Cu privire la a doua întrebare, Curtea a statuat că ei nu i se solicită efectuarea unor

delimitări teritoriale. Cu toate acestea, perspectiva Curții diferă de afirmațiile avansate de

Republica Islamică Mauritania și Regatul Marocului referitoare la natura legăturilor juridice
cu teritoriul Saharei Occidentale. În opinia Curții, legăturile indicate nu implică o
suveranitate teritorială, o co-suveranitate sau o incluziune teritorială într-o entitate deja
existentă. Prin urmare Curtea a considerat că la momentul colonizării spaniole, existau
anumite legături de alianță între Sultanul Marocului și anumite triburi ce trăiau în teritoriul
Saharei Occidentale. Totuși în egală măsură existau și anumite drepturi, printre care și unele
privitoare la teritoriu, ce reprezintă legături cu entitatea mauritană. Cu toate acestea, nu se
poate dovedi că s-a stabilit vreo formă de suveranitate teritorială între Sahara Occidentală și
statele anterior menționate. Ca atare, cu privire la impactul Rezoluției 1514 (XV) din 1960,
Curtea arată că nu există niciun impediment pentru ca locuitorii Saharei Occidentale să își
exercite dreptul la auto-determinare, ca expresie a libertății lor de voință, astfel cum este
proclamat de Declarația 2625.79

XVI. Cazul privind Activitǎţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva

acesteia(Nicaragua c. S.U.A. )(ICJ Reports, 1986, p. 14)

Situația de fapt
În 1984, Nicaragua a sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie, pe baza declaraţiei
unilaterale reglementate de articolul 36 (2) din Statutul Curţii, solicitând instanţei sǎ declare
cǎ anumite activitǎţi militare şi paramilitare ale Statelor Unite ale Americii împotriva
acesteia erau neconforme cu dreptul internaţional.
Litigiul dintre cele douǎ state s-a nǎscut pe fondul intenţiei Statelor Unite de a
rǎsturna guvernul sandinist de la Managua (comunist), care s-a instaurat la putere în anii
1979-1980.
Elementele de fapt care au putut fi probate de Nicaragua (cu mijloace de probǎ ca
materiale de presǎ, martori, declaraţii oficiale ale unor demnitari americani) au constat din:
a) Preşedintele S.U.A. a autorizat agenţii guvernamentale sǎ plaseze mine în mai
multe porturi ale statului Nicaragua;
b) Aeronave militare ale S.U.A. au survolat teritoriul statului Nicaragua
(pǎtrunzând în spaţiul aerian al acesteia);

79
Ibid., para. 162.

56
 c) S.U.A. a instituit o blocadǎ economicǎ în raport cu Nicaragua;
d) S.U.A.au finanţat, antrenat şi echipat un grup de forţe paramilitare, numite
„contras”, care luptau pentru rǎsturnarea guvernului nicaraguan.
Nicaragua a susţinut cǎ aceste acte reprezintǎ încǎlcǎri flagrante ale Cartei ONU,
Cartei Organizaţiei Statelor Americane (OSA) şi a principiilor elementare ale dreptului
internaţional.

Susținerile părților
Competența Curții
Primul argument invocat de către S.U.A. a fost lipsa de jurisdicție a Curții Internaționale
de Justiție. Este de reținut faptul ca S.U.A. a refuzat să participe la judecarea cauzei pe fond,
în schimb a ridicat această excepție în primă fază. Prin această excepție S.U.A. a invocat
rezerva din declarația de acceptare a competenței Curții, care avea efectul de a exclude din
jurisdicția Curții disputele care se nasc în legătură cu un tratat multilateral, afară dacă:i) toate
părțile la tratat sunt şi părți în cauza în fața Curții; ii) S.U.A. este de acord cu jurisdicția.

Legitima apărare
S.U.A. a invocat legitima apărare colectivă, ca o cauză justificativă a acțiunilor sale.
Sediul materiei pentru această susținere se află în art. 51 din Carta ONU. În fapt, S.U.A. a
susținut că forțe ale statului Nicaragua au desfășurat acțiuni militare la granița cu Honduras
și Costa Rica, ceea ce a determinat riposta S.U.A.

Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat

Nicaragua a invocat că Statele Unite ale Americii a încălcat principiul neimixtinuii
prin finanțarea, antrenarea sau oferirea de arme grupărilor contras.
Nicaragua a invocat că prin susținerea contras, S.U.A. a urmărit să răstoarne noul
guvern astfel încât să determine Nicaragua să accepte anumite cerințe înaintate de aceasta.
Nicaragua consideră că un astfel de demers reprezintă o intervenţie sancționată de principiu,
întrucât interferează cu domeniul de acțiune liberă a statelor.

Răspunderea
S.U.A. au afirmat că acțiunile trupelor contras nu le sunt imputabile, aceste trupe
acționând independent.

57
Principalele elemente
Competența Curții. Valoarea juridică a principiilor dreptului internațional
Curtea a reținut că efectul rezervei SUAeste imposibilitatea instanței de a aplica
tratatele multilaterale în soluționarea cazului.
Cu toate acestea, Curtea a ales să rețină aplicabilitatea dreptului cutumiar ce a fost
codificat prin tratate.. Prin urmare, Curtea nu era împiedicată să aplice alte izvoare de drept,
chiar dacă regulile încorporate în acestea erau aceleași cu cele din tratate.
Următorul pas adoptat de Curte a fost să verifice dacă există o regulă cutumiară ce
ar putea fi aplicabilă în cauză. Aceasta a cercetat dacă există opinio juris confirmată de
practica statelor. Atenția acesteia s-a oprit asupra Rezoluției Adunării Generale a ONU
privitoare la relațiile prietenești dintre state (Rezoluția nr. 2625 (XXV)), precum și cea
privitoare la definiția agresiunii, statuând că ele ar putea indica opinio juris.
Mai mult, Curtea a făcut referire la lucrările Comisiei de Drept Internațional, care a
spus că dreptul Cartei referitor la folosirea forței reprezintă norme jus cogens80. Ca atare, ele
se pot regăsi pe orice fel de suport fie că este vorba de cutumă, fie că este vorba despre tratat,
neaplicarea unuia neatrăgând neaplicarea celuilalt.
Astfel, în analiza sa cu privire la aplicarea principiilor cuprinse în Carta ONU, Curtea
a argumentat natura cutumiară a acestor principii, referindu-se, indirect (prin citarea
Comisiei de Drept Internaţional şi a argumentelor părţilor), la natura de jus cogens a
principiului interzicerii folosirii forţei:
„Este clar că dreptul cutumiar internaţional continuă se existe şi să se aplice,
separat de dreptul internaţional convenţional, chiar dacă cele două categorii de
norme au conţinut identic”.81
„Opinio juris este dedusă, inter alia, din atitudinea părţilor şi atitudinea statelor
faţă de rezoluţiile Adunării Generale ONU, în special Rezoluţia nr. 2625 (XXV),
intitulată „Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional referitoare la
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta ONU”. Efectul
consimţământului faţă de textul acestor rezoluţii nu poate fi înţeles ca o „reiterare
sau elucidare” a unor angajamente conţinute în Cartă. Dimpotrivă, trebuie înţeles
ca acceptarea validităţii unui set de norme declarate de rezoluţie. Principiul

80
International Law Commission in Fitzmaurice’s Third Report, Vol. II, ILC Yearbook (1958) pp. 26-28 and
40-41.
81
Case concerning Military and Paramilitary Activities In and Against Nicaragua (Nicaragua v. United States
of America); Merits, International Court of Justice (ICJ), 27 June 1986, para. 179.

58
 interzicerii folosirii forţei, de exemplu, trebuie privit ca un principiu de drept
cutumiar, care nu este condiţionat de prevederile referitoare la securitatea colectivă
sau facilitatea contingentelor armate prevăzute de articolul 43 din Cartă.” 82
„Comisia de Drept Internaţional, în cursul lucrărilor sale de codificare în domeniul
dreptului tratatelor, a exprimat punctul de vedere că „dreptul Cartei referitor la
interzicerea folosirii forţei reprezintă un exemplu clar de regulă de drept
internaţional care este jus cogens” […] Nicaragua, în memoriul său, pe fond, arată
că în prezentul caz principiul interzicerii forţei înglobat în articolul 2 alineatul 4 din
Cartă „a ajuns să fie recunoscut ca jus cogens”. Statele Unite, în contra-memoriul
referitor la probleme de competență şi admisibilitate, a citat punctul de vedere al
unor autori în sensul că acest principiu este o „normă universală”, o normă de
„drept internaţional universal”, un „principiu universal recunoscut al dreptului
internaţional” şi un „principiu de jus cogens”.83

Legitimă apărare
Cu privire la invocarea legitimei apărări de către S.U.A., Curtea a analizat conduita
avută de către El Salvador, Nicaragua, Costa Rica și Honduras. Curtea a urmărit să vadă
dacă Nicaragua a desfășurat un atac armat împotriva statelor din urmă. Astfel, privind către
memoriile scrise ale acestora din urmă, Curtea a constatat că niciunul nu s-a declarat ca fiind
victima unui atac armat și niciuna nu a solicitat ajutorul S.U.A..
Problema care se pune este dacă trebuie operată o distincţie între noţiunea de „act de
folosire ilegală a forţei” şi cea de „atac armat” – ultima reprezentând o condiţie pentru
invocarea dreptului inerent la legitima apărare.
„[…] limbajul articolului 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite [face referire
la] dreptul inerent („inherent right” (en.), „droit naturel” (fr.)), pe care îl are orice
stat în cazul unui atac armat, care acoperă atât autoapărarea individuală, cât şi
colectivă. Astfel, Carta însăşi oferă mărturia existenţei unui drept de autoapărare
colectivă în dreptul internaţional cutumiar”.84
„În cazul auto-apărării individuale, exercitarea acestui drept se face în situația în
care statul în cauză a fost victima unui atac armat. Existența unui drept de auto-
apărare colectivă nu elimină, desigur, necesitatea auto-apărării individuale. Se pare

82
Ibid., para. 188.
83
Ibid., para. 190.
84
Ibid., para. 193.

59
 că există în prezent o opinie unanimă în doctrină și jurisprudență cu privire la natura
actelor care pot fi tratate ca fiind atacuri armate. Mai exact, se consideră că
noțiunea de atac armat trebuie să fie înțeleasă ca reprezentând nu numai o acțiune
a forțelor armate regulate în afara frontierelor statului, ci șitrimiterea de către sau
în numele unui stat de bande înarmate sau mercenari, care efectuează acte de forță
armată împotriva unui alt stat de o asemenea gravitate încât constituie (inter alia)
un atac armat realizat efectiv de către forțele regulate ale unui stat ,,sau implicare
substanțială a unui stat în acesta”. Această descriere, cuprinsă în articolul 3, litera
(g), din definiția agresiunii anexată la Rezoluția Adunării Generale 3314 (XXIX),
poate fi considerată a reflecta dreptul internațional cutumiar în materie. Curtea nu
vede niciun motiv pentru a nega faptul că, în dreptul cutumiar, nerespectarea
interdicției de a trimite bande înarmate pe teritoriul altui stat nu poate fi clasificată
drept atac armat, în cazul în care o astfel de operațiune, ținând cont de amploarea
și efectele sale,ar fi fost clasificată drept un atac armat și nu ca un simplu incident
de frontieră provocat de forțele armate regulate. Totodată, Curtea consideră că
noțiunea de „atac armat”include pe lângă acțiunile de amploare ale unor bande
înarmate și asistența acordată rebelilor în forma furnizării de arme, sprijin logistic
sau de alt fel. Această asistență poate fi considerată ca o amenințare cu sau utilizare
a forței, sau având o valoare echivalentă amestecul în treburile interne sau externe
al altor state. Totuși, este obligația statului care se consideră a fi victima unui atac
armat să declare că a fost atacat. Nu există nici o normă de drept internațional
cutumiar care să permită unui alt stat să exercite dreptul la auto-apărare colectivă
doar în baza unei analize proprii, subiective, a situației. În cazul în care se invocă
dreptul la auto-apărare colectivă, este de așteptat ca statul în beneficiul căruia se
exercită dreptul să se fi declarat a fi victima unui atac armat”.85
„În toate situațiile, Curtea constată că în dreptul internațional cutumiar nu există
nicio regulă care să permită exercitarea dreptului la auto-apărare colectivă în lipsa
unei cereri exprese din partea statului care se consideră victima unei atac armat.
Curtea concluzionează că cerința unei cereri exprese venite din partea statului care
se consideră victima pretinsei agresiuni trebuie completată cu cerința ca statul în
cauza să fi declarat că a fost atacat.”86

85
Ibid., para. 195
86
Ibid., para. 199.

60
 „ […] Întrucât Curtea are de-a face cu un litigiu în care se presupune existența unei
utilizări abuzive a forței, trebuie să ia în considerare în primul rând, dacă un stat
are dreptul de a răspunde unei intervenții cu o altă intervenție, ce implică utilizarea
forței, ca reacție la măsurile care deși nu constituie atac armat, pot implica totuși o
utilizare a forței [...]. S-ar putea totuși sugera că, într-o astfel de situație, Statelor
Unite ale Americii le-ar fi permisă intervenția în Nicaragua, în exercitarea unui
drept analog dreptului la auto-apărare colectivă, drept ce ar presupune o intervenție
implicând folosirea forței fără a constitui un atac armat.”(para. 210)87
„[...] În opinia Curții, în temeiul dreptului internațional în vigoare astăzi – fie
cutumiar, fie cel al sistemului ONU– Statele nu au dreptul de a răspunde „colectiv”,
prin acțiuni ce implică forța armată, la acte care nu constituie un „atac
armat”[...]”(para. 211)88
În cazul de faţă, Costa Rica şi Honduras însele nu se declaraseră victimele unui atac
armat decât la un moment ulterior în timp, după ce „intervenţia Statelor Unite fusese
declanşată” (para. 234 – 235).89

Paragrafele de mai sus sunt importante pentru următoarele motive:

În primul rând, Curtea realizează distincția între „atacul armat”, care reprezintă o
formă de folosire a forței caracterizată prin gravitate ridicată, și alte forme de folosire a
forței, care nu reprezintă atac armat.
În al doilea rând, identificăm criteriile pe baza cărora se poate determina gravitatea
unui „atac armat”: anvergura și efectele.
În al treilea rând, dreptul inerent la legitimă apărare poate fi exercitat numai în cazul
unui atac armat – adică a unui act de folosire a forței caracterizat printr-o anumită gravitate,
nu și în cazul unor acte de folosire a forței care nu întrunesc gravitatea unui atac armat.

Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat

„Principiul neintervenției presupune dreptul tuturor statelor suverane de a-și
urmări interesele interne sau externe legitime, fără vreun amestec din exterior; chiar
dacă în practică principiul a fost încălcat în mod repetat, Curtea consideră că acesta
face totuși parte din dreptul internațional cutumiar.”(para. 202)

87
Ibid., para. 210.
88
Ibid., para. 211.
89
Ibid., paras. 234-235.

61
 „O ingerință a unui stat este neconformă cu dreptul internațional dacă poartă
asupra chestiunilor ce țin de competența exclusivă a altui stat, conform principiului
suveranității. Fiecare stat este liber să-si aleagă sistemul politic, social sau
economic, și să-și formuleze în mod nestingherit politica externă. Intervenția este
ilegală atunci când sunt folosite metode de constrângere ce presupun folosirea
forței, fie direct printr-o intervenție militară, fie indirect prin intermediul sprijinului
acordat elementelor subversive ce desfășoară activități armate pe teritoriul altui
stat.”(para. 205)
„Curtea consideră că în dreptul internațional contemporan nu există un drept
general de intervenție din partea unui stat în sprijinul opozitei interne dintr-un alt
stat. Așadar, Curtea conchide că toate acțiunile ce constituie o încălcare a
principiului cutumiar al non-intervenției,vizând în mod direct sau indirect folosirea
forței, vor constitui totodată o încălcare a principiului nefolosirii forței în relațiile
dintre state.”(para. 209)

Cu privire la acest punct al speței, pot fi reținute următoarele elemente: în primul

rând, condițiile pentru a avea loc o încălcare a principiului neamestecului în treburile interne
sunt: a) să existe o ingerință asupra chestiunilor ce țin de competența exclusivă a statului; b)
ingerința să se realizeze prin constrângere cu folosirea forței sau cu amenințarea cu forța.
În al doilea rând, Curtea a reținut că un stat care, în vederea constrângerii unui alt
stat, decide să susțină și să ofere ajutor unor grupări armate al căror scop este răsturnarea
guvernului din statul constrâns, atunci statul susținător încalcă dreptul internațional90. Acest
lucru se datorează faptului că o astfel de susținere constituie o intervenție în sensul prohibit
de principiul neamestecului în treburile interne ale statelor. Curtea a mers mai departe,
spunând că și dacă gruparea ar fi solicitat un astfel de ajutor, tot ar fi fost o încălcare a
dreptului internațional.91

Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța

„În ceea ce privește acuzația că activitățile desfășurate de Statele Unite în relația
cu gherilele Contras ar reprezenta o încălcare a principiului neutilizării forței din
dreptul internațional cutumiar, Curtea consideră, sub rezerva dreptului Statelor

90
Ibid, para. 227.
91
Ibid., para. 246.

62
 Unite la auto-apărare, că acțiunile întreprinse de către Statele Unite constituie o
încălcare flagrantă a principiului menționat, deoarece Statele Unite au acordat
sprijin grupărilor Contras prin „organizarea și încurajarea formării de forțe
neregulate sau de bande înarmate, în special de bande de mercenari, în scopul
săvârșirii de incursiuni pe teritoriul unui alt stat” și prin „participarea la acte de
război civil […] pe teritoriul altui stat”(Rezoluția Adunării Generale ONU
2625(XXV)). Potrivit Rezoluției, sprijinirea și participarea la acte de război civil
reprezintă o încălcare a obligației de nefolosire a forței când actele menționate
implică o amenințare cu forța sau folosirea forței. În opinia Curții, cu toate că
oferirea de armament și sprijin în vederea instruirii gherilelor Contras constituie
amenințare cu forța sau folosirea forței împotriva statului Nicaragua, același lucru
nu poate fi afirmat în legătură cu alte activități desfășurate de către guvernul
Statelor Unite pe teritoriul respectivului stat. Mai exact, Curtea consideră acordarea
de sprijin financiar gherilelor Contras drept amestec în treburile interne ale altui
stat și nu o situație în care s-a folosit forța.”92(para. 228)

Paragrafele de mai sus sunt relevante pentru calificarea că trimiterea unor bande de
mercenari sau oferirea de armament sau sprijin în instruirea gherilelor reprezintă încălcări
ale interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța, dar susținerea financiară a acestor
grupări constituie doar o încălcare a principiului neamesecului în treburile interne ale unui
stat

Principiul suveranității
Curtea a urmărit să vadă dacă s-a încălcat suveranitatea Nicaraguei, prin plasarea
minelor în apele sale interne și survolarea spațiului aerian al acesteia. Curtea a examinat
probele și a stabilit că au fost amplasate mine în porturi sau în proximitatea acestora,
porturile găsindu-se în marea teritorială sau în apele interne ale Nicaragua. Statele Unite ale
Americii a întreprins această operațiune prin intermediul unor persoane plătite de aceasta
sau care acționau în numele său. De asemenea, S.U.A. nu a notificat părțile implicate cu
privire la amplasarea minelor, aspect ce a rezultat în diverse daune. În ceea ce privește zborul
navelor de recunoaștere de mare altitudine deasupra teritoriului Nicaragua, Curtea a reținut

92
Ibid, para. 228.

63
acestea ca fiind dovedite, acestea constituindu-se în încălcări ale principiului anterior
menționat. 93

Răspunderea statelor
Curtea Internaţională de Justiţie a trebuit să decidă dacă Statele Unite ale Americii a
conceput strategia şi a controlat activitatea desfăşurată de Contras, totodată oferind ajutor
pentru operaţiunile lor militare.
Curtea a statuat că nu este convinsă că toate operaţiunile Contras s-au desfăşurat
conform unei strategii sau tactici dezvoltate de Statele Unite ale Americii, însă a considerat
ca dovedită contribuţia financiară a S.U.A. la activităţile acestui grup, precum și faptul că
S.U.A. au furnizat armament și au oferit instruire acestor gherile.94
Prin această decizie, Curtea a pus bazele a ceea ce s-a numit mai târziu criteriul
controlului strict sau efectiv.95 În cadrul acestei analize, Curtea a analizat dacă relaţia dintre
S.U.A. şi Contras nu ar fi fost într-atât de strânsă încât s-ar fi putut considera că actele
Contras sunt acte ce ar fi putut angaja Guvernul Statelor Unite ale Americii. În cele din
urmă, Curtea a considerat că deşi ajutorul S.U.A. a fost esenţial pentru desfăşurarea
operaţiunilor Contras, acest aspect nu este suficient pentru a considera actele Contras direct
imputabile S.U.A.96
„Curtea a considerat că participarea Statelor Unite, chiar dacă preponderentă sau
decisivă, la finanțarea, organizarea, instruirea, echiparea și dotarea Contras,
selecția obiectivelor militare sau paramilitare, precum și planificarea tuturor
operațiunilor militare desfășurate de aceasta este insuficientă în sine, pe baza
probelor în posesia Curții, pentru a atribui Statelor Unite răspunderea pentru
faptele comise de Contras în cursul desfășurării operațiunilor militare sau
paramilitare din Nicaragua. Toate mijloacele menționate mai sus prin care Statele
Unite ale Americii au participat la sprijinirea grupărilor rebele, fie chiar și atunci
când au exercitat un control general asupra gherilelor, nu pot constitui prin ele
însele, fără alte probe, o dovadă că Statele Unite ale Americii au instigat sau au
ordonat nemijlocit comiterea acelor acte contrare drepturilor omului și dreptului

93
Case concerning Military and Paramilitary Activities In and Against Nicaragua (Nicaragua v. United States
of America); Merits, International Court of Justice (ICJ), 27 June 1986, paras. 212-214.
94
Ibid., para. 205.
95
Ibid., para. 109
96
Ibid., para. 110.

64
 internațional umanitar, precum cele invocate de Nicaragua. Astfel de acte ar fi putut
foarte bine să fi fost comise de membri ai Contras fără încuviințarea Statelor Unite.
Pentru ca acest comportament să dea naștere la răspunderea juridică a Statelor
Unite, ar trebui, în principiu, să se demonstreze că acest stat a deținut controlul
efectiv asupra operațiunilor militare sau paramilitare în timpul cărora presupusele
încălcări au fost comise.”97

S.U.A. a fost responsabilă pentru actele organelor sale legate de Contras,

reprezentate de oferirea de antrenament, armament, finanţare precum şi de susţinerea,
încurajarea şi ajutorarea activităţilor militare şi paramilitare împotriva Nicaraguei. Aceste
acte au fost calificate ca încălcări ale principiului neamestecului în treburile interne ale unui
stat98, dar nu s-a considerat că actele trupelor Contras însele atrag răspunderea directă a
S.U.A.

97
Ibid., para. 115.
98
Ibid., para. 115.

65
 XVII. Avizul Curţii Supreme a Canadei în cazul privind „Secesiunea Quebecului”
([1998] 2 Supreme Court Records, 217)

Situația de fapt
Provincia Quebec din Canada a avut o istorie interesantă, încă de la formarea coloniei
canadiene, întrucât aceasta a fost deținută de Franța până în 1763. Drept consecință, Quebec
era o provincie francofonă cu diferite tradiții și o altă cultură. Ulterior cedării provinciei
către Marea Britanie, aceasta își păstrează un statut aparte în privința limbii vorbite și
sistemului de drept aplicabil.
În acest context ia amploare o mișcare politică, în cadrul căreia ajunge la putere Parti
Québécois, care milita pentru obținerea suveranității Quebecului. Tendințele separatiste iau
amploare în 1982 odată cu refuzul Quebecului de a semna Constitution Act, invocând ca
motiv dezavantajele actului pentru provincie din cauza reglementării accentuate a
drepturilor individuale în pofida celor colective. Alte tentative de descentralizare a puterilor
în stat au eșuat, conducătorii Quebecului fiind împotrivă. În acest context Parti Québécois a
obținut din nou majoritatea, organizându-se un referendum cerând părerea populației cu
privire la dobândirea suveranității de către Quebec. Locuitorii Quebecului au votat
împotrivă, însă doar cu o majoritate de 50,56%.
În anul 1995, o lege ce permitea Adunării Generale a provinciei să declare
independența în mod unilateral este adusă în fața acesteia pentru promulgare. În fața Curții
Superioare din Quebec este invocată opinia că acest act ar reprezenta o încercare de lovitură
de stat. Completul decide sesizarea Curții Supreme cu trei întrebări, pentru a le facilita
soluționarea cauzei.
1. Îi este permisă secesiunea Quebecului de către legislația canadiană?
2. O secesiune unilaterală a Quebecului ar fi compatibilă cu dreptul internațional?
3. În caz de conflict între primele două întrebări, care prevalează?

Dreptul canadian
În ceea ce privește prima întrebare, Curtea Supremă a Canadei a pornit prin a defini
ce înțelege prin noțiunea de act unilateral. Ea a conchis că o secesiune unilaterală înseamnă
o secesiune realizată fără negocieri prealabile cu celelalte provincii sau cu guvernul federal.

66
 Nefiind prevăzută posibilitatea unei secesiuni unilaterale în Constituția Canadei,
Curtea s-a orientat către principiile ce au stat la baza elaborării acestui document, printre
care: federalismul, democrația, protecția minorităților etc.
Curtea a statuat că secesiunea este un act care separă un grup de autoritatea politică
și constituțională a unei țări. Având în vedere că secesiunea unei provincii ar cauza un
puternic dezechilibru între puterile statale, Curtea a statuat că actul de secesiune ar determina
alterarea teritoriului canadian într-o măsură incompatibilă cu ordinea constituțională.
Prin urmare Curtea a statuat că secesiunea este ilegală din punct de vedere al
dreptului canadian, dar a subliniat importanța obligației celorlalte provincii de a negocia în
cazul în care un referendum ar arăta dorința majoritară de a se secesiona. Astfel, deși un
referendum nu are valoare obligatorie, acesta acționează ca un indicativ puternic, reflectând
dorința poporului. Însă, pentru ca o secesiune să aibă loc, aceasta trebuie să fie rezultatul
unor negocieri politice, iar referendumul să adreseze o întrebare clară, care să fie susținută
de o majoritate de asemenea clară.

Dreptul internațional
În ceea ce privește dreptul internațional, Curtea Supremă a analizat principiile
relevante ale dreptului internațional oprindu-se asupra dreptului popoarelor la
autodeterminare, principiul integrității teritoriale și al efectivității.
În dreptul internațional, autodeterminarea reprezintă dreptul unui popor de a-și
decide liber propria soartă politică și de a se dezvolta economic, cultural și social. Acest
drept la auto-determinare coexistă alături de principiul integrității teritoriale.
„Este clar că dreptul internaţional nu a conferit în mod specific părţilor componente
ale statelor suverane dreptul de a se separa în mod unilateral faţă de statul
„părinte”. […] Având în vedere lipsa unei autorizaţii specifice pentru secesiunea
unilaterală, cei care propun existenţa unui astfel de drept au la dispoziţie
următoarele argumente:
i) faptul că secesiunea unilaterală nu este în mod specific interzisă şi ceea ce nu este
interzis este în mod implicit permis şi
ii) obligaţia implicită a statelor de a recunoaşte legitimitatea secesiunii realizate în
exercitarea dreptului bine-stabilit la nivel internaţional al unui popor la
autodeterminare”.99

99
Reference re Secession of Quebec, [1998] 2 S.C.R. 217, para. 111.

67
 „Dreptul internaţional nu conţine nici un drept la secesiunea unilaterală, nici o
negare explicită a acestui drept, deşi negarea este dedusă implicit, într-o anumită
măsură, din circumstanţele excepţionale cerute pentru ca secesiunea să fie permisă
în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare, cum ar fi acelea că
secesiunea este posibilă în situaţia unui popor oprimat sau colonial, aşa cum se va
discuta mai jos. Aşa cum vom arăta, dreptul internaţional acordă o mare importanţă
integrităţii teritoriale a statelor şi, în sens larg, lasă crearea unui nou stat la
latitudinea determinării prin dreptul intern al statului din care entitatea secesionistă
face parte […]. Acolo unde, ca în cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi
incompatibilă cu constituţia internă, dreptul internaţional tinde să accepte această
concluzie, sub rezerva dreptului popoarelor la autodeterminare, pe care îl vom
examina mai jos”. 100

Curtea Supremă a Canadei a făcut o distincție în ceea ce privește dreptul la

autodeterminare internă și externă. Autodeterminarea internă are loc în cadrul statului deja
existent. Ca atare, autodeterminarea externă se naște numai în anumite cazuri extreme și
chiar și atunci cu îndeplinirea anumitor condiții.
Curtea Supremă a Canadei a identificat două situații în care dreptul la
autodeterminare poate fi exercitat extern. Prima situație ar fi aceea a popoarelor ce au format
colonii, care vor să se rupă de puterea imperială. Această situație nu era aplicabilă
Quebecului. O altă situație ar fi aceea când poporul se află sub dominație străină, în afara
unui context colonial. Curtea a observat că Quebecul nu este în această situație.
La aceste două situații deja statornicite în dreptul internațional, Curtea analizează și
un al treilea context în care un popor se poate autodetermina extern. Aceasta ar fi acela în
care un popor este blocat în a-și exercita autodeterminarea internă.
„Un număr de autori au susţinut că un drept de secesiune ar exista în contextul
autodeterminării şi într-o a treia circumstanță. Deşi această a treia circumstanţă a
fost descrisă în mai multe moduri, esenţa acestei situații este că, atunci când un
popor este blocat să îşi exercite în mod real autodeterminarea, atunci el are dreptul,
ca ultimă soluţie, la secesiune”. 101

100
Reference re Secession of Quebec, [1998] 2 S.C.R. 217, para. 112.
101
Ibid., para. 134.

68
 „În mod cert, o astfel de circumstanţă este paralelă cu celelalte două situaţii
(popoare coloniale şi sub ocupaţie străină), în care dreptul popoarelor la
autodeterminare internă este total negat. Deşi este neclar dacă o astfel de propunere
reflectă stadiul actual al dreptului internaţional, nu este necesar să facem această
determinare în cazul de faţă. Chiar asumând că această a treia circumstanţă ar
permite un drept unilateral de secesiune, contextul prezent din Quebec nu ar permite
să considerăm că această situaţie se apropie de un astfel de prag”.102

Cu privire la compatibilitatea integrității teritoriale cu dreptul la autodeterminare:

„Nu există nicio incompatibilitate între menţinerea integrităţii teritoriale a statelor,
inclusiv a Canadei, şi dreptul unui „popor” de a exercita pe deplin
autodeterminarea. Un stat al cărui guvern reprezintă în întregime poporul sau
popoarele de pe teritoriul lor, pe baze egale şi fără discriminare, şi respectă
principiile autodeterminării prin aranjamente interne, este îndreptăţit la protecţie a
integrităţii teritoriale în conformitate cu dreptul internaţional”.103
„Stadiul general al dreptului internaţional în ceea ce priveşte dreptul de
autodeterminare este acela că acest drept operează în cadrul protecţiei generale
acordate integrităţii teritoriale a statului „părinte”. Totuşi, există anume situaţii în
care dreptul la autodeterminare al popoarelor poate fi exercita „extern”, care, în
contextul prezent, poate însemna secesiune: popoarele coloniale şi cele sub ocupaţie
străină”.104
„Dreptul la secesiune se naşte numai în conformitate cu principiul autodeterminării
unui popor, în conformitate cu dreptul internaţional, acolo unde „un popor” este
guvernat ca parte a unui imperiu colonial; acolo unde un „popor” este subiect al
ocupaţiei străine, dominaţiei sau exploatării; şi, posibil, acolo unde un „popor” îşi
vede negat exerciţiul real al dreptului de autodeterminare în cadrul statului din care
face parte. În alte circumstanţe, popoarele îşi realizează autodeterminarea în cadrul
statului existent. Un stat al cărui guvern reprezintă în întregime poporul sau
popoarele de pe teritoriul său, pe o bază de egalitate şi fără discriminare, şi respectă
principiul autodeterminării în aranjamentele interne, are dreptul de a-şi menţine
integritatea teritorială în conformitate cu dreptul internaţional şi are dreptul la

102
Ibid., para. 131.
103
Ibid., para. 130.
104
Ibid., para. 131.

69
 recunoaşterea integrităţii sale teritoriale de către celelalte state. Quebec nu
îndeplineşte standardul de popor colonial sau popor oprimat şi nici nu se poate
sugera că locuitorilor din Quebec li s-ar nega accesul real la guvernare în vederea
urmăririi obiectivelor dezvoltării politice, economice, culturale şi sociale. În aceste
circumstanţe, „Adunarea Generală, legislativul sau guvernul din Quebec” nu se
bucură, conform dreptului internaţional la dreptul de a efectua secesiunea faţă de
Canada în mod unilateral”.105

Curtea a conchis că locuitorilor provinciei Quebec nu le-a fost negat dreptul la

autodeterminare internă, întrucât beneficiază de reprezentare în Parlament, Guvern și
instituțiile judiciare, își pot exprima liber identitatea culturală și lingvistică și pot să dezvolte
liber din punct de vedere politic, social și economic. De asemenea, Curtea a statuat că dreptul
la autodeterminare trebuie să fie exercitat în condițiile impuse de structura normativă a
fiecărui stat.
În concluzie, dreptul internațional nu îi oferă dreptul Quebecului la secesiune
unilaterală.
Cu privire la ultima întrebare, Curtea Supremă a Canadei a statuat că din moment ce
dreptul internațional nu îi recunoaște Quebecului un drept la secesiune unilaterală, atunci nu
există un conflict ce trebuie rezolvat, cu excepția situației colonialismului.

105
Ibid., para. 154.

70
 XVIII. Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă
privind Kosovo (aviz consultativ) (ICJ Reports, 2010, p. 403)

Situația de fapt
În 1989, regimul Slobodan Milosevic a anulat autonomia provinciei Kosovo, act
care, odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, a dat naştere la violenţe în rândul
populaţiei majoritare albaneze. În februarie 1998 conflictul devine evident când peste 10000
de albanezi din Kosovo sunt ucişi în lupta dintre forţele sârbe şi Armata pentru Eliberare din
Kosovo.
Ulterior intervenției militare NATO din 1999, Consiliul de Securitate al ONU,
„hotărât să rezolve gravele probleme umanitare din Kosovo” şi „condamnând actele de
violenţă împotriva populaţiei din Kosovo”, adoptă Rezoluţia 1244(1999) prin care stabileşte
ca provincia să fie administrată temporar de o misiune specială, aflată sub auspiciile ONU
(UNMIK). Scopul principal al UNMIK era acela de a asigura securitatea în zonă şi de a
reprezenta o administraţie interimară a regiunii până când Belgradul şi Pristina vor ajunge
la un acord. Acest acord trebuia să îmbrace forma „unui proces politic în vederea stabilirii
unei auto-guvernări substanţiale pentru Kosovo, ţinând seama pe deplin de acordurile de la
Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Federale
Iugoslavia […]”
În perioada următoare cele două părţi au participat la mai multe runde de negocieri,
urmărite îndeaproape de un Trimis Special al Secretarului-General al ONU (Martti
Ahtisaari), fără a face însă vreun progres. Având în vedere că părţile nu au reuşit să ajungă
la un acord nici în cazul unor propuneri venite din partea Trimisului Special, parte sârbă
fiind dispusă să acorde orice nivel de autonomie pentru provincie, numai independenţă nu,
iar partea kosovară având ca unic obiectiv independenţa, Ahtisaari a concluzionat în raportul
său final:
„Am convingerea fermă că posibilitatea ca negocierile să producă un
rezultat reciproc acceptat cu privire la statutul Kosovo, a fost epuizată
[...]Am ajuns la concluzia că singura opţiune viabilă pentru Kosovo este
independenţa”.106

Report of the Special Envoy of the Secretary-General on Kosovo’s future status, UN Doc. S/2007/168,
106

para. 3.

71
 La data de 17 februarie 2008 Adunarea din Kosovo adoptă o declaraţie unilaterală
prin care proclamă Kosovo stat suveran şi independent.
Statele membre ale Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite votează în
favoarea sesizării Curții Internaționale de Justiție, pentru un aviz consultativ asupra
legalității declarației de independență a Kosovo, în baza articolului 65 din Statutul Curții
Internaționale de Justiție. Astfel pe 8 octombrie 2008 Adunarea Generală a ONU adoptă o
rezoluţie prin care cere Curţii Internaţionale de Justiţie să emită un aviz consultativ asupra
următoarei întrebări:
„Declaraţia unilaterală de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Auto-guvernare a
Kosovo este conformă cu dreptul internaţional public?”
În cadrul acestei decizii Curtea a analizat conformitatea declarației de independență
a Kosovo cu dreptul internațional, precum și cu Rezoluția ONU din 1999 prin care s-a dispus
trecerea Kosovo sub administrația ONU.
Kosovo și-a declarat independența unilateral pe data de 17 februarie 2008, fiind
recunoscută de un număr de 111 de state membre ONU (februarie 2018).

Argumentele părților
Reprezentanţii autorilor declaraţiei de independenţă şi cei ai statelor care au
recunoscut Kosovo au argumentat că declaraţiile de independenţă nu sunt reglementate de
dreptul internaţional public, prin urmare „ceea ce nu este interzis este permis” şi, oricum,
„poporul kosovar” are acest drept în baza principiului auto-determinării popoarelor.
Serbia și celelalte state care nu au recunoscut independența Kosovo au susţinut că
declaraţia încalcă principiul integrităţii teritoriale, principiul inviolabilităţii frontierelor,
principiul egalităţii suverane şi Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999), pledând în
fața Adunării Generale ONU pentru nerecunoașterea entității nou formate, întrucât
independența a fost obținută cu încălcarea dreptului internațional.

Principalele elemente
Avizul consultativ ar putea fi calificat drept „controversat” deoarece, pe motivul
caracterului restrâns al întrebării, Curtea a evitat să răspundă la problema reală dacă
secesiunea Kosovo sau formarea acestuia ca stat, este permisă de dreptul internaţional.
„Curtea reamintește că, în unele cazuri anterioare, s-a îndepărtat de la limbajul
întrebării adresate în cazul în care aceasta nu fusese formulată în mod adecvat(a se
vedea, de exemplu, în interpretarea Acordului greco-turc din 1 decembrie
72
 1926(Protocolul final, articolul IV), Aviz Consultativ, 1928, PCIJ, Seria B,nr.16),
sau în cazul în care Curtea a constatat,pe baza examinării pe fonda contextului
întrebării, că aceasta nu reflecta „problemele juridice într-adevăr disputate în
cauză” (Interpretarea Acorduluidin25 martie 1951 între OMS și Egipt, Avizul
Consultativ, ICJ Reports 1980, p. 89, para.35). În mod similar, în cazul în care
întrebarea adresată a fost neclară sau vagă, Curtea a clarificat problema înainte de
a da avizul(Cerere de revizuire aHotărâriinr.273 a Tribunalului Administrativ al
Organizației Națiunilor Unite, Aviz consultative.”107
„În speță, întrebarea adresată de către Adunarea Generală este clar formulată.
Întrebarea este limitată și specifică; se solicită avizul Curții dacă declarația de
independență este sau nu în conformitate cu dreptul internațional. Întrebarea nu se
referă la consecințele juridice ale acestei declarații. Mai exact, nu se întreabă dacă
a reușit sau nu Kosovo să realizeze statalitatea. Nu cere nimic nici despre
valabilitatea sau efectele juridice ale recunoașterii Kosovo de către acele state care
l-au recunoscut ca stat independent. Curtea constată că, în cererile anterioare de
avize consultative, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, când au vrut
opinia Curții cu privire la consecințele juridice ale unei acțiuni, au încadrat
problema în așa fel încât acest aspect a fost menționat în mod expres (a se vedea, de
exemplu, Consecințele juridice pentru state din prezența continuă a Africii de Sud în
Namibia (Africa de Sud-Vest) fără a aduce atingere Rezoluției Consiliului de
Securitate 276 (1970), Aviz Consultativ, ICJ Reports 1971, p. 16 și Consecințele
juridice ale construcției unei zid în teritoriile palestiniene ocupate, Aviz Consultativ,
ICJ Reports 2004 (I), p. 136). Prin urmare, Curtea nu consideră că este necesar să
abordeze astfel de probleme cum ar fi dacă declarația a condus sau nu la crearea
unui stat sau statutul actelor de recunoaștere, pentru a răspunde la întrebarea
adresată de Adunarea Generală. Curtea nu vede nici un motiv, în consecință, să
reformuleze întrebarea.”108(para. 51)
„În timp ce mulți dintre cei care participă la prezenta procedură au făcut referire la
avizul Curții Supreme a Canadei în cazul privind anumite aspecte referitoare la
secesiunea Quebec din Canada […], Curtea observă că problema în speță este
semnificativ diferită de cea supusă Curții Supreme a Canadei.

107
ICJ Reports1982, para. 50.
108
ICJ Reports1982, para. 51.

73
 Întrebarea relevantă în acest caz a fost: „Dă dreptul internațional Adunării
Naționale, legiuitorului sau guvernului Quebec-ului dreptul de a efectua secesiunea
Quebec-ului din Canada în mod unilateral? În acest sens, există un drept de
autodeterminare în conformitate cu dreptul internațional, care ar oferi Adunării
Naționale, legiuitorul sau guvernului Quebec dreptul de a efectua secesiunea
Quebec din Canada în mod unilateral ?”109(para. 55)
„Întrebarea adresată Curții Supreme a Canadei a fost dacă există un drept de a
„efectua secesiunea", dacă există o normă de drept internațional, care a conferit un
drept pozitiv pentru oricare dintre organele numite. În schimb, Adunarea Generală
a întrebat dacă declarația de independență a fost „în conformitate cu" dreptul
internațional. Răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă dreptul
internațional aplicabil interzice declarația de independență. În cazul în care Curtea
concluzionează că suntem într-o astfel de situație, atunci Curtea trebuie să răspundă
la întrebarea adresată și să spună că declarația de independență nu a fost în
conformitate cu dreptul internațional. Rezultă că sarcina pe care o are Curtea este
să stabilească dacă declarația de independență a fost sau nu adoptată cu încălcarea
dreptului internațional. Curții nu i se cere o poziție asupra faptului dacă dreptul
internațional conferă un drept pozitiv pentru Kosovo de a-și declara independența
sau, a fortiori, dacă dreptul internațional conferă, în general, entităților situate într-
un stat dreptul de a se rupe, în mod unilateral, de acel stat. Într-adevăr, este foarte
posibil ca un anumit act – cum ar fi o declarație unilaterală de independență – să nu
fie săvârșit cu încălcarea dreptului internațional, fără a constitui în mod necesar
exercitarea unui drept conferit de acesta. Curtea a fost sesizată pentru aviz cu privire
la primul punct, nu al doilea.”110(para. 56)

CIJ a statuat că situațiile în care Consiliul de Securitate al ONU a condamnat

declarații de independență trebuie să fie privite în contextul în care au fost emise. De
asemenea, Curtea a spus că lipsa de conformitate a declarațiilor unilaterale de independență
s-a datorat faptului că acestea au apărut în legătură directă cu încălcări ale principiului
nerecurgerii la forță sau în legătură cu încălcări grave ale unor norme de jus cogens. Curtea
a statuat că declarațiile de independență nu sunt un fenomen nou în istoria umanității și

109
ICJ Reports1982, para. 55.
110
ICJ Reports1982, para. 56.

74
implicit a dreptului internațional. Dimpotrivă acestea au fost o modalitate prin care adeseori
s-au format noi state, iar practica subiectelor de drept internațional nu a indicat o împotrivire
față de exercițiul acestui drept. Totuși, Curtea subliniază că uneori, declarațiile de
independență au dus la formarea de state, alteori nu:
„În timpul secolelor al XVIII-lea, XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au existat
numeroase cazuri de declarații de independență, când, de multe ori, statele din care
se declara independența s-au opus energic. Uneori, declarația a dus la crearea unui
nou stat, alteori nu. Cu toate acestea, în niciun caz, practica statelor în ansamblul
său nu a sugerat că actul de promulgare a declarației a fost considerat ca fiind
contrar dreptului internațional. Dimpotrivă, practica statelor în timpul acestei
perioade duce la concluzia că dreptul internațional nu conținea o interdicție de a
efectua declarații de independență. În a doua jumătatea secolului XX, dreptul
internațional la autodeterminare s-a dezvoltat în așa fel încât să creeze un drept la
independență pentru popoarele din teritoriile care nu se auto-guvernează și
popoarele care se află sub ocupație străină, dominație și exploatare [...].Un număr
mare de state noi au apărut, ca urmare a exercitării acestui drept. Au fost, însă, de
asemenea, cazuri de declarații de independență în afara acestui context. Practica
statelor, în aceste cazuri din urmă, nu indică apariția în dreptul internațional a unei
noi reguli de interzicere a formulării unei declarații de independență în astfel de
cazuri.”111(para. 79)

Curtea a formulat unele consideraţii cu privire la sfera de aplicare a principiilor

autodeterminării şi integrităţii teritoriale.
„Mai mulți participanți la procedura în fața Curții au susținut că o interdicție de a
formula declarații unilaterale de independență este implicită în principiul
integrității teritoriale. Curtea reamintește că principiul integrității teritoriale este o
parte importantă din ordinea juridică internațională și este consacrat în Carta
Organizației Națiunilor Unite, în special la articolul 2, alineatul 4, care prevede că:
„Toate statele membre se vor abține, în relațiile lor internaționale de la amenințarea
sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenţei politice a
oricărui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei Națiunilor
Unite.” În Rezoluţia Adunării Generale 2625 (XXV), intitulată „Declarația cu

111
ICJ Reports1982, para. 79.

75
 privire la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și
cooperarea între state în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”, care reflectă
dreptul internațional cutumiar (Activități militare și paramilitare în și împotriva
Nicaragua (Nicaragua c. Statele Unite ale Americii), fond, Hotărârea ICJ Reports
1986, pp. 101-103, paras. 191-193), Adunarea Generală a reiterat „principiul
conform căruia statele se vor abține, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea
sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a
oricărui stat”. Rezoluția apoi enumeră diferite obligații care revin statelor în sensul
că trebuie să se abțină de la încălcarea integrității teritoriale a altor state suverane.
În aceeași ordine de idei, Actul Final al Conferinței de la Helsinki pentru securitate
și cooperare în Europa de 1 august 1975 (Conferința de la Helsinki), prevede că
„Statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăruia dintre statele
participante" (Art. IV). Astfel, domeniul de aplicare a principiului integrităţii
teritoriale este limitat la sfera relațiilor dintre statele.”112(para. 80)

Tema 5. Subiectele dreptului internațional. Statul

XIX. Cazul Strâmtorii Corfu (Marea Britanie c. Albania)(ICJ Reports, 1949, p. 3)

Situația de fapt
Strâmtoarea Corfu separă Albania de Grecia. Strâmtoarea avea o importanţă
comercială deosebită, iar o parte din ea se regăsea în apele teritoriale ale statelor anterior
menţionate. Primul incident legat de acest caz se petrece pe 15 mai 1946, când anumite
formațiuni militare albaneze au deschis focul împotriva a două nave britanice, aflate în
tranzit prin strâmtoare. Guvernul Marii Britanii a exprimat faptul că dreptul de trecere
inofensiva prin astfel de locuri este recunoscut de dreptul internațional cutumiar, iar Albania
a susținut că navele (comerciale sau de război) nu pot tranzita apele teritoriale ale acesteia,
fără o autorizație prealabilă.
La data de 22 octombrie 1946, patru nave britanice au început navigația prin
strâmtoare. Siguranța acesteia a fost probată în anii anteriori, în cadrul a două operațiuni de
deminare. Două dintre cele patru nave, Volage și Saumarez, au fost grav avariate în

112
ICJ Reports1982, para. 80.

76