putem avea un act de gândire corect, dacă
păstrăm în cursul unuia şi aceluiaşi act de gândire același înţeles al unui cuvânt.
Astfel, dacă într-o comunicare termenul „delegaţie” este utilizat cu sensul de „act
care confirmă drepturile şi sarcinile pe care le primeşte cineva pentru a realiza un
scop”, el nu trebuie înţeles în alt sens – în cel de „grup de persoane trimis cu
misiunea de a reprezenta pe cineva şi a înfăptui anumite acţiuni”. Schimbarea
sensului termenilor şi, respectiv, a noţiunilor desemnate de aceşti termeni, a afir-
maţiei expuse produce confuzii grave în conţinutul comunicării. De exemplu, dacă:
roşia este roşie, iar roşu este adjectiv, nu rezultă că roşia este adjectiv. Dacă am
afirma viceversa, am încălca legea identităţii: căci în prima premisă roşu exprimă
noţiunea de „denumire de culoare”, iar în a doua – de „parte de vorbire”.

277
 Norme de logică în comunicare

Încălcarea legii identităţii, prin schimbarea noţiunii, se întâmplă relativ rar,

pentru că eroarea este prea evidentă ca să nu fie observată de oamenii care judecă
corect. Şi, totuşi, în comunicare, legea identităţii este încălcată des, fapt care poate
declanșa conflicte.
Care sunt cauzele încălcării legii identităţii?
1. Schimbarea unei noţiuni dintr-o teză sau înlocuirea în întregime a tezei
puse în discuţie cu una nouă este una din cauzele încălcării legii identităţii.
De regulă, teza nouă pare să se afle într-o anumită legătură cu teza veche şi
tocmai acest fapt escamotează greşeala sau, cel puţin, o prezintă ca fiind neglijabilă.
De exemplu:
Un jurnalist îl întreabă, în cadrul unei conferinţe de presă, pe un oficial din guvern:
„Care sunt pieţele de desfacere a produselor alimentare la care a fost pus embargo de către
Rusia?”.
Oficialul a răspuns: „Eu prefer să găsim soluţii pornind de la ideea că nu există vreo
bază juridică sau comercială pentru astfel de decizii. Până la 1 septembrie, am lăsat portiţa
deschisă. Sper că va triumfa raţiunea la Moscova şi vom trece la relaţii comerciale normale,
care nu sunt afectate de tot felul de decizii politice”.

Deşi în întrebarea adresată oficialului teza a fost formulată absolut clar, fără a
da posibilitate diferitelor interpretări şi echivocuri, totuşi în aşa-zisul răspuns ea a fost
schimbată prin altă teză, oficialul ferindu-se intenţionat de la un răspuns pertinent
întrebării puse.
Este evident că asemenea încălcări ale legii identităţii se comit deliberat,
pentru a evita, din diferite motive, răspunsul corect, care trebuie să vizeze în mod
obligatoriu teza formulată în întrebare.
2. Neatenţia sau ignoranţa, de asemenea, conduce la încălcarea legii
identităţii. Oricum, rezultatul este acelaşi.
De exemplu:
- Pe ce dată plecaţi?
- Avem multe probleme de rezolvat şi ne grăbim să le scoatem la capăt
cât mai repede.

În alte situaţii, greşeala e mai puţin gravă, pentru că răspunsul, totuşi, conţine
informaţia cerută în întrebare, însă teza formulată în el este mai largă decât cea din
întrebare.
De exemplu:
- Aţi vândut toate merele din anul acesta?
- Am avut pierderi mari din cauza ploilor.

278
 Arta comunicării şi etica profesională

La această întrebare, trebuia oferit unul din următoarele răspunsuri, în funcţie

de situaţie:
- Da. Le-am vândut.
- Am vândut numai o parte.
- Le-am vândut aproape pe toate.
- În anul acesta, nu am vândut nimic.

Din răspunsul real, aflăm, pe de o parte, că o mare parte din roada

interlocutorului a suferit din cauza ploilor, iar, pe de altă parte, nu aflăm exact dacă
toate merele au fost vândute anul acesta, fapt care tocmai îl interesează pe cel care a
pus întrebarea.
Aşadar, legea identităţii este încălcată atât cu bună ştiinţă, cât şi inconştient.

Uneori, încălcările sunt trecute uşor cu vederea, alteori, însă, ele conduc la
confruntări serioase la toate nivelurile, de la relaţii între membrii familiei şi până la
îndelungate şi sterile discuţii parlamentare.

Vom exemplifica o comunicare între doi studenţi:

- Dă-mi, te rog, conspectul tău la „Microeconomie”.
- Trebuie să vii la lecţii, dar tu stai prin baruri şi bei bere. Eşti un iresponsabil,
cheltuieşti banii părinţilor, fără să faci ceva util.
- Tu eşti un iresponsabil, stai pe spatele soţiei, care munceşte, iar tu înveţi.
- Eu nu sunt iresponsabil, tu şi prietenii tăi sunteţi iresponsabili.
- Ştii ceva, prietenii mei sunt oameni cumsecade, nu ca tine, zgârcit şi orgolios, de
altfel, ca şi prietenii tăi.

Dialogul ar putea fi continuat, însă, din acest fragment scurt, tipic pentru mai
multe polemici, putem observa încălcarea legii identităţii.
După cum vedem, teza pusă iniţial în discuţie vizează „solicitarea conspectului
la disciplina de Microeconomie”.
Răspunsul, însă, conţine două teze de prisos, care dă acestei discuţii o direcţie
străină şi nedorită. Subiectele abordate în continuare nu au nimic comun cu teza
abordată la început, ceea ce conduce la confuzie, tensiune şi, în final, la conflict.

Încălcarea legii identităţii are loc atât în alocuţiuni/ discursuri, pentru a

abate atenţia celor prezenţi de la problema în discuţie, precum şi în situaţii obişnuite,
mai ales când nu există un subiect clar al conversaţiei.

279
 Norme de logică în comunicare

În afară de legea identităţii, în logica generală au fost formulate încă trei legi
fundamentale ale raţionării, numite şi principii, a căror respectare determină corectitudinea şi
certitudinea gândirii:
 Principiul (sau legea) noncontradicţiei spune: „Un lucru ori este ori nu este, în același
timp.” Deci, un lucru nu este și, totodată, este. Cu privire specială la raportul între două
judecăți, dintre care una neagă ceva, iar cealaltă afirmă, nu pot fi ambele adevărate.
Suntem obligați să nu ne contrazicem pe noi înșine când gândim, când comunicăm.
 Principiul (legea) terţului exclus: „Din două judecăți în care una neagă, iar cealaltă
afirmă, una din ele este cu necesitate adevărată, altă posibilitate neexistând.” Această
lege obligă la admiterea a două şi numai două valori de adevăr pentru judecată. Deci,
judecata poate fi sau adevărată, sau falsă.
 Principiul (legea) raţiunii suficiente: „Orice lucru are un temei.” Deci, nu există ceva fără
bază. Nu există ceva fără cauză. Tot așa, orice judecată trebuie să aibă un temei
constând în dovezi, argumente, probe.

6.3. Argumentarea şi demonstrarea tezelor

6.3.1. Argumentarea – formă de fundamentare a unei teze

6.3.1.1. Definirea şi scopul argumentării

Claritatea, concizia, respectul faţă de partener sunt calităţi importante pentru o

comunicare viabilă. În mod ideal, receptorul trebuie să perceapă mesajul într-o
formă cât mai exactă cu intenţia emiţătorului. De multe ori, agenţii de comunicare
au nevoie de explicaţii suplimentare, de clarificări şi reformulări. Pentru ca
mesajul să fie credibil şi înţeles, este nevoie de ceva în plus: argumentare.
Teoria argumentării trebuie distinsă de logică - ştiința raționamentelor corecte.
Un silogism sau demonstrarea unei teoreme matematice ne schimbă cunoştințele, dar
nu ne convinge, nu ne schimbă comportamentul. Pentru a convinge, e necesar să se
apeleze la fapte (întâmplări reale, fenomene validate, acţiuni, acte săvârşite de cineva
etc.), care urmează să fie analizate, cu scopul de a se trage concluzii în baza lor.
Argumentul (din latinescul argumentum) denumeşte temeiul existenţei unui
lucru, fenomen, a unei afirmaţii etc.
Argumentul este obiect de studiu al retoricii (arta discursului), logicii, filozofiei
şi răspunde la întrebarea: „De ce ... exprimăm anumite cuvinte ... într-o anumită
formă ... într-un anumit moment ... cu anumite persoane?” etc. [2.2, p.10]

280
 Arta comunicării şi etica profesională

Argumentarea este modalitatea de a prezenta şi a susţine un punct de

vedere asupra unei anumite probleme și, în egală măsură, de a convinge cititorul/
interlocutorul de valabilitatea perspectivei propuse.
Un argument utilizează conectorul fiindcă, în sens potențial. Argumentul are
structura: Dacă faci acțiunea X, atunci se va întâmpla Y. Sau: Fă acțiunea X, fiindcă
va duce la rezultatul Y. Prin urmare, argumentarea este folosită de persoanele care
vor să ţină un discurs cu obiectivul de a convinge, a demonstra cu probe şi
argumente o ipoteză, o opinie sau o poziţie a celui care o susţine, pentru a determina
auditoriul să ia o decizie practică în viața reală, să facă o acțiune sau să o evite.
În acest sens, vom exemplifica câteva situaţii:
 Negocierea comercială: cumpăraţi produsul nostru, fiindcă e mai ieftin.
 Predica religioasă: evitaţi comportamentul C, fiindcă este un păcat.
 Discurs publicitar: cumpărați produsul Z, care este excelent.
 Discurs judiciar: achitaţi-l pe acuzatul A, fiindcă probele sugerează că e nevinovat.

În negocieri, argumentarea constituie procesul tactic de bază în susţinerea

intereselor şi obiectivelor părţilor. Spre deosebire de argumentaţia ştiinţifică, bazată
exclusiv pe logică, cauzalitate şi raţionament, argumentaţia folosită în politică,
negocieri şi chiar jurisprudenţă pune accentul pe manipularea unor avantaje reale
sau imaginare aduse partenerului. Adesea, cele două derivate, argumentul şi
argumentarea, se confundă. Realitatea, însă, este alta (Figura 6.1):

Argumentarea Argumentul, proba

• confirmă sau infirmă o teză/ o • nu necesită mărturie, sunt

afirmaţie expusă şi susţinută în mărturii convingătoare,
discuţie. incontestabile.

Figura 6.1. Argumentarea versus argumentul

N.B.! Orice dovadă inclusă în argumentare devine argument, însă nu orice

argumentare poate fi justă.

281
 Norme de logică în comunicare

6.3.1.2. Structura argumentării

Afirmaţie → explicaţie → dovezi → exemplificare → concluzie.

De exemplu, să argumentăm afirmaţia: „Copiii au nevoie de educaţie”.

Unul dintre argumente ar putea fi argumentul oportunităţii:
 Afirmaţie: copiii vor avea mai multe şanse de realizare în viitor;
 Explicaţie: o educaţie corectă şi specializată le va oferi un nivel de cunoştinţe
şi abilităţi care o să-i ajute să se cunoască mai bine, să-şi cunoască punctele
forte şi cele mai slabe. Educaţia le va oferi şansa unei integrări socio-
profesionale, a găsirii unui loc de muncă;
 Dovezi: un sondaj social arată că o mare parte dintre persoanele care au
beneficiat de educaţie şi-au găsit un loc de muncă; deci, nivelul de educaţie
este un criteriu și în alegerea personalului;
 Exemplificare: este cazul unei personalităţi care, deşi avea unele talente şi
abilităţi, nu a reuşit să se exprime artistic decât atunci când cineva a învăţat-o
cum să-şi pună în evidenţă valoarea;
 Concluzie: prin urmare, tinerii au nevoie de educaţie, fiindcă astfel vor avea
mai multe şanse de realizare în viitor, dar și societatea, în ansamblu, va fi una
prosperă. [2.2, p.10]

6.3.1.3. Calităţile argumentului

1. După impactul lor, argumentele sunt bune ori slabe.

Un argument bun respectă următoarele criterii:
 Acceptabilitate (deşi bine structurat, s-ar putea ca argumentul nostru să nu fie
acceptat în contextul discuţiei sau s-ar putea ca el să presupună nişte norme şi
valori care nu se potrivesc cu aşteptările interlocutorilor);
 Relevanţă (argumentul trebuie să formuleze idei, care au importanţă pentru
audienţă, interlocutori. Trebuie luat în calcul că ceea ce este important pentru
unii oameni nu este la fel de important pentru alţii. În acest caz, pentru a-i
convinge pe toţi că tezele noastre au temei, e necesar să subliniem relevanţa
mesajului nostru pentru fiecare interlocutor);
 Suficienţă (argumentul nu trebuie să lase loc de interpretări, neînţelegeri; el
trebuie explicat).

282
 Arta comunicării şi etica profesională

2. În funcţie de complexitatea lor, argumentele sunt majore şi minore.

Un argument major conţine unul sau mai multe argumente minore.
Dacă e să continuăm exemplul de mai sus, putem avea:

Argumentul oportunităţii = argument major (conţine două argumente minore):

a) argumentul realizării profesionale (educaţia îl ajută să se angajeze) 
minor 1;
b) argumentul satisfacţiei personale (educaţia îi oferă şansa de a-şi îndeplini aşteptările:
nevoia de cunoaştere, apartenenţa la o cultură etc.) 
minor 2.

3. După natura ei, argumentarea poate fi: simplă şi compusă, completă şi

incompletă, ştiinţifică sau de popularizare.
4. În funcție de modalitatea şi stilul de convingere, argumentarea poate fi:
obiectivă, subiectivă şi pragmatică.
Vom acorda o atenţie specială acestui criteriu în cele ce urmează.

6.3.1.4. Argumentarea obiectivă şi subiectivă

A. Argumentarea obiectivă (sau logică) demonstrează adevărul sau combate

falsul, în mod obiectiv, prin procedee raţionale ale logicii formale (judecăţi,
raţionamente, inducţii, deducţii, cauzalitate, analiză, sinteză), de aceea, ea se mai
numeşte argumentare demonstrativă.
Argumentarea logică44 este o judecată sau o concluzie care confirmă sau
infirmă o opinie sau o poziţie a părţii. Oratorul, operând cu fapte/ dovezi diverse
(reale, ştiinţifice), „îşi construieşte sistemul de aserţiuni teoretice, de concepţii ce
reflectă realitatea”. [1.1, p.257] Prezentate într-o ordine logică, acestea contribuie la
receptarea realităţii obiective. Generalizarea celor constatate are loc prin intermediul
noţiunilor. Prezenţa faptelor concrete alături de noţiuni, definiţii fac relatarea intuitivă
accesibilă şi evită monotonia teoretizărilor excesive.

Pentru a avea forţă de convingere, faptele se subordonează următoarelor

condiţii: să fie esenţiale; să nu opereze cu un singur fapt, ci cu un număr minimal
suficient; să se înlănţuie într-un sistem logic.
44
Argumentarea obiectivă poate fi construită pe un raţionament de tip deductiv, sub forma unui şir
de afirmaţii şi ipoteze admise şi adevărate, din care decurge logic o altă afirmaţie adevărată, ce
reprezintă concluzia.

283
 Norme de logică în comunicare

Cea mai uzuală şi eficace structură de argumentare logică45 este silogismul –

raţionament deductiv – alcătuit din două premise şi o concluzie.

Silogismul = două premise logice + concluzia.

Astfel, se porneşte de la o judecată universal acceptată şi, prin intermediul

invocării argumentelor, care formează o a doua judecată, particulară, se trage o
concluzie, validă a primelor două judecăţi.
 Instrumentele procesului de argumentare
Argumentarea obiectivă se face prin: argumente logice, fapte sau probe (cifre,
trimiteri, materiale ilustrative).

Pentru ca argumentele să fie eficiente, se vor respecta anumite cerinţe:

 Faţă de cifre:
 să nu se facă abuz de ele, fiindcă distrag atenţia şi se asimilează anevoios;
 să fie rotunjite, prezentate cu aproximaţie, pentru a facilita memorarea lor;
 să fie prezentate în comparaţie, pentru a observa asemănarea/ deosebirea dintre ele;
 să fie prezentate în sistem, nu izolat;
 să fie analizate în momentul oportun;
 să se prezinte pregnant, intuitiv, pentru a se întipări mai uşor în memorie.

 Faţă de trimiteri:
 să fie reprezentative;
 să fie prezentate exact;
 să nu se facă abuz de ele;
 să se evidenţieze pe fundalul contextului prin mijloace intonaţionale;

 Faţă de materialele ilustrative:

 să fie comentate la momentul oportun;
 să fie prezentate pregnant şi corect sub aspect etic;
 să nu se facă exces de zel în utilizarea lor.

B. Argumentarea subiectivă încearcă să-l convingă pe ascultător prin alte

procedee decât cele raţionale, fără să poată demonstra adevărul, de aceea, ea se
numeşte argumentare nedemonstrativă.

45
După Ştefan Prutianu, „structura argumentării logice” este formată din premise (enunţuri-
suport), din indicatori logici şi din concluzii.” [4, p. 144]

284
 Arta comunicării şi etica profesională

În argumentarea subiectivă, sunt folosite argumentele de natură emotivă,

tactică, retorică etc. Dar şi aceste procedee urmăresc scopul ca discursul să fie
persuasiv, seductiv, incitativ.
În calitate de argumente emotive, pot servi: instrumentele retorice, intonaţia,
tonaliatea, gesturile, mijloacele stilistice (metafora, comparaţia, antiteza, gradaţia
etc.). Argumentarea emoţională nu acţionează la nivelul verbal, logic, conştient; ea
se bazează mai puţin pe logica cuvintelor şi mai mult pe raportul psihologic dintre
parteneri.
Forţa de convingere şi persuasiune este purtată de mesaje paraverbale şi de
limbajul corpului. Postura, privirea, mimica, gestica, aspectul exterior, tonul vocii,
ritmul vorbirii sunt mai importante decât cuvintele. Interlocutorii instinctuali, afectivi
sunt uşor de convins prin abordări patetice, dar sunt mai puţin sensibili la argumente
logice. [1.3, p. 144]

Cele mai folosite argumente de natură psihologică sunt:

1. Adresarea retorică – constă în formularea, în contextul discuţiei, a
propoziţiilor şi frazelor interogative, la care dă răspuns tot vorbitorul. Ele
determină ascultătorul să mediteze în context concomitent cu vorbitorul.
Totodată, adresarea retorică înviorează relatarea, evită monotonia ce se poate
instaura ca urmare a tonalităţii expozitive uniforme.
2. Repetiţia scoate în evidenţă esenţialul – ca importanţă majoră – necesară
pentru asimilarea informaţiei de ordin teoretic. Repetiţia mobilizează atenţia,
formează ritmul vorbirii.
3. Gradaţia redă creşterea treptată, intensitatea succesivă a faptelor,
evenimentelor, asigurând astfel eficienţa asimilării celor mai complexe
gânduri. Totodată, e o modalitate de explicare.
4. Antiteza intensifică procesul asimilării prin evidențierea trăsăturilor diametral
opuse.
Să admitem că în sarcina unui avocat intră apărarea unui învinuit pe care îl
aşteaptă ani grei de detenţie. Toate probele dovedesc învinuirea, vinovăţia acestuia
fiind demonstrată logic de către procuror, judecătorul fiind determinat să aplice
prevederile legii. În asemenea cazuri, avocatul apelează la argumentele subiective.
De exemplu:

285
 Norme de logică în comunicare

1. Învinuitul este prea tânăr, nu are experienţa vieţii, de aceea, nu a

conștientizat gravitatea infracţiunii săvârşite.
2. Anii lungi de detenţie nu corectează o personalitate, mai ales la o
vârstă tânără.
3. Învinuitul este un produs defectuos al sistemului nostru de
învăţământ, al societăţii degradate.
4. Are societatea noastră nevoie de o personalitate degradată?
5. Învinuitul a crescut fără tată şi nu a avut parte de educaţie
corectă. El este cel mai mare dintre cei patru copii ai mamei sale,
fiind, într-o măsură, şi cel care întreţine familia. Detenţia lui se va
resimţi foarte mult şi asupra celorlalţi trei copii minori.

Aceste câteva argumente, precum şi calităţile oratorice ale avocatului, vocea şi

gesturile adecvate ar putea constitui o adevărată cetate emotivă, numită argumentare
subiectivă. Nici logica ştiinţifică, nici sentimentalismul lacrimogen, nici recursul la
morală nu sunt suficiente, singure şi independente unele de altele. Or, argumentarea
obiectivă şi subiectivă nu se exclud. Dimpotrivă, ele se completează perfect, formând
argumentarea pragmatică.
C. Argumentarea pragmatică este folosită mai ales de către avocaţi, nego-
ciatori, politicieni, fiind şi genul de abordare cotidian. Ne vom baza pe faptul că în
viaţa noastră de toate zilele oamenii sunt convinşi mai uşor cu argumente emoţio-
nante decât cu silogisme reci (excepţie, de regulă, face demonstraţia ştiinţifică).
 Astfel, a argumenta eficace înseamnă a opera simultan cu logosul şi cu
pathosul. Cu alte cuvinte, „argumentele puternice au câte ceva din dimensiunile
umane expuse mai sus: logică ştiinţifică, sentimentalism lacrimogen, recurs la
morală.” [1.3, p.145]
Retorica unui vânzător de fructe goji sau discursul lui publicitar pentru
promovarea produsului ar avea structura şi conţinutul din exemplul următor:

1. O cutie de fructe goji pentru o cură de slăbire este un superaliment

care te ajută nu doar să slăbeşti, ci şi să fii sănătos.
2. Persoana X (o personalitate notorie) a afișat o siluetă de
invidiat, slăbind cu fructele goji.
3. Cu numai 400 de lei per kg, veţi avea şi Dvs. o siluetă perfectă.

286
 Arta comunicării şi etica profesională

În această manieră, respectând structura unui silogism, se face, simultan, apel

şi la emoţie, şi la argumente logice.
Forţa persuasivă a argumentului creşte, căci se adresează mai mult pathosului
decât raţiunii. Or, sub aspect logic şi retoric, teoria argumentării se ocupă de studiul
discursului persuasiv şi al tehnicilor de comunicare ce pot smulge adeziunea şi
asentimentul46 auditoriului.

6.3.1.5. Sistemul de argumentare

Pentru a putea susţine o poziţie – în favoarea sau împotriva unei afirmaţii - este
necesar să utilizăm un număr mai mare de argumente, deoarece o perspectivă
multiplă are şanse mai mari de a impune mesajul nostru. Argumentele trebuie să aibă
legătură între ele şi să urmărească aceeaşi ţintă.
Astfel, obţinem un sistem de argumentare.

De exemplu, pentru a demonstra afirmaţia: „Copiii au nevoie de

educaţie”, optăm pentru un sistem de argumentare format din:

Argumentul 1 – argumentul oportunităţii:

 Copiii vor avea şansa de a se realiza în viitor;
 Argumentul 2 – cel al optimizării (eficientizării) rezultatului:
 Copiii au capacitatea de memorare şi dorinţa de a asimila mărite; dacă
întârziem mai mult, va fi mai dificil de educat;
 Argumentul 3 – cel al stabilităţii sociale:
 Persoanele cu educaţie se vor implica activ şi eficient în societate,
încercând să creeze programe viabile atât pentru cei ce au beneficiat de
educaţie, cât şi pentru ceilalţi.

Fiecare dintre aceste argumente are o structură şi poate conţine argumente

minore (aşa cum am arătat la „calităţile argumentului”). [2.2, p.11]

46
Asentiment (din fr. assentiment) - consimțământ, aprobare, încuviințare dată cuiva pentru a face
ceva; a fi în asentimentul cuiva înseamnă „a proceda în conformitate cu dorința cuiva”; „a avea
aprobarea cuiva într-o acțiune”.

287
 Norme de logică în comunicare

6.4. Regulile argumentării

Mai devreme, am subliniat că argumentarea obiectivă (logosul) completată cu

cea subiectivă (pathosul) formează argumentarea pragmatică, numită și
demonstraţie sau raţionament47.
Pentru a fi eficientă, demonstraţia trebuie să respecte următoarele reguli:
1. Teza demonstrată trebuie să fie o judecată formulată precis
În viaţa cotidiană, imprecizia tezelor conduce, deseori, la confuzii sau chiar la
conflicte de comunicare. De aceea, este necesar ca fiecare afirmaţie pe care o facem
să fie formulată cu precizie, mai ales când suntem în circumstanţe ce impun o
responsabilitate sporită. De exemplu, să ne imaginăm că cineva face, în mod public,
o afirmaţie precum: „Poliţiştii rutieri iau mită.” Deşi se ştie foarte bine că, spre
regretul nostru, în Moldova, unii dintre şoferi plătesc mită pentru a evita penalităţile,
totuşi e riscant să facem o astfel de afirmaţie, pentru că ea atrage după sine
răspunderea morală şi penală. De fapt, atunci când spunem că „Poliţiştii rutieri iau
mită”, ne referim, fără să ne dăm seama, la toţi poliţiştii, fără excepţie. Însă nimeni nu
a demonstrat până în prezent că toţi poliţiştii iau mită. De aceea, pentru a fi mai
aproape de adevăr şi, totodată, pentru a nu risca să răspundem de cele afirmate, vom
preciza teza spunând că unii (sau mulţi, sau puţini) poliţişti iau mită.
2. Teza ce urmează a fi demonstrată impune o judecată ce poate fi
demonstrată prin probe
Există teze care pot fi demonstrate prin argumente/ probe şi teze care nu pot fi
demonstrate prin probe. De exemplu, în discursurile preelectorale ale unor partide, se
afirmă faptul că, dacă vor ajunge la putere, pensiile vor fi majorate la 6000 lei,
salariul minimal – la 7000-8000 lei şi toţi absolvenţii instituţiilor de învăţământ
superior vor fi încadraţi uşor în câmpul muncii, aici, în Republica Moldova.
Evident, toate aceste promisiuni (teze) tentante, la prima vedere, nu pot fi
demonstrate prin probe, pentru că ele ţin de perspectivă. Iar electoratul nici nu a
încercat să ceară probe şi demonstraţii, căzând în cursă şi crezând fabulaţiile
populiste ale candidaţilor în parlament.

Tezele care nu pot fi demonstrate prin probe nu pot fi luate ca adevăr, ci numai ca ipoteze,
proiecte, pronosticuri.

47
Raţionamentul este procesul prin care se explică argumentul. Deci, dacă ne amintim că
argumentul este constituit din afirmaţie, explicaţie, dovezi, exemple şi concluzie, atunci
raţionamentul întemeiază partea de explicaţie a argumentului.

288
 Arta comunicării şi etica profesională

3. Teza de demonstrat trebuie să fie o judecată ce nu este modificată ori

substituită pe tot parcursul demonstraţiei
De exemplu:
Discutând cu şeful de catedră, un student a spus că „marţi profesorul pe care el l-a
căutat nu a fost prezent la catedră, pentru a-i oferi consultaţiile de care avea nevoie.”
Alt student, nemulţumit de faptul că are o restanţă la disciplina pe care a predat-o
profesorul în cauză, a afirmat şi el că „marţi profesorul nu a fost prezent la catedră.”
Mirat de aceste afirmaţii, şeful de catedră s-a uitat nedumerit şi dojenitor la profesorul
învinuit, dar, înainte de a-i cere explicaţii, i-a rugat pe studenţi să repete cu mai multă
răspundere afirmaţiile pe care le-au făcut.
Primul student, înţelegând că de afirmaţiile sale poate depinde situaţia profesorului, a
modificat teza iniţială: „Marţi, când am venit să solicit consultaţii, profesorul nu mai era la
catedră.”
Al doilea student a schimbat-o cu totul: „Marţi, la ora 16.00, când am venit să susţin
restanţa la disciplina X, profesorul în cauză nu era prezent la catedră.”
Văzând că de data aceasta afirmaţiile studenţilor sunt altele decât cele dintâi, şeful de
catedră i-a cerut explicaţii profesorului şi a precizat: „Marţi profesorul a fost prezent la catedră
între orele 13.00 şi 15.00”, adică tocmai aşa cum prevede programul pentru consultaţii.

În multe situaţii, modificarea tezei poate avea loc chiar pe parcursul argu-
mentării, atât din intenţii bune, pentru a face anumite precizări, cât şi din rea-voinţă,
pentru a muşamaliza un adevăr. Uneori, doar o uşoară modificare a tezei poate avea
consecinţe negative. De exemplu, modificarea unor depoziţii în procesele judiciare
poate da cu totul o altă turnură dezbaterilor. De aceea, persoanelor interogate li se
pune în vedere că, în conformitate cu legea, ele poartă răspundere pentru cele
mărturisite. În concluzie, vom afirma că stabilitatea tezei, atât sub aspectul formei,
cât şi sub cel al conţinutului, este una din condiţiile necesare ale argumentării.
4. Probele care servesc pentru fundamentarea tezei trebuie să constituie
fapte adevărate
Probele au menirea să creeze fundamentul pe care urmează să se sprijine argu-
mentarea. Indubitabil, dacă probele nu sunt veritabile, argumentarea poate să eşueze.
5. Probele destinate fundamentării demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care
nu se contrazic reciproc
În mod evident, dacă o probă o contrazice pe alta, ele nu pot constitui
împreună fundamentul tezei. Să ne imaginăm, bunăoară, că este pusă în discuţie
imaginea unei personalităţi, în scopul votării pentru ea sau contra. Este important a
se cunoaşte dacă persoana în cauză are calităţi de manager sau nu le are. Să zicem că
o probă afirmă că le are, iar cealaltă – dimpotrivă. Ambele pot fi adevărate. În acest
caz, este necesar de a cerceta veridicitatea probelor. Astfel, proba va deveni teză, iar
pentru demonstrarea ei, vor fi căutate alte probe.

289
 Norme de logică în comunicare

6. Probele destinate fundamentării demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care

constituie o raţiune suficientă pentru teză
Să examinăm teza: „Poliţiştii nu iau mită” (afirmaţia ministrului Afacerilor
Interne). Ca probe, ministrul a invocat numele câtorva poliţişti care nu iau mită.
Chiar dacă este aşa, oricum nu s-ar putea afirma cu certitudine că poliţiştii nu iau
mită, pentru că aceste probe nu constituie o raţiune suficientă pentru a demonstra
teza. S-ar putea considera că teza este demonstrată numai dacă am şti cu certitudine
că toţi poliţiştii nu iau mită. Dar dacă măcar un singur poliţist ia mită, teza nu mai
este adevărată, adică este falsă.
De aceea, este recomandabil să nu fim categorici, să ne abţinem de a face
aceste afirmaţii sau să le facem doar atunci, când avem argumente suficiente pentru a
demonstra teza expusă.
Pe de altă parte, pentru a arăta că vorbitorul are anumite rezerve faţă de cele
spuse, el ar putea folosi unele formule de tipul: probabil, s-ar putea crede, s-ar putea
întâmpla, nu cred că ..., mi se pare că ..., după părerea mea, unii, mulţi, puţini, foarte
mulţi, nu ştiu dacă, nu este dovedit că ..., în unele cazuri etc.

Din cele expuse mai sus, conchidem:

 argumentarea se face în funcţie de necesităţile situaţiei, uneori, foarte
scrupulos, iar alteori, nefiind necesară;
 teza (afirmaţia) constituie axa comunicării şi dacă, într-o discuţie, este uitată,
trecându-se la detalierea unui argument, înseamnă că s-a comis o greşeală;
 corectarea se face prin revenirea la teza emisă iniţial.

6.5. Contraargumentul
Contraargumentul are aceeaşi structură, aceleaşi caracteristici şi se bazează pe
aceleaşi principii ca argumentul.
Rolul prim al contraargumentului este să evidenţieze că argumentul nu se
susţine, că nu este adevărat.
La fel ca la argumente, contraargumentele se regăsesc într-un sistem de
contraargumentare.
În aceste condiţii, iată cum ar arăta un sistem de argumentare contra-
argumentat (Tabelul 6.3):

290
 Arta comunicării şi etica profesională
Sistem de argumentare contraargumentat
„Copiii au nevoie de educaţie.”
Sistem de argumentare
1. Argumentul oportunităţii:
 Afirmaţie: copiii vor avea mai multe
şanse de realizare în viitor;
 Explicaţie: educaţia corectă, specia-
lizată le va oferi un nivel de cunoştinţe
şi abilităţi care o să-i ajute să se cu-
noască mai bine, să-şi cunoască punc-
tele forte şi cele mai slabe. Educaţia le
va oferi şansa unei integrări socio-
profesionale, șansa găsirii unui loc de
muncă;
 Dovezi: un sondaj social arată că o
mare parte dintre persoanele care au
beneficiat de educaţie şi-au găsit un loc
de muncă; nivelul de educaţie este un
criteriu în alegerea personalului;
 Exemplificare: cazul unei personalităţi
care deşi avea unele talente şi abilităţi,
nu a reuşit să se exprime artistic decât
atunci când cineva a învăţat-o cum să-
şi pună în evidenţă valoarea;
 Concluzie: prin urmare, copiii au
nevoie de educaţie, căci astfel vor avea
mai multe şanse de realizare în viitor.
2. Argumentul optimizării:
 Eficientizarea rezultatului (copiii au
capacitatea de memorare şi dorinţa
de a asimila mărite; cu cât întârziem
mai mult, cu atât va fi mai dificil de
educat).
3. Argumentul stabilităţii sociale:
 Persoanele cu educaţie se vor implica
activ şi eficient în societate, încercând
să creeze programe viabile atât pentru
cei ce au beneficiat de educaţie, cât şi
pentru ceilalţi.
Sursa: Comunicare, argumentare, dezbateri [2.2, pp.12-13]
291
Tabelul 6.3
„Copiii nu au nevoie de educaţie.”
Sistem de contraargumentare
1. Contraargument la oportunitate:
 Afirmaţie: copiii nu vor avea mai multe
şanse de realizare în viitor;
 Explicaţie: nu educaţia este vitală
pentru supravieţuirea omului în ziua
de azi, chiar dacă este importantă; indi-
vidul are nevoie de forţă, hotărâre şi
rezistenţă fizică, care nu depind de
educaţie; dacă le are pe acestea, va găsi
oricând un loc de muncă;
 Dovezi: sondajul de la argumentul
oportunităţii nu este viabil, odată ce
există multe persoane fără o educaţie
specială care se descurcă excelent în
diferite posturi şi funcţii;
 Exemplificare: Lucian Blaga a rămas
corigent. Apoi, a ajuns un mare om de
cultură; talentul nu este influenţat de
educaţie;
 Concluzie: prin urmare, copilul nu are
nevoie de educaţie pentru a se realiza
mai bine în viitor; dimpotrivă, la
sfârşitul procesului de educaţie, nu are
unde să se angajeze.
2. Contraargument la optimizare:
 Copilul trebuie să-şi folosească plusul
de memorie, răbdare şi dorinţă de
asimilare, pentru a crea şi pentru a se
dezvolta fizic. Nu trebuie să piardă mult
timp şi neuroni cu informaţii generale,
care nu îi vor folosi în viaţa de zi cu zi.
3. Contraargument la stabilitate
socială:
 Nimic nu ne face să credem că după
procesul de educaţie indivizii se vor
întoarce sau vor rămâne în comunitate;
din contra, foarte mulţi părăsesc defi-
nitiv comunitatea.
 Norme de logică în comunicare

6.6. Tragerea concluziilor

6.6.1. Noţiuni de premisă şi concluzie

Concluzia este încheierea unui şir de judecăţi, o gândire dedusă dintr-o serie
de argumente sau constatări, e judecate nouă ce rezultă din alte judecăți și date, al
cărei adevăr depinde de adevărul judecăților respective.
În comunicările de toate tipurile, în general, şi în cele care au caracter de
raţionament, în special, concluziile trebuie trase din premise în modul recomandat de
ştiinţa logicii formale. În comunicările cotidiene şi în cele narative sau descriptive,
tragem foarte multe concluzii, uneori, fără a ne da seama. Este adevărat că sunt şi
numeroase situaţii banale, când lucrurile sunt clare şi fără a fi formulate şi spuse cu
voce tare, fără a respecta succesiunea operaţiilor de tragere a concluziilor. [1.2, p.44]
Iată un exemplu:
„Dinspre miazănoapte, se ridică nori negri şi fioroşi. Înseamnă că se apropie furtuna.”

Din cele două enunţuri, primul este premisa, iar al doilea este concluzia trasă
din premisa respectivă.
N.B.! De fapt, o concluzie corectă nu poate fi trasă dintr-o singură premisă.
A doua premisă ar fi:
„Norii negri şi fioroşi dinspre miazănoapte prevestesc furtună.” – condiţie meteorologică pe
care o au în vedere vorbitorii şi care este cunoscută de către toţi drept reală şi banală pentru a fi
rostită în situaţia dată.

Existenţa premisei a doua este asemenea unei convenţii nerostite, dar de la

sine înţeleasă de către cei care comunică. În alte situaţii, faptul că premisele sunt doar
subînţelese, fără a fi rostite, duce la confuzii serioase şi la provocarea conflictelor de
comunicare.

6.6.2. Greşeli comise la tragerea concluziilor: premise şi concluzii greşite

După cum am afirmat mai sus, lipsa unei premise poate deteriora
comunicarea, în sensul că informaţiile vor fi tălmăcite greşit de către receptor.
Să analizăm un exemplu.
Profesorul anunţă studenţii: „Luni nu voi fi la instituţie.”
Studenţii au tras următoarea concluzie: „Luni profesorul nu va fi, deci, ora de
Comunicare economică nu va avea loc.”

Observăm că studenţii au luat această decizie după ce au auzit mesajul şi au

tras următoarea concluzie: „Nu ne vom prezenta la ore.” Oare e justă concluzia?

292
 Arta comunicării şi etica profesională

Ea poate fi justă doar în funcţie de conţinutul premisei a doua.

În conştiinţa studenţilor, a fost construit următorul silogism:
Prima premisă: Luni profesorul nu va fi la instituţie.
A doua premisă: Dacă profesorul nu se află la instituţie, lecţia nu are loc.
Concluzia: Noi nu ne vom prezenta la lecţie.

Adevărul este că premisa presupusă de studenţi e falsă, de aceea, concluzia nu

este justă. Aici s-a produs o confuzie, deoarece s-a tras concluzia dintr-o premisă
presupusă şi falsă, și nu reală. Tragerea concluziilor greşite este periculoasă și sub
aspect teoretic, și sub aspectul activităţii practice, deoarece concluziile greşite conduc
la fapte greşite, care devin sorgintea conflictelor.
N.B.! Înainte de a trage concluzia, trebuie să fim siguri de justeţea ambelor
premise. Dacă nu avem această siguranţă, atunci e cazul să precizăm premisa neclară
printr-o întrebare adresată interlocutorului. De exemplu, dacă profesorul a declarat că
„luni nu va fi la instituţie”, studenţii ar fi trebuit să-l întrebe „cine va înlocui lecţia
respectivă?”

6.6.3. Concluzii pripite

Deseori, suntem sfătuiţi să nu tragem concluzii pripite, avându-se în vedere
concluziile care nu derivă cu necesitate din toate probele de care dispunem. Acestea
pot fi concluzii unilaterale, categorice, greşite atât sub aspectul strict al logicii, cât și
al procedurilor judiciare, al adevărului ştiinţific, al eticii.
De exemplu: dacă o persoană întârzie la serviciu, iar directorul trage din acest
caz concluzia că persoana este indisciplinată şi iresponsabilă, fără a afla cauza
întârzierii, consecinţele pot fi umilitoare pentru angajat. Concluzia este unilaterală,
pentru că există doar o singură premisă, care ar putea fi o excepţie sau nu constituie o
raţiune suficientă pentru o asemenea concluzie.
Dacă, totuşi, suntem puşi în situaţia să ne pronunţăm pe marginea unor
asemenea cazuri, recomandăm să apreciem fapta (bună, rea, frumoasă, urâtă), dar nu
persoana. Și dacă, totuşi, limitele ne constrâng să ne referim la persoană, aprecierea
noastră trebuie să aibă un caracter rezervat, cu totul necategoric.
De exemplu: dacă este o persoană, care a comis o greşeală condamnabilă,
reprobabilă, nu este recomandabil să facem afirmaţii categorice, determinate, de cele
mai multe ori, de anumite stări de spirit, emoţii, interese etc., care sunt tendenţioase şi
ne pot compromite imaginea de om onest.

293
 Norme de logică în comunicare

Concluzii:
 Normele de logică presupun o anumită pregătire a vorbitorului (cunoaşterea de
reguli, principii), în sensul familiarizării lui cu tehnica operaţiilor de gândire.
 Legea identității spune că orice lucru este identic cu el însuşi şi numai cu el însuşi.
Referindu-ne la comunicare, legea identităţii ne obligă să păstrăm, în cadrul unui
mesaj, înţelesul termenilor cu care operăm, ceea ce asigură consecvenţa şi precizia
comunicării.
În comunicare, legea identităţii este, deseori, încălcată, fapt care poate declanşa con-
flicte. Una din variantele de încălcare a legii identităţii constă în schimbarea unei
noţiuni dintr-o teză sau înlocuirea în întregime a tezei puse în discuţie cu una nouă.
Încălcarea legii identităţii este comisă și din neatenţie sau din ignoranţă. Oricum,
rezultatul este acelaşi.
Norme pentru actul de gândire şi al comunicării sunt şi următoarele legi (sau
principii):
 principiul (legea) noncontradicţiei, care spune că „un lucru ori este ori nu
este, în același timp”;
 principiul terţului exclus, conform căruia „din două judecăți în care una neagă,
iar cealaltă afirmă, una din ele este cu necesitate adevărată, altă posibilitate
neexistând”;
 principiul raţiunii suficiente, care spune că „orice lucru are un temei”.
Odată respectate, acestea la fel determină corectitudinea şi certitudinea gândirii.
 Claritatea, concizia, respectul faţă de partener sunt calităţi importante pentru o
comunicare viabilă. În mod ideal, receptorul trebuie să perceapă mesajul într-o
formă cât mai exactă cu intenţia emiţătorului. De multe ori, agenţii de comunicare au
nevoie de explicaţii suplimentare, de clarificări şi reformulări. Pentru ca mesajul să
fie credibil şi înţeles, este nevoie de ceva în plus: argumentare.
Argumentarea este modalitatea de a prezenta şi a susţine un punct de vedere asupra
unei anumite probleme şi, în egala măsură, de a convinge cititorul/ interlocutorul de
valabilitatea perspectivei propuse.
 Sub aspect teoretic, argumentarea este o formă de fundamentare a unei teze
(afirmaţii).
 Sub aspect practic, argumentarea este acţiunea de a proba, a convinge, a
demonstra cu probe şi argumente o ipoteză/ opinie/ poziţie a celui care o susţine,
cu scopul de a-l determina să ia o decizie practică în viaţa reală, să facă o acţiune
sau să o evite.
 Structura argumentării este:
afirmaţie → explicaţie → dovezi → exemplificare → concluzie.
 Calităţile argumentului pot fi diferite:
a) În funcţie de impactul lor, argumentele sunt bune ori slabe;
b) În funcţie de complexitatea lor, argumentele sunt majore și minore;

294
 Arta comunicării şi etica profesională

c) După natura ei, argumentarea poate fi: simplă, compusă, completă, incompletă,
ştiinţifică sau de popularizare.
d) După modalitatea şi stilul de convingere, argumentarea poate fi: obiectivă,
subiectivă şi pragmatică.
 Argumentarea obiectivă (sau logică) demonstrează adevărul sau combate falsul, în
mod obiectiv, prin procedee raţionale ale logicii formale (judecăţi, raţionamente,
inducţii, deducţii, cauzalitate, analiză, sinteză), de aceea, mai este numită argumentare
demonstrativă. Cea mai uzuală şi eficace structură de argumentare logică este
silogismul – raţionament deductiv – alcătuit din două premise şi o concluzie. Pentru ca
argumentele să fie eficiente, în procesul de argumentare obiectivă, se vor respecta
anumite cerinţe faţă de: cifre, trimiteri, materiale ilustrative, alte surse ponderabile.
 Argumentarea subiectivă încearcă să-l convingă pe cel care ascultă prin alte
procedee decât cele raţionale, fără să poată demonstra adevărul, de aceea ea se mai
numeşte argumentare nedemonstrativă. În argumentarea subiectivă, sunt folosite
argumentele de natură emotivă, tactică, retorică etc. Dar şi aceste procedee urmăresc
scopul ca discursul să fie persuasiv, seductiv, incitativ.
 Argumentarea pragmatică înseamnă a opera simultan cu logosul şi cu pathosul.
Este argumentarea ce are la bază argumente din toate cele trei dimensiuni umane:
logica ştiinţifică, sentimentalismul lacrimogen, recursul la morală.
 Pentru a putea susţine o poziţie – în favoarea sau împotriva unei afirmaţii – e necesar
să utilizăm un număr mai mare de argumente. O perspectivă multiplă are şanse mai
mari de a impune mesajul nostru. Argumentele trebuie să aibă legătură între ele şi să
urmărească aceeaşi ţintă. Astfel, obţinem un sistem de argumentare.
Pentru a fi eficientă, demonstraţia trebuie să respecte anumite reguli: 1- teza
demonstrată trebuie să fie o judecată formulată precis; 2- teza ce urmează a fi
demonstrată impune o judecată ce poate fi demonstrată prin probe; 3- teza de demonstrat
trebuie să fie o judecată ce nu este modificată ori substituită pe tot parcursul
demonstraţiei; 4- probele care servesc pentru fundamentarea tezei trebuie să constituie
fapte adevărate; 5- probele destinate fundamentării demonstraţiei trebuie să fie judecăţi
care nu se contrazic reciproc; 6- probele destinate fundamentării demonstraţiei trebuie să
fie judecăţi care constituie o raţiune suficientă pentru teză.
 Rolul prim al contraargumentului este să evidenţieze că argumentul nu se susţine, că
nu este adevărat. Asemenea argumentelor, contraargumentele se regăsesc într-un
sistem de contraargumentare.
 Concluzia este încheierea unui şir de judecăţi, o gândire dedusă dintr-o serie de
argumente sau constatări, e judecata nouă ce rezultă din alte judecăți și date, al cărei
adevăr depinde de adevărul judecăților date.
 În comunicările de toate tipurile, în general, şi în cele care constată caracter de
raţionament, în special, concluziile trebuie trase din premise, în modul recomandat de
ştiinţa logicii formale. Lipsa unei premise poate deteriora comunicarea, în sensul că
informaţiile vor fi tălmăcite greşit de către receptor.
 Dacă se trag concluzii pripite, avându-se în vedere concluziile care nu derivă cu
necesitate din toate probele de care dispunem (concluzii unilaterale, categorice,
greşite sub aspectul strict al logicii, al procedurilor judiciare, al adevărului ştiinţific, al
eticii), atunci recomandăm să apreciem fapta (bună, rea, frumoasă, urâtă), dar nu
persoana.

295
 Norme de logică în comunicare

Întrebări de autoevaluare şi de discuţie

1. Definiţi normele de logică.

2. Care sunt principalele principii cu ajutorul cărora pot fi evitate erorile de gândire?
3. Explicaţi şi exemplificaţi rolul legii identităţii în actul de gândire.
4. Care sunt cauzele încălcării legii identităţii? Argumentaţi invocând exemple.
5. La ce conduce încălcarea legii identităţii?
6. Definiţi argumentarea.
7. Care este scopul argumentării?
8. Prin ce se deosebeşte argumentul de argumentare?
9. Precizaţi structura argumentului. Daţi un exemplu de argument al oportunităţii pe
baza acestei structuri.
10. Ce tipuri de argumentare cunoaşteţi?
11. Numiţi tipurile de argumente.
12. Care este diferenţa dintre argumentele bune sau slabe, minore sau majore?
Argumentaţi.
13. Caracterizaţi instrumentele procesului de argumentare.
14. Prin ce se deosebeşte argumentarea subiectivă de cea obiectivă?
15. Care sunt cele mai folosite argumente subiective?
16. Daţi un exemplu de aplicare a argumentelor subiective.
17. Cum veţi folosi argumentarea pragmatică sau demonstraţia?
18. Explicaţi cu ajutorul exemplelor modalitatea de respectare a regulilor ce se referă la
demonstrarea tezelor.
19. Cum obţinem un sistem de argumentare?
20. Aplicaţi un sistem de argumentare contraargumentat pe baza unei teze.
21. Care este diferenţa dintre argument şi nonargument? Exemplificaţi. Argumentaţi.
22. Definiţi concluzia.
23. Care sunt regulile de tragere a concluziilor?
24. Ce greşeli se comit la tragerea concluziilor?
25. Există diferiţi conectori care se aplică în procesul argumentării. În acest sens, luaţi
cunoştinţă de conectorii de mai jos, utilizându-i, în funcţie de context, în
argumentarea sau contraargumentarea tezelor susţinute de dvs.:

 Conectori de premisă: „în primul rând”, „în al doilea rând”, pe de o parte”, „pe de altă
parte”, „pentru început” etc.;
 Conectori de susţinere/ explicaţie/ exemplificare/ comparaţie/ cauzalitate: „din
această cauză”, „în această privinţă”, „din acest motiv”, „de asemenea”, „de exemplu”,
„pentru că”, „deoarece”, „precum”, „la fel ca”, „în ceea ce priveşte” etc.

296
 Arta comunicării şi etica profesională

Rezolvă un test de logică amuzant – testul lui Moise

1. Câte animale a luat Moise cu el pe a) toate; b) câte două din fiecare;
arcă? c) niciunul; d) doar cinci.
2. Un avion, aparţinând unei companii a) R.Moldova;
româneşti, cade pe fâşia de graniţă b) România;
dintre România şi Republica Moldova. c) în ţara de origine;
Unde vor fi înmormântaţi supra- d) nu vor fi înmormântaţi.
vieţuitorii?
3. Pe o sârmă stau 9 vrăbii. Un vânător a) 9, poate nu a ţintit corect;
împuşcă una. Câte vrăbii rămân? b) 8, evident; c) 0; d) 1, mai curajoasă.
4. Să zicem că participi la o cursă de a) 9; b) primul; c) al doilea;
alergări şi îl depăşeşti pe cel de pe d) contează participarea, nu câștigul.
locul doi. Pe ce poziţie te afli?
5. Eşti tot la curse şi îl depăşeşti pe cel de a) penultima; b) nu ştiu; c) ultima;
pe ultima poziţie. Pe ce poziţie eşti d) să participăm, oricum e aberaţie.
acum?
6. În ce direcţie merge autobuzul din a) în dreapta;
imagine? b) în stânga;
c) nu ştiu;
d) în altă direcție.
7. Dacă sunt 3 mere şi tu iei 2, câte mere a) 3; b) 2; c) 1; d) nu știu.
ai?
8. Eşti într-o odaie întunecoasă, fără a) lampa cu petrol;
curent electric şi în odaie se află o b) lumânarea;
lampă cu petrol, o lampă cu benzină şi c) altceva;
o lumânare. Ce aprinzi prima dată? d) lampa cu benzină.
9. Într-o zi, o bătrână vrea să treacă un a) nu prea merită să treacă;
râu îngheţat pentru a culege nişte b) roagă pe cineva să o treacă râul în braţe;
mere de pe partea cealaltă a râului. c) trece pe un pod din apropiere;
Cum poate bătrâna să treacă râul d) trece cu sania, fără să păşească pe râul
îngheţat, fără a păşi pe el, pentru a îngheţat.
culege merele?
10. Ce îngheaţă mai repede în frigider? a) un pahar cu apă rece;
b) un pahar cu apă fierbinte;
c) alt tip de lichid; d) nu ştiu.

Răspunsuri corecte
1. Moise nu a fost pe arcă. A fost Noe.
2. Ar fi inuman să înmormântezi supravieţuitorii!
3. În urma împuşcăturii, nu a mai rămas nicio vrabie pe sârmă.
4. Dacă îl depăşeşti pe cel de pe locul 2 îi iei locul, deci, eşti pe locul 2.
5. Poţi să-l depăşeşti, oare, pe ultimul?
6. Autobuzul merge în partea stângă, deoarece nu se văd uşile, ci doar geamurile.
7. Ți-au rămas 2 mere. Doar tocmai le-ai luat!
8. În mod normal, aprinzi prima dată altceva … de exemplu, chibritul.
9. Nu merită să treacă râul îngheţat ... cum să fie mere în mijlocul iernii?
10. Un pahar cu apă fierbinte îngheaţă mai repede.

297
 Norme de logică în comunicare

BIBLIOGRAFIE

I. Manuale, cărţi
1.1. DOROGAN, Maria. Curs de elocvenţă. Chişinău: Editura ARC, 1995,
pp. 256-259;
1.2. PALII, Alexei. Cultura comunicării. Chişinău: Editura EPIGRAF,
2005, pp. 26-46;
1.3. PRUTIANU, Ştefan. Comunicare şi negociere în afaceri. Editura
Polirom: Iaşi, 1998, pp. 100-111.

II. Surse online

2.1. Drept MD. Nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile
lui [accesat 17 august 2015]; Disponibil:
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/ logica-
juridica/ obiectul-si-importanta-logicii/;
2.2. VANCEA, Liviu. Comunicare, argumentare, dezbateri [accesat
17 august 2015]. Disponibil:
file:///C:/Documents%20and%20Settings/AdminDownloads
/01.pdf.

298