CONCEPTUL DE METODOLOGIE.

PRECIZĂRI
TERMINOLOGICE

§ 1. Conceptul de metodologie
Metoda ştiinţifică reprezintă mijlocul raţional necesar obţinerii de
cunoştinţe teoretice adevărate despre domeniul investigat.

„Mijlocul raţional” este constituit din principii operaţionale şi din reguli

care definesc tehnicile şi care este absolut „necesar” deoarece, în absenţa sa,
obţinerea de cunoştinţe adevărate este întâmplătoare şi aleatorie.

Metodologia mai este definita ca fiind „sistemul principiilor

generale de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective”.

M. Manolescu în lucrarea sa „Teoria şi practica dreptului”, defineşte

metodologia ca fiind „vorbirea despre metodele sau căile întrebuinţate de ştiinţă
sau de omul de ştiinţă în cercetările sale, adică ştiinţa călăuzirii pe căile pentru
descoperirea adevărului.

§ 2. Noţiunea de „metodologie juridică”

Pentru o eficientă cercetare, explicare şi aplicare a fenomenului juridic este
nevoie de o metodologie specifică, în baza căreia să se realizeze o investigare
ştiinţifică a mecanismului acţiunii sale sociale şi legăturilor sale cu societatea, a
funcţiilor lui, a conţinutului şi a formei sale.

Întrucât metodele de cercetare ale fenomenului juridic se deosebesc prin

aria lor de aplicare, gradul de abstractizare, validitate, gradul de precizie pe care
îl pot pune la dispoziţie cercetării ştiinţifice pentru a contribui, în mod concret, la
realizarea unor obiectice practice, este necesar a se dezvolta o metodologie
juridică.

1
 S. Popescu și D. Iliescu definesc metodologia juridică ca fiind “ansamblul
de norme de selecţionare, coordonare şi apreciere a avantajelor şi dezavantajelor
metodelor reprezentând procedeele necesare demersului ştiinţific în domeniul
dreptului”.

În lucrarea sa Teoria şi practica dreptului, Mircea Manolescu defineşte

metodologia juridică ca fiind „ştiinţa metodelor juridice, adică ştiinţa despre căile
pe care se îndrumează cercetările omului de ştiinţă juridică pentru aflarea
adevărului, despre obiectul ştiinţei juridice, despre realitatea juridică” sau, într-o
exprimare mai plastică, consideră că metodologia juridică ar fi „sistemul care
organizează legăturile dintre apele adânci - uneori liniştite, alteori tumultuoase
din diferite regnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri şi cu mari
accidente de teren între ele”.

Nicolae Popa defineşte metodologia juridică ca fiind „acel sistem al unor

factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile care se stabilesc între
diferite metode de cunoaștere și cercetare fenomenului juridic. Autorii explică
termenii folosiți astfel: “factori de o relativă invarianţă, într-un număr suficient
de mare de metode” sunt principiile, normele sau criteriile metodologice, suma
acestor metode formând conţinutul metodologiei juridice. Aceste raporturi,
legături și relaţii între metode se pot stabili “fie înainte, fie în timpul, fie după
încheierea actului de cercetare ştiinţifică şi reprezintă obiectul metodologiei
juridice”.

Într-o altă opinie, la care aderăm, metodologia juridică a fost definită ca

fiind o „activitate ştiinţifică din domeniul dreptului, ce constă […] în utilizarea
unui ansamblu de reguli, metode şi procedee de cercetare prin care se urmăreşte,
după un plan organizat şi sistematic, cunoaşterea şi explicarea fenomenului
juridic precum şi al tuturor factorilor ce-i influenţează şi determină evoluţia, în

2
vederea atingerii unor anumite obiective şi scopuri sociale concrete atât în
elaborarea dreptului cât şi în aplicarea normelor şi a principiilor juridice”.

Ca sistem de principii de investigaţie fundamentate obiectiv, metodologia

juridică este inerentă înţelegerii ştiinţifice a mecanismului acţiunii sociale a
dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei, a conţinutului şi a formelor sale, a legăturilor
multiple cu societatea.

Teoria generală a dreptului este disciplină care asigură unitatea

metodologică a investigaţiilor ştiinţifice, „de descoperire a adevărului despre
obiectul cercetat”, din cadrul tuturor ramurilor de drept.

În legătură cu ideea unei metode de cercetare dominante, în literatura de

specialitate, se consideră relevant un exemplu ca în faza culegerii materialului
faptic, Teoria generală a dreptului poate şi trebuie să folosească metoda
investigaţiei sociologice concrete, ca metodă fundamentală, pentru ca în altă etapă
să aplice analiza conceptuală şi metoda logică, ca premise a fundamentării
generalizărilor şi abstractizărilor pe care aceasta trebuie să le realizeze.

Peter Popoff într-unul din studiile sale a făcut o clasificare a metodelor de

cercetare ştiinţifice juridice în două mari grupe:

a) metodele logice sau abstracte, ce includ: analiza şi sinteza; formalizarea,

modelarea şi cibernetica.

b) metodele concrete ce includ: metoda sociologică concretă, metoda

comparativă, metoda statisticii judiciare.

Autorul relevă, în studiul amintit, faptul că aplicarea metodelor de

cercetare abstracte în conexiune cu cele concrete au ca scop perfecţionarea
procesului de elaborare şi aplicare a dreptului.

3
 N. Popa a identificat în conţinutul metodologiei juridice patru elemente
componente: logica juridică, logica judiciară, tehnica juridică şi artele juridice.

1. Logica juridică se ocupă cu sursele, adică un mod de gândire, logic

prin excelenţă. În cadrul logicii juridice sunt cuprinse: mitologia/ ideile, sociologia
juridică/ datele şi nomologia/ construcţiile.

2. Logica judiciară are în vedere modul de interpretare şi de punere în

aplicare a normei juridice, pe care trebuie s-o posede orice practician al dreptului,
fie că este avocat, procuror sau judecător.

3. Artele juridice sunt cele care privesc atât modul de elaborare a

normelor juridice cât şi arta de a judeca.

4. Tehnica juridică este o activitate complexă, ce are reguli clare, de

receptare a comandamentului social de către legiuitor, redactare şi de formulare a
normelor juridice de către acesta (tehnica legislativă) şi, de asemenea, cuprinde
momentul transpunerii în viaţă a normei juridice elaborată de către legislator.

§ 3. Funcţiile metodologiei juridice

Aşadar, vom considera necesar să sintetizăm, din cele expuse până acum,
care sunt sarcinile unei metodologii juridice şi anume:

- studierea şi cunoaşterea fenomenului juridic în dinamica sa şi mai mult

decât atât ştiinţa dreptului trebuie să-şi expună elaborarea unor judecăţi de
predicţie, asupra perspectivei fenomenului juridic;

- cercetarea împrejurărilor sociale care stau la baza edictării normelor

dreptului şi care orientează întreaga politică legislativă;

4
 - cunoaşterea/cercetarea dreptului impune investigarea sa obiectivă din
punct de vedere al exigenţelor teoriei sistemelor.

Dreptul trebuie să fie privit ca un sistem „care trăieşte prin fidelitatea faţă de
propriile-i norme” şi care se află într-o vie şi continuă interdependenţă cu părţile
sale componente (ramuri, instituţii, norme);

- investigarea dreptului în manifestarea sa obiectivă;

- să răspundă unor nevoi practice în momentul aplicării dreptului.

METODELE DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Consideraţii generale privind metoda de cercetare

Neexistând o metodă proprie de cercetare în cazul ştiinţelor juridice, aceste
metode sunt preluate din alte domenii ale cunoaşterii şi adaptate scopului cercetării
juridice. Fiecare dintre aceste metode este utilizabilă, în mod specific, în
cercetarea, analiza şi interpretarea fenomenului juridic. Dintre aceste metode
enumerăm: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda cercetării
sociologice concrete, metoda cantitativă ş.a.

1. Metoda logică
Nevoia argumentării se prezintă ca o condiție sine qua non în construcţiile
teoretice ale dreptului.

Dreptul, ca ştiinţă sistematică, este preponderent o ştiinţă deductivă.

Dobândirea unor cunoștințe prin deducție pleacă de la premisa că nu se poate
dovedi nimic decât pornind de la principii anterioare.

5
 În drept, metoda logică reprezintă “o totalitate de procedee şi operaţiuni
specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi a dinamicii
raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei
anumite societăţi”.

Ştiinţă preponderent sistematică, „dreptul se apropie foarte mult de

matematică”, aşa cum şi Mircea Manolescu demonstrează în scrierile sale, doar
obiectul lor fiind diferit, astfel că dreptul a fost numit „matematica ştiinţelor
sociale”.

Dreptul şi matematica au puncte comune sub aspectul formei, ce rezultă

din necesitatea obligatorie a formulării ipotezelor şi a probei. De exemplu:
legiuitorul obligă pe acela care face o afirmaţie în faţa instanţei să o dovedească,
stabilind reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.

Însă, considerăm că principiile logicii formale dobândesc pe tărâmul

juridic o expresie specifică, G. Kalimowski definind logica juridică ca fiind
”studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia, adică în toate
operaţiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea şi
aplicarea dreptului”.

Stricto sensu, „logica juridică priveşte logica normelor”, iar lato sensu
logica juridică are în vedere elementele constructive de argumentare juridică19. De
exemplu: regula de conduită cuprinsă într-o normă juridică reprezintă, în mod
necondiţionat, ceea ce trebuie sau ceea ce se consideră necesar, ceea ce se permite
sau ceea ce se recomandă a face în planul interacţiunii (a face sau a nu face ceva).

Aplicarea logicii formale se circumscrie logicii deontice (deontos -

îndatorire, obligaţie), ca logică a obligaţiei şi a normelor. Astfel, G.H. von Wright
a formulat următoarea schemă deontică a funcţionalităţii normei de drept:
Conţinut:

6
 - o variabilă pentru agentul acţiunii - Agent (A);

- o variabilă pentru caracterizarea condiţiilor - Condiţii (C);

- o variabilă pentru caracterizarea acţiunii - Acţiune (P);

- un factor deontic.
Formă: Agentului A, în condiţiile C, îi este: Permis, Interzis, Obligatoriu,
Recomandat, Stimulat- să întreprindă acţiunea P.
Raţionamentele logice utilizate de jurişti sunt aplicate în următoarele
activităţi:

- elaborarea dreptului;

- interpretarea normelor juridice;

- stabilirea şi calificarea juridică a faptelor; - aplicarea normelor în funcţie
de fapte.

Prin cercetarea ştiinţifică comparativă a principiilor şi stabilirea caracterelor

specifice ale acestora pe calea sintezei se desprind din ele principii esenţiale,
reduse ca număr, care guvernează, în mod fundamental, o materie sau o instituţie,
o ramură a dreptului sau chiar un sistem juridic în vigoare la un moment dat.

Uneori, însă, logica juridică încalcă logica formală. De exemplu: logica

juridică operează principiul conform căruia „nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea legii” (nemo censetur ignorare legem), considerându-se că, din
momentul intrării în vigoare a normei, toţi destinatarii ei sunt prezumaţi că o
cunosc sau, un alt exemplu: legiuitorul, la un moment dat, consideră că anumite
fapte prezintă pericol social, incriminându-le ca infracţiuni, pentru ca ulterior
aceleaşi fapte să fie dezincriminate (de exemplu: calomnia, insulta, adulterul ş.a).

7
 Aşadar, ştiinţa dreptului trebuie să prezinte şi să analizeze logic sistemul
dreptului şi să excludă inadvertenţele logice sau contradicţiile interioare, astfel
încât acesta să se constituie într-un ansamblu bine sistematizat şi coerent.

2. Metoda comparativă (comparată sau comparatistă)

Această metodă este des folosită şi extrem de prolifică în procesul de
investigare a fenomenului juridic prin abordarea simultană a aceleiaşi ramuri de
drept, instituţii sau norme juridice existente în diferite societăţi sau sisteme de
drept ale diferitelor state.

Folosirea metodei dreptului comparat este impusă, mai ales, datorită

legăturilor economice şi culturale dintre state, făcând posibil schimbul de
experienţă legislativă al unor instituţii juridice contemporane, justificând-se,
astfel, necesitatea reglementării unor relaţii sociale, cum ar fi: în materia dreptului
comerţului internaţional, a dreptului concurenţei, a regimului vamal al frontierei,
a protecţiei juridice a drepturilor omului ş.a.

Ştiinţa dreptului comparat a stabilit anumite reguli care conduc utilizarea

metodei comparative în drept:

a) Se compară numai ceea ce este comparabil – această regulă va constata

dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau unor sisteme de
drept diferite, ţinând cont de conţinutul instituţiilor juridice analizate.

Comparaţia va fi relevantă doar sub aspectul stabilirii diferenţelor în cazul

sistemelor de drept antagoniste. Exemplu de comparaţie contrastantă cu sistemul
nostru romano-germanic este dreptul musulman, în care la baza instituţiei
proprietăţii se află teoria teocratică, conform căreia proprietatea asupra întregului
pământ aparţine lui Allah şi trimisului său Mahomed, proprietarul suprem al
pământului islamic fiind Califul ca reprezentant/locţiitor al Profetului. Căsătoria

8
este trecută în rândul tranzacţiilor civile, aceasta fiind un contract între părinţii
viitorilor miri, ce are ca obiect mireasa pe care o dau părinţii săi şi o sumă de bani
(mahr) pe care o dau părinţii mirelui, în vederea „dreptului de a se bucura de o
femeie”, fiind anumite uzanţe specifice privind desfacerea căsătoriei, repudierea
soţiei şi poligamia.

b) ceea ce se compară trebuie să se facă în conexiunile lor reale, adică în

contextul social-politic şi cultural în care au apărut.

În această etapă este obligatoriu ca în procesul de comparare să se plece de

la cunoaşterea principiilor de drept ale sistemului respectiv, considerând fiecare
instituţie juridică într-o permanentă interdependenţă cu celelalte instituţii din
cadrul unei ramuri de drept şi, în acelaşi timp, sunt avute în vedere şi
interdependenţele dintre toate ramurile de drept.

c) Se vor examina toate izvoarele de drept din sistemele comparate. Izvoarele

dreptului oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului de
la un sistem juridic la altul (legi, uzanţe, precedente judiciare). În cazul în care
comparatistul va vrea să identifice norma aplicabilă el va trebui mai întâi să ţină
seama de „ierarhia izvoarelor, de raporturile de forţă dintre ele, de modul în care
se completează reciproc”. De exemplu: sistemul romano-germanic se
caracterizează prin preponderenţa legii (sistem legalist), de vreme ce sistemul de
drept anglo-saxon se întemeiază pe precedentul judiciar (sistem jurisprudenţial).

d) Se va ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei juridice, ci şi de

evoluţia acesteia în timp, în procesul aplicării ei. În acest proces, forma iniţială a
regulii de drept poate evolua într-o măsură în care sensul acestei norme poate
apărea complet diferit datorită influenţei tradiţiilor sau stării moravurilor.

Toate aceste patru reguli comparative trebuie să stea la baza descoperirii

unor puncte comune, care să determine ajungerea la o concluzie cu privire la o

9
identitate de fenomene. Metoda comparativă are un rol major în procesul de
elaborare a normelor juridice, această metodă procurând legiuitorului resurse şi
informaţii valoroase ce se găsesc în alte sisteme de drept sau în documentele
juridice internaţionale.

Alături de comparaţie, această metodă mai utilizează, în mod necesar, şi

instrumente ale logicii: clasificări (tipologii clasificatoare), diviziuni, definiţii,
analogii.

3. Metoda istorică
Metoda istorică este utilizată deseori în cercetarea fenomenelor juridice
deoarece permite o analiză evolutivă, în timp şi spaţiu, a acestora în succesiunea
dezvoltării lor istorice şi în contextul social-politic dat, precum şi relevarea
cauzelor şi împrejurărilor care au determinat şi au favorizat apariţia, dezvoltarea
sau dispariţia unei instituţii juridice sau a unui tip istoric de drept, de exemplu:
Legea celor XII Table.

Ideile juridice se pot răspândi de la o etapă la alta, de la un popor la altul,

determinând un proces de „contaminare juridică”. În acest sens, se vorbeşte despre
arii, zone, regiuni sau provincii de cultură şi civilizaţie juridică - pe orizontala
geografiei - şi despre epoci, stadii, trepte de cultură şi civilizaţie juridică - pe
verticala istoriei. „Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria” iar
„orice jurisconsult trebuie să fie istoric şi fiecare istoric trebuie să fie
jurisconsult”, spune marele nostru istoric Xenopol, deoarece pentru cunoaşterea
sistemelor de drept sunt extrem de utile concluziile istoricului, aşa cum istoricul
trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Pentru aceasta una din metodele
aplicate este metoda inferenţei prin care se urmăreşte să se stabilească adevăruri
individuale (încă necunoscute), prin intermediul adevărurilor individuale dinainte
cunoscute. Aceasta este logica succesiunii ca logică a istoriei, spune A.D.
Xenopol.

10
 Metoda deducţiei (care pleacă de la o premisă generală) şi cea a inducţiei
(se ajunge la idei generale plecând de la adevăruri particulare) au mai mică
aplicabilitate în istorie unde se găsesc numai ca adevăruri individuale, descoperite
în timp.

„Apelând la istorie, susține N. Popa, dreptul îşi află condiţiile care îi pot
descifra ascendenţa; cunoscând fenomenele suprapuse de drept, istoria îşi
procură statornice modalităţi de atestare documentară”. Teoria dreptului distinge
din ansamblul faptelor evenimente şi procese concret-istorice, esenţialul de
neesenţial, ceea ce este caracteristic de ceea ce este întâmplător, surprinzând, în
acelaşi timp, tendinţa de dezvoltare a dreptului.

5. Metoda cantitativă

Metoda cantitativă este utilizată în cercetarea juridică pentru analizarea

unor fenomene juridice comensurabile, ce ar putea duce la formularea unor
observaţii şi concluzii mai rapide privind cauzele şi tendinţele în modul de
manifestare a acestor fenomene şi, în mod corespunzător, formularea de propuneri
orientative pentru politica legislativă. De exemplu: rata fenomenului infracţional
şi repartizarea acestuia.

În concluzie, trebuie să facem două menţiuni:

- metodele de cercetare a dreptului nu trebuie înţelese separat, ci în

interdependenţa şi complementaritatea lor;

- teoria dreptului înţelege să aplice principiul general potrivit căruia practica

este singurul criteriu de verificare a oricărei ipoteze şi teorii.

Aşadar, concluziile la care teoria dreptului ar ajunge sunt confruntate cu

experienţa oferită de practică.

11
 CONCEPTUL DE DOCUMENTARE ŞI IMPORTANŢA SA

§ 1. Definiţia conceptului de documentare ştiinţifică

Dictionarul explicativ al limbii romane defineşte verbul „a documenta” ca
fiind a informa amănunţit şi temeinic (pe bază de documente); a dovedi, a susţine
ceva pe bază de documente.

În accepţiunea curentă, “a documenta” se explică ca fiind „a depista, a

colecţiona, conserva şi pune la dispoziţia consumatorilor de informaţii surse de
cunoştinţe dobândite anterior problemei ce intra în sfera de interesa acestora,
fixate în documente de orice gen”.

Documentarea presupune, așadar, o analiză metodică și temeinică a

informației în formă materializată, fixată pe un suport material.

Studenții de la specializările Drept și Științe administrative, încă din primul

an de facultate, trebuie să conceapă și să redacteze referate pentru activitățile de la
seminar, de studiat monografii, cursuri, tratate și articole din reviste de specialitate
dar și să cerceteze legislația și jurisprudența în materie. De aceea, este important
ca viitorii juriști să se deprindă cu abilitatea de a se documenta și de a cerceta
instituțiile juridice încă din facultate.

În consecință, după ce se stabilește care este tema de cercetare cu

exactitate, chestiunea esențială ce trebuie rezolvată este:

 unde să caute?
 cum să caute?
 care este modalitatea de prezentare a materialului elaborat?

În activitatea de documentare sunt:

I. Identificarea bibliografiei

12
 În vederea pregătirii unei lucrări știintifice bine documentate
studentul/masterandul, de la Drept sau Administratie publică, are la dispoziție un
vast material bibliografic ce poate fi împrumutat spre studiu acasă sau poate fi
consultat în cadrul bibliotecilor precum: Biblioteca Universității din Pitești,
Biblioteca Județeană Argeș, Biblioteca Alianței Franceze din Pitești, dar și
bibliotecile care se află în București: Biblioteca Facultății de Drept din București,
Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca
Națională. De asemenea, există bibliotecile institutelor culturale care sunt
deschise pe lângă ambasade.

Trebuie reținut faptul că în cursurile studenților, având un scop strict

pedagogic, nu sunt tratate probleme de actualitate sau sunt tratate pe scurt. Însă,
unele aspecte ale unor chestiuni discutabile sau controversate se găsesc numai în
articolele ce sunt publicate în reviste de specialitate, ce se gasesc atât în format
tipărit cât și în format on line.

Vom enumera principalele reviste de specialitate române si străine pe care

studenții / masteranzii le pot studia:

Reviste din ţara noastră

- Revista Dreptul (http://ujr.revistadreptul.ro/)

- Revista de Drept Public
- Revista Studii si Cercetari Juridice (http://www.rscj.ro/)
- Curierul Judiciar (http://www.curieruljudiciar.ro/)
- Curierul Fiscal
- Revista Română de Drept Privat
- Revista Română de Jurisprudență

- Revista Română de Executare Silită

13
 - Pandectele Române
- Revista Română de Dreptul Muncii
- Revista de Drept Penal
- Revista Romana de Arbitraj
- Revista de Drept bancar si financiar
- Buletinul Casatiei
- Analele Universitatii din București
- Revista Română de Drept International - Revista Română de Drept al
Afacerilor

- Noua Revistă pentru Drepturile Omului

- Revista Română de Drept European
- Revista de Administraţie Publică și Politici Sociale
- Revista Transilvană de Științe Administrative
- Revista Română de Administrație Publică Locală
- Revista Română de Știinte Administrative
- Romanian Journal of Comparative
- Revista Studii Juridice și Administrative www.jlas.upit.ro
Reviste străine

- Revue Recueil Dalloz

- Revue Trimestrielle de Droit Civil
- Revue de Science Criminelle et de Droit Penal
Legislația folosită trebuie verificată, dacă mai este sau nu în vigoare,
întrucât unele carți sau articole de specialitate, ediții mai vechi, pot conține

14
comentariile unor articole care nu mai sunt în vigoare sau au suferit modificari,
completari sau republicări.

De aceea, verificarea legislației întrebuințate trebuie făcută, în mod

obligatoriu și permanent, cu ajutorul site-ului Monitorului Oficial al României,
pentru legislația internă, și cu ajutorul siteului Jurnalului Oficial al Uniunii
Europene pentru legislația unională.

II. Vocabularul juridic

Pentru desprinderea înțelesului normelor juridice pentru analiza procesului
de interpretare a dreptului este necesar nivelul logico-lingvistic al analizei.

Vocabularul juridic conține în structura sa ansamblul termenilor care aparțin

exclusiv limbajului specializat (uzucapiune, erede s.a.) dar și termeni care aparțin,
în același timp, și limbajului comun (principiu, lege, martor s.a.)
Studenții numai prin studiu zilnic si susținut își fixează, se familiarizează şi
îşi dezvoltă abilitatea de a utiliza, în mod corect, clar și precis, terminologia
juridică.

S. Deaconu susține că “în cadrul procesului de studiere sunt implicate

majoritatea proceselor cognitive, voliționale și afective.

Memoria, percepțiile, reprezentările, gândirea, atenția și imaginația joacă un

rol important în tot acest proces de învățare”.

Studiile juridice au ca scop însuşirea raţionamentului juridic şi învăţarea

utilizării acestuia, iar nu reţinerea “pe de rost” (cuvânt cu cuvânt) a frazelor.

CERCETAREA MATERIALULUI BIBLIOGRAFIC

I. Identificarea surselor bibliografice

15
 U. Eco susține că “o teză studiază un obiect, prevalându-se de anumite
instrumente”, adică alte cărți.

Categorii de surse documentare

S. Deaconu arată, în cartea sa intitulată Metodologie juridică58, faptul că în
biblioteci sunt multe tipuri de surse de documentare şi anume:

1. Surse primare - legislaţie şi colecțiile de jurisprudenţă;

2. Surse secundare - care derivă din explicarea, expunerea sau

prelucrarea surselor primare sub formă de: articole din reviste, referate, sinteze
documentare, ghiduri bibliografice ş.a

3. Surse terţiare - care derivă din explicarea, expunerea sau

prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii, culegeri de
traduceri, microformate ş.a.

Ultimele două forme de surse sunt o prelucrare critică a surselor primare

pentru a veni în ajutorul cercetătorului de a găsi şi înţelege, cu uşurinţă, sursele
primare. Însă doar cercetarea surselor primare îi asigură acestuia o reuşită în
documentarea corectă.

Dacă este vorba de traduceri ale legislaţiei sau jurisprudenţei altei ţări, în
contextul unei teme care trebuie tratată comparativ, este bine ca studentul să
cunoască limba străină în care s-a scris documentul, în original, pentru a înţelege
în mod exact textul legislativ sau jurisprudenţial.

U. Eco este de părere că „o traducere nu este o sursă: este o proteză, precum

placa dentară sau ochelarii, un mijloc pentru a atinge în mod limitat ceva ce nu
se află la îndemâna mea”.

II. Organizarea cataloagelor în bibliotecă

16
 Catalogul reprezintă o listă/ un registru/ un sistem de fişe după anumite
criterii: după nume sau după titluri de cărţi.

În fiecare bibliotecă există cataloage alfabetice, pentru a ne facilita accesul

rapid la sursele bibliografice. Aceste cataloage sunt: - pe subiecte; - pe autori.

În ceea ce priveşte catalogul alfabetic pe subiecte este trebuie să fie

consultat după cuvinte cheie din titlul temei de licenţă sau de disertaţie sau, după
animite teme care ar trebui abordate, în mod necesar, în acea teză.

Este de reţinut faptul că foarte rar (sau în mod excepţional) veti putea găsi
în catalog un titlu al unei monografii sau al unui articol cu titlul identic cu al temei
propuse spre cercetare şi oricât aţi căuta nu veti găsi.

De aceea, este necesar să căutaţi informaţiile bibliografice după cuvintele

cheie ale temei alese.

În ceea ce priveşte catalogul alfabetic pe autori, le este foarte facil doar

acelora care ştiu deja ce vor şi este mult mai sigur decât catalogul pe subiecte, care
nu rămâne la interpretarea bibliotecarului.

Există şi situaţii când din catalog nu se obţin informaţiile căutate, şi atunci

trebuie să se pornească de la o bază elementară: dicţionarele juridice şi codurile
adnotate sau comentate.

O altă pistă de lucru se deschide atunci când studentul găseşte un articol

sau un capitol într-o carte despre tema lui de cercetare, care este însoţit de o
bibliografie. Această trebuie scrisă toată, într-un carneţel/agendă, pentru a avea o
deschidere, o „bază de plecare” spre a găsi alte surse/ materiale bibliografice,
pentru ca studentul să-şi dea seama ce cărţi sunt considerate importante pentru
autor.

17