Tema 2. Izvoarele dreptului internațional.

Tratatul și cutuma

I. Cazul Templului Preah Vihear (Cambogia c. Thailanda) (ICJ Reports, 1962, p.

6)
Situația de fapt
Acțiunea a fost introdusă de către Cambodgia împotriva Thailandei și a avut ca obiect
suveranitatea asupra teritoriului pe care se găsea Templul Preah Vihear. Templul se situa pe
punctul Pey Tadi al lanțului muntos Dangrek, lanț ce constituia frontiera dintre cele două state.
Disputa asupra suveranității templului își are originea în înțelegerile realizate între
Franța (care la momentul respectiv reprezenta puterea colonială căreia îi aparținea Cambogia)
și Siam (vechea denumire a Thailandei). Între cele două state a fost încheiat un Tratat, la 13
februarie 1904. Acesta stabilea în linii generice ce formațiune geografică constituia frontiera,
urmând ca delimitarea concretă a acesteia să se realizeze de către o Comisie mixtă. Tratatul
prevedea, de asemenea, că, în principiu, în zona din care făcea parte Preah Vihear frontiera
trebuia să urmeze linia cursului apei.
La 2 decembrie 1906 a avut loc demararea lucrărilor Comisiei mixte, cu participarea unor
specialişti francezi. In ianuarie 1907, s-a raportat finalizarea lucrărilor, deşi părţile nu au putut
furniza informaţii despre existenţa unei minute sau a unei hotărâri a Comisiei mixte. În 1907,
a fost elaborată o hartă (anexa I), care însă nu purta nici semnăturile membrilor comisiei mixte,
nici sigiliile acestora.
Punctul final al delimitării fusese întocmirea hărţilor, pe care Siam-ul a lăsat-o în sarcina
părţii franceze, nedispunând de mijloacele tehnice necesare efectuării acesteia. Harta regiunii
a fost întocmită de ofiţerii francezi, printre care şi cei care făcuseră parte din Comisia mixtă de
delimitare a frontierei, anexată convenţiei referitoare la delimitarea frontierei şi prezentată
autorităţilor din Siam. Harta realizată a fost anexată tratatului privind frontiera, iar conform
acesteia templul a fost plasat în Cambodgia.
În cadrul dezbaterilor, Thailanda a invocat faptul că această harta nu i-a fost niciodată
opozabilă întrucât nu provine de la Comisia Mixtă și pentru că nu corespunde liniei de frontieră
stabilite inițial în tratat, adică cea a cursului apei. În subsidiar, Thailanda a arătat că dacă se va
considera că a acceptat harta, ea a făcut acest lucru aflându-se în eroare, datorită faptului că
credea că frontiere urmează linia stabilită anterior.

Harta nu a fost aprobată oficial de către Comisia Mixtă, însă fost comunicată membrilor
siamezi din Comisia Mixtă, care nu au formulat obiecții. Mai mult, a fost comunicată
ministrului de interne al Siamului, guvernatorilor provinciali, precum și Prințului Damrong
care și-a exprimat recunoștința față de reprezentantul diplomatic francez la Bangkok la acel
moment.
Curtea a statuat că din moment ce nu fusese ridicată nicio obiecție la momentul acestor
comunicări și nici cu alte ocazii în care reprezentanții părților s-au întâlnit, Thailanda nu poate
invoca vicierea consimțământului prin eroare. Aceasta a avut multe ocazii la care ar fi putut
invoca inadvertența hărții și în ciuda acestora a continuat să o folosească, aspect ce privează
Thailanda de posibilitatea de a dovedi contrariul.
În apărarea sa, Thailanda a invocat faptul că a avut întotdeauna controlul templului și
nu a trebuit să invoce această problemă. Curtea cercetând acest aspect a conchis că acte de
administrare locală nu sunt convingătoare în ceea ce privește controlul asupra templului. Mai
mult, în momentul în care Prințul Damrong al Thailandei a efectuat o vizită oficială la templu
a fost întâmpinat de Rezidentul francez din partea Cambodgiei, moment în care Siam-ul nu a
obiectat.

Principalele elemente
Problema de drept ridicată în speţă era divergenţa dintre textul tratatului din 1904, care
făcea referire la faptul că în principiu, frontiera urmează linia cursului apei, şi harta elaborată
în 1907, care nu fusese semnată de Siam, dar utilizată ulterior în practică. Mai exact, se pune
problema ce valoare are acea hartă, având în vedere conduita ulterioară a părţilor.
Deşi ar părea că ar fi vorba de o cutumă bilaterală, Curtea nu foloseşte acest argument.
Curtea arată:
„Chiar dacă ar fi vreo îndoială cu privire la acceptarea hărţii de către Siam în 1908,
şi în consecinţă cu privire la frontiera indicată în hartă, Curtea consideră, în lumina
cursului subsecvent al evenimentelor, că Thailanda ar fi împiedicată prin conduita sa
să susţină că nu a acceptat harta. Pentru o perioadă de peste cincizeci de ani,
Thailanda s-a bucurat de beneficiile pe care i le-a conferit Tratatul din 1904, chiar
dacă acest beneficiu ar fi doar o frontieră stabilă. Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au
întemeiat pe acceptarea de către Thailanda a hărţii. Întrucât Thailanda nu poate să
susţină că a fost în eroare, este irelevant dacă întemeierea pe hartă a avut la bază
impresia că harta era corectă. În prezent, nu mai este permis Thailandei, în timp ce
continuă să beneficieze de reglementarea frontierei, să nege că a consimţit la aceasta.
Curtea consideră că Thailanda a acceptat într-adevăr harta din Anexa 1 ca
reprezentând rezultatul activităţii de delimitare, şi prin aceasta a recunoscut linia din
 hartă ca reprezentând linia de frontieră, ceea ce are efectul plasării templului Preah
Vihear în teritoriul cambodgian. Curtea consideră că, privită în ansamblu, conduita
subsecventă a Thailandei confirmă acceptarea sa iniţială, şi că actele Thailandei pe
teren nu sunt suficiente pentru a o nega. Ambele părţi, prin conduita lor, au recunoscut
linia şi prin urmare au agreat ca aceasta să fie linia de frontieră”.1

Prin acceptarea hărții, Curtea a statuat că aceasta a devenit parte integrantă din tratat.
În acesta, părțile stabiliseră prioritatea liniei de frontieră delimitată de Comisia mixtă față de
orice altă prevedere din tratat. Curtea a adăugat faptul că nu este niciun element de fapt care să
indice că demarcatorul cursului apei constituia pentru părți un element esențial, comparat cu
delimitarea finală a frontierelor lor. Ca atare, aceeași importanță trebuie acordată hărții acum.

„Curtea apreciază că acceptarea de către părţi a hărţii din anexa I a încorporat

această hartă în reglementarea convenţională, din care a devenit parte integrantă. Nu
putem spune că acest fapt a implicat o deviere faţă de dispoziţiile convenţiei din 1904,
cu atât mai puţin o violare a acestor dispoziţii, în cazurile în care frontiera de pe hartă
se depărtează de linia cursului apei [menţionată de convenţie, n.n.], deoarece, în opinia
Curţii, harta (fie că a coincis sau nu în toate aspectele cu linia cursului apei) a fost
acceptată de părţi în 1908 şi, în consecinţă, a reprezentat rezultatul interpretării pe
care cele două guverne au dat-o delimitării reglementate de convenţie [s.n.]. Cu alte
cuvinte, părţile au adoptat la momentul respectiv o interpretare a soluţiei
convenţionale în conformitate cu care, în caz de divergenţă faţă de linia cursului apei,
frontiera de pe hartă primează faţă de prevederile pertinente ale Convenţiei”.2

Raţionamentul juridic al „acceptării” de către Thailanda a hărţii poate avea în vedere,

fără a fi menţionat expres, principiul estoppel. În conformitate cu această regulă, inspirată din
dreptul anglo-saxon, un stat care a adoptat o anumită conduită sau care a acceptat o anumită
situaţie este împiedicat („precluded”) să îşi modifice poziţia dacă alte state s-au întemeiat cu
bună credinţă pe acea conduită.
În paragraful citat mai sus observăm elementele estoppel-ului:

1
Temple of Preah Vihear, Cambodia v Thailand, Merits, Judgment, [1962] ICJ Rep 6, ICGJ 160 (ICJ 1962),
15th June 1962, International Court of Justice, p. 32-33.
2
Temple of Preah Vihear, Cambodia v Thailand, Merits, Judgment, [1962] ICJ Rep 6, ICGJ 160 (ICJ 1962),
15th June 1962, International Court of Justice, p. 34.
 i) Thailanda a acceptat harta;
ii) „Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea de către Thailanda a
hărţii”;
iii) rezultatul: Thailanda este împiedicată („precluded”) să susţină că nu a acceptat
harta.
Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice, care
argumentează că, într-adevăr, Curtea a aplicat acest principiu în speţă:
„Condiţia esenţială a operării regulii precluziunii sau estoppel-ului, pentru a înţelege
în mod strict, este ca partea care o invocă să „se fi întemeiat” pe declaraţiile sau
conduita celeilalte părţi, fie în detrimentul său, fie în avantajul celeilalte. Necesitatea
adesea invocată a unei „schimbări de poziţie” subsecvente, a părţii care invocă regula,
este implicită.”3

3
Temple of Preah Vihear, Cambodia v Thailand, Merits, Judgment, Separate Opinion of Sir Gerald Fitzmaurice
[1962] ICJ Rep 6, ICGJ 160 (ICJ 1962), 15th June 1962, International Court of Justice, p. 63.
 II. Cazul privind Dreptul de trecere prin teritoriul indian (Portugalia c. India) (ICJ
Reports, 1960, p. 6)
Situația de fapt
Portugalia a introdus o cerere în fața Curții Internaționale de Justiție ca urmare a
refuzului Indiei de a-i permite exercițiul unui drept de trecere către cele două enclave aflate sub
suveranitate portugheză.
Portugalia a invocat, pentru a susține existența unui astfel de drept, Tratatul din Poona
din 1779 și diverse decrete eliberate de către conducătorul Maratha, documente prin care s-ar
fi acordat un astfel de drept în favoarea sa.
In apărarea sa, India a statuat că tratatul nu a intrat niciodată în vigoare și, ca atare, nu
poate fi obligatoriu pentru ea. Cu privire la cele două decrete, interpretarea Indiei a fost aceea
că ele nu constituiau baza unui transfer de suveranitate, ci că ele ofereau doar un drept de
administrare asupra enclavelor, drept care includea posibilitatea de a încasa anumite taxe.
Din analiza tratatului și a celor două decrete, Curtea a conchis că într-adevăr acestea nu
ofereau Portugaliei suveranitatea asupra enclavelor, ci numai acel drept de administrare.
Cu toate acestea, situația s-a schimbat din punct de vedere juridic, odată cu
transformarea Indiei într-o colonie de către Marea Britanie.
Sub conducerea Marii Britanii, suveranitatea Portugaliei asupra enclavelor a fost
recunoscută implicit și ca atare și India a recunoscut același fapt în mod tacit. Cu această
recunoaștere de suveranitate s-a născut și practica de a se permite trecerea naționalilor
portughezi către aceste enclave. India a obiectat că nu se poate forma o cutumă locală, numai
între două state.

Principalele elemente

Cercetând în mod distinct practica referitoare la trecerea prin teritoriul indian a

persoanelor private şi a funcţionarilor civili, în cazul căreia există o practică constantă între
părţi, iar cele două state nu contestă libertatea de trecere de-a lungul timpului şi tranzitul
forţelor armate, al poliţiei, armelor şi muniţiilor portugheze între Daman şi enclavele Dadra şi
Nagar-Aveli, în cazul cărora practica stabilită între cele două părţi nu permitea trecerea decât
cu permisiunea autorităţilor indiene, Curtea îşi fondează decizia sa pe cutumele formate între
cele două părţi.
Curtea recunoaşte astfel expres existenţa unor cutume locale, formate prin practica
existentă între două state:
 „Nu există nici un motiv pentru care numărul statelor între care se poate constitui o
cutumă locală, pe baza unei practici îndelungate, trebuie să fie mai mare de două. O
practică continuă între două state, acceptată de acestea ca mijloc de reglementare
a raporturilor dintre ele constituie în opinia Curţii baza unor drepturi şi obligaţii
reciproce între aceste două state.”
Observăm aici cele două elemente constitutive ale cutumei.
În cazul tranzitării teritoriului indian de către persoane private, funcţionari civili sau
mărfuri, Curtea constată că dreptul de trecere a fost recunoscut Portugaliei pe o perioadă mai
mare de un secol, fără să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care rezultă că această
practică a fost acceptată de către părţi ca o regulă juridică, din care derivă drepturi şi obligaţii
ale părţilor. În cazul persoanelor private şi mărfurilor, Curtea recunoaşte deci dreptul de trecere
în profitul Portugaliei. Pentru aceleaşi motive, lipsa unei asemenea cutume locale în cazul
forţelor armate, poliţiei, armelor şi muniţiilor determină respingerea cererii Portugaliei pentru
acestea din urmă.
În ceea ce privește regimul forțelor armate, poliției armate, precum și armamentului și
muniției, nu a existat o practică în sensul permiterii trecerii libere. Astfel, prin probatoriul
administrat de Curte s-a stabilit că atât în timpul dominației britanice, cât și după, tranzitul
celor menționate mai sus s-a făcut întotdeauna în baza unui acord reciproc. Mai mult, în 1878
se încheie un tratat care stabilește faptul că nu se va mai intra pe teritoriul indian decât cu o
aprobare prealabilă. În ceea ce privește cele două enclave, prin corespondența ulterioară dintre
cele două state se stabilește faptul că nu erau excluse de la regula anterior enunțată.
Cu toate acestea, Portugalia arată că în 23 de ocazii s-a pătruns pe teritoriul indian cu
forțele armate, aspect sancționat abia în 1890 ca fiind o încălcare a tratatului. Mai mult,
Secretarul General al Guvernului Indiei portugheze a afirmat că va asigura aplicarea și
respectarea tratatului.
Curtea a decis că în ceea ce privește persoanele private, oficialii civili și mărfurile a
existat în general o practică uniformă în acordarea unui drept de trecere. Această practică a fost
acceptată de ambele părți și ca rezultat a dat naștere unor drepturi și obligații corelative. Pe de
altă parte, datorită condițiilor stabilite pentru a se permite trecerea armelor, munițiilor și forțelor
armate, Curtea a considerat că nu s-a format o practică de natură a da naștere unor drepturi și
obligații reciproce.

III. Cazul Lotus (Franța v. Turcia). Curtea Permanentă de Justiție Internațională

(1927) Ser. A, No. 10,
Situația de fapt
În marea liberă are loc o coliziune între nava franceză Lotus și nava turcească Boz-
Kourt. Acest din urmă vas s-a scufundat, iar supraviețuitorii au fost transportați în Turcia pe
vasul Lotus. Odată ajunși acolo, căpitanul vasului Boz-Kourt, precum și ofițerul de cart al
vasului Lotus au fost arestați pentru ucidere din culpă. Cetățeanul francez a fost condamnat la
o pedeapsă cu închisoarea alături de pedeapsa amenzii. Franța a protestat împotriva acestei
condamnări, solicitând predarea ofițerului spre a fi judecat de instanțele franceze. În cele din
urmă, cele două state au convenit să supună diferendul Curții Permanente de Justiție
Internațională. Acestea i-au adresat Curții următoarea întrebare:
„A încălcat Turcia dreptul internațional atunci când și-a exercitat jurisdicția pentru o
faptă comisă de către un cetățean francez, săvârșită în afara granițelor teritoriului
său? Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, poate fi obligată Turcia să
plătească daune?”

Principalele elemente
Primul aspect analizat de Curte a fost dacă Turcia avea competență de a judeca
cetățeanul francez. În dreptul internațional de la momentul respectiv nu exista o interdicție cu
privire la judecarea persoanelor cu cetățenie străină de către instanțele naționale ale unui alt
stat. Prin urmare, o primă întrebare pe care Curtea a adresat-o este dacă Turcia trebuie să
dovedească faptul că instanțele sale erau competente să judece cazul sau simpla absență a unei
interdicții de a judeca cetățeanul străin era suficientă ca să îi ofere acest drept?
Primul principiu din cazul Lotus afirmă că jurisdicția are caracter teritorial. Un stat nu
poate să exercite jurisdicția pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său decât dacă dreptul
internațional cutumiar sau convențional îi permite acest lucru.
„În acest moment prima restricție pe care dreptul internațional o impune unui stat este
că în absența unei reguli permisive care să arate altfel, acesta nu poate exercita puterea
sa suverană în nicio formă pe teritoriul altui stat. In acest sens, jurisdicția este
teritorială, neputând fi exercitată în afara teritoriului unui stat, decât prin permisiunea
în acest sens derivată dintr-o cutumă internațională sau dintr-o convenție.”4
Al doilea principiu desprins de Curte în analiza sa a fost cel conform căruia un stat
poate să își exercite jurisdicția asupra unui caz indiferent de materia ce face obiectul său, chiar

4
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 45.
dacă nu există o regulă a dreptului internațional care să permită această acțiune în mod expres.
Curtea a spus că în aceste circumstanțe statele beneficiază de putere discreționară limitată doar
de regulile prohibitive ale dreptului internațional.
„Dreptul internațional nu interzice unui stat să își exercite jurisdicția pe propriul său
teritoriu, cu privire la fapte care au avut loc în afara acestui teritoriu în ipoteza în care
nu există o regulă care să îi permită acest lucru. O interpretare contrară ar presupune
existența unei interdicții generale pentru state de a-și extinde dreptul național și
competența curților naționale astfel încât să acopere litigii privitoare la persoane,
proprietăți sau acte aflate în afara acestui teritoriu și ca o excepție de la regula
interdicției această interpretare contrară ar permite statelor să deroge de la această
regulă în anumite cazuri. Cu toate acestea, la momentul curent nu acesta este
conținutul dreptului internațional.Ca atare, tot ce i se poate impune unui stat este să
nu depășească limitele impuse de către dreptul internațional asupra jurisdicției sale;
suveranitatea sa în materie de jurisdicție trebuie să se manifeste în cadrul acestor
limite.”5
Acest principiu, cunoscut și sub numele de „principiul Lotus”, a fost extrapolat în
dreptul internațional la ideea că „în dreptul internațional, ceea ce nu este interzis este permis”.
Subsecvent, Curtea a statuat că limitările anterior menționate se aplică atât proceselor
civile, cât și celor penale. Dacă exista o regulă de drept care avea efect peremptoriu asupra
acțiunii din instanță, Curtea a spus că acest efect se datorează imposibilității de a cita o regulă
universal valabilă pe care statul să își poată fundamenta acțiunea.6
„Astfel dreptul internațional guvernează relația dintre state independente. Regulile de
drept care obligă statele sunt o expresie a propriului lor consimțământ de a fi legate
prin convenții sau practici general acceptate și stabilite pentru a reglementa relația
dintre aceste state independente ce coexistă sau cu scopul de a atinge scopuri comune.
Prin urmare, restricțiile asupra independenței statelor nu se pot prezuma.”7

Regulile cutumiare referitoare la competența teritorială

Franța susținea că statul de pavilion avea jurisdicție exclusivă asupra faptelor comise
în timp ce se afla la bordul navei franceze, în marea liberă. Curtea Permanentă de Justiție
Internațională nu a reținut acest argument. Curtea a statuat că Franța, în calitatea sa de stat de

5
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), paras. 46-47.
6
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 48.
7
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 48.
pavilion, nu se bucura de competență exclusivă în ceea ce privește coliziunea în marea liberă
cu un vas aflat sub pavilion străin.8 Totodată, a menționat faptul că ambele state aveau
competență de a judeca fapta, existând o jurisdicție concurentă.
În plus Curtea a confirmat faptul că un vas aflat în marea liberă este asimilat teritoriului
statului de pavilion. Ca efect, statul de pavilion poate avea să își exercite diverse elemente ale
suveranității asupra vasului său, astfel cum face în legătură cu propriul său teritoriu și cu
excluderea jurisdicției oricărui alt stat. În acest sens Curtea a considerat vasul turcesc ca fiind
teritoriu turcesc. Prin urmare, orice faptă săvârșită într-un loc asimilat teritoriului turcesc este
supusă dreptului său, iar orice interpretare contrară nu poate fi reținută, nici măcar în legătură
cu faptele săvârșite de cetățeni străini. Curtea a conchis că instanțele turcești erau competente
să judece faptele.
„Dacă o faptă săvârșită cu vinovăție este comisă în marea liberă, la bordul unui vas
de pavilion străin sau în teritoriu străin, se aplică aceleași principii ca și când ar fi fost
vorba despre teritoriile a două state. Concluzia care se desprinde este că nu exisă o
regulă de drept internațional care interzice unui stat sub pavilionul căruia se afla vasul
pe care s-a săvârșit fapta să considere că fapta nu s-a săvârșit pe teritoriul său”.9

Prin această hotărâre, Curtea a pus bazele principiului teritorialității legii penale. Astfel,
aceasta a statuat că pentru a stabili competența de judecată a unei fapte în favoarea unui stat,
trebuie să fie demonstrat că un element constitutiv al infracțiunii a avut loc pe teritoriul acestui
stat. În acest caz, fapta cetățeanului francez săvârșită la bordul navei Lotus a produs o urmare
imediată la bordul navei Boz-Kourt. Între aceste elemente există o legătură de cauzalitate
indisolubilă și care conferă jurisdicție Turciei.
Relevanța acestei hotărâri a fost că a consacrat o regulă importantă în ce privește
evoluția dreptului internațional cutumiar. Franța a invocat faptul că litigiile generate de
coliziuni pe mare nu sunt în general judecate de instanțele altor state decât statul de pavilion,
această practică izvorând din principiul conform căreia marea liberă nu este supusă
suveranității vreunui stat. Cu privire la acest aspect Curtea a decis:
„Acest aspect nu poate arăta decât faptul că practica statelor adeseori a fost în sensul
abținerii de la începerea unor proceduri penale, nesimțindu-se obligate totuși în acest
sens.”10

8
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), paras. 71-85.
9
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 65.
10
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 72.
 Prin urmare, Curtea a statuat că tendința amintită mai sus nu era datorată faptului că
statele se simțeau obligate să nu instituie proceduri împotriva cetățenilor străini ce se făceau
vinovați de fapte comise în marea liberă asupra vaselor sub pavilion străin. Astfel, lipsea unul
dintre elementele cutumei internaționale, respectiv opinio juris. Ca atare, faptul că un stat,
respectiv Turcia, a decis să procedeze altfel, nu este contrar dreptului internațional întrucât
normele sale nu prevedeau o regulă care să interzică o astfel de conduită.
În concluzie, Curtea a decis că Turcia nu a încălcat dreptul internațional prin judecarea
cetățeanului francez.

IV. Cazul Lotus (Franța v. Turcia). Curtea Permanentă de Justiție Internațională

(1927) Ser. A, No. 10,

Situația de fapt
În marea liberă are loc o coliziune între nava franceză Lotus și nava turcească Boz-
Kourt. Acest din urmă vas s-a scufundat, iar supraviețuitorii au fost transportați în Turcia pe
vasul Lotus. Odată ajunși acolo, căpitanul vasului Boz-Kourt, precum și ofițerul de cart al
vasului Lotus au fost arestați pentru ucidere din culpă. Cetățeanul francez a fost condamnat la
o pedeapsă cu închisoarea alături de pedeapsa amenzii. Franța a protestat împotriva acestei
condamnări, solicitând predarea ofițerului spre a fi judecat de instanțele franceze. În cele din
urmă, cele două state au convenit să supună diferendul Curții Permanente de Justiție
Internațională. Acestea i-au adresat Curții următoarea întrebare:
„A încălcat Turcia dreptul internațional atunci când și-a exercitat jurisdicția pentru o
faptă comisă de către un cetățean francez, săvârșită în afara granițelor teritoriului
său? Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, poate fi obligată Turcia să
plătească daune?”

Principalele elemente
Primul aspect analizat de Curte a fost dacă Turcia avea competență de a judeca
cetățeanul francez. În dreptul internațional de la momentul respectiv nu exista o interdicție cu
privire la judecarea persoanelor cu cetățenie străină de către instanțele naționale ale unui alt
stat. Prin urmare, o primă întrebare pe care Curtea a adresat-o este dacă Turcia trebuie să
dovedească faptul că instanțele sale erau competente să judece cazul sau simpla absență a unei
interdicții de a judeca cetățeanul străin era suficientă ca să îi ofere acest drept?
 Primul principiu din cazul Lotus afirmă că jurisdicția are caracter teritorial. Un stat nu
poate să exercite jurisdicția pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său decât dacă dreptul
internațional cutumiar sau convențional îi permite acest lucru.
„În acest moment prima restricție pe care dreptul internațional o impune unui stat este
că în absența unei reguli permisive care să arate altfel, acesta nu poate exercita puterea
sa suverană în nicio formă pe teritoriul altui stat. In acest sens, jurisdicția este
teritorială, neputând fi exercitată în afara teritoriului unui stat, decât prin permisiunea
în acest sens derivată dintr-o cutumă internațională sau dintr-o convenție.”11
Al doilea principiu desprins de Curte în analiza sa a fost cel conform căruia un stat
poate să își exercite jurisdicția asupra unui caz indiferent de materia ce face obiectul său, chiar
dacă nu există o regulă a dreptului internațional care să permită această acțiune în mod expres.
Curtea a spus că în aceste circumstanțe statele beneficiază de putere discreționară limitată doar
de regulile prohibitive ale dreptului internațional.
„Dreptul internațional nu interzice unui stat să își exercite jurisdicția pe propriul său
teritoriu, cu privire la fapte care au avut loc în afara acestui teritoriu în ipoteza în care
nu există o regulă care să îi permită acest lucru. O interpretare contrară ar presupune
existența unei interdicții generale pentru state de a-și extinde dreptul național și
competența curților naționale astfel încât să acopere litigii privitoare la persoane,
proprietăți sau acte aflate în afara acestui teritoriu și ca o excepție de la regula
interdicției această interpretare contrară ar permite statelor să deroge de la această
regulă în anumite cazuri. Cu toate acestea, la momentul curent nu acesta este
conținutul dreptului internațional.Ca atare, tot ce i se poate impune unui stat este să
nu depășească limitele impuse de către dreptul internațional asupra jurisdicției sale;
suveranitatea sa în materie de jurisdicție trebuie să se manifeste în cadrul acestor
limite.”12
Acest principiu, cunoscut și sub numele de „principiul Lotus”, a fost extrapolat în
dreptul internațional la ideea că „în dreptul internațional, ceea ce nu este interzis este permis”.
Subsecvent, Curtea a statuat că limitările anterior menționate se aplică atât proceselor
civile, cât și celor penale. Dacă exista o regulă de drept care avea efect peremptoriu asupra
acțiunii din instanță, Curtea a spus că acest efect se datorează imposibilității de a cita o regulă
universal valabilă pe care statul să își poată fundamenta acțiunea.13

11
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 45.
12
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), paras. 46-47.
13
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 48.
 „Astfel dreptul internațional guvernează relația dintre state independente. Regulile de
drept care obligă statele sunt o expresie a propriului lor consimțământ de a fi legate
prin convenții sau practici general acceptate și stabilite pentru a reglementa relația
dintre aceste state independente ce coexistă sau cu scopul de a atinge scopuri comune.
Prin urmare, restricțiile asupra independenței statelor nu se pot prezuma.”14

Regulile cutumiare referitoare la competența teritorială

Franța susținea că statul de pavilion avea jurisdicție exclusivă asupra faptelor comise
în timp ce se afla la bordul navei franceze, în marea liberă. Curtea Permanentă de Justiție
Internațională nu a reținut acest argument. Curtea a statuat că Franța, în calitatea sa de stat de
pavilion, nu se bucura de competență exclusivă în ceea ce privește coliziunea în marea liberă
cu un vas aflat sub pavilion străin.15 Totodată, a menționat faptul că ambele state aveau
competență de a judeca fapta, existând o jurisdicție concurentă.
În plus Curtea a confirmat faptul că un vas aflat în marea liberă este asimilat teritoriului
statului de pavilion. Ca efect, statul de pavilion poate avea să își exercite diverse elemente ale
suveranității asupra vasului său, astfel cum face în legătură cu propriul său teritoriu și cu
excluderea jurisdicției oricărui alt stat. În acest sens Curtea a considerat vasul turcesc ca fiind
teritoriu turcesc. Prin urmare, orice faptă săvârșită într-un loc asimilat teritoriului turcesc este
supusă dreptului său, iar orice interpretare contrară nu poate fi reținută, nici măcar în legătură
cu faptele săvârșite de cetățeni străini. Curtea a conchis că instanțele turcești erau competente
să judece faptele.
„Dacă o faptă săvârșită cu vinovăție este comisă în marea liberă, la bordul unui vas
de pavilion străin sau în teritoriu străin, se aplică aceleași principii ca și când ar fi fost
vorba despre teritoriile a două state. Concluzia care se desprinde este că nu exisă o
regulă de drept internațional care interzice unui stat sub pavilionul căruia se afla vasul
pe care s-a săvârșit fapta să considere că fapta nu s-a săvârșit pe teritoriul său”.16

Prin această hotărâre, Curtea a pus bazele principiului teritorialității legii penale. Astfel,
aceasta a statuat că pentru a stabili competența de judecată a unei fapte în favoarea unui stat,
trebuie să fie demonstrat că un element constitutiv al infracțiunii a avut loc pe teritoriul acestui
stat. În acest caz, fapta cetățeanului francez săvârșită la bordul navei Lotus a produs o urmare

14
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 48.
15
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), paras. 71-85.
16
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 65.
imediată la bordul navei Boz-Kourt. Între aceste elemente există o legătură de cauzalitate
indisolubilă și care conferă jurisdicție Turciei.
Relevanța acestei hotărâri a fost că a consacrat o regulă importantă în ce privește
evoluția dreptului internațional cutumiar. Franța a invocat faptul că litigiile generate de
coliziuni pe mare nu sunt în general judecate de instanțele altor state decât statul de pavilion,
această practică izvorând din principiul conform căreia marea liberă nu este supusă
suveranității vreunui stat. Cu privire la acest aspect Curtea a decis:
„Acest aspect nu poate arăta decât faptul că practica statelor adeseori a fost în sensul
abținerii de la începerea unor proceduri penale, nesimțindu-se obligate totuși în acest
sens.”17
Prin urmare, Curtea a statuat că tendința amintită mai sus nu era datorată faptului că
statele se simțeau obligate să nu instituie proceduri împotriva cetățenilor străini ce se făceau
vinovați de fapte comise în marea liberă asupra vaselor sub pavilion străin. Astfel, lipsea unul
dintre elementele cutumei internaționale, respectiv opinio juris. Ca atare, faptul că un stat,
respectiv Turcia, a decis să procedeze altfel, nu este contrar dreptului internațional întrucât
normele sale nu prevedeau o regulă care să interzică o astfel de conduită.
În concluzie, Curtea a decis că Turcia nu a încălcat dreptul internațional prin judecarea
cetățeanului francez.

17
Permanent Court of International Justice, P.C.I.J. (ser. A) No. 10 (1927), para. 72.
 V. Cazul privind Platoul continental al Mării Nordului (Danemarca şi Olanda c.
Germania) (ICJ Reports, 1969, p. 3)

Situaţia de fapt
În 1967, Danemarca, Olanda şi Germania au sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie
solicitând acesteia sǎ stabileascǎ regulile în conformitate cu care vor proceda la delimitarea
platoului continental între Danemarca şi Germania, pe de o parte, şi între Olanda şi Germania,
pe de altǎ parte. Curții i s-a cerut să stabilească care sunt principiile de drept internațional
aplicabile delimitării platoului continental, și nu să îl delimiteze în concret.
Originile regulilor dreptului internaţional referitoare la platoul continental se regǎsesc
în Declaraţia Preşedintelui american H. Truman din 1945, care precizeazǎ cǎ „delimitarea
platoului continental între douǎ state se face prin acord, iar în lipsa acestuia conform unei soluţii
echitabile”. Statele recunosc, în majoritate, valoarea cutumiarǎ a acestei reguli.
Punctul de disensiune dintre cele trei state a constat în faptul că Danemarca și Olanda
doreau ca delimitarea să se facă conform regulii echidistanței (o linie ale cǎrei puncte sunt egal
depǎrtate de punctele relevante de pe ţǎrmurile relevante ale celor douǎ state).Germania se
opunea aplicǎrii principiului echidistanţei, solicitând aplicarea regulii proporţionalitǎţii
(suprafaţa care va reveni fiecǎrui stat trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu lungimea ţǎrmului sǎu).
Principiul proporţionalitǎţii fusese folosit, în practicǎ, de unele state. Dezacordul Republicii
Federale Germania cu privire la aplicarea principiului echidistanței era datorat rezultatului
inechitabil pe care l-ar fi generat, in opinia sa.
Astfel, prin aplicarea regulii echidistanței partea care s-ar fi cuvenit Republicii Federale
Germania ar fi fost mult mai mică față de linia sa de coastă. Acest lucru se datora concavității
țărmului acesteia, care prin efectul principiului echidistanței muta linia teritorială mai aproape
de mal. Dacă țărmul ar fi fost convex, efectul ar fi fost invers și anume al mutării liniei
teritoriale către larg. Țărmurile Danemarcei și Olandei erau moderat convexe.

Susținerile Părților
 Danemarca și Olanda au susținut faptul că problema dedusă spre soluționare Curții
Internaționale de Justiție trebuia soluționată prin aplicarea regulii echidistanței, ce se găsea în
Convenția de la Geneva asupra Platoului Continental la articolul 6:
„În cazul când acelaşi platou continental este adiacent teritoriilor a două sau mai
multe State ale căror coaste sunt faţă în faţă, delimitarea platoului continental
aparţinând acestor State va fi determinată printr-un acord între ele. În lipsa unui acord,
şi dacă împrejurări speciale nu justifică o altă delimitare, aceasta este constituită de
linia mediană ale cărei puncte sunt la o distanţă egală de punctele cele mai apropiate
ale liniilor de bază de la care este măsurată lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre
aceste State."18
Cele două state au argumentat că forma ţărmului Republicii Federale Germania nu
constituia o circumstanță specială, așa cum a fost concepută de convenție
Republica Federală Germania a susținut că regula ce trebuie aplicată în materie trebuie
să fie una ce va duce la o împărțire justă și proporțională a platoului continental. De asemenea,
a susținut că fiecare stat are dreptul la un platou continental ce se extinde până la centrul Mării
Nordului, acest lucru datorându-se formei deosebite a mării. În subsidiar, a statuat că, dacă
Curtea Internațională de Justiție înțelege să aplice regula echidistanței, atunci forma țărmului
său trebuie să fie clasificată drept o circumstanță specială.
Danemarca şi Olanda au susţinut, de asemenea, cǎ regula echidistanţei reprezintǎ o
normǎ cutumiarǎ internaţionalǎ. Astfel, au precizat cǎ principiul echidistanței a fost folosit în
peste cincisprezece cazuri de delimitare care au avut loc din 1945 pânǎ la data procesului, ceea
ce reprezintǎ o practicǎ suficientǎ în acest sens.
În replicǎ, Germania a arǎtat cǎ, în lucrǎrile Comisiei de Drept Internaţional din
momentul elaborǎrii Convenţiei de la Geneva din 1958, Comisia a precizat cǎ prin redactarea
articolului 6 a procedat la „dezvoltarea progresivǎ a dreptului internaţional”.
Totodatǎ, Germania a arǎtat cǎ oricum perioada de timp ar fi fost mult prea scurtă pentru
formarea unei cutume. Totodată, Germania a susținut că nu există opinio juris sive necesitatis,
deoarece statele care au aplicat principiul echidistanţei nu au făcut-o cu conştiinţa că este o
normă de drept obligatorie.

Principalele elemente
Aplicabilitatea Articolului 6 din Convenția de la Geneva asupra Platoului Continental

18
Convenția asupra platoului continental, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958, art. 6.
 În primul rând, Curtea a analizat dacă părțile erau obligate să respecte prevederile
Convenției de la Geneva. Convenția statua în cuprinsul său că aceasta este obligatoriu a fi
respectată de statele care au semnat-o în perioada de timp alocată în acest sens dacă ulterior au
ratificat-o.
Danemarca și Olanda au semnat și ratificat convenția și ca atare erau părți la aceasta.
Republica Federală Germania a semnat convenția fără însă să o ratifice, deci la momentul
procesului nu era parte la convenție.
De asemenea, Curtea a identificat că Germania nu și-a asumat în mod unilateral
obligații guvernate de convenție. Totodată, Curtea a notat că în cuprinsul convenției se
prevedea posibilitatea statelor semnatare de a face rezervă în ce privește aplicarea articolului
6. Deși Convenția de la Viena privind dreptul tratelor din 1969 nu era în vigoare la momentul
judecării cauzei, Curtea a decis într-un sens similar. Astfel, Convenția de la Viena statua că o
convenție poate crea obligații pentru state terțe în măsura în care acestea le acceptă expres sau
atunci când părțile contractante au convenit să fie create obligații pentru aceste state terțe.
În situația de față, Curtea a decis că numai principiul estoppel-ului ar fi permis ca
articolul 6 să creeze obligații din partea Germaniei. Însă faptele Germaniei nu au dat naștere la
o asemenea interpretare.
În ce privește aplicabilitatea Convenției de la Geneva asupra Platoului Continental,
Curtea a decis că aceasta nu este obligatorie pentru statele în cauză.

Cutuma internațională
În ceea ce privește formarea unei cutume a prevederii înglobate în articolul 6 Curtea a
statuat faptul că numai o conduită definită, consistentă ar putea duce la o asemenea concluzie.
La momentul conceperii proiectului de convenție, Comisia de Drept Internațional
fusese reticentă în includerea regulii echidistanței ca normă obligatorie, întrucât rezultatele
aplicării acestei metode variază în funcție de teritoriul la care se aplică. Dorind să încurajeze
ratificarea acesteia de către state, Comisia a stipulat ca regula echidistanței să devină aplicabilă
în măsura în care statele nu au ajuns la un acord sau nu a intervenit o situație specială. Ca o
garanție suplimentară, s-a prevăzut posibilitatea efectuării unei rezerve de la această prevedere.
Curtea a statuat că aceste aspecte indică faptul că regula echidistanței nu a reprezentat, la
momentul inițial al elaborării Convenției de la Geneva din 1958, o cutumă internațională.
Curtea a analizat apoi întrebarea: a devenit între timp regula echidistanței o regulă
cutumiară? Pentru a putea oferi răspunsul la această întrebare Curtea a analizat condiţiile
cutumei.
Elementul material
Cu privire la acesta, Curtea a decis:
„Chiar și fără trecerea unei perioade considerabile de timp, o participare largă și
reprezentativă la convenție poate să reprezinte [o practică] suficientă, cu condiția să
includă statele afectate în particular […].
În ceea ce privește elementul timp, Curtea remarcă faptul că au trecut zece ani de la
semnarea Convenției, mai puțin de cinci ani de când convenția a intrat în vigoare în
iunie 1964 și că prezenta procedură a început la mai puțin de trei ani de la acest
moment, în timp ce mai puțin de un an trecuse până la momentul la care negocierile
între Republica Federală [Germania] și celelalte două părți s-au întrerupt cu privire
la aplicarea principiului echidistanței. Deși trecerea unei perioade scurte de timp nu
este în mod necesar, sau în sine, o barieră în calea formării unei noi norme de drept
cutumiar, pe baza a ceea ce a fost inițial doar o normă convențională, o cerință
indispensabilă este ca în perioada de timp în cauză, cât de scurtă ar fi, practica
statelor, incluzând practica statelor ale căror interese sunt în mod particular afectate,
să fi fost extinsă și teoretic uniformă în ceea ce privește prevederea invocată; și în plus
să fi intervenit într-o manieră care să arate recunoașterea faptului că este implicată o
regulă de drept sau o obligație juridică”.19

Curtea a statuat în această cauză faptul că durata unei practici nu este la fel de
importantă precum cerința uniformității practicii. Astfel ea a spus ca deși în cauză a trecut o
perioadă de timp scurtă de numai 3-5 ani, acest lucru nu împiedică formarea unei cutume
internaționale. Curtea a menționat că este important ca practica statelor să reflecte o
concordanță, în special cea a acelora afectate de formarea unei astfel de reguli. Curtea a arătat
că practica trebuie să fie uniformă și să fie aplicată ca o consecință a considerării regulii drept
obligatorie.
Elementul subiectiv
În acest caz, Curtea a identificat un număr de 15 cazuri în care statele au înțeles să
delimiteze platoul continental aplicând regula echidistanței. Curtea a decis că deși există o
anumită tendință a statelor să aplice regula echidistanței, aceasta a fost mai mult rezultatul
diferitelor conjuncturi decât a convingerii statelor că această regulă este obligatorie.

19
North Sea Continental Shelf, Germany v Denmark, Merits, Judgment, (1969) ICJ Rep 3, ICGJ 150 (ICJ 1969),
20th February 1969, International Court of Justice , para. 72-75.
 „În anumite cazuri – nu un număr foarte mare – statele în cauză au convenit să traseze
sau au trasat linia de delimitare în conformitate cu principiul echidistanței. Nu există
nicio dovadă că au făcut acest lucru pentru că s-au simțit obligate din punct de vedere
juridic să traseze linia în acest mod, în temeiul unei reguli de drept cutumiar care să le
oblige în acest sens – în special luând în considerare faptul că statele ar fi putut fi
motivate de alți factori”.20
Obligația de a negocia
Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca regula echidistanţei să fi devenit
o cutumă, Curtea a statuat că aceasta nu este obligatorie în situaţia de fapt şi urmează ca părţile
să decidă o altă modalitate de a împărţi platoul continental. Precizând conținutul regulii
echității, Curtea a detaliat obligația de a negocia, cu scopul de a se ajunge la un rezultat
echitabil:
„Părțile sunt ținute să se angajeze în negociere cu scopul realizării unui acord și nu
doar de a proceda la o negociere formală ca o condiție prealabilă aplicării automate
a unei metode de delimitare, în lipsa acordului; părțile au obligația de a se comporta
într-un asemenea mod încât negocierile să aibă un sens, ceea ce nu este cazul atunci
când una dintre ele insistă asupra propriei poziții fără a avea în vedere nicio
modificare”21.

VI. Avizul consultativ privind Legalitatea folosirii armelor nucleare (I.C.J., Advisory
Opinion, 1996 I.C.J. 266)

La data de 19 decembrie 1994 a fost înregistrată pe rolul Curții Internaționale de Justiție

o cerere cu privire la emiterea unui aviz consultativ, formulată de către Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite. Întrebarea adresată Curții a fost următoarea: „Poate fi folosirea
sau amenințarea cu folosirea armelor nucleare vreodată permisă în dreptul internațional?”

20
Ibid., para. 78;
21
Ibid., para. 85;
Competența Curții și oportunitatea avizului
Curtea a statuat că aceasta are competența de a emite avize consultative în conformitate
cu prevederile din Statutul Curții Internaționale de Justiție. Astfel:

„Curtea poate da un aviz consultativ asupra oricărei chestiuni juridice, la cererea

oricărei instituții autorizate prin Carta ONU sau în conformitate cu dispozițiile Cartei
să facă o asemenea cerere.”22

Caracterul juridic al întrebării

În continuare, Curtea a analizat dacă întrebarea adresată are într-adevăr caracter juridic.
Cu privire la acest aspect aceasta a statuat că „întrebările încadrate în termeni juridici, care
ridică probleme de drept internațional sunt prin propria natură susceptibile de un răspuns
bazat pe drept”23
Curtea a conchis că întrebarea adresată prezintă în mod evident caracter juridic, întrucât
acesteia i se cere să stabilească compatibilitatea folosirii sau amenințarea cu folosirea armelor
nucleare cu regulile relevante din dreptul internațional. De asemenea, împrejurarea că
întrebarea antrenează și anumite implicații politice nu afectează caracterul ei juridic.24 Ca atare,
următorul pas făcut de Curte a fost să identifice aceste reguli relevante.
Analiza dreptului aplicabil
Curtea a luat în considerare diferite instrumente internaționale cum ar fi Pactul
Internațional cu privire la drepturile civile și politice sau normele din materia protecției
mediului. În privința celui dintâi, Curtea a considerat că nu se poate formula o interpretare
exclusiv pe baza textului pentru a aprecia dacă folosirea sau amenințarea cu folosirea armelor
nucleare ar putea fi permisă. Cu privire la cele din urmă, a statuat că, deși normele dreptului
internațional nu interzic în mod expres utilizarea armelor, ele trebuie interpretate prin adaptare
la contextul implementării principiilor și regulilor de drept aplicabile în conflictul armat. 25
„Curtea concluzionează că dreptul relevant ce guvernează întrebarea cu care a fost
sesizată este în legătură cu utilizarea forței reglementată în Carta Organizației
Națiunilor Unite și că dreptul aplicabil în conflictele armate, ce reglementează modul

22
Statutul Curții Internaționale de Justiție, art. 65.
23
Western Sahara, Advisory Opinion, I.C.J. Reports 1975, p. 18, para. 15.
24
I.C.J., Advisory Opinion, 1996 I.C.J. 266, para. 13.
25
Ibid., para. 30-33.
 de desfășurare a ostilităților, împreună cu tratatele specifice în materia armelor
nucleare sunt ceea ce Curtea ar putea găsi relevant în această cauză.”26

Un alt aspect luat în considerare de către Curte a fost caracterul armelor nucleare,
reamintind că acestea prezintă anumite caracteristici unice, cum ar fi puterea lor de distrugere,
capacitatea de a cauza suferință umană extraordinară, precum și posibilitatea de a cauza
vătămări și generațiilor ce urmează.
În cele din urmă, Curtea s-a oprit asupra articolului 2, paragraful 4 din Carta ONU, care
consacră ilegalitatea folosirii forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice
a unui alt stat, într-o manieră neconcordantă cu scopurile Organizației Națiunilor Unite.27
„Interdicția privitoare la folosirea forței trebuie să fie luată în considerare în lumina
tuturor celorlalte prevederi relevante din Cartă. În articolul 51, Carta recunoaște
dreptul inerent la legitimă apărare individuală și colectivă în eventualitatea unui atac
armat. De asemenea, o altă modalitate de folosire a forței este autorizată de art. 42
care permite Consiliului de Securitate să ia măsuri ce implică folosirea forței în
conformitate cu prevederile Capitolului VII din Cartă”.28

În cadrul situațiilor enunțate mai sus, Curtea subliniază că textele legale nu fac referire
cu privire la modalitatea de folosire a forței, la ce tipuri de arme ar putea fi folosite și nu
detaliază cu privire la aceasta, ci rămâne la terminologia generică de folosire a forței. Mai mult,
Curtea enunță faptul că dacă folosirea unei arme este considerată legală fie prin tratat, fie prin
cutumă, utilizarea acesteia sub auspiciile articolelor anterior menționate nu face ca acestea să
intre în legalitate. Ca atare, caracterul legal sau ilegal al armelor folosite nu depinde de o
autorizare prin intermediul vreunui instrument de drept internațional cu atât mai mult cu cât
acestea leagă folosirea forței de respectarea condițiilor necesității și proporționalității.
Curtea analizează dacă dreptul internațional cutumiar conține vreo reglementare cu
privire la folosirea armelor nucleare și observă că dreptul cutumiar în această materie este
adesea conturat prin intermediul rezoluțiilor organelor ONU. Astfel, cu privire la elementul
subiectiv, Curtea nu a putut enunța că nerecurgerea la armele nucleare pe o perioadă de 50 de
ani este suficientă pentru a fi îndeplinit acest criteriu. Astfel, Curtea indică faptul că Adunarea
Generală a adoptat rezoluții anual printr-o majoritate substanțială, care reflectă conținutul

26
Ibid., para.34.
27
Ibid., para. 38.
28
Ibid., para. 38.
Rezoluției 1653 (XVI)29 și prin care solicită statelor să încheie o convenție prin care să se
interzică folosirea armelor nucleare în orice circumstanță, reflectă o tendință a unei părți
importante din comunitatea internațională care dorește să avanseze pe calea dezarmării
complete și să interzică acest tip de arme.
Pentru anumite state, votul majoritar în adoptarea acestor rezoluții reflectă practica
statelor din spatele acestora și ca atare ar putea exprima existența unei reguli de drept cutumiar
internațional care interzice folosirea armelor nucleare. Cu privire la celelalte state însă,
valoarea acestor rezoluții nu este una obligatorie și nu înglobează o regulă cutumiară
internațională.
Cu toate acestea, statele în favoarea interdicției folosirii armelor nucleare susțin că
rezoluțiile Adunării Generale nu au creat prin ele însele drept internațional și reguli obligatorii,
ci doar că acestea reflectă practica statelor legată de interdicția unor mijloace de purtare a
războiului a căror utilizare a depășit limita permisivă în cadrul ostilităților. Astfel, rezoluțiile
reprezentau „instrumentul în care erau cuprinse reguli cutumiare deja existente.”30
„Curtea notează că rezoluțiile Adunării Generale, chiar dacă nu sunt obligatorii,
uneori pot avea o valoare normativă. Acestea pot, în anumite circumstanțe, să probeze
existența unei reguli sau conturarea unui opinio iuris. Pentru a stabili dacă o rezoluție
a Adunării Generale realizează acest lucru, este necesar a fi analizat atât conținutul
lor, cât și modalitatea de adoptare. [...] Ori o serie de rezoluții ar putea arăta evoluția
graduală a opinio iuris necesar pentru stabilirea unei noi reguli.”31
„Fiind examinate în integralitatea lor, rezoluțiile Adunării generale în discuție declară
că utilizarea armelor nucleare ar fi o încălcare directă a Cartei Organizației Națiunilor
Unite, iar unele declară că utilizarea acestora ar trebui interzisă. [...] Cu toate acestea,
anumite rezoluții din seria discutată au fost adoptate cu un număr mare de voturi
negative sau de abțineri, care deși sunt un semn clar în ce privește preocuparea
profundă față de problema armelor nucleare, ele nu reușesc totuși să stabilească un
opinio iuris în direcția nelegalității folosirii acestora.”32

29
United Nations General Assembly Resolution 1653 (XVI) (1961) Declaration on the prohibition of Use of
Nuclear and Thermonuclear Weapons.
30
Ibid., para. 69.
31
Ibid., para. 70.
32
Ibid., para. 71.
 Așadar, în ceea ce privește cele anterior menționate, Curtea a statuat că nu a identificat
o regulă cutumiară sau convențională care să interzică folosirea sau amenințarea cu folosirea
armelor nucleare.33
Acest caz este important pentru: i) consacrarea valorii juridice a rezoluțiilor Adunării
Generale, care pot reprezenta elemente (atât materia cât și subiectiv) în formarea cutumei
internaționale; ii) argumentarea ideii că „o cutumă nu este o problemă de majoritate” – chiar
dacă foarte multe state se pronunțau pentru interzicerea armelor nucleare, existența unei
opoziții semnificative (un mare număr de voturi negative sau abțineri) determină ca practica
statelor să nu fie uniformă.

Tema 3. Alte izvoare ale dreptului internațional

VII. Cazul privind Chestiuni legate de interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la
Montreal din 1971, apărute în urma incidentului aerian de la Lockerbie (Libia c.
S.U.A/Marea Britanie) (ICJ Reports, 1998, p. 9)

Situația de fapt
La data de 21 decembrie 1988, deasupra localității Lockerbie din Scoţia explodează
zborul Pan American 103, care avea ca destinație aeroportul J.F.K. din New York. În urma
acestui incident a murit întregul personal aflat la bord, toți pasagerii, precum și câțiva dintre
locuitorii orașului Lockerbie asupra cărora au căzut diverse componente rezultate în urma
exploziei aeronavei.
Ulterior evenimentului au fost demarate cercetări atât de către Statele Unite ale
Americii, cât și de către Marea Britanie, cercetări care au indicat că Libia și agenți ai săi poartă
răspunderea pentru explozie.
În urma evenimentului, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluții ca răspuns pentru
folosirea forței de către Libia. Rezoluțiile 73134 și 74835 din 1992 impuneau sancțiuni împotriva
Libiei. Rezoluțiile fuseseră adoptate în conformitate cu Capitolul VII al Carte Organizației
Națiunilor Unite.

33
Ibid., para. 104.
34
UN Security Council, Security Council resolution 731 (1992) [Libyan Arab Jamahiriya], 21 January 1992,
S/RES/731 (1992), available at: http://www.refworld.org/docid/3b00f15a2c.html [accessed 4 March 2017].
35
UN Security Council, Security Council resolution 748 (1992) [Libyan Arab Jamahiriya], 31 March 1992,
S/RES/748 (1992), available at: http://www.refworld.org/docid/3b00f16718.html [accessed 4 March 2017].
 Prin rezoluția 731, Consiliul de Securitate îi solicită Libiei să se conformeze cu cererile
de extrădare formulate de către Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Mai mult, Libiei
i se cerea să ofere orice informație referitoare la faptele petrecute la Lockerbie, precum și să
denunțe formal actele de terorism. Elementul nou în această rezoluție este solicitarea de predare
a indivizilor, cu atât mai mult cu cât este prima dată când o astfel de cerere este făcută.
Libia nu a respectat prevederile Rezoluției 731, ceea ce a determinat Consiliul de
Securitate să emită Rezoluția 748 prin care sunt impuse sancțiuni obligatorii pentru aeasta, în
cadrul Capitolul VII din Carta ONU. Printre acestea se numărau interzicerea zborurilor,
interdicția de a vinde Libiei armament militar, muniție sau furnizarea Libiei cu instructaj sau
antrenament militar. De asemenea, s-a cerut predarea vinovaților în conformitate cu Rezoluția
731.
Cu privire la faptele comise, erau incidente și prevederile Convenţiei de la Montreal
privind reprimarea actelor ilicite împotriva securităţii aviaţiei civile internaţionale, semnată la
23 septembrie 1971, care obligau statele să incrimineze: „plasarea sau determinarea plasării la
bordul unei aeronave, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau substanţă care este capabilă să
distrugă aeronava …” (articolul 1, alin. (3)).
Libia a solicitat Statelor Unite, printr-o scrisoare a secretarului de stat M. Elbushari, din
17 ianuarie 1992, cooperarea necesară pentru luarea de către Libia a măsurilor necesare
urmăririi celor două persoane, solicitare rămasă fără răspuns. Convenția de la Montreal
permitea Libiei să nu își extrădeze proprii cetățeni în favoarea S.U.A. sau Scoției atâta timp cât
aceasta instituie proceduri împotriva acestora și își exercită jurisdicția asupra acestora.
Pe baza faptelor de mai sus, Libia a cerut Curţii să declare că, prin refuzul cooperării
judiciare şi prin solicitarea de a-i extrăda pe cei doi cetăţeni Libieni, Statele Unite, respectiv
Marea Britanie au încălcat articolele 5 (2), 5 (3), 7, 8 (2) şi 11 din Convenţia de la Montreal.
Libia a solicitat măsuri conservatorii, în conformitate cu art. 41 din Statut.
Statele Unite şi Marea Britanie au ridicat excepţii preliminare la jurisdicţia Curţii,
motivând că litigiul are caracter politic.

Principalele elemente
Prima etapă procesuală a fost reprezentată de ordinul privind instituirea măsurilor
conservatorii solicitate de Libia în temeiul articolului 41 din Statutul CIJ. La prima vedere,
problema de drept care s-ar ridica ar fi reprezentată de incompatibilitatea între două norme de
drept internaţional: pe de o parte, articolul 7 al Convenţiei de la Montreal, care prevede
obligaţia aut dedere aut judicare („Statul contractant pe teritoriul căruia este descoperit autorul
prezumat al unei infracțiuni, în cazul când nu procedează la extrădarea acestuia, supune cazul,
fără nicio excepție și indiferent dacă infracțiunea a fost sau nu săvârşită pe teritoriul său,
autorităților sale care au competența de a exercita acțiunea penală”) şi, pe de altă parte, obligaţia
de a extrăda impusă prin rezoluţia Consiliului de Securitate. În plus, Libia a invocat
posibilitatea examinării legalităţii rezoluţiei Consiliului de Securitate.
Prevederile relevante ale Cartei ONU erau următoarele :
Articolul 25
„Membrii Națiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de
Securitate în conformitate cu prezenta Cartă.”36
Articolul 103
„În caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă
şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional vor prevala obligaţiile decurgând
din prezenta Cartă.”37

Ordinul privind măsurile conservatorii din 1992 oferă anumite indicaţii cu privire la valoarea
rezoluţiilor Consiliului de Securitate (Order, Provisional Measures, ICJ Reports, 1992, p. 126,
para. 39-42):
„39. Având în vedere că Libia a susținut în observațiile sale, în secundar, că riscul de
contradicție între rezoluție și măsurile conservatorii solicitate de Libia nu determină
ca cererea Libiei să fie inadmisibilă, întrucât nu există nicio concurență sau ierarhie
între Curte și Consiliul de Securitate, fiecare exercitând competența proprie, și având
în vedere că Libia reamintește că susține că rezoluția Consiliului de Securitate este
contrară dreptului internațional, Consiliul de Securitate folosindu-se de puterile sale
de a caracteriza situația pentru scopurile capitolului VII ca un simplu pretext pentru a
ocoli aplicarea Convenției de la Montreal,
40. Având în vedere că în observațiile sale cu privire la Rezoluția Consiliului de
Securitate nr. 748 (1992) […] Statele Unite au susținut că […] indiferent de drepturile
sale care rezultă din Convenția de la Montreal, Libia are o obligație rezultată din Cartă
de a îndeplini deciziile Consiliului de Securitate[…];
41. Având în vedere că Curtea, în contextul prezentelor proceduri referitoare la
măsurile conservatorii, trebuie, în conformitate cu articolul 41 din Statut, să ia în

36
United Nations, Charter of the United Nations, 24 October 1945, 1 UNTS XVI, art. 25.
37
United Nations, Charter of the United Nations, 24 October 1945, 1 UNTS XVI, art. 103.
 considerare circumstanțele care îi sunt aduse în atenție care impun dispunerea
măsurilor conservatorii, dar nu poate emite considerații definitive, de drept sau de fapt,
cu privire la fond, iar drepturile părților de a contesta aceste aspecte în faza de fond
trebuie să rămână neafectate;
42. Având în vedere că atât Libia, cât și Statele Unite, ca membri ai Organizației
Națiunilor Unite, sunt obligate să accepte și să îndeplinească deciziile Consiliului de
Securitate în conformitate cu articolul 25 din Cartă; având în vedere că această
Curte, care în acest stadiu al procedurilor referitoare la măsurile conservatorii,
consideră că prima facie această obligație se extinde la decizia conținută în Rezoluția
748 (1992); și având în vedere că, în conformitate cu articolul 103 din Cartă,
obligațiile părților rezultând din aceasta prevalează în raport cu obligațiile din orice
alt instrument, inclusiv Convenția de la Montreal;”38
Relevanța cazului rezidă în aprecierea valorii juridice a rezoluțiilor Consiliului de
Securitate: acestea beneficiază de regimul articolului 103 din Carta ONU: în cazul unui conflict
între obligațiile rezultate din rezoluții și obligațiile rezultate din orice alt tratat, cele din rezoluții
prevalează. Cazul poate fi reținut și pentru faptul că instanța nu s-a aplecat asupra susținerilor
Libiei referitoare la legalitate rezoluției, însă trebuie ținut cont de faptul că instanța a analizat
cazul doar din perspectiva stadiului procedural al măsurilor conservatorii.
În 1998, Curtea a pronunțat o hotărâre cu privire la obiecțiile preliminare ridicate de S.U.A.
și Marea Britanie, reținând că are competență pentru a judeca litigiul. Ulterior, cazul a fost
radiat de pe rolul Curții, urmare unei înțelegeri intervenite între părți.

VIII. Cazul privind Zonele de pescuit anglo-islandeze (Marea Britanie c. Islanda)

(ICJ Reports, 1974, p. 3)

Situația de fapt
În 1972, printr-un act normativ intern, Islanda a reglementat o zonă exclusivă de pescuit
pentru navele sub pavilionul său, pe o distanţă de 50 de mile de la liniile de bază ale ţărmului.
În urma aplicării acestui act, navelor de pescuit britanice li s-a interzis activitatea în această
zonă.

38
Questions of Interpretation and Application of the 1971 Montreal Convention Arising from the Aerial Incident
at Lockerbie (Libya v. US), Order on Provisional Measures, 1992 ICJ Rep. paras. 39-42.
 Marea Britanie a introdus o acţiune în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie prin care
solicita declararea faptului că actul Islandei reprezintă o încălcare a dreptului internaţional.
În argumentaţia sa, Marea Britanie arată că, printr-un Acord bilateral, încheiat prin
schimb de note, în 1961, cele două state au convenit o zonă de pescuit exclusivă de 12 mile
marine să fie acordată Islandei, navele engleze având dreptul dea pescui la o distanţă superioară
de ţărm. Acordul prevedea că orice modificare a zonei de pescuit se va face cu acordul părţilor,
în urma unor negocieri. Totodată, Marea Britanie a arătat că navele engleze au pescuit de secole
în acea zonă.
În replică, Islanda a evidenţiat că activitatea navelor britanice, datorită volumului
acesteia, este de natură să pericliteze existenţa resurselor piscicole din zonă. Totodată, Islanda
a arătat că economia sa naţională se bazează în proporţie de peste 85% pe activitatea de pescuit,
şi, în acest context, continuarea pescuitului de către navele britanice ar putea aduce Islanda
într-o situaţie catastrofală, motiv pentru care nu ar fi echitabil să se menţină reglementarea
Acordului din 1961, care acorda doar 12 mile marine ca zonă de pescuit.

Principalele elemente
Curtea Internațională de Justiție analizează Convenția de la Geneva privind marea
liberă şi statuează că:
„Marea liberă fiind deschisă tuturor naţiunilor, niciun Stat nu poate în mod legitim să
pretindă supunerea unei părţi oarecare din aceasta suveranităţii sale. Libertatea mării
libere se exercită în condiţiile determinate de prezentele articole şi alte reguli de drept
internaţional”. 39

Totuși, cazul a intervenit într-o perioadă în care era în curs de cristalizare conceptul de
„zonă de pescuit”, devenit ulterior „zonă economică exclusivă”. În epocă, era în curs de
formare conceptul de „drepturi preferenţiale”. În baza dreptului aplicabil la data introducerii
cererii, Islanda avea dreptul doar la o zonă de pescuit de 12 mile marine. Problema care se
ridica era dacă evoluţia dreptului sau raţiunile de echitate puteau justifica măsura unilaterală
adoptată de Islanda. Cazul este relevant pentru conceptul de „echitate” care presupune obligaţia
de a negocia.
„52. Conferința din 1960 a eșuat, la diferență de un vot, să adopte un text care ar
guverna două chestiuni referitoare la marea teritorială și drepturile de pescuit. [...]

39
Convenția asupra mării libere, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958, art. 2.
 Două concepte s-au cristalizat ca drept cutumiar în anii recenți care au urmat
consensului general relevat la Conferință. Primul concept este zona de pescuit, care
este zona pe care un stat poate să o pretindă ca zonă exclusivă de pescuit, independent
de marea sa teritorială; extinderea acestei zone este până la maximum 12 mile marine
de la liniile de bază, ceea ce este acum general acceptat. Al doilea concept este cel al
drepturilor preferențiale de pescuit în apele adiacente în favoarea statului riveran,
această preferință operând în raport cu alte state interesate în exploatarea acelor zone
de pescuit […].”40
„54. Conceptul zonei de pescuit de 12 mile, expus în paragraful 52 de mai sus, ca un
genus tertium între marea teritorială și marea liberă, a fost acceptat în ceea ce privește
Islanda în prevederile substanțiale ale schimbului de note din 1961 […].”41
„55. Conceptul drepturilor preferențiale ale statului riveran într-o situație de
dependență de zonele de pescuit adiacente a avut originea într-o propunere înaintată
de Islanda la Conferința de la Geneva din 1958 [...]. Islanda a susținut că, într-un astfel
de caz, când o limitare a capturii ar deveni necesară, a trebui să se acorde considerație
specială statelor a căror populație este din ce în ce mai dependentă de resursele de
pescuit din apele adiacente.42
[...]”
„67. Prevederile regulamentului islandez din 14 iulie 1972 și maniera de punere în
aplicare încalcă drepturile de pescuit ale statului reclamant. Acțiunea unilaterală a
Islandei constituie o încălcare a principiului expus în articolul 2 al Convenției de la
Geneva din 1958 privind marea liberă, care impune ca toate statele, inclusiv statele
riverane, în exercitarea drepturilor de pescuit, să ia în considerare drepturile altor
state. Actul nu ia în considerare nici drepturile statului riveran, așa cum rezultă din
schimbul de note din 1961. […] În consecință, Curtea este obligată să concluzioneze
că regulamentele islandeze din 14 iulie 1972 care stabilesc o zonă de pescuit care se
extinde până la 50de mile marine de la liniile de bază nu sunt opozabile Marii Britanii,
și aceasta din urmă nu are nicio obligație de a accepta încetarea unilaterală a
drepturilor sale. [...] ”43

40
Fisheries Jurisdiction, United Kingdom v Iceland, Merits, Judgment, [1974] ICJ Rep 3, ICGJ 142 (ICJ 1974),
25th July 1974, International Court of Justice [ICJ], para. 52.
41
Ibid., para. 54.
42
Ibid., para. 54
43
Ibid., para. 67.
 69. Rezultă din raționamentul Curții în acest caz că, pentru a ajunge la o soluție
echitabilă în diferendul de față, este necesar ca drepturile preferențiale ale Islandei,
stat dependent de zonele de pescuit adiacente, să fie reconciliate cu drepturile
tradiționale de pescuit ale statului reclamant.”44

Curtea a observat că tendința statelor este aceea de a recunoaște un astfel de drept

preferențial. Ca atare, este de necontestat faptul că Islanda depinde de veniturile pe care le
realizează din activitatea de pescuit. Însă, pentru motivele anterior menționate reglementarea
acestuia nu este obiectul legislației interne a vreunui stat, ci trebuie să fie reglementat la nivel
internațional printr-un act de aceeași anvergură. Prin legea islandeză, dreptul de pescuit a fost
conceput ca un drept exclusiv al Islandei, iar Curtea a conchis ca o astfel de reglementare
unilaterală nu este conformă cu dreptul internațional.

Obligația de a negocia
Curtea a stabilit că zona exclusivă de pescuit se întinde până la limita de 12 mile marine
și poate fi modificată prin acordul părților. Curtea a recomandat acestora să recurgă la
negociere pentru a împăca drepturile preferențiale de pescuit ale Islandei cu drepturile
tradiționale de pescuit ale Marii Britanii.
„Rezultă că, deși Curtea reține că extinderea de către Islanda a zonei de pescuit nu
este opozabilă statului reclamant, aceasta nu înseamnă că reclamantul nu are nicio
obligație în relația cu Islanda în ceea ce privește zona în dispută, situată între 12 și 50
de mile față de coastă. Dimpotrivă, ambele state au obligația de a ține cont de
drepturile celuilalt și de a lua măsuri pentru conservarea resurselor în apele respective.
Metoda cea mai corespunzătoare pentru soluționarea diferendului este în mod clar
negocierea. Obiectivul acesteia trebuie să fie delimitarea drepturilor și intereselor
părților, drepturile preferențiale ale statului riveran și drepturile statului reclamant,
să echilibreze și să reglementeze în mod echitabil chestiuni precum cele ale limitării
capturilor […].”45

44
Ibid., para. 69.
45
Ibid., paras. 72-73
 Curtea a decis, de asemenea, că părțile vor avea ca sarcină „să realizeze negocieri într-
un spirit în conformitate cu care fiecare trebuie, cu bună credință, să ia în considerare în mod
rezonabil drepturile celeilalte părți”46.

46
Ibid., para. 78;
 IX. Cazul Testelor Nucleare(Noua Zeelandă c. Franța), ICJ Reports, 1974, p. 457
Situația de fapt
Noua Zeelandă a introdus o cerere în fața Curții Internaționale de Justiție, susținând că
efectuarea unor teste nucleare în atmosferă în zona Pacificului de Sud de către Franța este
contrară dreptului internațional. Franța a invocat lipsa de competență a Curții, declarând că nu
se va prezenta la judecarea cauzei.
Pentru a examina problema jurisdicției, Curtea a amintit că pentru a se lămuri cu privire
la această problemă, ea poate să examineze anumite aspecte nelegate în mod direct de
competență. Primul aspect la care s-a oprit Curtea a fost existența unei probleme care să
constituie obiectul judecății.
Curtea a examinat comunicările diplomatice dintre părți ce au avut loc în ultima
perioadă, argumentele invocate de reclamant în fața Curții, declarațiile publice făcute în numele
său, precum și argumentele prezentate în faza orală și a conchis că obiectivul acestei cauze este
să se realizeze încetarea testelor nucleare.
Având în vedere acestea, Curtea a notat că trebuie să țină cont și de evoluția ulterioară
a situației din Pacificul de Sud. Astfel, Curtea a indicat comunicarea Președintelui Republicii
Franceze către Noua Zeelandă, în care acesta a stipulat că testele nucleare vor fi curând
încheiate. Alte declarații au fost făcute în același spirit de către ministrul afacerilor externe
francez în fața Adunării Generale ONU. De asemenea, elemente similare erau conținute de un
interviu al ministrului francez al apărării, precum și într-o scrisoare a prim-ministrului francez
către omologul său din Noua Zeelandă.

Principalele elemente
Este bine cunoscut faptul că declarațiile unilaterale care privesc elemente de fapt pot
avea efectul de a crea obligații internaționale. Nu este nevoie să fie acceptată de cineva sau
să aibă vreo reacție din partea comunității internaționale pentru a produce aceste efecte.
Pentru a determina dacă declarația unilaterală este producătoare de efecte juridice,
Curtea a analizat dacă a fost făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Noua Zeelandă a susţinut că posibilitatea de a continua efectuarea testelor rămâne totuși
deschisă și nu îi parvine altă garanţie în afară de buna-credinţă a Franţei. Noua Zeelandă
consideră acest aspect insuficient.
Curtea a reținut că prin declarațiile sale, Franța a transmis un mesaj întregii comunități
internaționale cu privire la intenția sa de a înceta testele nucleare. Este adevărat că Franța nu
admite că ar fi obligată de o regulă internațională să înceteze testele, dar acest aspect nu
afectează consecințele declarației, întrucât aceasta nu a fost făcută cu rezerva de a putea reveni
asupra acesteia în mod arbitrar.
Prin urmare, Curtea este pusă în fața situației în care efectul dorit de Noua Zeelandă a
fost obținut, întrucât Franța și-a asumat că nu va mai efectua teste nucleare.
Curtea a subliniat că disputa trebuie să existe la momentul pronunțării hotărârii. La
momentul soluţionării cauzei, Curtea s-a aflat în faţa unui angajament al Franţei de a nu mai
efectua teste nucleare, iar acest angajament produce efecte în dreptul internațional. Efectul său
este de a obliga Franţa în conformitate cu cele stipulate. Ca atare, din punct de vedere al Curţii
Internaţionale de Justiţie nu mai există dispută întrucât nu mai există conflict între părţi.