ISDR curs 12

Hrisoavele legislative
La origine, hrisoavele domnesti erau acte cu caracter individual de aplicare a dispozitiilor
Legii tarii la anumite cazuri particulare. La sfarsitul sec al XVI-lea si inceputul sec al XVII-lea,
deci relativ tarziu, apar hrisoavele legislative care contin norme cu caracter general aplicabile
tuturor subiectelor de drept.
Printre primele hrisoave legislative emise de domnii romani se numara si Asezamantul
lui Mihai Viteazul din anul 1525 care, referindu-se la taranii dependenti, preciza care pe unde
va fi, acolo sa ramana in veci. Plecand de la o interpretare eronata a prevederilor acestui
asezamant, unii istorici romani au afirmat ca, prin acest asezamant, Mihai Viteazul ar fi legat de
glie pe taranii dependenti. Interpretarea corecta a dispozitiilor asezamntului trebuie facuta prin
raportare la contextul istoric in care acesta a fost adoptat. Mihai Viteazul a fost nevoit sa emita
acest hrisov in timpul invaziei otomane a Tarii Romanesti, la presiunea boierilor din dreapta
Oltului, care erau principalii sai sustinatori. Prin acest asezamant, Mihai Viteazul nu i-a legat de
glei pe taranii dependenti, ci a modificat dispozitiile Legii tarii, care, anterior datei emiterii
asezamantului, ii legase de glie pe taranii dependenti, obligandu-i pe stapanii feudale, pe ale
caror mosii se refugiasera taranii dependenti, sa-i predea stapanilor lor.
In anul 1585, in fata invaziei otomane, foarte multi tarani dependenti de pe mosiile situate
in stanga Oltului au fugit din calea invadatorilor pe mosiile din dreapta Oltului. Potrivit
dispozitiilor Legii tarii, ei ar fi trebuit predati stapanilor lor, insa prin acest asezamant Mihai
Viteazul a permis boierilor din dreapta Oltului sa-i retina pe acesti tarani dependenti pe mosiile
lor. Aceasta dispozitie se aplica si taranilor liberi fugiti pe mosiile din dreapta Oltului, creandu-se
astfel o noua categorie de tarani dependenti, asa-numitii rumni de legatura.
Dispozitii siminare au fost adoptate si in Moldova, in timpul domnilor Stefan Tomsa si
Miron Barnovschi. Dupa acesta data, numarul hrisoavelor legislative a crescut semnificativ.
Un alt element care intra in dreptul nostru feudal scris il reprezinta pravilele laice. Ele au
fost adoptate la mijlocul secolului al XVII-lea, aproape simultan in Tara Romaneasca si
Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata, de a interveni rapid cu reglementari
in cele mai diverse domenii ale vietii sociale. Pentru boieri, pravilele laice erau in acelasi timp si
mijloace de limitare sau de ingradire a puterii domnesti, intrucat, asa cum ne spune Grigore
Ureche, acolo unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strambatati se fac.
Prima pravila laica a fost elaborata de logofatul Eustratie din porunca domnului Vasile
Lupu in anul 1646. Ea s-a intitulat Cartea romaneasca de invatatura si a fost tiparita la
tipografia Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, ctitorita domnului Vasile Lupu. Titlul acestei
pravile este semnificativ, ilustrand in primul rand ca el este o initiativa romaneasca, iar lucrarile
straine care au stat la baza elaborarii acestei pravile au fost codificate intr-o viziune proprie, in
cadrul unui efort de sinteza cu elemente de originalitate. In al doilea rand, termenul de
invatatura nu are un sens didactic, ci are un sens juridic, acela de dispozitie obligatorie, de
porunca domneasca, care atrage sanctionarea celor care nu asculta de aceste invataturi.
Izvoarele pravilei sunt Legea agrara bizantina (nomos ghiorghicos), data in timpul
domniei impartului Leonis Augur, apoi lucrarea penalistului italian Prospero Farinacci, latinizat
Farinacius si intitulata Praxix et teorice criminalis.

In Tara Romaneasca, Daniil Panoneanul, un calugar extrem de erudit, care a ajuns ulterior
mitropolit al Transilvaniei, a elaborat din porunca domnului Matei Basarab la 1652 Indreptarea
Legii sau Pravila cea Mare, tiparita la Targoviste si care avea o prefata scrisa de mitropolitul
Stefan al Tarii Romanesti. Si titlul acestei pravile este semnificativ, aratand ca scopul ei, si
anume influentarea in sens pozitiv a comportamentului uman, prin dispozitii legale noi. Aceasta
pravila cupride pe langa versiunea muntenizata a pravilei moldovene si o traducere a unei lucrari
bizantine, si anume Nomocanonul lui Mihail Malaxos. Totodata, aceasta pravila include in partea
finala si unele chesiuni de interes general din diverse domenii, cum ar fi medicina, filozofia,
gramatica si diverse chestiuni de drept canonic.
Referindu-ne la dispozitiile juridice din cele doua pravile, trebuie sa spunem ca ele sunt
asemanatoare si se refera la cu precadere la reglementarea relatiilor din agricultura, precum si la
sanctionarea faptelor cu caracter penal, iar dispozitiile de drept civil si de drept procesual sunt
mai restranse. Dispozitiile juridice din pravile sunt structurate in pricini, glave si zaciale
(sectiuni, capitole si articole). Aceste dispozitii juridice pot fi structurate in doua parti: prima
parte, care contine normele ce reglementeaza relatiile sociale din agricultura, si a doua parte,
normele de drept penal.
Normele care reglementeaza relatiile sociale din agricultura se refera la legarea de glie a taranilor
aserviti, dreptul stapanilor feudali de a-i urmari pe taranii aserviti si a-i readuce pe mosii,
interdictia pentru ceilalti stapani feudali de a-i primi pe taranii fugari si obligatia de a ii preda
stapanilor lor, apoi obligatiile de renta feudala ale taranilor aserviti fata de stapanii feudali si
dreptul stapanilor feudali de a-i pedepsi pe taranii care nu-si executa obligatia de plata a rentei
feudale, apoi norme referitoare la paza hotarelor, a recoltelor si a celorlalte bunuri agricole si
norme referitoare la cresterea vitelor, la impartirea recoltelor si schimburile de terenuri.
Partea a doua include dispozitii de drept penal, care sunt elaborate la nivelul celor mai
avansate principii ale epocii respective. Infractiunile continua sa fie denumite vini si sa fie
clasificate in vini mari si vini mici, in functie de gradul lor de periculozitate sociala, insa ca
element de noutate, la calificarea infractiunii se au in vedere o serie de elemente, cum ar fi, spre
pilda, pozitia subiectiva a faptuitorului (gandul faptasului), momentul si locul savarsirii faptei si,
totodata, se introduc categorii juridice noi, extrem de moderne, cum ar fi spre pilda tentativa,
concursul de infractiuni, recidiva si complicitatea. Totodata, sunt reglementate cauza care
inlatura raspunderea penala, cum ar fi nebunia, legitima aparare, ordinul superiorului si cauze
care atenueaza raspunderea penala, cum ar fi varsta sub 10 ani, mania, batranetea si, totodata,
cauze care agraveaza raspunderea penala, cum ar fi spre pilda calitatea de boier, in cazul
savarsirii infraciuni de hiclenie.
Voievodatul si principatul Transilvaniei
La venirea lor in Transilvania, triburile maghiare au gasit deja formate stratificarea
sociala si relatiile de productie de tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului, precum si
institutiile politice feudale, in cadrul carora pe primul plan se afla institutia voievodatului. Toate
aceste realitati ale lumii feudale au cunoscut in Transilvania o evolutie specifica pe fondul
instaurarii dominatiei maghiare. Intrucat la venirea lor in Transilvania, ungurii se aflau intr-un
stadiu primitiv de organizare sociala, mai exact in comuna primitiva in democratia militara, nu
aveau institutii proprii de tip feudal, si atunci le-au preluat pe cele ale romanilor, utilizandu-le
apoi ca instrumente de reprimare sociala si nationala a acestora. Pe de alta parte, intrucat nu
puteau domina populatia romaneasca majoritara, din cauza numarului lor mic, ungurii au

procedat la colonizari masive cu sasi si secui, fara a putea schimba insa compozitia etica a
Transilvaniei, in care populatia autohtona romaneasca a continuat sa reprezinte majoritatea
absoluta.
Asa cum rezulta chiar din documentele cancelariei maghiare, inca din secolul al IX-lea,
pe intregul teriroriu al Transilvaniei si in Campia Panonica, erau constituie numeroase formatiuni
prestatale de tip feudal romanesti (cnezate, voievodate, tari), existenta lor fiind confirmata nu
numai documentar, dar si arheologic. In cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de catre
unguri, s-a dat o lupta acerba intre nobilii romani si nobilimea desprinsa din randul cotopitorilor,
desemnata prin termenul generic de neme. In cadrul acestui proces distingem doua etape. In
prima etapa, intre sec XII si XIV, nobilii romani sunt inca mentionati alaturi de nobilii maghiari,
sasi si secui in documentele cancelariei maghiare, dovada ca ei inca exercitau pe teritoriile pe
care le conduceau si pe care uneori le aveau si in proprietate, atributiuni administrative, judiciare
si militare, aceasta si datorita faptului ca aparatul de stat al voievodatului nu era pe deplin
constiuit.
Insa din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, si in special dupa 1437, drepturile
feudalilor romni sunt incalcate sistematic, acestia fiind in cele din urma exclusi, impreuna cu
intreaga populatie romaneasca de la viata politica a Transilvaniei. Astfel, prin unio trium
nationum, acea intelegere din 1437, intre unguri, sasi si secui, populatia romaneasca a fost
exclusa de la viata politica a Transilvaniei si impinsa la periferia societatii. In acest context, doar
un numar foarte mic de nobili romni si-au pastrat pozitiile economice si sociale, si anume doar
aceia care au acceptat trecerea la catolicism si maghiarizarea. Ceilalti nobili romni au decazut
treptat, in randurile micii nobilimi si mai apoi in randurile taranimii dependente. Atributiile
cnejilor, juzilor si voievozilor romni au fost preluase de catre nemesi, de catre conducatorii
comitatelor, de conducatorii scaunelor sasesti si secuiesti, precum si de catre reprezentatii
bisericii catolice, care au dus o sustinuta politica de reprimare a romanilor ortodocsi, pe care ii
considerau schismatici (dupa schisma din 1054).
Organizarea centrala a voievodatului Transilvaniei
In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale proprii de conducere, datorita
organizarii sale autonome, ca o entitate statala distincta de regatul maghiar. Pana in secolul al
XII-lea, dominatia maghiara se exercita doar asupra partii de nord-vest a Transilvaniei,
organizata sub forma unui principat, acest principe aflandu-si insa sediul la curtea regelui
maghiar. Constanad ca nu pot supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost nevoiti sa
accepte formele traditionale de organizare ale romanilor si sa colaboreze la inceput cu nobilimea
autohtona. In acest context, s-a constituit voievodatul Transilvaniei, prin extinderea la scara
intregului teritoriu intracarpatic a institutiei autohtone romanesti a voievodatului. Primul voievod
al Transilvaniei, atestat documentar este Leustachiu, in anul 1776. Voievozii Transilvaniei, dintre
care multi erau de origine romana, desi erau vasalii regilor maghiari, s-au manifestat de-a lungul
intregii existente a voievodatului ca reprezentanti ai intereselor feudalilor locali si au cautat
permanent sa-si largeasca atributiile si sa inlature dominatia maghiara. Unii dintre ei au si reusit
pentru perioade istorice scurte sa transforme Transilvania intr-un regnum distinct de regnum
hungariae.
Organul suprem de conducere al Transilvaniei era voievodul, cu atributiuni
administrative, judiciare si militare, ajutat de vice-voievod si de un aparat de dregatori care, in
Transilvania, nu a atins nivelul de dezvoltare din Tara Romaneasca si Moldova, pe de o parte,

datorita subordonarii Transilvaniei fata de regatul maghiar, si de pe alta parte datorita largii
autonomii de care se bucurau unitatile administrativ-teritoriale, comitatele, scaunele sasesti si
secuiesti.
Un alt organ central de conducere era congregatia generala a nobililor, care este un
organ reprezentativ, compus din delegati ai comitatelor, clerului, oraselor, scaunelor sasesti si
secuiesti si taranilor liberi proprietari de pamant. La inceput, si romanii faceau parte din
congregatia generala a nobililor, ultima congregatie la care au participat nobilii romni fiind cea
din 1291.
Odata cu inaintarea dominatiei otomane spre centrul Europei, Ungaria intra si ea in componenta
Imperiului Otoman, deveind paalac (Paalacul de Buda) si in acest context Transilvania devine
intre 1541 si 1683 principat autonom aflat sub dominatia otomana, ca si celelalte doua tari
romane.
In timpul principatului dependent de Turcia, organele centrale de conducere ale
Transilaviei era principele, consiliul intim al principelui si dieta Transilvaniei. Principele era
ales pe viata de dieta si confirmat de sultan, insa de multe ori, sultanul proceda la numirea
principelui fara a mai consulta dieta, asa cum proceda si in Tara Romaneasca si Moldova. Dieta
de la Turda din 1542, care a consfintit crearea principatului Transilvaniei ca stat tributar Turciei,
a conditionat alegerea pricipelui de catre dieta de respectarea de catre acesta a privilegiilor
nobilimii ale celor patru religii recepte ale lui Unio Tribum Natiorum si a legilor votate de dieta
Transilvaniei, ceea ce a insemnat instaurarea in Transilvania a unui veritabil regim nobiliar.
Dieta Transilvaniei, spre deosebire de congregatia generala a nobililor, este un organ de
stat cu activitate permanenta, care are ca principala atributiune alegerea principelui si votarea
legilor Transilvaniei. Evident ca membrii dietei erau recrutati numai din randul celor trei natiuni
privilegiate si ale celor patru religii recepte. Consiliul intim al principelui este si el un organ cu
activitate permanenta, alcatuit din inaltii dregatori ai Transilvaniei denumiti magnati si dintr-un
reprezentant al biserii catolice si care avea ca principala atributiune supravegherea activitatii
principelui.
Dreptul scris in Transilvania in timpul voievodatului si al principatului dependent
de Turcia
3 tendinte:
Tendinta factorilor locali de a consolida autonomia Transilvaniei;
Tendinta centralizatoare promovata de regii maghiari;
Tendinta populatiei autohtone si majoritare romanesti de a-si apara traditiile si institutiile
juridice consacrate de Legea tarii, inclusiv prin codificarea vechilor obiceiuri si fortarea
autoritatilor de a recunoaste aceste codificari.
Potrivit celor trei tendinte, dreptul din Transilvania s-a constituit pe baza a doua sisteme
juridice: pe de o parte, dreptul romnilor transilvaneni, care a imbracat urma Legii tarii si care a
reprezentat sistemul de drept predominant, cel putin in epoca voievodatului, si apoi sistemul
juridic discriminatoriu pentru romani impus de reprezentantii celor trei natiuni privilegiate si de
statul maghiar, incepand de la mijlocul sec al XIV-lea si prin care romanii au fost exclusi de la
viata politica si juridica a tarii. Insa acest din urma sistem nu a fost niciodata recunoscut sau
acceptat de populatia romaneasca.

Dreptul scris al voievodatului Transilvaniei cuprinde decretele regale, Unio Trium

Natiorum, tripartitul lui Verveti si statutele Tarii Vagarasului.
Decretele regale erau date cu privire la privilegiile nobilimii si obligatiilor taranilor
iobagi, cu privire la organizarea financiara, judiciara si militara. Dintre cele mai importante
decrete regale mentionam Decretul regelui Andrei al II-lea din 1222, Decretul regelui Carol
Robert de Anjou si Decretul regelui Matei Corvin din 1483, denumit decretum maius.
Unio Trium Natiorum este intelegerea din 1437 dintre nobilii maghiari si reprezentatii
sasilor si secuilor, prin care romanii au fost exclusi de la viata politica si juridica a Transilvaniei,
puterea in Transilvania urmand a fi exercitata numai de catre reprezentatii acestor trei natiuni
zise privilegiate.
Tripartitul lui Verveti este o culegere de drept elaborata de juristul Stefan Verveti din
ordinul regelui Vladislav al III-lea al Ungariei. Lucrarea a fost intocmita in 1514-1517, dar nu a
fost niciodata promulgata oficial, intrucat eventimentele s-au precipitat si Ungaria a disparut in
urma infrangerii de la Mohaci. Cu toate acestea, Tripartitul lui Verveti s-a aplicat in practica
instentelor de judecata pana in 1848, utilizarea acestei lucrari fiind consacrata si prin diploma
leopoldina din 1691.
Asa cum ii arata si numele, lucrarea are o structura tripartita. Prima parte se refera la
privilegiile nobilimii, a doua parte reglementeaza procedura de judecata si ultima parte se
referea la statutul juridic al iobagilor, consacrand legarea de glie a acestora.
Statutele Tarii Fagarasului reprezinta o codificare, cuprinzand principalele institutii
juridice romanesti ale Legii tarii. Tara Fagarasului a fost mult timp o feuda a domnilor Tarii
Romanesti, insa in secolul al XV-lea, ea a fost inclusa in Universitas Saxorum (obstea sasilor din
Transilvania). Acest eveniment a marcat o incalcare a drepturilor stravechi ale romanilor si s-a
izbit de o puternica rezistenta a populatiei romanesti, care a culminat cu o serie de rascoale intre
1503-1508, una dintre revendicarile sculatilor fiind aceea de a se codifica vechile institutii
romanesti. Aceasta revendicare a fost satisfacuta in 1508 prin intocmirea statutelor Fagarasului,
redactate in limba latina, cu precizarea facuta atat in preambul, cat si in partea finala ca ele s-au
dat la propunerea romanilor. Textul statutelor reda intr-o forma fidela, dar concentrata obiceiul
juridic romanesc. Forma este concentrata deoarece se pleca de la ideea ca aceste obiceiuri sunt
bine cunoscute de populatia romaneasca care le aplica din generatie in generatie.
Din analiza continutului statutelor Fagarasului rezulta unitatea normativa si de aplicare a
obiceiului romanesc in toate cele trei tari romane, inclusiv in Transilvania, unde oprimarea
nationala a romanilor a reprezentat o constanta a politicii factorilor de conducere, recrutati dintre
membrii celor trei natini privilegiate. Este remarcabil faptul ca doar cu trei decenii inainte de
disparitia statului maghiar si de incetare a dependentei Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile
erau nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile romanilor, care s-au pastrat intr-o forma
nealterata.