I. Cazul Personalului diplomatic și consular S.U.A. la Teheran (S.U.A. c. Iran), I.C.J.

Reports 1981, p. 45
Situația de fapt
În contextul revoluţiei islamice din Iran, la 4 noiembrie 1979 a avut loc un atac armat
asupra Ambasadei S.U.A. din Teheran, condus de organizaţia „Studenţilor Musulmani
susţinători ai Politicii Imam-ului”. Localurile misiunii au fost sechestrate, iar membrii
personalului diplomatic şi consular au fost luaţi ostatici. Atacuri similare s-au produs împotriva
consulatelor americane din Tabriz şi Shiraz. În ziua atacului, autorităţile guvernului
revoluţionar nu au luat nicio măsură pentru a preveni atacul împotriva Ambasadei S.U.A.
Ulterior datei de 4 noiembrie, autorităţile iraniene au emis declaraţii prin care aprobau
actele studenţilor islamişti. Însuşi Ayatollah-ul Khomeini a aprobat această acţiune, arătând că
Ambasada era un „centru de spionaj” şi că membrii personalului diplomatic vor rămâne „sub
arest” atât timp cât va fi necesar.
La 29 noiembrie 1979, S.U.A. a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie, prin care se solicita:
1) Republica Islamică Iran să fie declarată răspunzătoare pentru actele întreprinse
împotriva Ambasadei S.U.A. , a consulatelor şi a personalului acestora, care încalcă
regulile generale ale dreptului internaţional, precum şi dispoziţiile Convenţiei de la
Viena privind relaţiile diplomatice referitoare la inviolabilitatea localurilor misiunii
şi a personalului diplomatic.
2) Repararea prejudiciului prin: încetarea acţiunii şi plata unei compensări materiale.
În replică, Iranul a arătat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru actele unor
persoane private (organizaţia studenţească). În acelaşi timp, Iranul a arătat că, în orice caz,
actele ar fi fost justificate prin existenţa unor „circumstanţe excepţionale”.

Principalele elemente
Prima fază
Conform unei clasificări a situației de fapt realizate de Curte:
„57. Prima dintre aceste faze acoperă atacul armat asupra Ambasadei Statelor Unite
la Teheran, efectuat de către studenții islamişti la data de 4 noiembrie 1979,
pătrunderea în incinta misiunii, luarea ca ostatici a personalului ambasadei,
rechiziționarea bunurilor şi arhivelor misiunii, cât şi conduita autorităţilor iraniene cu
privire la această situaţie. Atacul şi pătrunderea în incinta misiunii, a fost o operaţiune
care a durat aproximativ 3 ore, fără ca forţele de ordine, unităţile militare sau oficiali
 iranieni să intervină pentru a opri sau a încerca să oprească atacatorii în a-și duce la
bun sfârşit planul.”1

În legătură cu actele săvârșite de către reprezentanții grupului „Studenţilor Musulmani

susţinători ai Politicii Imam-ului” la data de 4 noiembrie 1979, Curtea a stabilit că acestea ar
putea fi atribuite Iranului numai în măsura în care se dovedește că acționau în numele său. Cu
toate acestea, faptul că probatoriul administrat în cauză nu a fost suficient pentru dovedirea
faptului anterior menționat, Curtea a statuat că Iranul nu era scutit de obligațiile sale de stat
care găzduia misiunea diplomatică. Astfel, autoritățile iraniene aveau datoria de a interveni în
scopul protejării inviolabilității misiunii diplomatice și a membrilor săi. În schimb, acestea
nu au întreprins nicio măsură pentru prevenirea atacului sau pentru a preveni consumarea
acestuia și nici nu a intervenit pentru a obliga membrii grupului să părăsească sediul ambasadei
eliberând astfel ostaticii.
„58. Nu există nici un indiciu cum că militanţii islamişti, în executarea atacului, s-au
comportat ca fiind agenţi ai statului sau ca având autoritatea de stat. Conduita lor în
desfăşurarea operaţiunii nu poate fi aşadar atribuită statului iranian.” 2
„61. Concluzia la care a ajuns Curtea, analizând atacul asupra Ambasadei S.U.A. din
Teheran şi evenimentele subsecvente, adică atacurile asupra consulatelor din Tabriz
and Shiraz, din ziua de 5 noiembrie 1979,a fost că deşi aceste acte nu sunt direct
imputabile statului iranian nu înseamnă că acesta este scutit de orice răspundere în
legătură cu actele respective, având în vedere că acesta nu și-a îndeplinit obligaţiile
rezultate din Convenţiile de la Viena asupra relaţiilor diplomatice şi consulare (1961,
1963). Conform prevederilor conţinute de acestea, Iranul avea obligaţia fermă de a lua
toate măsurile necesare asigurării protecţiei sediului Ambasadei Statelor Unite la
Teheran, precum şi a personalului, arhivelor, mijloacelor de comunicaţie, cât şi
asigurarea libertăţii de mişcare a diplomaţilor americani.”3

Concluzia Curții a fost că deși autoritățile iraniene erau conștiente de obligațiile impuse
de către Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice și în ciuda faptului că aveau
mijloacele necesare să acționeze într-o situație de urgență, acestea au rămas în pasivitate.

1
Case Concerning United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran (United States of America v. Iran);
Order, 12 V 81, International Court of Justice (ICJ), 12 May 1981, para. 57.
2
Ibidem, para. 58.
3
Ibidem, para. 61.
Curtea a condamnat acest comportament al Iranului cu atât mai mult cu cât în perioada
respectivă au avut loc mai multe incidente similare în care autoritățile s-au achitat de obligațiile
lor, fapt ce a demonstrat aptitudinea acestora de a interveni și a consolidat aspectul volitiv al
neintervenției.
„68. Aşadar, Curtea conchide că, în legătură cu evenimentele desfăşurate în zilele de
4-5 noiembrie 1979, autorităţile iraniene:
a. erau pe deplin conştiente de obligaţiile asumate la nivel internaţional de a lua
măsurile necesare pentru protejarea sediului ambasadei Statelor Unite la Teheran, cât
şi a personalului diplomatic şi consular american, împotriva unui atac.
b. eraupe deplin conştiente, ca urmare a cererii de ajutor venite din partea ambasadei
Statelor Unite, de necesitatea de a interveni pentru protejarea sediului misiunii
diplomatice.
c. dispuneau de mijloacele necesare intervenţiei.
d. au omis să îşi respecte obligaţiile asumate.”4

Faza a doua
În zilele ce au urmat incidentului, diverse autorități iraniene și-au exprimat aprobarea
față de evenimentele petrecute. Liderul religios al Iranului de la acel moment, Ayatollahul
Khomeini, a statuat că Iranul susține atât capturarea ambasadei, cât și detenția membrilor
personalului diplomatic și consular. El a declarat public că localul ambasadei reprezintă un
centru de spionaj și că personalul diplomatic și consular va rămâne sub arest până când Statele
Unite ale Americii vor returna atât Shah-ul, cât și bunurile sale. De asemenea, el a interzis orice
formă de negociere cu S.U.A. În aprecierea Curții:
„71. În orice caz, autorităţile militare, poliţieneşti şi religioase iraniene şi-au exprimat,
aproape imediat,solidaritatea cu acţiunile grupului de studenţi islamişti. Sprijin pentru
atacul asupra Ambasadei S.U.A. a venit inclusiv din partea Ayatolahului Khomeni,
acesta declarând că acţiunile militanţilor islamişti sunt în asentimentul oficialilor
iranieni.”5
„74. Aprobarea acordată acestor acţiuni de către Ayatollahul Khomeini şi alte organe
ale statului iranian şi decizia de a le perpetua au condus la transformarea acestora în

4
Case Concerning United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran (United States of America v. Iran);
Order, 12 V 81, International Court of Justice (ICJ), 12 May 1981, para. 68.
5
Case Concerning United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran (United States of America v. Iran);
Order, 12 V 81, International Court of Justice (ICJ), 12 May 1981, para. 71.
 acte ale acestui stat. Militanţii islamişti au devenit ulterior agenţi ai statului
iranian,acesta devenind astfel responsabil la nivel internaţional pentru conduita
acestora [ ... ].”6

Curtea a reținut că în momentul în care autoritățile iraniene au aprobat faptele petrecute

și au decis perpetuarea acestora ca metodă de a pune presiune pe S.U.A., aceste fapte au
devenit imputabile statului iranian. Membrii grupului „Studenţilor Musulmani susţinători ai
Politicii Imam-ului” au devenit agenți ai statului, iar acesta a devenit responsabil din punct de
vedere al dreptului internațional pentru faptele din 4 noiembrie 1979.

II. Cazul privind incidentul Rainbow Warrior, Sentinţa arbitrală din 30 aprilie 1990,
Noua Zeelandă c. Franţa(France-New Zealand Arbitration Tribunal, 82 I.L.R. 500
(1990))

Situaţia de fapt
Franţa desfăşura diverse teste nucleare încă din anul 1966 în Polinezia franceză. O nouă
serie de astfel de teste urma să fie desfăşurată în anul 1985, aspect contestat de către organizaţia
neguvernamentală Greenpeace, care a trimis vasul Rainbow Warrior către Noua Zeelandă
pentru a protesta desfăşurarea acestor teste.
La data de 10 iulie 1985, pe când Rainbow Warrior era ancorat în portul din Auckland
are loc o explozie care a rezultat în scufundarea vasului şi moartea unui fotograf aflat la bord.
Franţa neagă iniţial orice implicare în tragicul eveniment.
Ulterior, în data de 22 septembrie 1985, Prim-ministrul francez face o declaraţie prin
care confirmă faptul că explozia de pe vas se datorează unor agenţi francezi care se aflau sub
comanda Franţei. De asemenea, acesta îi transmite omologului său din Noua Zeelandă că
Franţa va repara prejudiciile cauzate.
Cei doi agenţi,maiorul Alain Mafart şi căpitanul Dominique Prieur, au fost arestaţi în
Noua Zeelandă, judecaţi şi condamnaţi la 10 ani de închisoare.
În primă fază, a apărut un diferend între Noua Zeelandă, care dorea să obţină
despăgubirile promise, şi Franţa, care dorea eliberarea celor doi agenţi ai săi. Noua Zeelandă a
învederat faptul că presiunile Franţei ameninţau legăturile comerciale cu Comunitatea

6
Case Concerning United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran (United States of America v. Iran);
Order, 12 V 81, International Court of Justice (ICJ), 12 May 1981, para. 74.
Europeana. La recomandarea Prim-ministrului Olandei, cele două sate au deferit conflictul spre
soluţionare paşnică Secretarului General ONU.
În decizia sa din 6 iulie 1986, Secretarului General ONU a constatat răspunderea
Franţei, a reglementat compensarea şi, în ceea ce priveşte situaţia celor doi ofiţeri, a decis
următoarele:
- Noua Zeelandă va preda cei doi ofiţeri către autorităţile militare franceze.
Aceştia vor fi transferaţi imediat într-o bază militară franceză pe o insulă izolată
din afara Europei, pentru o perioadă de trei ani;
- Cei doi ofiţeri nu vor putea părăsi insula pentru niciun motiv, cu excepţia
acordului celor două guverne. Ei vor fi izolaţi, nu li se va permite contactul decât
cu rude apropiate şi nu li se va permite contactul cu presa.
Cele două state au confirmat această decizie a Secretarului General ONU printr-un
acord prin schimb de scrisori, la 9 iulie 1986. Cei doi ofiţeri au fost transferaţi în baza militară
franceză de pe insula Hao din Polinezia Franceză la 23 iulie 1986.
La 7 decembrie 1987, Ministerul Apărării din Franţa a luat cunoştinţă de faptul că starea
de sănătate a maiorului Mafart s-a înrăutăţit, acuzând dureri abdominale. Un medic din Franţa
a fost trimis, care a propus transferarea la Paris pentru investigaţii. La 11 decembrie Franţa a
solicitat Noii Zeelande acordul pentru transferarea la Paris a maiorului Mafart, arătând că
singurul zbor către Franţa este în dimineaţa zilei de 13 decembrie. Noua Zeelandă a răspuns,
după 4 ore, arătând că este necesar ca un medic neozeelandez să-l examineze pe Mafart,
propunând ca un avion militar să transporte acest medic pe insula Hao. Franţa a răspuns că nu
permite aterizarea avioanelor străine în baza militară. Noua Zeelandă a oferit alternativa ca
medicul să fie transportat până în Tahiti, de unde să fie preluat de un avion francez. Franţa a
arătat că această procedură ar dura prea mult şi starea de sănătate a maiorului Mafart nu permite
întârziere, motiv pentru care la 13 decembrie a fost dus la Paris, propunând ca un medic
neozeelandez să îl consulte acolo. Investigaţiile medicale au durat până la 12 februarie, însă nu
a fost nevoie de intervenţie chirurgicală şi starea lui Mafart s-a îmbunătăţit natural. Noua
Zeelandă a trimis un medic, care a recunoscut că se impuneau investigaţii care nu puteau fi
efectuate în insula Hao, dar că investigaţiile au durat prea mult.
La 3 mai 1988 Franţa a informat Noua Zeelandă cu privire la faptul că doamna
Dominique Prieur este însărcinată şi sarcina comportă riscuri, având în vedere că avea 39 de
ani, solicitând acordul pentru transferarea ei la Paris. Noua Zeelandă a propus, de asemenea,
aranjamente pentru consultarea acesteia de către un medic neozeelandez. Franţa a informat că
un nou eveniment urgent a apărut, legat de faptul că tatăl doamnei Prieur suferea de cancer şi
putea muri, motiv pentru care la 11 mai 1988 Dominique Prieur a fost transferată la Paris. Tatăl
ei a murit la 16 mai, iar copilul s-a născut în condiţii bune în decembrie.
Noua Zeelandă a iniţiat procedura arbitrală prevăzută în sentinţa Secretarului General
ONU, arătând că Franţa a încălcat prevederile sentinţei şi ale acordului prin schimb de note.
Franţa a invocat dreptul răspunderii statelor, invocând forţa majoră, starea de primejdie şi starea
de necesitate.

Principalele elemente
Condițiile necesare pentru atragerea răspunderii internaționale pentru faptul ilicit sunt:
a)o conduită imputabilă statului;
b) prin conduită să se să încalce o obligație internațională;7
Ambele condiții sunt îndeplinite în situația de față. Pentru a înlătura răspunderea pentru
faptele săvârșite, Franța a invocat starea de necesitate, starea de primejdie și forța majoră.
Tribunalul a analizat dacă încălcarea obligațiilor Franței ar putea fi justificate prin
aceste cauze de înlăturare a răspunderii.

Forța majoră
Prima obligație a Franței era aceea de a îi ține pe cei doi ofițeri pe insulă. În ce îl privește
pe maiorul Mafart cauza forței majore nu poate fi aplicată, întrucât boala nu este considerat un
eveniment insurmontabil și imprevizibil.
„77. [ ... ] În lumina acestor prevederi, există mai multe motive pentru a nu aplica
excepţia forţei majore în acest caz. Aşa cum s-a subliniat în raportul Comisiei de Drept
Internaţional, Articolul 31 se referă „la situaţia cu care se confruntă subiectul de drept
care întreprinde acţiunea şi care îl determină, împotriva voinţei sale, să acţioneze într-
o manieră care nu este conformă cu obligaţiile asumate de acesta la nivel
internaţional” (YbkILC, 1979, vol. II, para. 2, p. 122, sublinierea noastră). Excepţia de
forţă majoră „este în general invocată pentru a justifica o acţiune involuntară, sau cel
puţin lipsită de intenţie” şi presupune existenţa unei „forţe irezistibile sau a unui
eveniment neprevăzut, dincolo de controlul statului, care ar face materialmente
imposibilă îndeplinirea obligaţiilor în circumstanţele date” deoarece, „niciunui stat nu
îi se poate cere o conduită ce vizează imposibilul.”8

7
Drept interațional public, Sinteze, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ediția 8, Editura C.H. Beck, p. 334.
8
France-New Zealand Arbitration Tribunal, 82 I.L.R. 500 (1990), para. 77.
Starea de necesitate
Cu privire la starea de necesitate, nici acest argument nu poate fi reținut întrucât aceasta
protejează un interes esențial al statului și nu al persoanei. Sănătatea ofițerilor nu ține de
interesele esențiale ale Franței.

Starea de primejdie
Invocarea stării de primejdie presupune:
1.trebuie să fie vorba de salvarea vieții unei persoane;
2.încălcarea normei de drept internațional să fie singura cale de a îi salva viața.
Cu alte cuvinte, trebuie ca mutarea de pe insulă să fi fost singura cale prin intermediul
căreia viața maiorului să fie salvată.
Prin faptul examinării maiorului de către medicul Noii Zeelande, acesta statuând asupra
gravității stării sale de sănătate, respectiv indicând că pe insulă nu putea beneficia de tratament
adecvat,a doua condiție a stării de primejdie a fost îndeplinită.
Cu privire la plecarea de pe insulă a maiorului, condițiile stării de necesitate sunt
îndeplinite, însă nu se poate spune același lucru cu privire la a doua obligație a Franței și anume
obligația de a-l readuce pe insulă. După însănătoșire, starea de necesitate nu mai persista, ca
atare condițiile stării de necesitate nu mai sunt întrunite pentru a înlătura răspunderea Franței
ca urmare a neîndeplinirii celei de-a doua obligații.
Redăm principalele paragrafe relevante:
„78.[ ... ] proiectul face o distincţie clară între temeiul avut în vedere de articolul 32
şi doctrina privind starea de necesitate, promovată în cuprinsul articolului 33.
Conform articolului 32, la starea de primejdie, esenţială este existenţa unei situaţii de
necesitate în care se află fie agentul statului, fie o persoană care se află sub protecţia
acestuia, nicidecum statul însuşi. Pe de altă parte, articolul 33, ce ar putea fi invocat
pentru a autoriza un stat să întreprindă un fapt ilicit invocând starea de necesitate, se
referă la situaţiile în care această acţiune este întreprinsă ca singura modalitatea de a
salva interesul vital al statului însuși faţă de un pericol grav şi iminent. Această
distincţie între cele două temeiuri justifică acceptarea generală a articolului 32, şi, în
acelaşi timp, subliniază caracterul controversat al propunerilor conţinute în articolul
33, privind starea de necesitate.
Prin urmare, întrebarea care se pune este de a determina dacă circumstanţele stării de
primejdie atunci când suntem într-o situaţie de urgenţă extremă care implică
 consideraţii elementare de natură umanitară ce afectează agenţii statului, poate să
exclude caracterul ilicit al unui fapt al statului.”9
„79. În conformitate cu consideraţiile juridice anterioare, trei condiţii ar fi necesare
pentru a justifica conduita Franţei în ceea ce priveşte maiorul Mafart şi căpitanul
Prieur:
1) existenţa unor circumstanţe excepţionale de urgenţă extremă care implică
consideraţii medicale de bază sau de altă natură, cu condiţia ca o recunoaştere
promptă a existenţei acestor circumstanţe excepţionale să fie ulterior acceptată de
cealaltă parte sau clar demonstrată.
2) restabilirea situaţiei iniţiale în conformitate cu aranjamentul din Hao, de îndată ce
motivele invocate pentru a justifica repatrierea au dispărut.
3) depunerea unor diligenţe cu bună credinţă în încercarea de a obţine aprobarea Noii
Zeelande în conformitate cu Acordul din 1986.”10
„82. [..] Dimpotrivă, conform primului raport înaintat de către dr. Croxton la data de
14 decembrie 1987, maiorul Mafart „trebuia supus unei investigaţii amănunţite, lucru
imposibil de realizat în Hao”, iar răspunsul la întrebarea dacă evacuarea de urgenţă
era necesară a fost echivoc. Aparent, acesta face presupunerea că singurul motiv
întemeiat pentru evacuarea maiorului Marfat ar fi fost dat de necesitatea ca acesta să
primească îngrijiri medicale, lucru neadevărat de altfel. Totodată, autorul distinge
între evacuarea de urgenţă şi evacuarea planificată urgentă, pentru a oferi o justificare
evacuării medicale întreprinse în cazul maiorului Marfat.”11
Ca atare,
„88.[..] Tribunalul
- În majoritate decide că Republica Franceză nu şi-a încălcat obligaţiile asumate faţă
de Noua Zeelandă prin evacuarea maiorului Marfat de pe insulă, la 13 decembrie 1987.
- Decide că Franţa şi-a încălcat vădit obligaţiile internaţionale asumate atunci când a
omis să-i ordone maiorului Marfat să se întoarcă pe insula Hao începând cu data de
12 februarie 1988.”12

9
Ibid., para. 78.
10
Ibid., para. 79 (subl.ns.).
11
Ibid., para. 82.
12
Ibid., para. 88.
 În ce o privește pe căpitanul Prieur, Tribunalul a decis că nu este incidentă nicio cauză
de înlăturare a răspunderii.
„93. Faptele mai sus menţionate, pe care părţile nu le dispută, arată că Noua Zeelandă
nu s-ar fi opus plecării căpitanului Prieur dacă acest lucru ar fi fost pe deplin justificat
de îngrijirile medicale de care aceasta ar fi avut nevoie. Totodată, ele dezvăluie
înțelegerea la care au ajuns cele două ţări ca doamna Prieur să fie consultată de către
Dr. Brenner, cetăţean neozeelandez, înainte ca aceasta să părăsească insula.”
„94. Pe de altă parte, la data de 5 mai Guvernul Francez a hotărât să pună Noua
Zeelandă în faţa faptului împlinit cu privire permisiunea acordată căpitanului Prieur
de a se reîntoarce în Franţa pentru a-şi vizita tatăl grav bolnav.”13

Cu privire la starea de primejdie, nu este îndeplinită condiția de a fi singura cale de a îi

salva viața. Astfel, mutarea de pe insulă nu era singura cale pentru a se asigura protecția
sănătății căpitanului.

13
Ibid., para. 93-94.