TEST 3.

de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

1. Definiţi termenul de metodă.

Metoda este calea urmată spre a realiza ceva anume, mijloc de a realiza anumite obiective,
activitatea ordonată a subiectului sub orice formă. Funcţia de bază a metodei este organizarea
interioară şi reglarea procesului de cunoaştere sau a modificărilor practice ale unui anumit
obiect.
2. Ce prezintă, în sine, cadrul prezentării?

Cadrul prezentării presupune organizarea procesului de realizare a prezentării, prin

selectarea ideilor şi a informaţiilor relevante înainte de a le aşterne pe hârtie. Elementele
importante pentru procesul organizării prezentării ţin de planul şi organizarea subiectului,
precum şi planul şi structura modului în care va fi organizat.

3. Care sunt lucrările de popularizare a literaturii ştiinţifice?

Lucrările de popularizare a literaturii ştiinţifice sunt: eseurile ştiinţifice; scrierile de

popularizare; notele de lectură, comentariile şi recenziile; tezele de doctorat, de masterat şi
lucrările de licenţă.

4. Ce este şi cum se redactează introducerea la teză?

Introducerea trebuie să pregătească cititorul în vederea lecturii, a înţelegerii, a asimilării

şi a aprecierii lucrării. Se va începe cu enunţarea problemei la care autorul a încercat să
răspundă prin cercetarea sa; se vor formula principalele idei la care s-a oprit în etapa de
delimitare a materialului; se va prezenta pe scurt domeniul mai larg din care face partea
lucrarea; se va încerca o radiografiere a stadiului problemei respective înainte de începerea
cercetării, cu referire la cercetările precedente; se va prezenta punctul său de vedere; înfăţişarea
stadiului după efectuarea cercetării şi poate aduce lămuriri asupra planului lucrării.

5. În ce domenii se utilizează metodele prospective?

Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai

creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.
Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul
cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic
complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în
fundamentarea adaptării unor noi acte normative, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da
organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

6. Ce teme de epistemologie particulară abordează epistemologia juridică?

Epistemologia dreptului include un șir de probleme particulare, pe care I.Craiovan le

generalizează în următoarele:
- Relația socialitate-juridicitate;
- Relația cunoaștere comună-cunoaștere științifică, cunoscut fiind faptul că cunoașterea
juridică comună este prezumată ca fiind științifică;
- Standardele pentru aprecierea gradului de științificitate în cadrul cunoașterii juridice în
care se operează cu opinii, puncte de vedere, teorii juridice, concepții doctrinare etc.;
- Configurațiile cunoașterii juridice, relațiile dintre regim juridic, instituție juridică,
ordine juridică, ramură de drept, subramură de drept;
- Specificitatea cunoașterii juridice în cazul diferiților agenți sociali;
 - Relațiile dintre cunoașterea juridică științifică și puterea socială în condițiile în care 7
- Statutul epistemologic al unor entități, precum lacuna, prezumția, ficțiunea etc.

7. La baza oricărei lucrări ştiinţifice stau anumite principii promovate încă de

retorica antică. Care sunt aceste principii?

Aristotel distinge 3 tipuri de discurs: deliberativ; judiciar şi epidictic. Sursele demersului

persuasiv sunt: ethos, logos şi pathos. Autorul Marcurs Tullius Cicero menţiona despre 5
operaţiuni care trebuie efectuate în elaborarea unui text: invenţia, dispoziţia, elocuţia, memorai
şi acţiunea.

8. Descrieţi etapa documentării ştiinţifice şi învăţării în faza efectuării cercetării.

Documentarea-învăţarea reprezintă o etapă în efectuarea cercetării. Documentarea-

învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de creaţie (iluminare). Ea începe încă în
prima fază prin consultarea resurselor, care oferă informaţii despre temă chiar înainte de
alegerea acesteia în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea-ştiinţifică,
desfăşurată pe întregul front al problematicii menţionate, are loc însă după alegerea temei de
cercetare.

9. Prin ce se caracterizează artele juridice şi care sunt categoriile?

Artele juridice sunt împărţite în 3 categorii:

- Arte generale, care nu sunt specifice juriştilor, ci comune mai multor activităţi: arta de a
făuri ipoteze, arta raţionamentului, arta de a vorbi, de a scrie, arta dialectică;
- Arte juridice fundamentale (sau elementare): detectarea, formularea, interpretarea,
ipoteza judiciară, dialectica, crearea normei;
- Arte juridice tipice şi complexe: arta legiferării, arta administrării, arta de a judeca şi
arta jurisconsultului.

10. Explicaţi utilizarea şi înţelesul următorilor termeni în cadrul referinţelor din text:

Apud – se foloseşte în cadrul unei citări indirecte;

Idem (Ibidem) – „în aceeaşi lucrare”; indicativ urmat de trimiterea la diviziunile lucrării. Se
foloseşte ori de câte ori cele două referinţe vin una în continuarea celeilalte.
Op. cit. – „în lucrarea citată”. Se foloseşte pentru a nu mai repeta titlul şi celelalte elemente
ale referinţei bibliografice. Această prescurtare este precedată de numele autorului şi se
foloseşte când se citează aceeaşi lucrare alternativ cu lucrări de alţi autori.
Boc. cit. – „la locul citat”. Se foloseşte când lucrarea a mai fost citată şi când între cele 2
citări sunt trecute alte referinţe bibliografice. Este un indicativ care urmează titlului.
Supra – „mai sus, mai înainte”.
Intre – „mai jos, mai departe”. Se folosesc la trimiteri din lucrare în locuri anterioare,
respectiv ulterioare locului unde apar. Dacă aceste trimiteri nu se referă la aceeaşi pagină sau la
acelaşi paragraf, cuvântul este completat cu locul citării.
Comp. – „compara cu”. Pentru trimiteri în care autorul nu arată legătură.
Conf. – „în conformitate cu”.
Pro – „pentru” în sensul acestei teze.
Contra – se prezintă o teză contrară.

dr. hab., prof univ. D. Baltag

 TEST 16
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

1. Definiți metoda comparativă a cercetării fenomenului juridic.

Logica definește comparația ca pe o operație ce urmărește constatarea unor elemente sa

divergente la două fenomene.Compararea sistemelor de drept ale diverselor dtate, a trăsăturilor
ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul
metodologic de studiere a fenomenului juridic.

2. Ce cunoaşteţi despre principiile care fac referinţă la structura dialectică generală a

existenţei şi cunoaşterii?
- principiul trecerii de la diversitate (multiplicitate) la unitate (sinteza) şi de la unitate la
diversitate (analiză);
- principiul trecerii de la individual la general (inducţia) şi de la general la individual
(deducţia);
- principiul trecerii de la particular şi individual la general şi de la general (abstractizarea)
la particular şi individual (concretizarea);
- principiul trecerii de la real la posibil (predicţia) şi de la real actual (posibil anterior) la
real posterior (postdicţia);
- principiul trecerii intelectului, prin comprehensiune şi înţelegere, de la fenomen la
esenţă sau de la o esenţă de gradul întîi la o esenţă de gradul al doilea ş.a.m.d. şi de la esenţă la
fenomen;
- principiul unităţii dintre logic şi istoric în procesul cunoaşterii:
Din aceeaşi categorie de principii fac parte şi cele care decurg din substanţa teoriei generale a
conexiunilor.
- principiile analizei structurale şi analizei funcţionale;
- principiile integrării şi abordării sistemice.
II. Cele din teoria determinismului:
- principiul cauzalităţii;
- principiul inducţiei (selecţiei) probabiliste;
- principiul deducţiei nomologice.
III. Cele din teoria dialectică a dezvoltării:
- principiul contradicţiei. Acest principiu nu trebuie opus principiului noncon-tradicţiei
din logica formală, ci considerat ca situare a logicii gîndirii la un nivel mai profund, al analizei
fenomenelor din perspectiva unităţii şi opoziţiei contrariilor;
- principiul negării dialectice. Şi în acest caz, trebuie avută în vedere nu negarea
valabilităţii legii noncontradicţiei şi a legii terţului exclus din logica formală, ci situarea lor la
un alt nivel al gîndirii, nivel la care are acces o logică a schimbării, propusă tot mai insistent în
cercetările logice din ultimii ani.

3. Cu alegerea temei de cercetare este legată şi administrarea programului de

сercetare ştiinţifică a temei. Care sînt componentele acestui program?

Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune complexa de definire

şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a patru componente:
a) Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de
cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schiţa proiectului de
cercetare cuprinde:
- termenul de predare la beneficiar;
 - principalele operaţiuni de documentare — învăţare;
- sursele de informare — documentare importante, greutăţi de obţinere, locul unde se află
şi cum pot fi consultate;
- timpul necesar celorlalte etape ale cercetării,
b) Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea documentării
bibliografice, cînd cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul
temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii — cauze care determină
fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale;
- modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice;
- termenul de redactare a lucrării şi termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de realizare a
lucrării;
c) Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan preliminar capătă
contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului juridic.
Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii;
principalele ipoteze confirmate şi neconfirmate; modele de analiză; argumentaţia teoretică şi
practică; argumentaţia juridică şi social-politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice;
sursele de informare şi modul de prelucrare: probleme speciale neclarificate; conturarea
structurii lucrării: părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.
d) Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului
preliminar. însă pianul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă — redactarea şi
susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.

4. Ce teme de epistemologie generală abordează problematica epistemologiei

juridice?

- Formele și metodele cunoașterii științifice;

- Problema științifică, adevărul;
- Convergența metodelor și a perspectivelor disciplinare în metaștiința actuală;
- Raționalitatea științei, logica și metoda descoperirii corelații epistemologice dintre
știința fundamentală;
- știința aplicată, istoricitatea științei;
- contextul social și stiința;
- valorile sociale în relațiile cu criteriile interne de evaluare în dezvoltarea științei ș.a.

5. Numiţi cauzele încălcării ordinii de drept din societate.

Ordinea de drept este astăzi încălcată din mai multe cauze. Printre acestea enumerăm, în
primul rînd, atitudinea negativă acumulată de-a lungul a zeci de ani față de actele normative
(legi, hotărâri, instrucțiuni etc), față de drept, de lege în general, care loveau în demnitatea
umană, reduceau la zero drepturile și libertățile omului, încălcau cele mai elementare principii
de justiție, întronau, cultivau și perpetuau abuzul și disprețul față de cetățean, față de valorile
umane.

6. Care este coraportul dintre neopozitivism şi neopozitivismul juridic?

 Neopozitivismul, ca o etapă de aprofundare a ideilor pozitivismului sta la baza
neopozitivismului juridic – ca metodologie de cunoaștere a legislației, care a apărut în sec. XX-
lea, ca urmare a percepției ideilor neopozitivismului filosofic și dezvoltării principiilor
pozitivismului juridic.
Neopozitivismul juridic se dezvoltă în cadrul direcției științelor juridice ca jurisprudență
analitică,reprezentanții căreia sînt G.Hart, A. Wienberger, P. Kohler. Neopozitivismul juridic
apare în rezultatul transformării pozitivismului juridic, fundamentele sale teoretico-
metodologice sînt formate în mare măsură sub influența învățăturilor lui John Austin.

7. Descrieţi conţinutul logicii juridice.

Prin conținutul logicii juridice se înțelege totalitatea elementelor (laturilor, trăsăturilor,

particularităților, proceselor), ce constituie obiectul dat, forma sînt legăturile ce există între
elementele conținutului, acea organizare a fenomenului, datorită căreia el apare ca un tot unitar
și poate să-și exercite funcțiile. Conținutul și forma oricărui fenomen sînt indisolubil legate
între ele și constituie o unitate dialectică.

8. Explicaţi căile şi modalităţile de testare şi verificare a ipotezelor ştiinţifice.

Există următoarele metode de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor

ştiinţifice:
- Metoda experimentală (experimentul, simularea, scenariul);
- Metoda istorică;
- Metoda logică.
- Metodele cantitative;
- Metodele prospective;
- Studiul de caz;
- Metoda tipologică;
- Metoda statistică;
- Metoda sociologică;
- Metoda comparativă.
Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor
ştiinţifice:
- evidenţierea consecinţelor şi implicaţiilor ipotezelor care urmează să devină principii,
legi, teorii şi soluţii practice;
- confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
- stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia lor) este o
expresie a realităţii practice

9. Care este rolul teoriei generale ale dreptului în dezvăluirea esenței cunoașterii în
drept?

Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile
științei juridice. Asemenea categorii sînt: normă juridică, izvor de drept, sistem de drept,
instituția juridică, raport juridic, răspundere juridică ș.a. Fără cunoașterea acestora nu este
posibilă cercetarea, mai mult sau mai puțin, aprofundată a celorlalte discipline juridice,
istorico-juridice sau de ramură.

10. Care sînt efectele normei sociale din punct de vedere al raţionalizării vieţii
sociale?
 Norma socială poate avea următoarele efecte din punct de vedere al raţionalizării vieţii
sociale:
- creează drepturi, obligaţii sau interdicţii care materializează diferite relaţii, interese,
scopuri şi idealuri sociale, stimulîndule pe cele dezirabile şi sancţionind pe cele indezirabile;
- asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea, în mod convergent, a acţiunilor şi
conduitelor individuale, creînd astfel, o „logică" a acestora, orientativă pentru membrii
societăţii;
- permite evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea reciprocă a voinţelor
individuale şi întărirea coeziunii colective;
- întăreşte sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport cu
eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor;
- stabileşte reguli de conduită, stipulînd cum trebuie să acţioneze sau să se comporte
cineva în condiţii sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient si dezirabil;

dr. hab., prof univ. D. Baltag

TEST 18
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

1. Formulați o definiție a conceptului de epistemologie.

Conceptului de epistemologie reprezintă teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a

filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de
tip științific.

2. Caracterizaţi particularităţile ordinii de drept.

Ordinea de drept este prezentă în toate domeniile vieţii social-economice şi ţine de

forma statului, de organizarea şi conducerea lui. Statul de drept, pluralismul democratic,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sînt reflectate în ordinea de drept.
Aceasta înseamnă că ordinea de drept corespunde etapei de dezvoltare a fiecărui stat şi se
instituie în fiecare stat potrivit rînduielilor statornicite.
Ordinea de drept sau legală, este definită ca organizare a vieţii sociale bazată pe drept
şi legalitate, care reflectă situaţia calitativă reală a relaţiilor sociale la anumită etapă de
dezvoltare a societăţii.
Particularităţile ordinii de drept, sunt:
— ordinea de drept este o stare a organizării şi aranjării efective a vieţii sociale;
— această ordine este stabilită şi reglementată de către normele juridice;
— ordinea de drept apare în rezultatul transpunerii reale în viaţă a prevederilor
normelor juridice, reprezintă finalitatea reglementării juridice;
— ea este asigurată de către stat.

3. Una din metodele de mare rezonanţă filosofică este şi metoda dialectică. Explicaţi
în ce constă această metodă.

Metoda dialectică - fiind teorie a conexiunilor structurale şi sistemice, a

determinismului, devenirii şi dezvoltării, dialectica este totodată metodă generală de
cunoaştere şi gîndire. Ca metodă, dialectica operează cu un evantai larg de reguli şi
principii de cunoaştere şi gîndire, fundamentale pentru activitatea de cercetare ştiinţifică,
între care:
Cele care au ca referinţă structura dialectică generală a existenţei şi cunoaşterii:
- principiul trecerii de la diversitate (multiplicitate) la unitate (sinteza) şi de la unitate la
diversitate (analiză);
- principiul trecerii de la individual la general (inducţia) şi de la general la individual
(deducţia);
- principiul trecerii de la particular şi individual la general şi de la general (abstractizarea)
la particular şi individual (concretizarea);
- principiul trecerii de la real la posibil (predicţia) şi de la real actual (posibil anterior) la
real posterior (postdicţia);
- principiul trecerii intelectului, prin comprehensiuneşi înţelegere, de la
fenomen la esenţă sau de la o esenţă de gradul întîi la o esenţă de gradul al
doilea ş.a.m.d. şi de la esenţă la fenomen;
- principiul unităţii dintre logic şi istoric în procesul cunoaşterii:
Din aceeaşi categorie de principii fac parte şi cele care decurg din substanţa teoriei generale a
conexiunilor.
- principiile analizei structurale şi analizei funcţionale;
- principiile integrării şi abordării sistemice.
Cele din teoria determinismului:
- principiul cauzalităţii;
- principiul inducţiei (selecţiei) probabiliste;
- principiul deducţiei nomologice.
Cele din teoria dialectică a dezvoltării:
- principiul contradicţiei. Acest principiu nu trebuie opus principiului noncon- tradicţiei
din logica formală, ci considerat ca situare a logicii gîndirii la un nivel mai profund, al analizei
fenomenelor din perspectiva unităţii şi opoziţiei contrariilor;
- principiul negării dialectice. Şi în acest caz, trebuie avută în vedere nu negarea
valabilităţii legii noncontradicţiei şi a legii terţului exclus din logica formală, ci situarea lor la
un alt nivel al gîndirii, nivel la care are acces o logică a schimbării, propusă tot mai insistent în
cercetările logice din ultimii ani.

4. Numiţi principiile generale de alegere a temei de cercetare.

Principii generale de alegere a teniei de cercetare sunt:

— temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai mari; temele
complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor echipe mai mici sau unor
persoane individuale;
— cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca aspiraţie,
pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile;
— cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
— riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decît în alte activităţi;
— alegerea temei poate majora sau micşora acest risc.

5. Descrieți fiecare din părțile succesive ale articolului științific.

Rezumat - sunt prezentate pe scurt formatul ştiînţific, cu referiri asupra conţînutului

secţiunilor unui articol, sfaturi pentru pregătirea unor tabele şi figuri eficiente şi câteva
elemente de stil.
 Planificarea studiului şi documentarea - Scrierea unui articol de calitate începe odată cu
planificarea studiului. Această abordare îl forţează pe autor să îşi organizeze ideile şi să
descopere elementele pe care nu le înţelege încă. Alegerea jurnalului în care să fie publicată
lucrarea
Titlul - Cel mai bun moment pentru formularea unui titlu este atunci când articolul este
termînat. Astfel, titlul va reflecta cu acurateţe conţînutul şi ideea prîncipală a articolului.
Structura unui articol - Formatul ştiînţific are o structură rigidă, rezultată dîn nevoia de a
comunica eficient şi unitar descoperiri ştiînţifice către un număr.
Autorii - În lista autorilor trebuie încluşi toţi cei care au contribuit substanţial la realizarea
studiului, chiar dacă articolul a fost scris de o sîngură persoană. Ordînea autorilor trebuie decisă
de comun acord de către toţi coautorii.
Rezumatul - rezumatul este o condensare a conţînutului întregului articol în 150-250
cuvînte care îndică natura şi scopul studiului şi poate fi folosit de către serviciile de îndexare.
Formularea acestuia trebuie să îl facă o unitate de sîne stătătoare care poate fi înţeleasă fără
ajutorul restului articolului, întrucât rezumatele pot fi publicate în colecţii sau pot fi încluse în
baze de date centralizatoare de rezumate.
Introducerea - Funcţia întroducerii este de a prezenta problema de rezolvat şi contribuţia
autorului.
Secţiunea de materiale şi metode - În secţiunea materiale şi metode descrieţi modul în care
aţi efectuat studiul. Organizaţi prezentarea în aşa fel încât cititorul să poată înţelege cursul logic
al experimentelor. De multe ori, ordînea cronologică este cea mai simplă şi clară.
Rezultatele - Prezentaţi numai rezultatele relevante, obiectiv, fără înterpretare, într-o ordîne
logică: fie pe cele mai importante la început, fie pornînd de la simplu la complex, fie în ordîne
cronologică.
Discuţiile - Scopul Discuţiilor este de a înterpreta şi compara rezultatele. Trebuie sublîniată
importanţa biologică a rezultatelor şi relaţia lor cu ipoteza îniţială, fie că o susţîn, fie că o
contrazic.
Adresarea mulţumirilor - În această secţiune se pot adresa mulţumiri pentru persoane şi
organizaţii şi pentru fînanţare.
Bibliografia - Trebuie să menţionaţi un alt autor de câte ori faceţi referiri la metodele,
rezultatele sau concluziile lui în articolul dumneavoastră.
Anexe - Anexele conţîn înformaţii care nu sunt esenţiale pentru înţelegerea articolului, dar
care pot fi utile cititorilor specializaţi.

7.Care sunt etapele prin care trece cunoașterea științifică?

Cunoașterea științifică trece prin mai multe etape, cărora le corespund anumite forme ale
cunoaşterii, cum ar fi: problematizarea, ipoteza, practica (realitatea), teoria.

8.Faceţi distincţie între metodele ştiinţifice juridice, metodologia ştiinţelor juridice şi

aplicarea practică a metodelor.

Metodologia reprezintă sistemul principiilor generate de investigatie, deduse din sistemul

celor mai generale legi obiective. Metoda priveste fie un anumit principiu metodologic (metoda
particulara) fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuala). 
Metodologia juridica - ansamblu de factori (notiuni, principii, criterii metodologice) care
explica raporturile si legaturile dintre diversele metode de cercetare a fenomenului
juridic.Obiectul metodotelor juridice este insasi stiinta dr eptului prin prisma modalitatilor de
cercetare. Continutul metodelor rezulta din sistemul factorilor metodologici, respectiv
notiunile, principiile si criteriile metodologice. Rolul metodologiei este de a analiza metodele
de cercetare stiintifica a dreptului.
Metoda ştiinţifică sau procesul ştiinţific este fundamental pentru investigarea înţifică şi pentru
dobindirea de către comunitatea ştiinţifică de noi cunoştinţe. G. E. Lessing afirmă, că drumul
către adevăr i se pare mai preţios decît însuşi Ipinirea lui. Cu timpul, cercetarea a manifestat
tendinţa de a părăsi preocupările în legătură cu metoda, în favoarea interesului pentru obiect.
Ideea de metodă este perentă reflecţiei filosofice.
În ştiinţa juridică, precum şi în oricare alta, omul de ştiinţă porneşte în cercetarea unui adevăr
de la un fapt sau mai multe, potrivit cărora îşi construieşte o ipoteză pe care o numim ipoteză
de lucru. Această ipoteză este supusă verificării şi comparării cu alte fapte, care cu cît sînt mai
multe, cu atît este mai bine. Verificarea se face prin diferite metode (observaţie, experiment,
deducţie, inducţie etc.). Odată verificată, ipoteza reprezintă o constatare. Omul de ştiinţă,
reuşind să constate adevărul despre realitate, purcede la descrierea acestei părţi a realităţii, pe
care a reuşit s-o constate. Deci, prima etapă, în cercetarea juridică, este constatarea şi descrierea
adevărului juridic.
Astfel, știinţa constatată, descrie, explică şi interpretează.
Prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (constînd din principii, norme) ce
pot fi folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea adevărului
despre un fenomen. în acest scop, pot fi aplicate şi anumite procedee tehnice, care sînt unelte
auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Astfel, activitatea individului, atît cea teoretică, cît şi cea practică, este şi trebuie să fie ghidată
de anumite principii şi norme. Anume metodele cunoaşterii ştiinţifice includ în sine sistemul
unor astfel de principii ale acţiunii cognitive, implicate atît în activitatea de cercetare şi
descoperire, cît şi în expunerea noilor date. în general, cunoaşterea ştiinţifică nu poate pretinde
la un anumit grad de obiectivitate, fără a fi fundamentată pe o anume metodologie1.
Metoda este calea urmată spre a realiza ceva anume, mijloc de a realiza anumite biective,
activitatea ordonată a subiectului sub orice formă. Funcţia de bază a meto- lei este organizarea
interioară şi reglarea procesului de cunoaştere sau a modificărilor practice ale unui anumit
obiect.
Astfel, metoda este totalitatea anumitelor norme, reguli, operaţii, mijloace ale cunoaşterii şi
acţiunii. Metodă înseamnă un sistem de prescripţii, principii, cerinţe, care trebuie să ne ghideze
în soluţionarea unei probleme concrete, în obţinerea unui rezultat scontat intr-un anumit
domeniu de activitate. Metoda disciplinează procesul de căutare a adevărului, permite (dacă
corect este aleasă) economisirea puterilor, timpului, şi de a ajunge la rezultatul final pe calea
cea mai scurtă.
Aplicarea practică a metodelor prezintă însăși crearea de lucrări științifice, studii de caz, acte
normative ș.a. . Totodată, de menționat că metodologia dreptului devine indispensabilă în
determinarea şi formularea regulilor de drept de către legislator, în interpretarea lor, în
redactarea hotărârilor de către judecător, în formarea eficientă a specialistului în drept,
formarea abilităţilor de analiză a diverselor probleme (teorii, tipuri de abordări etc.) de natură
juridică, totodată, aplicarea practică a cunoştinţelor însuşite.

9.Care sînt cerinţele faţă de elaborarea şi definitivarea planului de redactare şi pe ce

etape se bazează?

Elaborarea şi definitivarea planului de cercetare în redactarea unei teze se bazează pe

următoarele etape:
1) Delimitarea materialului. încadrarea lucrării într-un anumit domeniu în acord cu planul
provizoriu stabilit în prima etapă. O lucrare practică va avea un material documentar net
inferior unei lucrări de ştiinţă;
2) Stabilirea planului final de redactare al lucrării şi structurarea lucrării în acord cu
acesta. Planul este proiectul după care se execută o lucrare destinată publi¬cării. Pentru a-şi
îndeplini rolul unui plan trebuie să fie adaptat conţinutului şi scopului lucrării. Astfel, un plan
trebuie sa includă:
 a) Introducerea (trebuie să pregătească pe cititor în vederea lecturii, a înţelegerii, a
asimilarii şi a aprecierii lucrării. Se va începe cu enunţarea problemei la care autorul a încercat
să răspundă prin cercetarea sa; se vor formula principalele idei la care s-a oprit în etapa de
delimitare a materialului; se va prezenta pe scurt domeniul mai larg din care face parte lucrarea;
se va încerca o radiografiere a stadiului problemei respective înainte de începerea cercetării, cu
referire la cercetările precedente; se va prezenta punctul sau de vedere; înfăţişarea stadiului
după efectuarea cercetării si poate aduce lămuriri asupra planului lucrării.
Astfel, introducerea are menirea:
— să explice sensul, importanţa şi delimitarea problemei ce va fi cercetată; să justifice
alegerea subiectului;
— să anunţe obiectivele şi planul de ansamblu al lucrării (descrierea schema¬tică a
conţinutului lucrării, pe capitole);
— să precizeze metodologia de cercetare aplicata în demersul argumentativ (prezentarea
succintă a materialelor, a surselor, a textelor folosite în lucra¬re; modul în care au fost folosite
— anchete, sondaje, observaţii personale etc.);
— să avanseze punctul de vedere critic al autorului (ce aduce nou cerceta¬rea), în raport
cu celelalte puncte de vedere enunţate de predecesorii săi; descrierea succintă a rezultatelor
scontate.
b) Tratarea subiectului sau Cuprinsul propriu-zis al lucrării (în care sînt expuse
premisele/teoretice ale lucrării); se definesc principalele noţiuni cu care va opera şi în special
termenii noi: se precizează principiile metodei sale de lucru şi principalele ipoteze şi
aproximaţii de la care a plecat: se prezintă dezvolta¬rea subiectului respectiv, particularizează
prin exemple încheind cu concluzii interpretate.
— Cuprinsul poate fi structurat în mai multe părţi, fiecare parte fiind împăr¬ţită în capitole,
subcapitole, secţiuni şi subsecţiuni. Fiecare capitol tratează o problemă sau un aspect mai
important al lucrării. Este recomandabil ca titlurile capitolelor să descrie exact conţinutul
acestora; de asemenea, este re-comandabil ca fiecare capitol să fie împărţit în paragrafe, ale
căror titluri să exprime clar principalele argumente, idei prezentate. Prin parcurgerea titlu¬rilor
capitolelor, ale subcapitolelor şi ale paragrafelor cititorul familiarizat cu domeniul ştiinţific
abordat, trebuie să poată reconstitui demersul propus de autorul lucrării.
— Cadrul teoretic al problemei studiate va fi redactat intr-un singur capitol (Ca¬pitolul 1).
Această parte a lucrări realizează o evaluare critică a literaturii de specialitate relevantă pentru
tema cercetată. Se vor prezenta principalele te¬orii/modele explicative, indicind dezvoltarea şi
progresul adus de cercetările recente, precum şi posibilele lacune sau limite.
Trecerea în revistă a literaturii va fi realizată după un criteriu explicit menţionat, care poate fi
cronologic, tematic, sau de altă natură.
Prin conţinutul ei, baza teoretica trebuie sa se orienteze spre fundamentarea ipotezelor
avansate. Aceasta parte a lucrării trebuie sa demonstreze capacitatea auto¬rului de a selecta
sursele bibliografice relevante, de a le analiza critic, de a-si formula propriul punct de vedere
asupra subiectului studiat.
— Capitolul I prezintă, de asemenea, obiectivele şi metodologia cercetării pro¬prii şi va
conţine următoarele aspecte: Formularea explicită a ipotezelor cer¬cetării; prezentarea
variabilelor; descrierea procedurii de investigare; descrie¬rea metodelor de analiză a datelor
etc.
— Capitolele următoare prezintă analiza datelor şi rezultatele cercetării, inter¬pretarea
acestora. Tabelele şi figurile care redau rezultatele cercetării vor fi incluse în această parte a
lucrării. Sînt recomandabile explicaţii alternative şi contextuale, precum şi descrierea
implicaţiilor rezultatului discutat. Inter-pretarea datelor proprii va fi făcută şi prin raportare la
datele din literatura de specialitate, indicîndu-se similarităţi şi diferenţe.
c) Concluziile (reliefează într-o formă concentrată esenţialul din tratare şi oferă răspuns
întrebărilor ridicate în introducere). Concluziile au aceeaşi impor¬tanţă ca şi introducerea, fiind
într-o relaţie de complementaritate cu aceasta. Dacă introducerea a plecat de la un aspect
general — definirea domeniului de studiu — şi a ajuns la particular — lucrarea de faţă —,
concluzia parcurge drumul invers, de la particular la general. Aceasta:
— rezumă rezultatele cercetării şi importanţa lor în raport cu stadiul actual de cercetare a
temei;
— evită intrarea în detalii (se găsesc în cuprinsul lucrării);
— evidenţiază complexitatea cercetării, fară să ignore dificultăţile;
— indică posibile cercetări viitoare, plecînd chiar de la problemele nesoluţionate în
lucrare;
— oferă un comentariu personal despre rezultatul cercetării, în raport cu obiec¬tivele
propuse, care au fost enunţate în introducere.

10.Caracterizați comunicările la conferințe științifice ca lucrări pre- și postconsacrate a

informației științifice.

Comunicarea la foruri ştiinţifice, inclusiv internaţionale (conferinţe, simpozioane, congrese

consfătuiri, seminarii ştiinţifice, colocvii etc), este o lucrare ştiinţifică, ce prezintă, într-un cerc
de specialişti, contribuţia personală într-o problemă ştiinţifică; o expunere făcută în public
asupra unei teme din domeniul ştiinţei, cu intenţia de a informa, care este publicată (ulterior
sau anticipat) în formă scrisă. Asimilarea și incorporarea cunoștințelor științifice în formarea
juriștilor se realizează prin comunicarea cunoștinților științifice prin intermediul lucrărilor
științifice , ale literaturii de specialiate. Prin urmare modalitatea comunicării la conferințe
științifice presupune prezentarea unei lucrări științifice care urmează a fi publicată sau este
déjà este publicată, acestea reprezintă o lucrare pre- și postconsacrate a informației științifice.

dr. hab., prof univ. D. Baltag

TEST 19
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

1. Ce este metoda analizei?

Metodele raționamentului juridic sunt inductie, deductie, analiza, sinteza, utilizarea

procedeelor logicii formale si a silogismului in cadrul gindirii juridice.
Metoda analizei este operatia logica prin care se construieste din termenul care se refera la un
intreg mulțimea termenilor care se refera la partile sale, spre exemplu, proprietatea se
descompune in trei termeni: dreptul de a folosi (usus), dreptul de a avea (fructus) si dreptul de a
dispune (abusus).

2. Care sînt lucrările de popularizare a literaturii științifice?

Lucrările de popularizare a literaturii științifice sunt:

Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o
problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cît mai accesibilă şi pe cît
posibil literară. Prin aceasta se urmăresc formarea şi cucerirea opiniei publice pentru o
problemă de atitudine economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se adresează în mod
firesc unui public cititor cît mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea dimensiuni
restrînse, ale unui paragraf, capitol, ale unei broşuri sau ale unei cărţi.
Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca
instrument de cultură ştiinţifică, care prezintă o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa
socială, în plan naţional sau global.
Notele de lectură, comentariile şi recenziile sînt forme relativ distincte de semnalare a
apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cît mai exactă a mesajului ştiinţific şi de
plasare a unei lucrări ştiinţifice în rîndul celorlalte din literatura domeniului, existente în
ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele mai
izbutite sînt, de regulă, ale acelora care stăpinesc domeniul căruia îi aparţine lucrarea
ştiinţifică.
Teza de doctorat, de masterat şi lucrarea de licenţă sînt lucrări ştiinţifice asimilabile
unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei cariere
ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare de licenţă şi
postuniversitare.
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura juridică de speciali tate,
suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare indispensabile asimilării,
învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării ştiinţelor juridice.

3. Care sînt instrumentele (metodele) de verificare a ipotezei şi de fundamentare a

concluziilor ştiinţifice?

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie al doilea moment

al explicării fenomenului juridic (momentul critic, valorizator).
Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) în confruntare cu faptele
empirice constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi concluziei
ştiinţifice. Dacă faptele empirice arată compatibilitatea cu teoria rezultată din ipoteze,
conchidem că ipoteza nu este infirmată; că ea este acceptată provizoriu. Dacă apar dezacorduri
intre fapte şi teorie, ipoteza fie se respinge, fie se modifică pină cînd teoria concordă cu faptele.

4. Caracterizați conceptul de teorie ca obiect al metodei științifice.

Teoria este o formă a cunoașterii raționale, ansamblu de cunoștințe conceptuale ordonate
sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale și oferind o descriere și o
explicație a unui domeniu al realității (ex. teoria cuantică, teoria relativității, teoria evoluției
speciilor, etc).
Teoria științifică, fiind strâns legată de experiment, dezvoltă și verifică ipoteza pe baza
dovezilor empirice.
5. Autorii francezi R. Pinto şi M. Grawitz identifică ipostaze specifice exprimate prin
termeni ca: legalitate, legitimitate, efectivitate, validitate. Explicaţi fiecare din aceşti
termeni.

Altfel spus, norma juridică trebuie analizată în diverse ipostaze specifice exprimate prin
termeni ca: legalitate, legitimitate, efectivitate, validitate, care evocă totodată exigenţe ale
normei juridice în raport cu menirea sa. Problematica validităţii juridice este semnificativă,
credem, în privinţa acestor relaţii, a aspectelor specifice dar şi integratoare şi care poate conţine
numeroase sugestii metodologice pentru orientarea cercetării în drept. în acest sens, încercăm
să prezentăm succint cîteva semnificaţii conceptuale abordate pe larg în literatura de
specialitate.
Accepţiunile primare ale termenului de validitate desemnează:
— recunoaşterea îndeplinirii unor condiţii de fond şi formă;
 — existenţa unui act juridic şi conformitatea sa cu o normă legală;
— apt pentru o anumită activitate, ş.a.
Analizele doctrinare relevă din ce în ce mai pregnant distincţiile necesare dar şi inter-
dependenţele dintre legalitate, legitimitate şi efectivitate mai ales în contextul statului de drept:
1) legalitatea constă în conformitatea normei sau actului juridic cu normele superioare care
stabilesc condiţiile de procedură pentru emiterea normelor; 2) legitimitatea desemnează
conformarea normelor juridice la exigenţe valorice; 3) efectivitatea desemnează producerea
efectelor prescripţiilor normelor juridice, influenţarea comportamentelor destinatarilor
normelor juridice, conformitatea (parţială şi relativă) între norme şi comportamente. Aşadar
legitimitatea nu poate fi redusă la legalitate, aceasta, nu trebuie confundată cu legalismul —
care ignoră valorile, moralitatea dreptului, iar efectivitatea ar putea fi măsura socială a
consubstanţialităţii dintre legalitate şi legitimitate.

6. Ce prezintă în sine articolul științific și care sînt părțile lui caracteristice?

este o lucrare ştiinţifică publicată într-o revistă ştiinţifică, care prezintă reflecţii
Articolul ştiinţific
personale asupra unui subiect, promovînd atît idei ale cercetătorilor în domeniu, cît şi
experienţa proprie.
Ideile expuse în articolul ştiinţific trebuie să aibă un înalt nivel de generalizare, să conţină
rezultate originale, neabordate anterior, cu menţionarea oportunităţi: studierii problemei
respective;
Articolul ştiinţific poate avea unul sau mai mulţi autori, fiind indicată clar contribuţia
fiecăruia în coli de autor;
Articolul ştiinţific este asigurat de o listă bibliografică care se plasează la sfîrşi: făcîndu-se
referinţele necesare în conţinutul articolului.
Volumul articolului ştiinţific variază între 5-10 pagini. Nu se recomandă ca un articol de
volum mic sau mediu să aibă mai mulţi coautori, deoarece aportul lor k elaborarea lucrării
poate fi contestat.
Părțile caracteristice articolului științific: Titlul, Rezumatul (Abstract), Introducere
(Introduction), Rezultate cantitative şi calitative, Concluzii şi dezvoltări ulterioare (Conclusions
and Further Work), Mulţumiri, în mod opţional, lucrarea poate prezenta un scurt paragraf de
mulţumiri (acknowledgments), Referinţe bibliografice, Anexa.

7. Ce este documentarea în formele moderne şi care sînt ele?

Documentarea bibliografică în forme moderne (programe de biblioteci, internet) presupune

stoocarea informației din baze de date electronice pe diverse teme, în care sînt stocate nu doar
informaţiile minimale despre o lucrare, ci şi textul în întregime al acesteia. De asemenea, în
materie de jurisprudenţă, putem găsi cu ajutorul unor programe informatice o multitudine de
informaţii, prin introducerea unor „cuvin- te-cheie“ pe care dorim să le identificăm în textu-1
unei anumite speţe practice. Chiar la nivel european, în materie legislativă, Recomandarea nr. R
(95) a Consiliul Europei, adoptată la 11 septembrie 1995, prevede cîteva principii referitoare la
sistemul auto¬matizat ce trebuie utilizat în aducerea la cunoştinţă publică a hotărîrilor
judecătoreşti pronunţate de diferite instanţe. Aceste principii presupun ca sistemul automatizat
să fie alimentat cu regularitate cu hotărîri recente ale jurisdicţiilor, în timp rezonabil. Este de
dorit ca sistemul automatizat să permită utilizatorilor o informare rapidă cu cele mai recente
hotărîri introdu-se în sistem.
În măsura posibilităţii, termenul de reînnoire nu ar trebui să depăşească o lună pentru
hotărîrile curţilor supreme şi trei luni pentru hotărîrile altor jurisdicţii, ter¬menul fiind socotit
de la publicarea sau eliberarea pentru părţi a copiei hotărîrii. Metodele de actualizare ar trebui
să profite de tehnicile cele mai eficiente, în special de reutilizare a textelor deja disponibile în
forma lizibilă la computer. Mai mult decît atît, serviciile de informare juridică ar trebui să
insiste pentru ca faza de redactare să fie cît se poate de scurtă.
Atunci cînd o hotărîre selectată constituie obiectul unui recurs în faţa jurisdicţiei superioare,
existenţa acestui recurs trebuie să fie semnalată utilizatorului din momentul prezentării acestei
hotărîri.
în măsura posibilităţii, decizia curţii superioare trebuie să fie menţionată (con¬firmare sau
infirmare).
Criteriile de arhivare în sistemul automatizat de difuzare a jurisprudenţei ar trebui să fie cît
mai clare şi mai simple, iar hotărîrile arhivate ar trebui să fie memori¬zate pe unul sau mai
multe suporturi care vor fi accesibile utilizatorului. Este necesar să fie examinat modul în care
va fi evitată complicarea utilizării sistemului în cazul acumulării unei mase crescînde de
informaţii învechite. Serviciile de informatică juridică ar trebui să faciliteze investigaţiile
documentare limitate ale hotărîrilor luate după o anumită dată.
Printr-o propunere de Rezoluţie a Comisiei de afaceri juridice a Parlamentului European sînt
invitate toate statele să facă tot posibilul ca procesul de simplificare a legislaţiei şi de
ameliorare a reglementărilor normative „să nu fie compromis la nivel naţional prin norme
interne sau prin obstacole de natură tehnică".
Noţiunea de informare juridică a devenit atît de complexă, încît, dincolo de necesitatea
evidentă a unei interfeţe software performante, s-a născut şi stringenta ne¬voie de a putea
parcurge transversal, foarte rapid, volumul uriaş de documente.
În momentul de faţă, atît la nivel naţional, cit şi la nivel european, există o serie de programe
legislative on-line care permit utilizatorilor ca, într-un timp foarte scurt, să obţină informaţia
juridică de care au nevoie. Astfel, la nivel naţional, avem o serie de programe, printre care:
LEXMD (www.lex.md), CONSTCOURT (www. constcourt.md), CSJMD (www. csj.md),
LEXJUSTICE (www. lex.justice.md).

8. Utilizarea metodei comparative în drept a fixat anumite reguli. Explicaţi aceste

reguli.

Ştiinţa dreptului comparat a fixat anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative
în drept.
1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. In cadrul acestei
reguli va trebui să se constate, mai întîi, dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric
de drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac
parte instituţiile comparate sînt — ideologic vorbind — antagoniste, este evident că procedeul
comparaţiei nu poate fi relevat decît sub aspectul stabilirii diferenţelor.
2. O altă regulă a metodei comparative obligă să se considere termenii supuşi comparaţiei în
conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici,
necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor de drept şi
regularităţilor care comandă sistemele de drept comparate. Luarea în discuţie a principiilor, pe
lîngă compararea instituţiei şi normelor, se impune pentru a mări potenţialul ştiinţific al
cercetării comparate şi pentru a preve¬ni un eventual fragmentarism empiric.
3. Regula nr. 3. Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luînd în considerare totalitatea
izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate în literatura juridică este acceptată ideea
potrivit căreia unul dintre criteriile de delimitare ale marilor sisteme de drept îl constituie
structura izvoarelor de drept. Într-o comparaţie, pe care o face cercetătorul juridic, esenţial nu
este textul de lege în sine, ci norma juridică care poate fi analizată numai în contextul
izvoarelor din care ea s-a născut. Drept urmare, trebuie să ţinem seamă de puterea acestor iz-
voare, de ierarhia lor, de raporturile dintre ele, de modurile concrete in care aceste izvoare se
completează reciproc.
4. Regula nr 4. în sfîrsit, în aprecierea termenului de comparat, să ţină seama nu numai de
sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul apli¬cării normei. în acest
proces, şi mai ales cînd textul supravieţuieşte unor perioade social istorice diferite, forma
iniţială a regulii de conduită poate evolua într-atit, incit sensul normei apare complet diferit.
Comparatistul va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, sa cerceteze starea
moravurilor şi influenţa tradiţiilor.

9. Care sunt notele generale ale idealismului gnoseologic?

Note generale
1. Denaturarea raporturilor reale dintre cunoscător şi cunoscut;
2. Neagă în unele cazuri însăşi existenţa obiectului;
3. Uneori idealismul gnoseologic afirmă că nu este posibilă cunoaşterea lucrurilor. Idealismul
subiectiv nu admite că există obiect în afara subiectului şi consideră că obiectul cunoaşterii este
construit de însuşi omul care cunoaşte. Reprezentant al acestei orientări a fost Immanuel Kant.
Idealismul gnoseologic obiectiv afirmă că există identitate de esenţă între subiect şi obiect
ambele fiind de natură ideală deşi sunt în afară şi independente unul de celălalt. Un filosof
reprezentant al acestei concepţii a fost G.W.Fr. Hegel. Contribuţiile gnoseologiei idealiste au
fost ideea rolului activ al subiectului în cunoaşterea obiectului, analiza detaliată a nivelului
logic al cunoaşterii, surprinderea dialecticii cunoaşterii.

10. Efectuaţi o comparaţie între ordinea socială şi ordinea normativă.

Referitor la ordinea normativă, putem distinge:

1) un nivel prescriptiv privind orientarea comportamentelor umane şi funcţi¬onalitatea
relaţiilor sociale conform totalităţii prescripţiilor normelor soci¬ale, menit să asigure forme
comportamentale interconexate, uniformitate şi regularitate necesare — ordinea care trebuie să
fie dezirabilă dar niciodată realizată în totalitate;
2) un nivel real, care desemnează ordinea normativă efectivă realizată cu ajuto¬rul
prescripţiilor normelor sociale.
în acelaşi timp, trebuie avut în vedere că tensiunea, conflictul şi instabilitatea socială nu sînt
numai stări anormale, dar adeseori, chiar aspecte dorite ale sistemelor sociale viabile. Natura
specifică a vieţii sociale solicită imperios schimbarea, implică atît stabilitatea, cît şi
instabilitatea, atît consensul, cît şi disensul1.
Ordinea socială semnifică o anumită capacitate a societăţii de a:
a) ţine sub control agresivitatea indivizilor;
b) asigura coordonarea activităţii sociale;
c) facilita continuitatea vieţii sociale;
d) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane.
Ea nu înseamnă, însă, excluderea creativităţii individuale, a impulsurilor iraţio¬nale, a
abaterilor, a devianţei, în sensul său global. Devianţa există în orice societate, fiind prezentă în
toate acţiunile cu caracter social. Referindu-se la acest aspect şi punîndu-1 în corelaţie cu
ordinea socială, P. Rock observa următoarele: „Devianţa nu este pur şi simplu un set de
evenimente patologice care irup spre marginile societăţii; ea este tocmai esenţa ordinii sociale.
Numai atunci, cînd structura unei lumi sociale este delimitată în termeni de contraste, viaţa
socială poate fi organizată şi coordona¬tă. Devianţa susţine şi produce ordine prin naşterea
obligaţiilor şi tensiunilor, prin dispersarea ambiguităţilor şi prin impunerea unor limite distincte
acţiunii potenţia¬le (...) Devianţa animă, astfel, aproape toate procesele sociale
fundamentale“2.
De aceea cercetarea socială a rolului normelor în realizarea ordinii sociale nu poate ocoli
problematica sociologiei devianţei născută din întrebări ca: „Dacă nor¬mele sociale reprezintă
principalul fundament al vieţii sociale, pentru ce ele sînt încălcate atît de frecvent de către
indivizi?“; „Există oare norme sociale ilegitime, care justifică abuzul împotriva celor lipsiţi de
resursele puterii?“; „Dacă există norme sociale ilegitime şi ordinea socială existentă nu mai
apare ca justificată, care sînt cri¬teriile schimbării şi redobîndirii statutului legitim al normelor
sociale?“ ş.a. Această abordare relevă şi, cel de al doilea sens, al noţiunii de ordine socială care
se referă la natura organizării social-politice dintr-o anumită societate, într-un moment
determinat al dezvoltării ei. Din acest punct de vedere, evaluarea ordinii sociale dobîndeşte
anumite caracteristici ideologice generate de necesităţile imperioase de conservare a sistemului
în cadrul căruia orice încălcare a normelor care-1 susţin este calificată drept deviantă şi este
sancţionată ca atare.

dr. hab., prof univ. D. Baltag

TEST 20
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”
1. Formulaţi o definiţie a conceptului de ordine socială?
Ordinea socială pe de o parte evocă succesiunea mai mult sau mai puţin regulată a unor
evenimente, fenomene şi relaţii sociale, pe de altă parte vizează esenţa sistemului social şi
politic al unei anumite societăţi, într-un anumit moment al istoriei sale.

2. Care sunt trăsăturile de bază ale epistemologiei?

Epistemologia este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu

originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia
are la bază două întrebări:
*Ce este cunoașterea științifică?
*Cum se poate realiza cunoașterea științifică?
Epistemologia are urmatoarele trasaturi:
*Se îndepărtează de cunoașterea comună și de bunul simț.
*Descompune automatismele mentale generate de experienta cotidiană.
*Matematizare.
 *Utilizarea metodelor speciale: modelarea, axiomatizarea, formalizarea etc.
*Obține ca produse, cunoștințe cel puțin verificabile dacă nu verificate.
3. Ce opinii cunoaşteţi din doctrină referitor la funcţiile normativităţii juridice. Daţi
caracteristica acestor opinii.
În opinia autorului I.Craiovan, pentru orientarea metodologică a cercetătorului în
domeniul fenomenului juridic, schiţa unui tablou sintetic, care încearcă să surprindă postura
dreptului ca element al controlului social, funcţiile dreptului aşa cum acestea au fost abordate
în doctrina juridică, ar putea fi instructivă în investigarea unei probleme care, într-un fel sau
altul, este în relaţie cu rolul normativităţii juridice în viaţa socială.
În opinia profesorului italian V. Ferrari, dreptul realizează:
-funcţia de reglementare socială;
-funcţia de tratare a conflictelor declarate;
-funcţia de legitimare a puterii.
Cercetătoarea S. Popescu, autorul citat, plasează analiza funcţiilor dreptului la nivelul cel mai
general şi cel mai inteligibil din punct de vedere logic.
T. Parsons consideră, că funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă, dreptul
având rolul de a „calma" elementele potenţiale de conflict şi de „a unge“ mecanismul social în
condiţiile în care sistemul de norme pentru care există adeziune este unitar şi coerent, punându-
se problema legitimării sistemului de norme, interpretării normelor dreptului, sancţiunilor şi
jurisdicţiei.
În viziunea lut H. Bredemeier, sistemul juridic poate fi considerat ca un mecanism integrativ
care contribuie la coordonarea societăţii, fapt ce se realizează prin intrări, provenind din alte
sisteme ale societăţii şi care sânt recepţionate de sistemul juridic, şi prin „ieşirile" sistemului
juridic către alte subsisteme ale societăţii.
Funcţiile sistemului juridic după L. Friedman sânt:
- atenuarea conflictelor;
- soluţionarea controverselor;
- controlul social;
- ingineria socială;
- schimbarea comportamentelor.
Se reține și distincţia lui N. Bobbio între funcţia represivă a dreptului prin care se consacră
libertatea şi ordinea prin intermediul sancţiunii juridice și funcţia stimulativă prin care se
condiţionează comportamentul uman, având în vedere nivelul complex al sancţiunii juridice, nu
numai punitiv ci şi pozitiv, stimulativ.
În concepţia profesorului N. Popa, dreptul îndeplineşte:
- funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social - politice;
- funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
- funcţia de conducere a societăţii;
- funcţia normativă.
Aceste funcţii înfăţişează dreptul în toată complexitatea sa, ca sistem juridic.

4. Caracterizaţi etapele efectuării cercetării ştiinţifice juridice.

Faze şi etape în cercetarea ştiinţifică juridică:

Prima fază – pregătirea cercetării, care include 3 etape: alegerea temei de cercetare
(problematizarea sau perceperea problemei); analiza studiilor ştiinţifice principale; designul
studiului.
A doua fază – efectuarea cercetării, include etapele: documentarea, învăţarea; explicarea
ştiinţifică, fenomenului studiat.
A treia fază – finalizarea cercetării cuprinde: redactarea lucrării ştiinţifice şi susţinerea publică
a lucrării.
 5. Caracterizaţi Notele (suportul) de curs, Ghidul, Enciclopediile şi Dicţionarele ca
lucrare ştiinţifică de consacrare.

Notele (suportul) de curs sunt o lucrare metodică de proiectare a unor unităţi de învăţare şi a
activităţii didactice (de formare), prezentând componentele principale ale procesului
educaţional într-o succesiune logică de conţinut şi metodologie.
Ghidul este o carte sau o broşură ce conţine informaţii, indicaţii de orientare într-un proces,
într-o activitate, într-o acţiune. Ghidul metodic/metodologic tratează probleme de metodică sau
de metodologie.
Enciclopediile de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul informaţiei
generale de specialitate.
Dicţionarele (glosarele) metodice/metodologice sunt lucrări de referinţă cu caracter
lexicografic, care codifică lexicul metodic/metodologic al unei discipline, aşezate, de obicei, în
ordine alfabetică, definite succint sau explicate pe scurt în aceeaşi limbă sau traduse în una sau
mai multe limbi străine.

6. Observăm câteva metode generale, pe care ştiinţele le folosesc în cercetarea

domeniului lor. Explicaţi, care sunt aceste metode.

Autorul I.Biriş indică următoarele metode generale, tradiţionale în filosofia dreptului: metoda
deductivă; metoda inductivă; metoda combinată; metoda comparativă; metoda hermeneutică;
metoda comprehensivă.

7. Ce înţelegeţi şi cum poate fi rezolvată problema libertăţii subiectului cunoscător?

O problemă esenţială, pentru teoria cunoaşterii contemporane, care cade atât sub incidenţa
ştiinţei dreptului, cât şi a filosofiei ştiinţei – problema libertăţii subiectului cunoscător. Or,
problemele cu care se confruntă societăţile contemporane sunt un argument pentru a pune în
discuţie problemele provocate de activitatea omului ca subiect al activităţii ştiinţifice (savant) şi
ca membru al societăţii şi naturii. Fiindcă dezvoltarea multiplelor ramuri ale ştiinţei obligă
reinterpretarea legăturii dintre libertatea acţiunii şi responsabilitate. Dacă până nu demult
principiul libertăţii a dominat activitatea ştiinţifică, atunci astăzi acest principiu este regândit în
contextul consecinţelor neunivoce ale dezvoltării ştiinţei. Pe lângă faptul că omul are libertatea
de a acţiona, există şi necesitatea unei responsabilităţi pentru rezultatele acţiunilor. Nu este
vorba despre limitarea libertăţii subiectului, ci mai degrabă despre o conştientizare a faptelor,
acţiunilor, deoarece în momentul în care avem drepturi există şi obligaţii, şi avem libertatea de
a alege fiind responsabili pentru alegerea făcută. Liberul arbitru implică existenţa a doi
reglatori: morala şi dreptul, dintre care prima este internă subiectului, iar a doua este un agent
extern, dar ambele au acelaşi scop – apărarea vieţii şi binelui comun.

8. Cercetarea sociologică juridică cuprinde mai multe domenii. Faceţi o descriere a

acestor domenii.

Cercetările sociologice juridice dau o perspectivă nouă studiului realităţii juridice, ca realitate
socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rându-i influenţa
din partea acestuia. Acelaşi obiect (dreptul) pe care ştiinţele juridice îl studiază din interior,
sociologia juridică îl studiază din exterior.
Cercetarea sociologică juridică îmbrăţişează fără discriminări ambele forme de cuprindere a
elementelor de juridicitate în fenomenele vieţii sociale. Prin metode care-i rămân specifice
(observaţia, sondajul de opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică
îmbrăţişează următoarele domenii: domeniul creării dreptului; domeniul cunoaşterii legilor de
către cetăţeni şi organele de stat; domeniul poziţiei subiecţilor raporturilor sociale faţă de
reglementările juridice în vigoare; domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării
dreptului; domeniul limitelor reglementării juridice, al raportului dintre sfera reglementărilor
juridice şi extrajuridice, a formelor juridice şi meta-juridice de influenţare a conduite
cetăţeneşti.

9. Cum se citează articolele ştiinţifice ce se conţin în publicaţiile periodice?

Articolele şi studiile din publicaţiile periodice se citează similar cărţilor, cu indicarea tuturor
elementelor de identificare: Iniţiala prenumelui şi numele autorului, titlul complet al articolului,
în publicaţia cu număr/an şi pagina de trimitere. Când se face trimitere la articole din publicaţii
periodice care folosesc un alt sistem de numerotare a apariţiilor (de exemplu, publicaţiile
anuale, împărţite pe părţi), iar numerotarea paginilor se face, de regulă de la 1 la x pe an, şi nu
pe fiecare număr, trimiterea se va face conform a celui sistem de citare.

10. Ce tipuri de lucrări ştiinţifice există?

Lucrări de cercetare si interpretare.

Lucrări în periodice ştiinţifice: nota; articolul; studiul; eseul.
Lucrări de critic (istorică, literară, ştiinţifică): recenzia descriptivă; recenzia evaluativă.
Lucrări de cercetare şi sinteze (sub formă de carte): manualul; tratatul; sinteza (locala,
regionala, generala)
- articol original; articol didactic; studiu de specialitate (publicat în revistă de specialitate).
- revistă de specialitate (publicaţie de articole ştiinţifice de specialitate sau lucrări ale unei
Conferinţe)
- revistă de popularizare (publicaţie de articole de popularizare a informaţiilor şi cercetărilor
ştiiinţifice)
- proceedings (publicaţie de articole ştiinţifice prezentate la o Conferinţă)
- carte/monografie (publicaţie prin expunerea unor teme din punct de vedere teoretic şi
practic)
- teză de doctorat (lucrare ştiinţifică ce expune rezultatele unor cercetări într-o anumită temă
pentru obţinerea titlului ştiinţific de Dr. – Ph.D.)
- lucrare de licenţă (lucrare ştiinţifică ce expune un studiu de specialitate într-o anumită temă
pentru obţinerea diplomei de licenţă - licenţiat)

Există o serie de modalităţi prin care informaţia provenită din cercetare poate fi comunicată.
Acestea pot fi împărţite în 3 mari categorii: publicaţii academice; lucrări studenţeşti şi
publicaţii cu caracter tehnic.
Publicaţiile academice cuprind: articole de cercetare; articole teoretice; articole de prezentare;
prezentări la conferinţe; cărţi; monografii; capitole din cărţi.
Lucrările studenţeşti cuprind: eseul sau referatul; lucrarea de cercetare; lucrarea de licenţă;
teza de master; teza de doctorat şi prezentările la conferinţele studenţeşti.
Publicaţiile tehnice cuprind: rapoarte de cercetare; rapoarte tehnice ale unor instituţii sau
ONG-uri; lucrarea de politici publice; raportul de evaluare;

dr. hab., prof univ. D. Baltag

TEST 21
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”
 1. Definiţi metoda istorică de cercetare juridică.

Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constăjn analiza condiţiilor economice,

sociale, politice şi de altă natură, fiind completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de
stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orînduire la alta şi în cadrul
aceleiaşi orînduiri în diferite etape.
2. Caracterizați monografia ca lucrare cu autoritate științifică de consacrare.

Monografia este un caz particular de carte, în care un singur subiect (localitate, areal
geografic, eveniment) este tratat pe larg. Monografiile sunt o specie foarte populară în drept,
sociologie, geografie, istorie ş.a.
Monografia este o lucrare ştiinţifică, un studiu ştiinţific amplu asupra unui subiect din
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, sportului, tratat amănunţit, complet şi multilateral, din toate
punctele de vedere.
De regulă, aceasta este lucrarea ştiinţifică a unui singur autor, iar dacă este elaborată de mai
mulţi autori, se va denumi monografie colectivă, însă numărul acestora nu poate depăşi 5
persoane.Monografia are un caracter teoretic sau teoretico – aplicativ bine proiectat şi
însumează nu mai puţin de 80-100 pagini. Subiectul trebuie să fie unul puţin abordat, abordat
unilateral de către cercetători sau chiar unul ambiguu. Alegerea subiectului se face în baza unei
documentări temeinice.Conţinutul de bază al monografiei este structurat în părţi, capitole,
paragrafe şi subparagrafe şi înglobează două componente de bază: compartimentul analitic,
retrospectiv sintetic care formează 10-15% din conţinutul de bază al monografiei şi
compartimentul interpretativ, creativ, original în care este expusă viziunea autorului asupra
subiectului abordat.
În procesul de atestare ştiinţifică, monografia trebuie să aibă aprobarea unei structuri de
cercetare ştiinţifică, să fie recenzată de 2-3 specialişti de înaltă calificare în domeniu.

3. Care este deosebirea dintre compilaţie şi plagiat?

Plagiatul este un furt intelectual şi pentru a-1 evita trebuie precizată: sursa, autorul şi lucrarea,
în paranteză, imediat după textul preluat sau într-o notă de subsol. Compilaţia este o lucrare
lipsită de originalitate, compusă din extrase după diferiţi autori, dar, cînd materialul este
prelucrat şi îmbogăţit cu contribuţiile celui ce o scrie, ea poate fi considerată lucrare originală.

4. Efectuați o comparație dintre analiza științei și analiza științifică.

Analiza științică are mai multe obiective: demonstrarea unor bune cunoașteri și stăpîniri a
temei respective, precum și identificarea și verificarea întrebărilor din cercetare. Pe cînd,
analiza științei presupune  cercetarea unui întreg, un fenomen examinând fiecare element în
parte. Astfel, analiza științică are o interpretare mai generală.

5. Ce înţelegeţi prin afirmaţia ca „prestaţia acţională a dreptului în cadrul sistemului

social este mereu imperfectă, dar perfectabilă şi cu efect pozitiv”?

Prestaţia acţională a dreptului în cadrul sistemului social este mereu imp"erfectă,

dar perfectibilă şi cu efecte pozitive asupra vieţii sociale în cazul realizării funcţiilor dreptului.
Sînt însă şi situaţii în care relaţia drept-sistem social este supusă unor grave fenomene
perturbatoare, acţiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este denaturată sau ineficace,
încît putem vorbi despre adevărate disfuncţii ale dreptului.
 6. La baza oricărei lucrări științifice stau anumite principii promovate încă de
retorica antică. Care sînt aceste principii?

Sunt trei principii: 1. Punerea la punct a unui plan al discursului. 2.Originea juridico-politica
a artei. 3. Orientarea sa generica si pragmatica.

7. Descrieţi conţinutul logicii juridice.

Prin conținutul logicii juridice se înțelege totalitatea elementelor (laturilor, trăsăturilor,

particularităților, proceselor), ce constituie obiectul dat, forma sînt legăturile ce există între
elementele conținutului, acea organizare a fenomenului, datorită căreia el apare ca un tot unitar
și poate să-și exercite funcțiile. Conținutul și forma oricărui fenomen sînt indisolubil legate
între ele și constituie o unitate dialectică.
8. Caracterizaţi cerinţele obligatorii ale CSŞDD faţă de evaluarea revistelor ştiinţifice
în Republica Moldova.

În baza Regulamentului cu privire la evaluarea şi clasificarea revistelor ştiinţifice, aprobat

prin Hotărîrea CSŞDT al ASM nr. 196 din 18.10.2012 s-a stabilit procedura de evaluare şi
clasificare a revistelor ştiinţifice din Republica Moldova, în urma căreia revistele obţin statut de
publicaţie ştiinţifică de profil în domeniul dreptului.
Evaluarea revistelor este periodică, statutul de publicaţie ştiinţifică, fiind valabilă timp de 4
ani din momentul obţinerii acestuia.
Revistele ştiinţifice trebuie să respecte următoarele cerinţe obligatorii:
- minimum 3/4 din articolele publicate să poarte caracter ştiinţific;
- elementele principale ale articolului ştiinţific includ: rezumatul, cuvinte-che-ie, rezultate
obţinute şi concluzii, referinţe bibliografice;
- recenzarea anonimă a articolelor ştiinţifice;
- selectarea recenzenţilor de către colegiul de redacţie;
- respectarea convenţiilor editoriale: titlurile articolelor, rezumatele şi rererin-ţele să fie
clare, informative, corecte, complete, autorii să poată fi identificaţi prin abolirea instituţională
şi adresă;
- respectarea structurii referinţei bibliografice (conform Hotărîrii CNAA nr. AT03 din 23
aprilie 2009).
- respectarea cerinţelor tehnice pentru publicarea articolelor în revistă;
- cel puţin, titlurile, rezumatele şi cuvintele-cheie ale articolelor, trebuie să fie
în limba română şi într-o limbă de circulaţie europeană;
- indice ISNN;
- apariţia regulată a revistei şi editarea cel puţin a 2 numere pe an;
- instituirea şi administrarea paginii Web a revistei.
În conformitate cu rezultatele evaluării revistele se clasifică după cum urmează:
Tipul A. Reviste cotate în baza de date THOMSON-ISI;
Tipul B. Reviste, care deţin potenţial de a fi recunoscute pe plan internaţional, inclusiv de
către ISI;
Tipul C. Reviste cu punctaj de recunoaştere ca publicaţie ştiinţifică de importanţă
internaţională.

9. Caracterizați conceptul de teorie ca obiect al metodei științifice.

Teoria este o formă a cunoașterii raționale, ansamblu de cunoștințe conceptuale ordonate
sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale și oferind o descriere și o
explicație a unui domeniu al realității (ex. teoria cuantică, teoria relativității, teoria evoluției
speciilor, etc).
 Teoria științifică, fiind strâns legată de experiment, dezvoltă și verifică ipoteza pe baza
dovezilor empirice.
10. Cine încalcă ordinea de drept, prin ce fapte şi care sînt sancţiunile? Caracterizaţi
tipurile de sancţiuni.

Ordinea de drept este astăzi încălcată din mai multe cauze. Printre acestea enumerăm, în
primul rînd, atitudinea negativă acumulată de-a lungul a zeci de ani faţă de actele normative
(legi, hotărîri, instrucţiuni etc), faţă de drept, de lege în general, care loveau în demnitatea
umană, reduceau la zero drepturile şi libertăţile omului, incălcau cele mai elementare principii
de justiţie, întronau, cultivau şi perpetuau abuzul şi dispreţul faţă de cetăţean, faţă de valorile
umane.
Cu toate acestea, mai există o atitudine negativă din partea unor cetăţeni faţă de lege, faţă de
ordinea de drept, care în esenţă, pare nejustificată. Separarea puterilor în stat, structurarea
organelor statului, cîmpul larg deschis şi garantat al opoziţiei şi al exprimării tuturor opiniilor,
însoţit de iniţiativa privată în toate domeniile, ar putea exclude orice gest de nerespectare a
ordinii de drept, s-ar putea spune, o încălcare obiectivă a ordinii de drept.
Pornind de la caracterul reacţiei sociale, deşi în limbajul cotidian prin sancţiuni se înţeleg doar
măsuri constrîngătoare, în literatura sociologică sînt relevate două genuri de sancţiuni: 1)
sancţiuni negative, care se referă la măsuri constringătoare şi 2) sancţiuni pozitive care vizează
recompensa.
în funcţie de emitentul reacţiei sancţionatoare, sancţiunile pot fi: 1) formale şi 2) informale. în
prima categorie sînt incluse reacţiile instituţiilor formalizate, oficiale, cum ar fi instanţele de
judecată, poliţia sau alte instituţii ale statului, iar în cea de a doua reacţiile instituţiilor
informale, neoficiale, de genul cercului de prieteni, grupului de vecinătate, etc.
După natura sancțiunii, același autor distinge: sancțiuni juridice; sancțiuni etice; sancțiuni
satirice; sancțiuni religioase.

dr. hab., prof univ. D. Baltag

TEST 22
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

1. Formulaţi o definiţie a conceptului de ordine socială.

Ordinea socială pe de o parte evocă succesiunea mai mult sau mai puţin regulată a unor
evenimente, fenomene şi relaţii sociale, pe de altă parte vizează esenţa sistemului social şi
politic al unei anumite societăţi, într-un anumit moment al istoriei sale.

2. Care sunt trăsăturile de bază ale epistemologiei?

 Epistemologia este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu
originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia
are la bază două întrebări:
*Ce este cunoașterea științifică?
*Cum se poate realiza cunoașterea științifică?
Epistemologia are urmatoarele trasaturi:
*Se îndepărtează de cunoașterea comună și de bunul simț.
*Descompune automatismele mentale generate de experienta cotidiană.
*Matematizare.
*Utilizarea metodelor speciale: modelarea, axiomatizarea, formalizarea etc.
*Obține ca produse, cunoștințe cel puțin verificabile dacă nu verificate.

3. Care sînt deosebirile faţă de citarea legislaţiei şi citarea doctrinei?

Citarea legislaţiei-actele normative se citează prescurtat, de asemenea citarea va include și

titlul complet al actului nomativ. Întodeauna cînd se citează un act normativ se va menționa și
referința pentru identificarea lui. Atunci cînd actul normativ este citat în text, în nota de subsol
se va indica direct susra în care poate fi găsit. De asemenea, în cazul în care actul normativ este
citat direct în nota de subsol, referința pentru identificarea lui se va trece imediat după titlul
acestuia, între paranteze.
Citarea doctrinei- în cazul dat autorii se citează numai cu inițiala prenumelui și numele
complet, cînd un autor are două prenume, se trec ambele inițiale, urmate de punct și fără spațiu
între ele. Cînd sunt mai mulți autori, aceștea se separă prin virgulă. Totodată , cărțile se citează
cu indicații complete, dacă o carte se citează de mai multe ori , dra nu atît de des încît să
justifice abrevierea și includerea ei în lista de abrevieri, aceasta va fi citată numai prima dată
cu indicații complete, iar ulterior se va cita doar numele autorului și numărul paginii la care se
face trimitere.

4. Care este și ce conține structura unui referat de recenzie?

Recenzie (Definiţie): Prezentare succintă a unei lucrări ştiinţifice cu comentarii şi aprecieri
critice (DEX, 1996, ediţia a II-a)
Structura unei recenzii
Parte introductiva:
- prezentare succinta a cărţii – locul, data, contextul apariţiei lucrării si date tehnice
despre carte  (autor, titlu, gen, editura, număr de pagini, structura lucrării, prefaţa);
- importanta temei abordate, a domeniului sau ramurii ştiinţifice;
- locul pe care îl ocupa lucrarea respectiva in cadrul disciplinei din care face parte, in care
se încadrează sau la care face referire directa;
- actualitatea problemelor prezentate in material;
- comparaţie cu alte lucrări pe aceeaşi tema (autohtone si străine) si comparaţie cu alte
lucrări scrise de acelaşi autor.
Rezumat indicativ
– descrierea materialului
– prezentarea ideilor principale care reies din text
– menţionarea câtorva citate reprezentative
Analiza SWOT a cărţii
– evidenţierea punctelor forte si a celor deficitare
 – prezentarea oportunităţilor şi a ameninţărilor
Judecăţi de valoare
Caracterizări de forma si fond
– oportunitate
– actualitate
– originalitate ( evidenţierea unicităţii conţinutului operei si motivarea titlului )
Concluzii
– rezumarea ideilor emise si evaluări
– propuneri personale cu privire la noi moduri de abordare

5. Daţi caracteristica ipotezei ştiinţifice şi care sînt cerinţele faţă de formularea

ipotezei?

Ipoteza științifică , constituie capul de pot către necunoscut, fiind indisolubil legată de
problema de cercetat; ipoteza apare ca un răspuns incert, posibil la o problemă sau întrebare
apărută unui cercetător într-o situație acțională determinată. Este posibilă, de asemenea, apariția
unei ipoteze și din confruntarea a două construcții teoretice distincte.
Nu există reguli sau norme precise de producere a ipotezelor eficient creatoare, dar
există, în mare măsură, reguli precise privind căile și modalitățile de testare și verificare a
ipotezelor.
Există 2 metode de raționament în formularea ipotezelor: metoda deductivă și cea inductivă.
Raționamentul deductiv pornește de la general, trecând la specific. La fel, aceasta este o
abordare top-down, în care se încearcă aplicarea regulilor generale în situații specifice.
Raționamentul inductiv, funcționează în mod contrar: observăm realitatea, încercând să
identificăm regularitățile pe care să le transformăm în ipoteze din care să putem formula teorii.
În verificarea ipotezelor, un rol deosebit îl are selectarea cazurilor și a instrumentelor de
cercetare.

6. Care sînt formele de manifestare ale „nondreptului”? Argumentaţi situaţia

absenţei dreptului în relaţiile sociale formulate de autorul I. Craiovan.

Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenta dreptului in domenii in care s-ar fi impus
prezenta sa. Deci, nondreptul nu se confrunta cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din
urma inteles ca produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi.

7. Care sunt etapele convenționale în dezvoltarea științei?

În dezvoltarea ştiinţei pot fi evidenţiate câteva etape convenţionale:

1. sec. VI î.e.n.-XV e.n., etapă ce este un răspuns la necesităţile practice ale societăţii;
2. sec. XV-XIX, ce se caracterizează prin apariţia ramurii moderne experimentale a ştiinţelor
naturii şi dezvoltarea ştiinţelor umaniste, perioadă ce coincide cu creşterea importanţei sociale a
ştiinţei;
3. sec. XX-până în prezent, perioadă în care se schimbă esenţial rolul social al ştiinţei, are loc
accelerarea continuă a progresului ştiinţific, au loc modificări esenţiale la nivelul relaţiei
ştiinţă–practică, ştiinţă–valori. Or, începând cu sec. XX, ştiinţa se dezvoltă mai rapid decât
tehnica şi producţia

8. Care este structura cuprinsului unei lucrări?

Lucrarea stiintifică este o forma conventionala de prezentare a rezultatelor unei cercetari

stiintifice in scopul comunicarii acestora catre comunitatea stiintifica interesata. In functie de
modul de comunicare gradul de adresabilitate poate fi mai redus sau mai larg. Insa in ambele
cazuri continutul si forma articolului stiintific sunt aceleasi cu mici diferente in special legate
de standarde ale organizatiilor care realizeaza sau faciliteaza realizarea comunicarii si desigur si
de domeniul de cercetare abordat.
Lucrarea stiintifică include mai multe componente infrastructurale de mare insemnatate si
utilitate, indispensabile pentru atingerea obiectivului urmarit. Acestea sunt de fapt partile
componente ale articolului care nu se deosebesc esentila de partile referatului stiintific ,discutat
intr-un capitol anterior
Titlul lucrarii stiintifice este, precis, clar si scurt definit, menit sa-i atraga atentia cititorului
asupra celei mai importante si noi idei;dupa aceleasi criterii se formuleaza si subtitlurile, dar si
titlurile de parti, capitole, sectiuni, paragrafe.
Introducerea consta in enuntarea obiectivelor urmarite, definirea cadrului general de studiu
sau a problemei, relevarea rezultatelor obtinute de autor fata de alti cercetatori, mentionarea
limitelor studiului intreprins.
Cuprinsul - ideile de baza ale lucrarii se reliefeaza prin proportiile unor abordari, prin
cercetarea sistematica, pas cu pas, a unor idei si teze, prin intermediul titlurilor portilor,
capitolelor, sectiunilor, paragrafelor si subparagrafelor.
Ilustrarile grafice se utilizeaza frecvent, pentru a reda mai sintetic si pregnant o corelatie, o
teza, o idee.
Tabelele sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau prelucrate, calcule
care ilustreaza fenomenul supus analizei.
Citatele sunt extrase "mot a mot" ale unor ideii importante, din lucrarile studiate, folosite in
vederea sustinerii sau combaterii unui punct de vederedescoperit in literatura studiata.
Anexele apar numai in anumite cazuri si sunt destinate includerii in lucrare a unor date si
informatii mai largi decat cele care au fost utilizate in text.
Trimiterile bibliografice se utilizeaza atat cand s-au extras idei sub forma de citate, cat si
atunci cand nu s-au mai facut astfel de citari ci pur si simplu sub forma unei referinte.Aceste
referinte bibliografice se fac: in subsolul paginii; la sfarsitul partilor sau capitolelor; la sfarsitul
lucrarii.
Prezentarea rezultatelor originale ale lucrarii si contributiile proprii ale autorului trebuie sa fie
dine definite si sa se distinga si in general este bine sa aiba proportiile cele mai mari.Unele
contributii pot fi prezentate chiar intr-o anexa cand sunt in volum mare.

9. Prin ce se deosebește articolul de sinteză de articolul de fond și care sînt

componentele structurale ale unui articol științific?

Articolul de sinteză prezintă un şir de contribuţii substanţiale în domeniu, abordând critic

şi comparativ lucrările autorilor la temă, având un text, de regulă, voluminos (circa 2,5 coli de
autor) şi o bibliografie bogată (circa 60 surse bibliografice). În asemenea articole se descriu
rezultatele obţinute în domeniu prin utilizarea unui instrumentar analitic amplu, care permite
evidenţierea aspectelor pozitive şi problematice ale lucrărilor analizate. Acest tip de articole au
rolul de a sensibiliza comunitatea asupra unui subiect actual, de multe ori controversat, prin
lectura unei singure publicaţii, fără ca să aibă nevoie să studieze şi alte surse la temă.
Articolul de fond este un articol care exprimă punctul de vedere al redacţiei unei
publicaţii periodice (reviste ştiinţifice) asupra unei probleme ştiinţifice importante, de
actualitate.
Articolul ştiinţific este o lucrare ştiinţifică publicată într-o revistă ştiinţifică, care
prezintă reflecţii personale asupra unui subiect, promovând atât idei ale cercetătorilor în
domeniu, cât şi experienţa proprie.
• Ideile expuse în articolul ştiinţific trebuie să aibă un înalt nivel de generalizare, să
conţină rezultate originale, neabordate anterior, cu menţionarea oportunităţii studierii
problemei respective;
 • Articolul ştiinţific poate avea unul sau mai mulţi autori, fiind indicată clar contribuţia
fiecăruia în coli de autor;
• Articolul ştiinţific este asigurat de o listă bibliografică care se plasează la sfârşit,
făcându-se referinţele necesare în conţinutul articolului;
• Volumul articolului ştiinţific variază între 5-10 pagini. Nu se recomandă ca un articol
de volum mic sau mediu să aibă mai mulţi coautori, deoarece aportul lor la elaborarea
lucrării poate fi contestat.

10. Care este locul designului studiului în etapa pregătirii cercetării şi care este esenţa
lui?

Designului studiului cuprinde metodoligia, care va fi folosită, etapele metodologice și

alegerea temei de cercetare, construirea instrumentelor și selectarea cazurilor. Aceasta este
ultima etapă din faza pregătirii cercetării.

dr. hab., prof univ. D. Baltag

TEST 23
de evaluare la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

1. Formulaţi o definiţie a ordinii de drept.

Ansamblu de principii si norme juridice aplicabile intr-un stat sau in relaţiile dintre state;
Rezultat al reglementarii prin norme juridice a relaţiilor sociale ce se statornicesc intr-o
societate intr-o anumita etapa de dezvoltare a acesteia, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor
cuprinse in actele normative in vigoare.

2. Care sunt notele generale ale idealismului gnoseologic?

Note generale
1. Denaturarea raporturilor reale dintre cunoscător şi cunoscut;
2. Neagă în unele cazuri însăşi existenţa obiectului;
3. Uneori idealismul gnoseologic afirmă că nu este posibilă cunoaşterea lucrurilor. Idealismul
subiectiv nu admite că există obiect în afara subiectului şi consideră că obiectul cunoaşterii este
construit de însuşi omul care cunoaşte. Reprezentant al acestei orientări a fost Immanuel Kant.
Idealismul gnoseologic obiectiv afirmă că există identitate de esenţă între subiect şi obiect
ambele fiind de natură ideală deşi sunt în afară şi independente unul de celălalt. Un filosof
reprezentant al acestei concepţii a fost G.W.Fr. Hegel. Contribuţiile gnoseologiei idealiste au
fost ideea rolului activ al subiectului în cunoaşterea obiectului, analiza detaliată a nivelului
logic al cunoaşterii, surprinderea dialecticii cunoaşterii.

3. Explicaţi rolul şi modalităţile prescurtărilor în construcţia lucrării (Prescurtarea

legislaţiei, prezentarea jurisprudenţei).
 Rolul abrevierilor este de economisire a spaţiului tipografic şi de evitare a unor repetări
inutile, de aceea se recomandă utilizarea lor astfel încât să nu devină dificilă citirea textului. În
redactarea textelor ştiinţifice se folosesc anumite abrevieri consacrate, fără a le utiliza în să în
exces. Abrevierile acceptate sunt cele ale sistemului metric şi cele provenite din limba latină.
4. Ce ştiinţă este Scientometria şi care este scopul ei?

Scientometria este studiul măsurării și analizei științei, a tehnologiei și înovației.

Problemele majore de cercetare înclud măsurarea impactului, seturi de articole de referînță
pentru a învestiga impactul jurnalelor, a înțelege citările știînțifice, maparea domeniilor
știînțifice și producerea îndicatorilor pentru a fi utilizați în contexte de politici și management.
În practică, există o diferență semnificativă între scientometrie și alte domenii știînțifice
precum bibliometria, sistemele înformaționale, știînța înformației ș.a. Scopul scientometriei
este evaluarea performanţelor ştiînţifice prîn factorul de impact în demonstrarea frecvenţei cu
care sunt reproduse articolele ştiînţifice.

5. Caracterizaţi criteriile de clasificare a sancţiunilor şi care sînt caracterele

sancţiunii juridice?
Sancțiunea este o pedeapsă finală, măsură represivă pentru încălcarea unei legi sau ordin.
Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din nerespectarea
dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi eventualele
măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat
norma.
În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în :
- sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o exprimare a unei întinderi fixe şi deci
care nu pot fi modificate de către autorităţile care le aplică ;
- sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept sunt prevăzute numai limitele de
determinare ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia variind între un minim şi un maxim
- sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a alege, de a
opta între două sancţiuni diferite. Este vorba în principal de cazurile în care legea penală
prevede pedeapsă cu amendă sau pedeapsă privativă de libertate (închisoare);
- sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede posibilitatea aplicării a două sau
mai multe sancţiuni pentru aceeaşi faptă.

6. Cu alegerea temei de cercetare este legată şi administrarea programului de

cercetare ştiinţifică a temei. Care sînt componentele acestui program?

Alegerea temei si importanta acesteia trebuie sa cuprindă un program cu urmatoarele

componente : obiectivele cercetării desfășurate, descrierea detaliata si clara a procesului de
cercetare, importanta cercetării pentru sfera cunoașterii, precum si modalitățile de identificare
(cuantificare) a rezultatelor cercetării. Dacă demersul științific este unul cu caracter
preponderent practic, atunci se impune precizarea distincta si clara a etapelor parcurse pentru
realizarea efectiva a lucrării.
7. Caracterizați statutul epistemic al științelor juridice.
Statutul epistemic al ştiinţelor juridice este exprimat prin dimensiunea evaluativă şi
descriptivă a cunoaşterii juridice sistematice. Obiectul ştiinţelor juridice nu există prin el însuşi,
ci reprezintă activitatea ca atare a oamenilor care studiază societatea. Statutul epistemic al
științelor juridice contribuie la difereníerea părerilor referitoare la o evoluţie a acesteia. Printre
diversitatea de opinii, sunt abordate cel mai des întîlnit, conform cărora ştiinţa este:formă a
cunoştinţei sociale, forma culturii, sistem de cunoştinţe, formă specifică de activitate spirituală,
forţa de producţie.
 8. Explicaţi căile şi modalităţile de testare şi verificare a ipotezelor ştiinţifice.
Prin conținutul logicii juridice se înțelege totalitatea elementelor (laturilor, trăsăturilor,
particularităților, proceselor), ce constituie obiectul dat, forma sînt legăturile ce există între
elementele conținutului, acea organizare a fenomenului, datorită căreia el apare ca un tot unitar
și poate să-și exercite funcțiile. Conținutul și forma oricărui fenomen sînt indisolubil legate
între ele și constituie o unitate dialectică.

9. Descrieţi structura instituţională a cercetării juridice în Republica Moldova.

Pe parcursul anilor, evoluția înstituției a cunoscut mai multe reorganizări, Institutul

funcționând ca Institut de Filosofie, Sociologie și Drept, apoi, Institut de Filosofie, Sociologie
și Știînțe Politice, cercetările au abordat o problematică mai largă privînd tranziţia de la
totalitarism la democraţie, sistemul politic contemporan al Republicii Moldova, dezvoltarea
pluralismului politic şi a societăţii civile, abordate dîn perspectiva prîncipalelor teorii şi
ideologii politice contemporane; procesele de întegrare europeană și relațiile înternaționale,
dezvoltarea socială și problematica din domeniul dreptului național și înternațional. În
conformitate cu structura sa actuală cînci subdiviziuni de cercetare: Secția Drept Național cu
Sectorul Cercetări Crimînologice, Secția Drept Înternațional, Secția Știînțe Politice, Secția
Relații Înternaționale, Secția Sociologie cu Grupul de cercetare Psihologie Socială.
10. Ce presupune etapa documentării prin consultarea specialiştilor şi care este
specificul ei?
Documentarea - invatarea constituie o latura importanta a creatiei stiintifice: a
invaþa inseamna a repeta aceleasi trasee, pe aceleasi conexiuni; a creainseamna a urma alte
trasee (circuite) informationale, alteinterconexiuni.  
  Documentarea - invatarea reprezinta, asadar, o latura a creatiei stiintifice; bine realizata,
documentarea - invatarea poate conduce la savarsirea actului final de creatie (iluminare).

dr. hab., prof univ. D. Baltag