Sistemul francez al jurisdicţiei administrative

Conţinutul şi sfera contenciosului administrativ ca fenomen juridic, implicit a

noţiunii respective, au variat de la o ţară la alta, în aceeaşi ţară de la o perioadă la alta, de la
un autor la altul. Aceste orientări diferite ale doctrinei sunt determinate, în principal, de
interdependenţele care au fost fundamentate între sensul material şi sensul formal/organic al
contenciosului administrativ.

Din punct de vedere formal-organic se cunosc trei mari sisteme de contencios administrativ:

· sistemul administratorului judecator;

· sistemul francez al jurisdictiei speciale administrative (tribunale

administrative si Consiliul de Stat);

· sistemul anglo-saxon al instantelor de drept comun, competente si in materia

contenciosului administrativ.

La sfarsitul sec. XIX şi începutul sec. XX se pune accentul pe noţiunea de „serviciu public”
prestat de administraţie în beneficiul resortisanţilor săi, iar nu pe „puterea publică”. În
viziunea franceza, interesul general sau public al colectivităţii naţionale sau locale devine
scopul principal pentru care acţionează administraţia prin exercitarea competenţelor sale.

Dupa cum se arata constant in literatura de specialitate, sistemul administratorului

judecator era dominant in majoritatea statelor pana la revolutia burgheza din Franta, deoarece
jurisdictia administrativa se identifica cu administratia activa: „a judeca administratia este tot
a administra”.

Odata cu victoria Marii Revolutii Franceze, incepand cu Franta, majoritatea statelor

europene au trecut la organizarea organelor statului potrivit cerintelor principiului separatiunii
puterilor in stat si anume in: organe ale puterii legislative, ale puterii executive si ale puterii
judecatoresti. Cu toate acestea chiar Franta a fost primul stat care a incredintat contenciosul
administrativ administratiei, astfel incat s-a instituit de la inceput dualitatea jurisdictiei, o
jurisdictie de ordin judiciar si alta de ordin administrativ.
 In doctrina franceza din secolul trecut contenciosul administrativ era definit prin
raportare la organele competente a solutiona litigiile dintre „administratie” si „administrati”.
Cum in Franta s-au infiintat, inca din perioada revolutiei, tribunale administrative, in sistemul
Consiliului de Stat, s-a ajuns la coincidenta intre sensul organic (formal) si cel material si la
urmatoarea definitie data de autorii francezi: „contenciosul administrativ cuprinde ansamblul
litigiilor de competenta tribunalelor administrative'.

Sistemul francez se bazeaza pe doua principii fundamentale:

1. Principiul separarii activitatilor administrative de activitatile judiciare;

2. Principiul separarii administratiei active de justitia administrativa, care constituie un ordin

de jurisdictie paralel si separat de puterea judiciara.

Specificul sistemului francez consta tocmai in faptul ca justitia administrativa are

propriul sau organ suprem, anume sectia de contencios a Consiliului de Stat, care, in
ansamblu, ne apare ca o autoritate a „puterii executive' si nu a „puterii judiciare'. Asa se
explica de ce jurisdictiile administrative sunt compuse din consilieri juridici (ai Guvernului si
ai administratiilor) si nu din magistrati.

Sistemul francez al tribunalelor administrative, ca instante de contencios

administrativ de fond si cu tribunale administrative supreme, ca instante de fond si de apel sau
recurs, a fost preluat de majoritatea statelor europene, printre care mentionam: Belgia,
Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, etc.

În Franţa există o adevărată justiţie administrativă cu tradiţie fiind stabilită o distincţie clară
între „ordinea” jurisdicţională – judiciară pe de-o parte şi administrativă pe de altă parte.
Această „separare” începe încă de pe băncile facultăţii când absolvirea studiilor de drept
administrativ conferă posibilitatea accederii în funcţia de judecător administrativ, iar urmarea
ştiinţelor juridice permite intrarea în magistratura de drept comun ( civil, penal, muncii,
comercial etc.). În Germania formarea universitară este aceiaşi pentru ambele categorii, la fel
ca şi în România.

In ceea ce priveste institutia contenciosului administrativ-fiscal, aceasta este

reglementată de „Livre des procedures fiscales”, cu modificările şi completările ulterioare .
Acest act normativ reglementează atât procedura prealabilă, cât şi procedura jurisdicţională,
fie în faţa jurisdicţiei administrative, fie în faţa jurisdicţiei judiciare. Pornind de aici,
descoperim un element de comparaţie intre Franta si Romania ce reiese din procedura
contenciosului administrativ-fiscal. Astfel, în Franţa în există proceduri diferite în funcţie de
tipul de contencios administrativ-fiscal: contenciosul asietei, contenciosul recuperării,
contenciosul excesului de putere şi contenciosul responsabilităţii, pe când în România există o
singură procedură unitară pentru contestarea tuturor actelor administrativ-fiscale, deşi unele
forme ale contenciosului administrativ francez, cum ar fi contenciosul asietei, contenciosul
recuperării s-ar regăsi şi în ţara noastră.

Un element de specificitate întâlnim în Franţa, unde doctrina franceză face

distincţia între jurisdicţia graţioasă şi jurisdicţia contencioasă:

- jurisdicţia graţioasă desemnează totalitatea acţiunilor judiciare în care contribuabilii cer o

favoare fără să conteste caracterul întemeiat al impunerii, cum ar fi: scutiri totale sau parţiale
de impozite stabilite în mod legal, atunci când contribuabilul se află în imposibilitate de plată
din cauza unei lipse sau jene financiare pe care o încearcă, scutiri totale sau parţiale de
penalităţi. Deciziile administrative în acest domeniu nu sunt susceptibile de a fi atacate, decât
cu unele excepţii, şi atunci numai pentru excese de putere.

- jurisdicţia contencioasă desemnează reclamaţiile prin care contribuabilii contestă impunerea

şi încearcă să obţină, fie repararea erorilor, fie beneficiul unui drept care rezultă dintr-o
dispoziţie normativă.

Ca o concluzie, remarcam ca practica judiciară franceză în materie de contencios

şi-a adus o contribuţie esenţială la fundamentarea unor concepte de bază, pornind de la
distincţia dintre responsabilitatea autorităţilor publice bazată nu pe principiile Codului Civil,
ce vizează relaţiile dintre indivizi, ci pe regulile dreptului public cu caracter special ce au în
vedere consilierea drepturilor statului cu drepturile private, în contextul, mai general, al
promovării interesului public. În acest sens s-au conturat distincţii între „domeniul public" şi
„domeniul privat", „contract administrativ" şi „contract privat", „gestiune publică" şi
„gestiune privată", „servicii publice" şi „servicii private", „agent public" şi „salariat privat",
„interes public" şi „interes privat", etc.