Ministerul Afacerilor Interne

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Poliție

LOGICA JURIDICA SI PRINCIPIILE LOGICE

SPATARU ANNE-MARIE GEORGIANA

ANUL 1
DREPT,GRUPA 104
ABSTRACT:

Cultura logică nu este dată omului prin naştere, ea se formează în procesul cunoaşterii, a gândiri creative
independente. Acest tip de cultură presupune exactitate, claritate şi continuitate în gândire, dezvoltarea
capacităţilor de a nu admite contradicţii în gândire, de a argumenta gândurile proprii. Oamenii pot să gândească
corect fără ca să cunoască logica şi principiile sale, la fel ca şi atunci când vorbesc corect fără ca să cunoască
alfabetul sau regulile gramaticii. Dar, la fel cum în limbă facem greşeli atunci când nu cunoaştem regulile, la fel
şi în logică facem greşeli dacă nu cunoaştem principiile logice. Iar gândirea incorectă cauzează acţiune incorectă.
Studiul principiilor gândirii corecte poate servi drept un suport solid în procesul de elaborare, interpretare şi
aplicare a normelor de drept. A aplica conştient principiile logice înseamnă a gândi mai exact. Aceasta este
binevenit pentru jurişti, care se ocupă de procese de argumentare, de construirea versiunilor juridice, de crearea
normelor de drept, de procedura judiciară, de analiza teoretică a dreptului. Juriştii trebuie să cunoască bazele
teoriei argumentării, să argumenteze teze cu caracter juridic, să alcătuiască corect pledoariile, discursurile,
hotărârile judecătoreşti, să cunoască esenţa limbajului juridic, să ştie a alcătui definiţii corecte, a realiza
clasificări şi diviziuni corecte, a înainta versiuni juridice. De aceea Logica juridică, ştiinţă interdisciplinară, ce se
află la graniţa dintre logică şi drept, este utilă pentru jurişti. Pentru formarea culturii politice a juriştilor, trebuie
ca aceştia să aibă o cunoaştere aprofundată a principiilor logice, respectarea cărora contribuie la aplicarea logicii
în practica juridică; a formelor de gândire abstractă; a metodelor de cunoaştere de natură logică: deducţie,
inducţie, analogie, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, etc.; a regulilor şi cerinţelor care derivă din
principiile logice, cum ar fi regulile definiţiei, regulile clasificării, etc.; a modurilor şi regulilor argumentării.
Cunoaşterea logicii formale îi va ajuta pe viitorii jurişti a se folosi conştient de principiile gândirii corecte, a
dezvolta şi a disciplina capacităţile intelectuale; a dezvolta vorbirea profesională coerentă şi argumentată, a
amplifica capacitatea de convingere; a dezvălui contradicţiile logice în mărturii, în propria activitate şi gândire; a
combate argumentele incorecte ale oponenţilor; mai eficient şi mai exact de construit versiunile juridice; de a
folosi mijloacele logice pentru fundamentarea argumentată a propriei opinii.
INTRODUCERE:

Noţiunea „logică” provine de la cuvântul grecesc „logos”, care înseamnă „gândire”,

„raţionare”, „ştiinţă”, „cuvânt”. Termenul ”logică”este polisemic. Se vorbeşte despre logica
evenimentelor, avându-se în vedere că ele au o anumită consecutivitate. Termenul „logica” se
utilizează pentru a desemna legităţi obiective în interconexiunea fenomenelor. De exemplu:
„aceasta este logica lucrurilor”, „aceasta este logica faptelor”. Folosim termenul „logică” şi cu
referire la procesul de gândire, evidenţiind gândirea logică şi gândirea nelogică. Atunci când
afirmăm, că cineva gândeşte logic, avem în vedere că gândeşte corect, iar dacă zicem că
cineva nu gândeşte logic, considerăm că din gândirea sa lipseşte consecutivitatea,
argumentarea, că ea este contradictorie, etc.
Logica este ştiinţa care studiază gândirea. Gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită
şi generalizat-abstractă a însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi a relaţiilor dintre ele. Această
reflectare se realizează sub formă de noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Ea este nivelul cel mai
înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lume. Gândirea este o formă superioară
faţă de forma senzorială de reflectare a realităţii. Ea are un caracter general-abstract,
evidenţiind caracteristicile generale şi esenţiale a lucrurilor şi creând modele ideale generale
sub formă de noţiuni şi legi. Obiectul de studiu al logicii îl constituie gândirea, legile şi
formele gândirii corecte, procedeele şi operaţiile gândirii prin care omul cunoaşte lumea din
jur şi pe sine. Logica cercetează mecanismul activităţii intelectuale a omului care are drept
scop obţinerea cunoştinţelor adevărate despre realitate. Ea este o ştiinţă generală a
raţionamentelor, explicând regulile prin care pot fi construite raţionamentele corecte. Logica
este o ştiinţă teoretică (nu poate folosi observaţia, experimentul), dar are deschideri practice..
Logica ne învaţă cum să gândim şi trebuie să ne facă gândirea mai riguroasă. Ea ne ajuta mai
mult la obţinerea unor adevăruri bine întemeiate, fiind un important instrument pentru
descoperirea şi demonstrarea adevărului. Logica este într-o măsură oarecare şi o ştiinţă
normativă, pentru că studiază normele, regulile obţinerii şi transmiterii adevărului, principiile
gândirii corecte, reguli de maximă generalitate, aplicarea cărora permite evitarea greşelilor în
gândire şi dezvăluirea greşelilor atât în gândirea proprie, cât şi a altora. Logica nu îşi propune
să arate cum anume gândesc oamenii, ea încearcă să arate acele reguli universale, care asigură
corectitudinea raţionamentelor. Logica studiază modul corect de gândire, ne învaţă cum să
gândim ca să evităm erorile în raţionamente, în procesele de argumentare, deosebeşte
modurile de gândire corectă de cele de gândire incorectă. Deci, am putea să afirmăm că logica
este ştiinţa despre gândirea corectă. Gândirea corectă permite extragerea unor cunoştinţe
adevărate din cunoştinţele, pe care le avem, fără ca să apelăm la practică. Unele metode şi
procedee ale logicii formale, mai ales cele ale logicii simbolice, îndeplinesc un rol de mijloace
metodologice în cunoaşterea socială. De exemplu, metodele logicii algebrice se folosesc
pentru găsirea unor decizii administrative eficiente. Logica astfel, ar putea fi definită ca ştiinţa
care studiază formele gândirii şi principiile gândirii corecte. Rolul logicii este major în
cunoaştere.
 CUPRINS:

 1.ABSTRACT
 2.INTRODUCERE
 3.DEFINIREA SI PROBLEMATICA LOGICII JURIDICE
 4.PRINCIPIILE LOGICE:
1. Noţiune de principiu logic.
2. Principiul identităţii.
3. Principiul noncontradicţiei.
4. Principiul terţului exclus.
5. Principiul raţiunii suficiente.
DEFINIREA SI PROBLEMATICA LOGICII JURIDICE:
Logica juridică este o ştiinţă de graniţă, o ştiinţă integrativă, în care interacţionează logica şi
dreptul. Din cele mai vechi timpuri au existat tangenţe între logică şi drept, în primul rând în
ceea ce priveşte metodele de obţinere ale adevărului. O serie de reguli cu privire la formularea
regulilor raţionamentului corect în domeniul argumentării juridice au fost formulate încă în
Grecia Antică. Iar în sec. XVI, anul 1588 a fost editată cartea lui Abraham Franţ „Logica
dreptului” în care se cerceta legătura strânsă dintre logică şi drept. La dezvoltarea logicii
juridice au contribuit aşa logicieni ca: G. Kalinowski, Ch. Perelman, U. Klug. Se poate afirma
că „logica juridică se constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra fenomenului
juridic, sub diversele realităţi sub care el se prezintă; ea tinde să dezvăluie construcţia
interioară a raţionamentelor juridice prin care se realizează argumentarea şi convingerea
despre adevărul juridic şi se verifică, totodată, corectitudinea concluziilor obţinute”. Există
mai multe definiţii ale logicii juridice, de exemplu: „logica juridică este o disciplină de
graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect,
perfecţionarea sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se
distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în
orice situaţie în care se urmăreşte convingerea despre lucrul drept”. Logica juridică este „o
disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului
juridic corect, perfecţionarea sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile
prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în
general, în orice situaţie în care se urmăreşte convingerea despre lucrul drept”. Logica juridică
„este aplicabilă unei largi problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de formare şi
clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului
sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a
dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul
judiciar, probaţiunea juridică etc.Logica juridică serveşte şi în calitate de o metodă de
cercetare aplicată în domeniul dreptului, utilizându-se pentru verificarea raţionamentului
juridic corect şi în calitate de instrument în analiza logică a raţionamentelor şi structurilor
normative din sfera dreptului. Ea este necesară pentru studiul problematicii dreptului şi pentru
activitatea juridică în general, activitate de elaborare, interpretare şi aplicare a dreptului.
Aprecierea corectă a faptelor şi acţiunilor juridice, luarea unor decizii corecte, presupune
respectarea anumitor cerinţe logice. Aceste cerinţe, particularităţile aplicării acestora în
activitatea juridică categoriile logice de bază, constituie obiectul studiului în logica juridică.
Se pune un accent sporit pe noţiunile juridice, pe operaţiile cu acestea. De asemenea, se
studiază condiţiile adevărului judecăţilor juridice, metodele inductive de stabilire a legăturilor
cauzale, analogia şi construcţia versiunilor juridice, a argumentării în speţele juridice.
Dobrinescu menţionează în legătură cu logica juridică că „(1) raţionamentul juridic trebuie
privit ca specific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există
sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de
exprimare logică, am spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsul sunt forme polare ale
gândirii noastre şi rămân astfel şi în drept, în măsura în care formulăm propoziţii de constatare
despre norme sau principii de drept în vigoare; (4) adevărul în drept se complineşte cu un
concept nou, acela de dreptate şi numai astfel devine model de cunoaştere juridică, apt să
formeze convingeri ferite de îndoială”. Logica juridică studiază principiile fundamentale ale
logice; relaţiile dintre logica juridică şi limbajul juridic; noţiunea ca formă logică, tipurile de
noţiuni, particularităţile noţiunii juridice, relaţiile dintre noţiuni, principalele operaţii cu
noţiunile, judecata ca formă de gândire, tipurile de judecăţi, relaţiile logice dintre judecăţi,
modalităţile judecăţilor; întrebările şi răspunsurile, raţionamentele deductive, inductive şi
după analogie; fundamentele logice ale teoriei argumentării; ipoteza şi versiunea juridică.

PRINCIPIILE LOGICE:
1. Noţiune de principiu logic.
Pentru a fi corecta, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind nişte
legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt nişte legături necesare şi esenţiale dintre
gânduri în procesul de raţionare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor
logice. Activitatea legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este
guvernată de principiile logice. Legile logicii sunt o reflectare generalizată a legităţilor
existenţei, modificate în capul oamenilor şi devenite principii generale ale gândirii
cunoscătoare. Deci, ordinea şi legătura dintre lucruri determină ordinea şi legătura dintre
gânduri. Gândirea se realizează în două orientări: de conţinut (procesul de reflectare în
conştiinţa oamenilor a legăturilor lucrurilor reale şi a caracteristicilor lor) şi formal (stabilirea
legăturilor între formele gândirii). Astfel, legile gândirii se împart în legi dialectice şi legi
logico-formale. Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcţionării gândirii în
general, în ele se reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, relaţii şi legături ale lumii
obiective, care este percepută de gândirea noastră. Principiile dialectice sunt predestinate
pentru a reflecta în gândire stările intermediare; reflectarea schimbărilor obiectelor în timp;
reflectarea obiectului în relaţiile lui cu alte obiecte. Principiile gândirii se împart în: principii
ale logicii formale şi principii ale logicii dialectice. Principiile logicii formale au un caracter
universal, adică ele sunt fundamentale pentru funcţionarea gândirii, în general. Ele au un
caracter obiectiv, în ele se reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, legături şi relaţii ale
lumii obiective. Principiile logicii formale sunt următoarele: principiul identităţii, principiul
noncontradicţiei, principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente. Respectarea
principiilor logicii formale constituie o condiţie necesară a cunoaşterii esenţei realităţii. Ea
asigură atingerea cunoştinţelor adevărate în procesul de gândire, fără de care nu este posibilă
cunoaşterea. De asemenea, „respectul pentru principiile logicii se întemeiază pe faptul că ele
s-au dovedit indispensabile pentru bunul mers al treburilor omeneşti în cele mai esenţiale
sfere ale vieţii civilizate” Intuitiv, principiile logice sunt cunoscute tuturor oamenilor, ei
respectându-le, de obicei, chiar dacă nu le cunosc. Noi putem să nu conştientizăm principiile
logice, să nu le cunoaştem, dar suntem nevoiţi să le respectăm atunci când dorim ca gândirea
noastră să fie corectă. Aceste principii ale gândirii sunt legi principale pentru că ele exprimă
principalele caracteristici ale gândirii incorecte: determinarea, necontradicţia, continuitatea şi
argumentarea. Principiile logice „ne îndreptăţesc să avem încredere în adevărul rezultat din
premise”. Respectarea principiilor logice este obligatorie pentru gândirea corectă. Menţionăm,
însă, că aplicarea primelor trei principii – principiului identităţii, principiului noncontradicţiei,
principiului terţului exclus – este posibilă doar dacă entităţile la care se aplică sunt considerate
în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Deci, acţiunea acestor trei principii este limitată de
următoarele supoziţii: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi aspect”.
2. Principiul identităţii.

Fiecare gând în procesul raţionării trebuie să fie identică cu sine. Unul şi acelaşi gând nu
poate să fie el însuşi şi altul. Primul principiu al logicii formale este cel al identităţii. Acest
principiu exprimă calitatea gândirii corecte de a fi determinată. Fiecare principiu logic are un
fundament ontologic. Fundamentul ontologic al principiului identităţii îl reprezintă una dintre
calităţile esenţiale ale realităţii – determinismul calitativ al obiectelor şi fenomenelor realităţii
reflectate în gândire. Aceste obiecte şi fenomene sunt identice cu ele însele (în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport). Formularea ontologică a principiului identităţii este: „orice lucru/fenomen
este identic cu sine în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”. Obiectele şi fenomenele îşi păstrează
calitatea de a fie ele însele, de a fi identice cu sine şi, deci, gândurile despre ele trebuie să fie
şi ele identice cu ele însele dacă în ele se reflectă corect aceste obiecte şi fenomene. Deci,
gândul despre un obiect determinat calitativ, dacă el corespunde acestui obiect, nu poate să nu
fie determinat, să nu fie identic sie însuşi. Orice gând trebuie să fie identic cu el însuşi.
Schema principiului identităţii este: A ≡ A, unde A este orice gând. Se va citi: A este identic
cu A. Acest principiu precizează că A este el însuşi şi nu poate fi nimic în afară de A.
Formularea semantică a principiului dat este: orice judecată este identică cu sine, orice
noţiune este identică cu sine. Principiul identităţii este universal. Din conţinutul acestuia
reiese că fiecare noţiune, judecată ş. a. trebuie să fie utilizate în unul şi acelaşi sens pe care să-
l păstreze pe parcursul întregului proces de gândire (discuţie, argumentare, etc.). Sau, altfel
vorbind: stabilind sensul unui cuvânt, a unei expresii la începutul unui proces de gândire, să
nu schimbăm acest sens până la sfârşitul acestui proces. Înaintând judecata „Broasca este un
animal cu sânge rece”, atunci când vom vorbi în continuare despre broască, va trebui să
utilizăm termenul broască cu acelaşi sens, de animal, şi nu de parte a lacătului. De asemenea,
este important ca pe parcursul procesului de gândire judecăţile să îşi păstreze valoarea de
adevăr. Principiul identităţii înaintează gândirii şi următoarele cerinţe: nu trebuie să fie
identificate gânduri diferite; nu trebuie ca gândurile diferite să fie privite ca identice.
Încălcarea acestor cerinţe în procesul gândirii poate să fie legată de exprimarea diferită a unui
şi aceluiaşi gând în limbaj. De exemplu, judecăţile: „Irina a citit poemul «Luceafărul»” şi
„Irina a citit cel mai important poem al lui M. Eminescu” exprimă unul şi acelaşi gând. Chiar
dacă în limbă predicatele acestor judecăţi se exprimă prin cuvinte diferite, judecăţile în
întregime trebuie calificate ca fiind identice. Pe de altă parte, folosirea cuvintelor polisemice
poate să ducă la identificarea gândurilor diferite. De exemplu, judecăţile „Moş Ion a cumpărat
o capră” şi „Moş Ion a cumpărat o capră” pot fi şi judecăţi diferite dacă cuvântul capră din
prima judecată şi cuvântul capră din a doua judecată sunt diferite – animal şi instrumentar
sportiv. În cazul încălcării principiului identităţii apar diferite erori logice. Una dintre greşeli
este amfibolia – utilizarea unui şi acelaşi cuvânt omonim în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect,
pe parcursul aceluiaşi proces de gândire în sensuri diferite. De aici – confundarea noţiunilor,
înlocuirea tezei cu alta în procesul de argumentare. De cele mai dese ori principiul identităţii
se încalcă din cauza că diferite noţiuni se pot exprima prin diferite cuvinte sau expresii. În
activitatea juridică cerinţele principiului identităţii trebuie să se respecte cu stricteţe.
Nerespectarea acestor cerinţe se materializează uneori chiar şi sub formă de neclarităţi şi
ambiguităţi în actele legislative. Aceasta poate duce la interpretarea diferită a unei şi aceleiaşi
legi, şi deci, o aplicare incorectă a legii. Pe principiul identităţii se bazează recunoaşterea în
procesul cercetării, identificarea lucrurilor, a documentelor, a bănuiţilor. De asemenea,
principiul identităţii solicită determinarea gândirii şi este orientat împotriva impreciziei,
neclarităţii noţiunilor, judecăţilor. Iar această cerinţă este importantă pentru sfera dreptului,
unde se pot confunda noţiunile, dacă diferiţi oameni le înţeleg în mod diferit. De exemplu,
dacă prin noţiunea jaf unii înţeleg una, iar alţii – alta, nu va fi clar obiectul discuţiei. În drept
este foarte importantă stabilirea identităţii persoanelor, actelor, obiectelor. Trebuie de stabilit
pentru toţi participanţii unui proces folosirea noţiunilor în acelaşi sens, altfel, aceştia vor vorbi
despre lucruri diferite. Anchetatorii, judecătorii, învinuitul, martorii trebuie să folosească
cuvintele în unul şi acelaşi sens, altfel scopul comun, de a dezvălui adevărul şi de a evalua
situaţia din perspectiva legislaţiei nu va fi realizat. În activitatea legislativă este important să
se fixeze în legi sensul noţiunilor principale utilizate, şi să se folosească în lege doar cu unul
şi acelaşi sens. Iar dacă se foloseşte termenul cu alt sens, acest lucru să fie stipulat. Este
important ca în sentinţă să se utilizeze noţiuni precise, termeni univoci pentru ca sentinţa să
fie clară. Trebuie să se respecte cerinţele principiului identităţii în cadrul discuţiilor,
dezbaterilor, acţiuni în care abundă activitatea de jurist. Pentru petrecerea cu succes a acestora
una dintre condiţiile principale este stabilirea cu exactitate a obiectului discuţiei/dezbaterii.
3. Principiul noncontradicţiei.
Principiul noncontradicţiei exprimă aşa o caracteristică a gândirii corecte ca, noncontradicţia
sa. De asemenea, el asigură consecvenţa logică a gândirii. Contradicţia logică este
condiţionată de enunţarea a două judecăţi incompatibile, care se exclud reciproc, şi care sunt
enunţate despre un obiect luat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Fundamentul ontologic al
principiului noncontradicţiei este următorul: obiectele din realitate nu pot să existe şi să nu
existe în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să posede şi să nu posede o caracteristică în
acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să se afle în relaţii şi să nu se afle în relaţii cu alte
obiecte în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Cu referire la aceasta Aristotel afirma: „nu e cu
putinţă ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-unul şi acelaşi timp” şi că nu se poate „ca unuia
şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul
şi acelaşi predicat”. Deci, formularea ontologică a principiului noncontradicţiei este: în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă şi să nu aibă o proprietate, să fie şi
să nu fie, să aibă anumite relaţii şi să nu le aibă”. Utilizarea conştientă a acestui principiu
permite să descoperim şi să înlăturăm contradicţiile în procesul de gândire atât al nostru, cât şi
al altora. Acest principiu nu interzice contradicţiile dialectice, ci doar contradicţiile gândirii
incorecte, care distrug continuitatea gândirii, încurcă cunoaşterea realităţii. Gh. Enescu ne
propune următoarele formulări semantice ale acestui principiu: a) în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport o propoziţie este imposibil să aibă şi să nu aibă o valoare logică W, b) o propoziţie este
imposibil să fie adevărată şi să nu fie adevărată, c)este imposibil ca o propoziţie să fie
adevărată împreună cu negaţia ei. Menţionăm că cuvântul propoziţie se referă aici la
propoziţia logică, la judecată. Dacă vom gândi: „Cafeaua este prielnică sănătăţii” şi în acelaşi
timp, „Cafeaua nu este prielnică sănătăţii”, atunci apare o contradicţie. Să ţinem însă cont de
supoziţiile amintite anterior – „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”. Contradicţia nu va fi
una ca atare dacă judecăţile de mai sus se referă la persoane diferite unora dintre care li se
poate să bea cafea, iar altora nu le permite sănătatea. Sau poate ne referim la o cantitate
excesivă în cel de-al doilea caz, sau la diferite momente de timp – dimineaţa sau seara târziu.
Şi în aceste cazuri nu va exista o contradicţie. Astfel, două judecăţi incompatibile despre unul
şi acelaşi obiect pot fi concomitent adevărate dacă obiectul este examinat în aspecte diferite
sau momente de timp diferit. Dar ele nu pot fi concomitent adevărate dacă sunt examinate în
acelaşi timp şi în acelaşi aspect. Principiul noncontradicţiei ar putea fi formulat în felul
următor: două judecăţi contradictorii sau contrare despre unul şi acelaşi obiect, care este luat
în acelaşi timp şi acelaşi aspect, nu pot fi concomitent adevărate. Una dintre ele este cu
necesitate falsă. Schematic, vor reda principiul dat în felul următor: ~ (A & ~A). Se va citi: nu
este adevărat că a şi non a. Nu pot fi admise drept adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi
aspect A şi ~A. Prin A se înţelege orice enunţ, iar prin ~A – negaţia acestuia. Nu pot fi
concomitent adevărate două gânduri, unul dintre care îl neagă pe celălalt. Atât judecata, cât şi
negaţia ei trebuie să enunţe despre acelaşi obiect, examinat în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, atunci lipseşte contradicţia. Principiul
noncontradicţiei este aplicabil judecăţilor incompatibile – celor contrare şi celor
contradictorii. El indică că două judecăţi incompatibile nu pot fi concomitent adevărate. Una
dintre ele este cu necesitate falsă. Dacă judecăţile sunt contrare, atunci una dintre ele fiind
adevărată, cealaltă judecată poate să fie atât adevărată, cât şi fală. Deci, din două judecăţi
contrare una poate să fie adevărată, cealaltă – falsă. De exemplu, judecata „Fiecare om are
dreptul la prezumţia nevinovăţiei” este adevărată, iar judecata „Nici un om nu are dreptul la
prezumţia nevinovăţiei” este falsă. Nu pot fi concomitent adevărate nici două judecăţi
contradictorii. De exemplu: „Toţi avocaţii sunt jurişti” este adevărată, dar judecata „Unii
avocaţi nu sunt jurişti” este falsă. Principiul noncontradicţiei cere ca gândirea să fie
consecventă, ca în cazul când noi afirmăm ceva despre ceva, să nu negăm aceasta despre acest
lucru în acelaşi timp. Adică noi nu trebuie să acceptăm în acelaşi timp afirmaţia şi negaţia sa.
Afirmând ceva despre un anumit obiect, nu putem, fără a ne contrazice, să negăm acelaşi
lucru despre acelaşi obiect în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Dar putem să afirmăm cu
certitudine, ca nu există contradicţie, dacă noi afirmăm că un obiect are un semn, dar nu are
alt semn, dacă afirmăm lucruri contradictorii despre diferite obiecte, dacă afirmăm şi în
acelaşi timp negăm ceva despre acelaşi obiect, dar în diferite intervale de timp sau dacă
afirmăm şi negăm ceva despre acelaşi obiect în acelaşi timp, dar în diferite aspecte. Nu peste
tot acolo unde funcţionează principiul noncontradicţiei, funcţionează şi principiul terţului
exclus. Dar peste tot unde îşi manifestă forţa principiul terţului exclus, se manifestă şi cel al
noncontradicţiei. Fără principiul terţului exclus ar fi imposibilă demonstraţia indirectă.
Principiul noncontradicţiei se regăseşte în demonstraţie: fundamentele demonstraţiei nu
trebuie să se contrazică. În domeniul dreptului principiul noncontradicţiei se aplică la
alcătuirea sistemelor de drept, în structura actelor juridice, la raţionamentele care se
formulează de părţi cu ocazia procedurilor judiciare prin care se fixează drepturile şi
obligaţiile contestate, etc. La nerespectarea principiului noncontradicţiei în hotărârile
judecătoreşti, se pot întâlni motivaţii contradictorii, care provoacă neîncredere în întreg
procesul de raţionare care a stat la baza soluţiei. De asemenea, în domeniul dreptului se pot
întâlni contradicţii între diferite articole ale uneia şi aceleiaşi legi, între diferite legi, care sunt
în vigoare concomitent, între legi şi legea supremă – Constituţia, între legile unei ţări şi
normele internaţionale de drept. În ajutor aici vine codificarea legislaţiei, care presupune
înlăturarea lacunelor, înlăturarea contradicţiilor dintre norme. Dacă două norme se contrazic,
ar putea să existe nihilismul juridic. Doar dacă două norme spun lucruri diferite, atunci aceste
norme pot fi ambele încălcate. Alibiul se bazează pe principiul noncontradicţiei. Doar o
persoană nu putea să fie şi să nu fie concomitent în unul şi acelaşi loc. Dacă el nu se afla la
locul săvârşirii unei crime şi aceasta este adevărat, atunci nu mai poate să fie adevărat că el se
afla acolo. Este important să se depisteze contradicţiile în mărturii. În general, una dintre
metodele eficiente de combatere în cadrul judecăţii este descoperirea contradicţiilor în
judecăţile oponentului. Prin aceasta se demonstrează că discursul său nu este valabil.
Respectarea principiului noncontradicţiei este necesară şi în cazul înaintării ipotezelor,
versiunilor juridice. Trebuie ca aceste versiuni să nu contrazică faptele, în baza căror ele sunt
înaintate, dar şi faptele să nu se contrazică unele pe altele. Decizia finală a judecăţii trebuie să
se bazeze pe fapte veridice, care nu se contrazic unele pe altele. Nu se permit contradicţii în
sentinţă sau hotărârea judecătorească, iar „uneori, în hotărârile judecătoreşti, se întâlnesc
motivaţii contradictorii, care provoacă, cum şi e firesc, neîncredere în întreg procesul de
raţionare care a stat la baza soluţiei” .Dacă totuşi există contradicţii în decizii, hotărâri,
sentinţe, atunci acestea ar putea fi contestate. În ceea ce priveşte procesul legislativ, articolele
din legi nu trebuie să se contrazică, căci unul şi acelaşi comportament nu pateu să fie în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi permis, şi interzis. Aceste articole nu trebuie să contrazică
ceea ce se stipulează în alte legi. De asemenea, ele nu trebuie să contrazică articolele
Constituţiei ţării respective sau pe cele din Declaraţia Drepturilor Omului. Cu referire la
aplicare principiului noncontradiţiei în drept, s-a afirmat, printre altele, că „dacă o dispoziţie
din lege obligă la ceea ce alte dispoziţii din acelaşi sistem juridic refuză să admită, ori chiar
permit în mod expres, dacă o hotărâre judecătorească se contrazice în termenii motivaţiei sale
şi ia ca valid ceea ce ea însăşi indicase ca fiind invalid şi, în general, dacă într-un raţionament,
scris sau oral, prin modul în care este expus, se rup legăturile interioare care asigură curgerea
gândirii spre concluzii neechivoce, este evident că apare nesiguranţa şi neîncrederea în
valoarea de adevăr a celor susţinute”. Contradicţiile pot să apară şi în cazul când nu se
stabileşte exact conţinutul noţiunilor. Şi aici respectarea principiului noncontradicţiei se aplică
în tandem cu cel al identităţii.
4. Principiul terţului exclus.
Acest principiu este o adăugare pentru principiul noncontradicţiei dar şi cel al terţului exclus.
În el se exprimă, la fel, determinarea gândirii, continuitatea acesteia, noncontradicţia.
Fundamentul ontologic al acestui principiu este determinarea calitativă a obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare. Şi deci, un anumit obiect sau există, sau nu există, sau are
relaţii cu alte obiecte, sau nu are. Formulare ontologică a principiului terţului exclus este: în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru are o proprietate, sau nu o are, are o relaţie sau nu,
există sau nu există, a treia posibilitate este exclusă. Principiul terţului exclus ar putea să fie
formulat astfel: două judecăţi contradictorii despre unul şi acelaşi obiect nu pot fi concomitent
false. Una dintre ele este cu necesitate adevărată. Principiul terţului exclus acţionează doar în
cazul judecăţilor contradictorii. Schema acestuia este: A v ~A. Se citeşte: a sau non a. A este
o oarecare judecată, iar ~A este judecata contradictorie acestei judecăţi. Prin acest principiu se
stipulează că există doar două valori logice de adevăr în cadrul logicii formale: adevărat şi
fals. Deci principiul terţului exclus interzice ca să se recunoască drept adevărate concomitent
sau false concomitent două judecăţi contradictorii. Două judecăţi cu predicate contradictorii
nu pot fi concomitent adevărate. Această legitate, proprie la aşa tip de judecăţi şi-a găsit
reflectarea în principiul terţului exclus. Una dintre judecăţile contradictorii este adevărată,
cealaltă – falsă, iar a treia posibilitate este exclusă. Principiul terţului exclus cere să se aleagă
una din două – sau-sau – tertium non datur. Adică în hotărârea unei întrebări nu trebuie să
evităm un răspuns determinat şi nu trebuie de căutat ceva de mijloc. Nu peste tot unde este
aplicabil principiul contradicţiei, acţionează şi principiul terţului exclus. Dar peste tot unde
acţionează el, se manifestă şi principiul noncontradicţiei. Astfel, dacă judecata „Toţi urşii nu
sunt albi” este falsă, judecata „Unii urşi sunt albi” este adevărată. Iar dacă judecata „Nici un
om nu este bun” este falsă, atunci judecata „Unii oameni sunt buni” este adevărată. Din
adevărul judecăţii „Această carte este interesantă” reiese falsitatea judecăţii „Această carte nu
este interesantă”. Principiul terţului exclus nu poate să arate care anume dintre judecăţi este
adevărată. Aceasta se poate stabili doar cu ajutorul practicii, care stabileşte corespondenţa sau
necorespondenţa judecăţii cu realitatea. Principiul terţului exclus doar arată direcţia în
stabilirea adevărului: sunt posibile doar două soluţionări ale acestei probleme, şi doar una
dintre ele este cu necesitate adevărată. Principiul terţului exclus înaintează cerinţa să nu se
respingă în acelaşi timp şi o afirmaţie şi negaţia sa. Judecăţile A şi non A nu pot fi respinse în
acelaşi timp, deoarece una dintre ele este cu necesitate adevărată, deoarece o situaţie sau are
loc, sau nu are. Spre deosebire de principiul noncontradicţiei care susţine că o judecată şi
negaţia sa nu sunt adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, principiul terţului exclus
susţine că două judecăţi contradictorii nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport false, una
dintre ele este cu necesitate adevărată. Acest lucru se utilizează în cadrul procedeului de
demonstraţie. Deoarece două propoziţii contradictorii nu pot fi în acelaşi timp false, atunci
dacă am demonstrat falsitatea propoziţiei care neagă teza de demonstrat, atunci am demonstrat
că teza este adevărată. În practica juridică respectarea principiului dat este foarte importantă.
În procesele de judecată se întâlnesc permanent alternative, dintre car trebuie să se accepte ca
fiind adevărată doar una. Judecata trebuie să stabilească dacă bănuitul este vinovat sau nu este
vinovat. De asemenea, şi în procesul legislativ, de alcătuire a legilor – sau există cvorum, sau
nu există, sau o anumită decizie este adoptată, sau nu este.
5.Principiul raţiunii suficiente.

În principiul raţiunii suficiente se exprimă o caracteristică de bază a gândirii corecte –

fundamentarea acesteia. Înaintând un gând, şi pretinzând că el este adevărat, trebuie să
fundamentăm adevărul său. Calitatea de a fi argumentată este una dintre cele mai importante
calităţi ale gândirii logice. În cazul când afirmăm ceva, convingem pe alţii de ceva, trebuie să
demonstrăm judecăţile noastre, să aducem raţiuni suficiente, care confirmă adevărul
gândurilor noastre. Stabilirea adevă ărului dar şi a falsităţii unui gând este posibilă doar în
cazul fundamentării acestuia. Formularea ontologică a acestui principiu: „orice lucru
(fenomen, etc.) există în virtutea unui temei”. O premisă importantă pentru funcţionarea
principiului raţiunii suficiente este dependenţa universală a unor obiecte de altele. Dacă
primele trei principii ale gândirii au fost formulate de către Aristotel, atunci acest principiu a
fost formulat de către Leibniz. La el acest principiu apare ca unul universal atât al existenţei,
cât şi a cunoaşterii – principiul cauzalităţii. Cu referire la gândire se poate da următoarea
formulare: nici o judecată nu poate să fie recunoscută drept adevărată fără o raţiune suficientă.
Suficiente sunt acele fundamente faptice şi teoretice, din care judecata dată reiese cu
necesitate. Enunţurile înaintate în cadrul oricărei ştiinţe trebuie să fie fundamentate. Iar o
deosebire principală a gândirii ştiinţifice de cea neştiinţifică constă în aceea că cea ştiinţifică
trebuie să fie întotdeauna argumentată. Principiul raţiunii suficiente nu este compatibil cu
superstiţiile, dogmele. El neagă orice superstiţii, căci nu există nici un fel de legătură între
simplul fapt pisica neagră a trecut calea unui om şi neplăcerile pe care le poate avea acesta.
Cel puţin, acest lucru nu se poate demonstra în termeni raţionali, nu se pot aduce argumente
pentru aceasta. Prin prisma principiului raţiunii suficiente, nu pot fi acceptate în sistemul
judecăţilor adevărate nici dogmele. Principiul raţiunii suficiente este o regulă metodologică
definitorie pentru cunoaşterea ştiinţifică. El respinge dogmatismul, deoarece nu ne permite să
acceptăm în mod necondiţionat a unor judecăţi care para a fi adevăruri evidente, fără a le
fundamenta. În acelaşi timp, principiul raţiunii suficiente respinge şi scepticismul, prin care se
neagă posibilitatea de a obţine adevăruri întemeiate. Principiul raţiunii suficiente cere ca orice
afirmaţie să fie întemeiată. Orice judecată o acceptăm ca fiind adevărată doar în cazul când
putem s-o fundamentăm. Trebuie să existe destule fundamente pentru a conchide din ele
judecata dată. Fundamentul logic este legat cu cel obiectiv, dar se deosebeşte de el. În calitate
de fundament obiectiv serveşte cauza, iar rezultatul acţiunii ei este consecinţa. Iar drept
fundament logic poate să servească indicarea atât a cauzei, cât şi a consecinţei. Doar cauza şi
consecinţa sunt legate între ele în mod necesar. Cerinţa principală pe care o înaintează
principiul raţiunii suficiente este următoarea: orice gând se recunoaşte drept adevărat, dacă el
are o raţiune suficientă. Dacă există un oarecare q, există şi fundament pentru acesta – p. Dacă
din adevărul judecăţii p decurge adevărul judecăţii q, atunci p va fi raţiune pentru q, iar q –
consecinţa acestui fundament. Legătura dintre fundament şi consecinţă poate să fie exprimată
cu ajutorul implicaţiei p→q, unde p este fundament, iar q – consecinţă. Uneori, fundamentul
are şi el nevoie de fundamentare. Iar dacă adevărul judecăţii k se fundamentează cu ajutorul
judecăţii q, care, la rândul ei, se fundamentează cu ajutorul judecăţii p, atunci avem un lanţ de
judecăţi, legate între ele în felul următor: (p→ q) & (q→ k). Adevărul acestor judecăţi poate fi
stabilit, de exemplu, prin confruntarea cu faptele din realitate, cu experienţa proprie, dar şi cu
experienţa întregii societăţi, care este fixată în legi, axiome şi principii ale ştiinţei. Axiomele
nu trebuie să fie fundamentate, pentru că ele sunt confirmate de practica umanităţii. Datorită
ştiinţei, care în legile şi principiile sale fixează practica social-istorică, noi, pentru
fundamentarea gândurilor noastre nu avem nevoie de fiecare dată să apelăm la practică, ci
fundamentăm gândurile în mod logic, prin confruntarea acestora cu lucruri deja stabilite.
Deci, o raţiune suficientă pentru un oarecare gând poate să servească un alt gând, deja
controlat şi recunoscut drept adevărat şi din care decurge adevărul primului gând. Legătura
dintre antecedent şi consecvent este reflectarea în gândire a legăturilor obiective, inclusiv
celor cauzale, care se exprimă în aceea că un fenomen (cauză) îl generează pe altul
(consecinţă). Dar această reflectare nu este nemijlocită. Principiul raţiunii suficiente are
implicaţii importante în domeniul dreptului. El îşi găseşte aplicaţia mai ales în aşa activităţi
juridice cum sunt formularea hotărârilor judecătoreşti, elaborarea de noi legi. Chiar
sintagmele raţiune suficientă sau temei suficient sunt destul de des folosite în domeniul
dreptului. Cineva poate să fie reţinut doar dacă există un motiv, un temei suficient pentru
aceasta. Şi în activitatea legislativă, o lege nouă, enunţurile acesteia trebuie să fie
argumentate. Trebuie să ne bazăm pe fapte, pe judecăţi, adevărul cărora este deja recunoscut.
În practica juridică orice decizie a judecăţii trebuie să fie argumentat. Una dintre greşelile
posibile în cazul nerespectării principiului raţiunii suficiente se numeşte: „după aceea
înseamnă in cauza aceea”. În general, stabilirea adevărului în procesele de judecată se
realizează în mare măsură în baza cunoaşterii principiilor logice principale, a principilor
metodologice ale logicii formale, aşa ca corectitudinea gândirii, identitatea gândurilor în
cadrul unui şi aceluiaşi proces de gândire, necontradicţia şi argumentarea gândirii.
CONCLUZII:
Condiţiile necesare (dar nu şi suficiente) pentru a gândi logic-corect sunt specifice pentru
fiecare principiu logic. Principiul identităţii impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act
raţional formele logice să rămână invariabile, adică să-şi păstreze întotdeauna trăsăturile,
conţinutul, înţelesul, sistemul de referinţă, valoarea de adevăr. Principiul noncontradicţiei
cere a nu accepta argumentări în care nu se poate distinge între adevărul şi falsul
propoziţiilor contrare. Principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm consecvenţă, să
decidem riguros dacă un enunţ are sau nu are valoare de adevăr. În sfârşit, principiul raţiunii
suficiente reprezintă imperativul raţional de a nu se accepta sau a nu se respinge nici o
propoziţie dacă nu există un temei satisfăcător.
Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate, precizie,
coerenţă, consistenţă, consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă, temei valoric şi
pragmatic în activitatea raţională în cadrul anchetei, în procesul de selectare, cercetare şi
apreciere (evaluare) a probelor, înlătură contradicţiile şi confuziile care survin în acest
proces etc.
 BIBLIOGRAFIE:

1.Enescu,Gheorghe, Dicţionar de logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1985.

2. Enescu,Gheorghe, Dicţionar de logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1985.
3. Logica şi dreptul: culegere de traduceri. Bucureşti: Paideia, 2006.
4. Logică şi educaţie. (coordonator Petru Ioan). Editura Junimea, Iaşi, 1994.
5. Mateuţ Gheorghe. Elemente de logică juridică, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.
6.Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Artur. Logica juridică, Bucureşti, Ed „Lumina Lex”, 1998
7. Aman, Alexandru, Logică judecătorească sau tratat de argumente legale urmată de logica
conştiinţei. Craiova: Sim Art, 2007