Concepţiafrancezăa dreptului

administrativ pune un accent

particular, printre diferitele
forme de control ale administraţiei,
pe controlul jurisdicţional, care
permite înlăturarea tuturor
dificultăţilor rezultate din
activitatea administraţiei, cu
excepţia celora care nu sînt
supuse
controlului jurisdicţional.
Contenciosul administrativ, rămîne
a fi un proces revelatoriu, care dă
posibilitate instanţelor de
judecată să someze ori să înlăture
încălcările comportamentului şi
devierile pe care autorităţile îşi
permit să le admită.
Savanţii francezi Laubadère A,
Venezia J, Gaudemet Y, consideră
că : “ existenţa în
Franţa a unei jurisdicţii
administrative distincte de
jurisdicţia de drept comun
constituie un
produs al istoriei; ea îşi găseşte
originea sa în concepţia monarhiei
sistematizate pe acest punct
de către Revoluţie şi completate de
evoluţia care în sec. al XIX -lea a
detaşat progresiv jurisdicţia
administrativă de administraţie.
După revoluţia franceza din
1789, se creează consilii de
prefectură în fiecare
departament, ca prima instanţa, şi
Consiliul de stat, ca instanţa de
fond şi recurs. În textul celebru
şi fundamental al Legii din 16-
24 august 1790, art.13, se
proclamă principiul separării
autorităţilor administrative şi
judiciare: „ Funcţiile judiciare
sînt distincte şi vor rămîne
întotdeauna separate de funcţiile
administrative. Judecătorii nu vor
putea să citeze în faţa lor
administratorii în raport de funcţiile
lor”.
Dupa adoptarea legii privind
reforma contenciosului
administrativ la 31 decembrie 1987
(
act de importanţă primordiala
pentru sistemul organelor de
contencios administrativ) au fost
formate trei grade de jurisdicţie
administrativă:
Concepţiafrancezăa dreptului
administrativ pune un accent
particular, printre diferitele
forme de control ale administraţiei,
pe controlul jurisdicţional, care
permite înlăturarea tuturor
dificultăţilor rezultate din
activitatea administraţiei, cu
excepţia celora care nu sînt
supuse
11. Clasificarea sistemelor de contencios administrativ.

Din punct de vedere formal, teoria contenciosului administrativ împarte sistemele de drept în trei mari
grupe:
a) sistemul administratorului judecător, dominant în majoritatea statelor pînă la revoluţia burgheză din
Franţa, deoarece nu exista o separaţie clară a jurisdicţiei administrative de administraţia activă. Se spunea
că a judeca administraţia înseamnă tot a administra.
b) sistemul francez al jurisdicţiei speciale administrative (tribunalele administrative şi Consiliul de
stat). Principiul separării jurisdicţiei administrative de jurisdicţia judiciară şi de administraţia activă îşi
găseşte explicaţia în rolul ostil pe care l-au jucat tribunalele în timpul revoluţiei franceze, în principiul
separaţiei puterilor în stat, precum şi în ideea că litigiile administrative au un specific aparte, un caracter
exorbitant faţă de litigiile dintre particulari.
Pentru că administraţia nu putea fi judecată de tribunalele ordinare, ea trebuia supusă unui alt tip de
control. Acesta este motivul pentru care a stat la baza creării progresive a unei jurisdicţii administrative
separate de cea judiciară.
Specificul sistemului francez constă în faptul că justiţia administrativă are propriul său organ suprem,
anume secţia de contencios administrativ a Consiliului de Stat, care este autoritate a puterii executive, nu
a celei judiciare, şi este formată din consilieri juridici - funcţionari publici, şi nu judecători.
Modelul francez a fost preluat, în mod sensibil diferit, şi de alte sisteme de drept. Tribunale
administrative şi Consilii de Stat există, astfel, în Belgia, Italia, Spania, Olanda, Luxemburg, Grecia,
Columbia, Thailanda, etc. în ţările de inspiraţie germanică însă (Germania, Austria, Suedia, Finlanda,
Elveţia), chiar dacă a fost preluat modelul francez, acesta a suferit unele mutaţii, cum ar fi cele vizînd
lipsa caracterului consultativ al Consiliului de Stat şi natura acestuia de jurisdicţie administrativă separată
de jurisdicţia de drept comun, însă compusă din magistraţi şi făcînd parte din ordinul judecătoresc.
c) sistemul anglo-saxon, care nu recunoaşte dualismul de jurisdicţii şi în care competenţa de a judeca
litigiile administrative revine instanţelor de drept comun, alături de celelalte categorii de litigii. Este vorba
despre principiul unităţii de jurisdicţie, în opoziţie cu sistemul francez, al dualităţii de jurisdicţii. Acest
sistem este adoptat în S.U.A, Marea Britanie, Australia, Israel, India, China, etc.
d) Opoziţia dintre cele două sisteme (mixt), francez şi anglo-saxon, a devenit tot mai mult o chestiune de
ordin istoric, datorită evoluţiei contemporane a acestora.
Deşi se menţine dualitatea de jurisdicţii, în Franţa şi în ţările de inspiraţie franceză judecătorul
administrativ face loc, tot mai mult, judecătorului judiciar, în anumite materii expres prevătzute de lege,
iar în sistemul anglo-saxon asistăm la un proces de proliferare a jurisdicţiilor administrative speciale, de
asemenea în anumite materii. Totodată, păstrînd această tendinţă de omogenizare, tot mai multe sisteme
de drept combină jurisdicţiile administrative cu cele judiciare şi cu sistemul administratorului-judecător,
acesta din urmă ca o etapă premergătoare intentării unei acţiuni în justiţie.
Cu toate acestea, în opinia prof. A.Iorgovan, nu se poate susţine că în ţările anglo-saxone s-a ajuns
la o dualitate de jurisdicţii, pentru că în Marea Britanie, Camera Lorzilor, iar Ón S.U.A., Curtea
Supremă au rămas autorităţile supreme unice, care asigură unitatea de interpretare a dreptuluiî.
Dimpotrivă, într-o altă opinie, prof. Y.Gounin susţine că în prezent dualitatea de jurisdicţii este doar în
aparenţă o trăsătură specifică dreptului administrativ francez, tocmai datorită înmulţirii jurisdicţiilor
speciale din ţările anglosaxone.
De asemenea, tot ca un rezultat al evoluţiei sistemelor de drept, şi-au făcut apariţia şi soluţii mixte,
Între cea franceză şi cea anglo-saxonă, care partajează competenţele între cele două jurisdicţii, şi care
sunt de o mare diversitate.
Referitor la dinamica organizării contenciosului administrativ în ţările europene, s-a spus că, dacă la
sfîrşitul secolului XIX, cu excepţia Marii Britanii şi a Irlandei, majoritatea statelor europene au preluat
modelul francez, pe parcursul secolului XX aceste state şi-au organizat tot mai mult contenciosul
administrativ în mod autonom, elementele definitorii ale acestei evoluţii fiind constituţionlizarea
jurisdicţiilor administrative, integrarea lor în puterea judiciară şi apropierea procedurii contenciosului
administrativ de procedura civilă.
În concluzia celor spuse mai sus, în prezent sistemele la care s-a ajuns în urma evoluţiei istorice
pot fi împărţite, din punct de vedere formal, în:
a) sisteme în care contenciosul administrativ aparţine unor jurisdicţii paralele, separate de jurisdicţia de
drept comun, şi care au în frunte o curte supremă administrativă;
b) sisteme cu secţii specializate de contencios administrativ în cadrul instanţelor de drept
comun sau curţi administrative, înglobate în jurisdicţia de drept comun, cu o singură curte supremă;
c) sisteme în care contenciosul administrativ revine instanţelor de drept comun, alături de celelalte
pricini - penale, civile, comerciale, etc.
 Indiferent însă de sistemul adoptat, majoritatea statelor păstrează şi chiar dezvoltă, alături de
contenciosul administrativ, vechiul sistem al -administratorului-judecător, care în variantă modernă se
concretizează în aşa-numitele autorităţi administrativ-jurisdicţionale sau quasi-jurisdicţionale. Aceste
autorităţi administrative au sarcina de a judeca litigiile generate de propriile acte sau de actele altor
autorităţi administrative, înainte ca reclamantul să se adreseze instanţei judecătoreşti, folosind mai mult
sau mai puţin metode specifice justiţiei.

12. Controlul legalității actelor administrative în reglementările CEDO.

Dezbaterea problemei privind promovarea şi protejarea drepturilor omului prin instituţia contenciosului
administrativ este deosebit de actuală, întrucât această instituţie trebuie să se individualizeze prin
funcţionalitatea sa în concordanţă cu jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a dreptului
comunitar. Astfel, rolul contenciosului administrativ este important prin
asigurarea înfăptuirii justiţiei administrative pe plan intern, garantarea accesului cetăţenilor la justiţia
naţională şi asigurarea unui proces echitabil, iar în cazurile epuizării căilor interne de soluţionare, dreptul
la un recurs internaţional.
De asemenea, caracterul actual rezultă din necesitatea sporirii responsabilităţii autorităţilor administraţiei
publice, dar şi din necesitatea sporirii responsabilităţilor pentru controlul de legalitate a actelor
administrative, reieşind din interesele naţionale pe care statul le promovează cât şi a respon-
sabilităţii magistraţilor pentru soluţionarea necorespunzătoare a litigiilor de contencios administrativ. De
asemenea, trebuie avută în vedere perspectiva de asigurare a funcţionalităţii contenciosului administrativ,
al acordării liberului accesul la justiţie al cetăţenilor de către autorităţile publice statale
(Parlament, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională), cât şi de asigurarea de
către acestea a realizării principiului separării puterii judecătoreşti şi întărirea rolului controlului
jurisdicţional al actelor administrative, prin care se verifică activitatea autorităţilor administraţiei publice,
în special al celei locale, faţă de care puterea centrală nu are raporturi de ierarhie.
În România, instituţia contenciosului administrativ a fost creată tocmai pentru a constitui un mijloc
concret şi nu formal, de protejare, garantare şi promovare a drepturilor omului şi de a oferi cetăţeanului
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi nu în ultimul
rând repararea pagubei.
La elaborarea legislaţiei privind contenciosul administrativ, s-a ţinut cont de jurisprudenţa în domeniu, de
necesitatea ca România să se alinieze standartelor impuse de integrarea sa în Uniunea Europeană, având
ca efect lărgirea palierului democratic al respectării drepturilor cetăţenilor.
Instituţia contenciosului administrativ a reprezentat şi reprezintă o garanţie juridică a cetăţeanului în faţa
abuzurilor autorităţilor publice, un senzor foarte important al democraţiei. Contenciosul administrativ
reprezintă un paznic judiciar al cetăţeanului în faţa comportamentului abuziv al autorităţilor.
Comportamentul abuziv al autorităţilor, puterea discreţionară a acestora, putere oferită chiar de lege, nu
trebuie să determine o generalizare a activităţii autorităţilor în acest sens, ba din contră, acestea trebuie să
ţină seama de faptul că, în orice societate democratică bazată pe principiul statului de drept, cetăţeanului i
se consacră dreptul de a cere explicaţii cu privire la existenţa unei bune administrări şi dacă administrarea
realizată se încadrează în această categorie. În cadrul acţiunii de promovare şi protejare a drepturilor
omului în raporturile cu administraţia publică prin intermediul contenciosului administrativ o atenţie
deosebită trebuie acordată subiectelor de sesizare a instanţei, prin intermediul cărora are loc protejarea şi
promovarea a drepturilor omului. Un rol important pe care îl au hotărârile instanţelor de contencios
administrativ, efectele şi consecinţele viitoare ale acestor hotărâri în planul acţiunilor de promovare şi
protejare a drepturilor omului în raporturile cu
administraţia publică este acela că determină o atenţie sporită din partea autorităţilor administraţiei
publice pe viitor.

13. Particularitățile sistemului de contencios administrativ de tip francez.

 În literatura juridică de specialitate străina, este răspîndită opinia, precum că instituţia juridică a
contenciosului administrativ a apărut ca urmare a organizarii puterilor în stat potrivit cerinţelor
principiilor separarii puterilor în stat şi a fost legiferată pentru prima dată în Franţa

Odată cu Revoluţia Franceză din 1789, în Franţa apare şi instituţia contenciosului

administrativ,care treptat s-a dezvoltat şi în celălalte ţari, reprezentînd un mijloc fundamental de protecţie
a cetăteanului . În acea perioadă, contenciosul administrativ era definit ca “un sistem deorgane
competente în soluţionarea litigiilor între administraţie şi administraţi.

În contenciosul administrativ francez, regulile de competenţă sunt de ordine publică. O singură

excepţie este admisă, şi anume în cazul contractelor, cînd se poate desemna prin acordul de voinţă al
părţilor tribunalul administrativ competent din punct de vedere teritorial. Consecinţele caracterului de
ordine publică a competenţei sunt cunoscute: excepţia de necompetenţă poate fi invocată în tot cursul
procesului, de oricare dintre părţi, precum şi de instanţă din oficiu.
Concepţia franceză a dreptului administrativ pune un accent particular, printre diferitele forme de
control ale administraţiei, pe controlul jurisdicţional, care permite înlăturarea tuturor dificultăţilor
rezultate din activitatea administraţiei, cu excepţia celora care nu sînt supuse controlului
jurisdicţional. Contenciosul administrativ, rămîne a fi un proces revelatoriu, care dă posibilitate instanţelor
de judecată să someze ori să înlăture încălcările comportamentului şidevierile pe care autorităţile îşi
permit să le admită.

14. Particularitățile sistemului de contencios administrativ de tip mixt.

Administraţia publică locală a unor ţări (Italia, Austria, Germania, Japonia) comportă un caracter
asemănător atît cu modelul anglo-saxon, cît și cu cel continental (Francez), îmbinînd armonios elemente
ale ambelor tipuri, formînd sistemul mixt de administraţie publică locală și totuși știind să-și dezvolte
propriile trăsături speciice. Un exemplu concludent al acestui model îl reprezintă India. Administraţia
publică locală a acestei ţări asiatice vaste, în majoritatea parametrilor săi, e similară cu sistemul anglo-
saxon. Paralel, aici functionează cu succes instituţia reprezentantului numit
al statului la nivel local – element deinitor al modelului continental.

15. Particularitățile sistemului de contencios administrativ de tip germanic.

- modelul german posedă: diverse forme și metode de organizare a autonomiei locale; reglementare
amănunţită a statutului autorităţilor locale; evidenţierea atribuţiilor obligatorii și facultative ale organelor.
În Germania (reprezentantă a sistemului de contencios administrativ germanic), jurisdicţia
administrativă este reglementată de Legea privind jurisdicţia administrativă din 21 ianuarie 1960, care
prevede organizarea şi funcţionarea a 52 de tribunale administrative ca jurisdicţii de primă instanţa,
competente să judece toate litigiile administrative de competenţateritorială a landurilor, a 16 tribunale
administrative superioare şi Curtea Federala Administrativă.
Contenciosul de tip germanic se deosebeşte de cel francez prin faptul ca jurisdicţiile administrative sînt
organizate în cadrul unui sistem judiciar unic, fiind separate de sistemul judiciar de drept privat. Sistemul
dat a evoluat începînd cu sec. XIX, formîndu-se în cîteva state germane. Caracteristic pentru
instanţele inferioare era sistemul mixt de competenţe ale acestora, adică jurisdicţia administrativă era
reprezentată concomitent şi de organele de stat, reprezentînd nişte colegii membrii cărora se alegeau
concomitent de populaţie ori se numeau de autorităţile ierarhic superioare inclusiv de rege. Instanţa
superioară era separată de organele puterii, exercitînd funcţiile de apel, şi de revizuire a hotărîrilor
instanţelor inferioare. Şedinţele purtau un caracter public, cu dezbateri active, cu participarea după caz a
avocaţilor.

În unele cazuri cum ar fi acţiunile în răspundere administrativă, pentru obţinerea despăgubirii

pentru expropriere şi pentru determinarea unui prejudiciu, precum şi în toate diferendele privind bunurile;
se încredinţează cazul tribunalelor ordinare şi celor administrative.

Din cele analizate, se trag următoarele concluzii că detaşarea completă de la autorităţi a contenciosului
administrativ german, impun instanţelor de judecată responsabilitatea de cele mai supreme interese ale
naţiunii, deoarece de felul în care vor fi judecate, responsabilă în stat rămîne a fi numai justiţia.

16. Particularitățile sistemului de jurisdicţie administrativă inclusă în sistemul judiciar.

Savanţii francezi Laubadère A, Venezia J, Gaudemet Y, consideră că : “existenţa în Franţa a unei

jurisdicţii administrative distincte de jurisdicţia de drept comun constituie un produs al istoriei; ea îşi
găseşte originea sa în concepţia monarhiei sistematizate pe acest punct de către Revoluţie şi completate de
evoluţia care în sec. al XIX -lea a detaşat progresiv jurisdicţia administrativă de administraţie. După
revoluţia franceza din 1789, se creează consilii de prefectură în fiecare departament, ca prima
instanţa, şi Consiliul de stat, ca instanţa de fond şi recurs.
În textul cele bruşi fundamental al Legii din 16-24 august 1790, art.13, se proclamă principiul
separării autorităţilor administrative şi judiciare: „Funcţiile judiciare sînt distincte şi vor rămîne
întotdeauna separate de funcţiile administrative. Judecătorii nu vor putea să citeze în faţa lor
administratorii în raport de funcţiile lor”. Dupa adoptarea legii privind reforma contenciosului
administrativ la 31 decembrie 1987 (act de importanţă primordiala pentru sistemul organelor de
contencios administrativ) au fost formate trei grade de jurisdicţie administrativă:
- Tribunalele administrative;
- Curţile administrative de Apel;
- Consiliul de stat.
Tribunalele administrative au fost introduse în urma reformei din 30 septembrie 1953, înlocuind vechile
consilii ale prefecturii. Reprezintă judecătorii de prima instanţa în contenciosul administrativ francez.
Curţile administrative de Apel reprezintă instanţele ce judecă apelurile declarate împotriva
hotărîrilor elaborate de tribunalele administrative, excepţie făcînd litigiile referitoare la alegerile
municipale şi cantonale. Consiliul de stat reprezintă cel mai important organ de jurisdicţie
administrativă, ce întruneşte calitaţile de curte supremă şi curte de casaţie cu o competenţa specială. Fiind
instanţa administrativă supremă, Consiliul de Stat hotărăşte în mod suveran, deoarece împotriva
hotărîrilor sale nu există cale de atac.

În S.U.A ( stat fără sistem jurisdicţional administrativ), sistemul de control al legalitaţii actelor
administrative este subordonat celui judiciar. În acest stat, fiecare autoritate publică deţine în materia
dată o structură proprie (consiliul de contencios administrativ), iar la nivel ierarhic se situează şeful
departamentului, ministerului care efectuează controlul legalitaţii actelor administrativ. Consiliile de
contencios administrativ nu sînt instanţe de judecată, au un personal format din magistraţi ( care nu fac
parte din corpul judecătorilor). Curţile districtuale au competenţa generală cu privire la litigiile
administrative reglementate expres în acte legislative. Efectele deciziei instanţei date sînt limitate la
litigiul dat fără a avea putere de precedent judiciar. Curţile de apel judecă apelurile contra deciziilor
curţilor districtuale precum şi recursurile înaintate direct privind deciziile agenţiilor federale situate în
raza teritorială. Decizia Curţii de apel are caracter de precedent doar pentru deciziile curţilor districtuale
din aria lor teritorială. Curtea Supremă a S.U.A este formată din 9 judecători. Are competenţa de a judeca
în plenum, ca instanţa de recurs, recursurile în materie administrativă.

17. Particularitățile sistemului anglo-saxon de contencios administrativ.

 sistemul anglo-saxon, care nu recunoaşte dualismul de jurisdicţii şi în care competenţa de a judeca
litigiile administrative revine instanţelor de drept comun, alături de celelalte categorii de litigii. Este
vorba despre principiul unităţii de jurisdicţie, în opoziţie cu sistemul francez, al dualităţii de jurisdicţii.
Acest sistem este adoptat în S.U.A, Marea Britanie, Australia, Israel, India, China, etc.
Specificul sistemului de administrare anglo-saxon ţine de absenţa centralizării, lipsa unei autorităţi
regionale de control direct, lipsa autorităţilor de tutelă administrative, alegerea autoritaţilor locale prin vot
direct sau indirect.
Unităţile administrativ-teritoriale din ţările anglo-saxone pot i considerate drept ,,republici în miniatură”.
Sistemul se caracterizează prin recunoașterea legală timpurie a identitaţii colectivităţilor locale. În cadrul
acestui sistem autorităţile locale reprezentative ,,activează formal ca autorităţi autonome în limitele
atribuţiilor acordate și o strictă subordonare ierarhică lipsește. Caracteristic acestui model este lipsa în
teritoriu a reprezentanţilor guvernului central, ce ar tutela autoritaţile locale.
Alături de autoritaţile reprezentative, populaţia locală poate alege și anumite autorităţi executive. Cu
largi atribuţii sunt abilitate comisiile (comitetele) autorităţilor reprezentative, de exemplu, deși, de obicei,
au un rol important în elaborarea deciziilor.
Controlul asupra activităţii autorităţilor locale, de regulă, are loc indirect, prin ministerele centrale sau
prin instanţele de judecată.
O trasătură importantă a modelului anglo-saxon este izolarea proceselor politice la nivelul administraţiei
publice centrale și locale. Soluţionarea problemelor de interes local se realizează prin intermediul
consiliului, ales de către populaţe în cadrul unităţii administrativ-teritoriale pe un termen de 2-4 ani.
Totodată, se alege șeriful, care-i reprezentantul în judecată al acestei unităţi administrativ-teritoriale.
Primarii, care conduc comunitatea, sunt aleși de locuitori sau de consilii. În primul caz, acesta e primarul
,,puternic” care a primit funcţia nemijlocit de la populaţie, alegători și, deseori, chiar posedă dreptul de
veto asupra deciziilor consiliului. În cazul al doilea, primarul depinde de consiliul care l-a ales.
Se știe că sistemul anglo-saxon nu presupune numirea de la centru a unor agenţi de control asupra
legalităţii actelor emise de autorităţile locale. Din practică, autorităţile locale decid singure asupra unor
întrebari, ce nu intră-n competenţa celor centrale.
În știinţa administraţiei se deosebesc două forme derivate ale sistemului anglo-saxon de bază: Modelul
britanic uniicat, care se distinge prin a) recunoașterea autorităţilor locale ca subiecte ale autonomiei
locale, b) absenţa la nivel local a strictei separaţii a puterilor, c) o uniicare a statutului juridic al unităţii și
al organelor aceluiași nivel și
Modelul nord-american diversiicat, care e deosebit prin faptul că populaţia e recunoscută ca subiect al
autonomiei locale și persistă o diversitate a formelor și metodelor de organizare și funcţionare a
municipalităţilor.

18. Reclamantul ca subiect cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ.

În contenciosul subiectiv, au calitatea de reclamant persoanele fizice și juridice de drept privat care au
fost lezate în drepturile sau interesele lor legitime prin actele administrative. Prin excepţie, dacă printr-un
act administrativ este lezat un drept sau interes legitim al unei persoane juridice de drept public (inclusiv
al unei autorităţi publice), şi aceasta poate avea calitatea de reclamant în acţiunea în contencios subiectiv.
Apelînd la prevederile art.53 din Constituţie şi la art.2 al Legii contenciosuluiadministrativ
evidenţiem următoarele: “Orice persoană vătămată într-un drept subiectiv de cătreo autoritate publică
printr-un act administrativ sau nesoluţionarea unei cereri în termen legal, se poate adresa instanţei de
contencios administrativ pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. Din art.5 al legii cutare rezultă că pot sesiza în contenciosul administrativ şi
unele categorii de persoane care nu sînt vătămate într-un drept propriu, recunoscut de lege, dar care
urmăresc apărarea drepturilor unor terţe persoane.
 În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul
administrativ sînt:
- persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar, care seconsideră
vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri
- Guvernul, Ministerul Administraţiei Publice Locale, direcţia teritorială control administrativ a
Ministerului Administraţiei Publice Locale, preşedintele raionului şi primarul - în condiţiile Legii
privind administraţia publică locală;
- procurorul care, în condiţiile articolului 5 din Codul de procedură civilă, atacă actele emise de
autorităţile publice;
- avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele
administrative - în condiţiile Legii cu privire la avocaţii parlamentari;
- instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate
- alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Persoana fizică şi juridică, funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar-Pentru ca persoanele fizice şi juridice să
devină subiecţi cu drept de sesizare în instanţa de contencios administrativ, urmează să se considere vătămate într-un drept
subiectiv (pretins) recunoscut şi ocrotit de lege, adică să-şi justifice calitatea sa procesuală activă. Deci, dreptul în care se
consideră vătămată persoana, trebuie să fie prevazută în lege, în favoarea aceluia care invocă încălcarea acestui drept.
Pentru a fi parte în proces, persoana urmează să aibă calitate şi capacitate procesuală.
Calitatea procesuală - reprezintă situaţia existenţei unui drept subiectiv şi vătămarea lui printr-un act ilegal (în continuare acest
fapt va determina admiterea sau respingerea în fond a acţiunii de contencios administrativ). Capacitatea procesuală este
aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi şi dea exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual, pentru a
valorifica în justiţie dreptul sau interesul în legătură cu care s-a născut litigiul.
Capacitatea procesuală ( sînt aplicabile legităţile capacităţii civile), constă din două elementeesentiaţe:
- capacitatea de folosinţa ( conform art.18 CC şi art.57 CPC al RM) este recunoscută înegală măsură tuturor persoanelor
fizice şi juridice capabile de a avea drepturi şiobligaţii. Apare din momentul naşterii persoanei fizice (data înregistrării ,
recunoaşterii,autorizării personei juridice) şi încetează odată cu decesul persoanei fizice ( încetarea persoanei juridice în
conformitate cu prevederile legale)
- capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă aptitudinea unei persoane care are folosinţa drepturilor sale, de-a valorifica
singură în justiţie aceste drepturi, exercitînd personal drepturi procesuale şi asumîndu-şi tot astfel obligaţiile procesuale
capacitateade a sta în justiţie. Capacitatea de exerciţiu se dobîndeşte de persoanele fizice la îimplinirea vîrstei de 18 ani ( sau în
caz de căsătorie, contract de munca) şi încetează la decesul sau declararea incapabilităţii. Persoanele juridice o pot dobindi doar
întrunind toate prevederile legale stabilite de un un set de legi aparte.
Guvernul ca subiect de sesizare in contenciosul administrativ, acesta potrivit prevederilor art.25 şi 48 al legii sus-numite, poate
solicita instanţei de contencios constatarea faptelor şi circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii consiliilor locale
de ambele niveluri. Potrivit prevederilor legale, primarul este în drept să sesizeze. Direcţia teritorială control administrativ sau
instanţa de contencios administrativ pentru a solicita exercitarea controlului delegalitate a deciziei consiliului. Decizia poate fi
atacată de primar, dacă o consideră ilegală. Cu aceleaşi drepturi este investit şi preşedintele raionului raportat la activitatea
consiliului raional.
Procurorul
Art.124 din Constitutie statuează următoarele: “Procuratura reprezintă interesele generaleale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Această prevedere oferă dreptul procurorului, în baza exercitării atribuţiilor sale
legale, să aprecieze dacă se încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor prin actele administrativeale
autorităţilor publice emise cu exces de putere ce lezează ordinea de drept, prin urmare dreptul-procurorului de a cere respectarea
legalităţii la emiterea actelor administrative inclusiv pe calea contenciosului administrativ. Procurorul are dreptul ( potrivit art.5 al
Legii contenciosului administrativ) de a sesiza instanţa de contencios administrativ cu privire la existenţa actelor ilegale emise de
autorităţile publice. În cazul în care se consideră că actul administrativ este ilegal, procurorul potrivit art.20 al Legii cu privire la
procuratură, este obligat să înainteze organului emitent sau celui ierarhic superior un recurs, cerînd anularea sau modificarea
actului ilegal, iar organul respectiv este obligat să examineze recursul în termen de 10 zile. În caz că organul sesizat nu admite
recursul, procurorul este în drept să conteste actul ilegal în instanţa de judecată.
Avocatul Parlamentar
Legea contenciosului administrativ prin art.5 recunoaşte Avocatul Parlamentar drept subiect de sesizare în contencios
administrativ în numele altor persoane (adică oferă abilitatea acestei persoane de a ataca actele administrative ce au vătămat un
drept legal, în instanţa de contencios administrativ). Astfel, în baza celor menţionate, Avocatul Parlamentar, ca urmare
acontrolului realizat potrivit atribuţiilor sale legale, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii
administrative nu pot fi înlăturate decît pe cale judecătorească, sesizează instanţa de contencios administrativ în interesul
persoanei fizice vătămate care a depus plîngerea (în cazul dat petiţionarul dobîndeşte calitatea de reclamant ).
 Instanţele de drept comun şi cele specializate
Calitatea de subiect cu drept de sesizare în contenciosul administrativ potrivit art.5 din Legea contenciosului administrativ o au
instanţele de drept comun şi specializate în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate. Art.13 din aceiaşi lege menţionează: “
Legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică poate fi cercetată oricînd în cadrul unui
proces într-o pricină de drept comun, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea parţii interesate”.
Deci, în interesul justiţiei şi pentru asigurarea ordinii de drept, la examinarea unei pricini de drept comun, judecătorul din
oficiu poate sesiza instanţa de contencios pentru a supune controlului legalităţii un act administrativ de care depinde
soluţionarea litigiului în fond.
Alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare
Legea contenciosului administrativ mai prevede o categorie de persoane care, în conformitate cu legislaţia în vigoare,
pot fi subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ. În privinţa modalităţii de introducere a unei cereri din
numele persoanei vătămate utilizind calea reprezentării prin procură, practica judecatorească stabilşte următoarele: “ Nu se admite
înaintarea acţiunii în contencios administrativ în interesele altor persoane, cu excepţia cazurilor în care persoana este
împuternicită de drept să reprezinte în justiţie interesele altor persoane, sau dacă subiectul raportului de drept administrativ
împuterniceşte prin mandat altă persoană să-i reprezinte interesele în justiţie”. În categoria de subiecţi cu drept de sesizare sînt
incluşi şi consilierii consiliilor locale şi raionale. Potrivit art.28 din Legea administraţiei publice locale : “Consilierul consiliului
local de nivelul intîi poate ataca în instanţa de contencios administrativ decizia de ridicare a mandatului”, iar potrivit art.54 din
aceiaşi lege: “ Consilierul consiliului local de nivelul al doilea poate ataca în contenciosul administrativ refuzul preşedintelui
consiliului de a convoca şedinţa consiliului”.Organele de tutelă şi curatelă, deasemenea au calitate de subiect cu drept de sesizare
în instanţa de contencios administrativ, pentru apărarea drepturilor şi intereselor copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. Astfel,
la categoria dată sînt atribuite potrivit art.113 din Codul Familiei:
- autoritatea centrală pentru protecţia copilului
- organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale din unităţileadministrativ teritoriale de nivelul II
- autorităţile deliberative din unităţile administrativ teritoriale de nivelul I

19.Pârâtul ca parte în litigiul de contencios administrativ.

Calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ o poate avea orice autoritate administrativă,
înţelegând prin autoritate administrativă serviciile publice administrative care realizează sarcinile puterii
executive de satisfacere a intereselor generale ale societăţii.

20. Teoria actelor administrative propriu-zise ca obiect al acţiunii în contenciosul administrativ

Obiectul principal al acţiunii în contencios administrativ este actul administrativ care se caracterizează
printr-o manifestare unilaterală de voinţa, cu caracter normativ sau individual, a
unei autoritaţi publice, în vederea organizarii sau executarii concrete a legii.
Actul administrativ constituie un act juridic unilateral, care reprezintă o manifestare devoinţa expresă,
emis în regim de putere publică , prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi de drept
administrativ ; o formă principală de activitate a administraţiei publice princare se asigură realizarea
puterii de stat şi exercitarea sarcinilor ce-i revin.
Actul administrativ este un act juridic care reprezintă o manifestare de voinţă a organelor administraţiei
publice în scopul de a produce efecte juridice, iar faptele materiale şi operaţiunile administrative nu
produc prin ele însele efecte juridice şi nu pot face obiectul acţiunii încontenciosul administrativ.
Pentru ca actul administrativ să fie legal, el trebuie să întrunească un set de condiţii esentiale de
validitate ale acestuia. În acest sens, Curtea Constituţională enumeră acel set necesar de condiţii:
- să fie în formă scrisă, să cuprindă anumite elemente de formă ( semnătura funcţionarului,data emiterii,
ştampila);
- să fie adoptat de organul competent şi semnat de funcţionarul competent;
- să fie publicat ( după caz) în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, sau să fie adus la cunoştiinţa
celor interesaţi în modul şi în ordinea prevăzută de lege;
- sa fie contrasemnat ( cînd legea prevede acest moment).

Este unul deosebit de important pentru exercitarea controlului administratiei de catre instantele de
conteincios-administrativ pentru impiedicarea abuzurilor din partea administratiei publice. Astfel obiect al
actiunii in cont-admin. Il constituie
– actul administrativ propriu zis,
– contractual administrative,
– nesolutionarea in termen legal a unei cereri si
– repararea pagubei