Principiile dreptului

internațional
Două categorii de principii
1) Principiile generale de drept – izvor al
dreptului internațional conform art. 38 (1)
c)
2) Principiile dreptului internațional =
prescripții normative cu înalt nivel de
abstractizare și generalizare, care dau
expresie unei valori universal acceptate
Principiile dreptului internațional
 au în conținutul lor norme cu aplicație
universală
 protejează valori universale
 baza juridică = tratate (în special Carta
ONU), cutuma – Hotărârea CIJ Activități
militare și paramilitare în Nicaragua și
împotriva acesteia
 conțin norme imperative (jus cogens)
Reglementare
 Rezoluția Adunării Generale ONU nr.
2625 (1970) - șapte principii
 Actul final de la Helsinki al CSCE - 1975
 Carta de la Paris pentru o Nouă Europă
– 1990
ultimele două acte adaugă trei principii:
- inviolabilitatea frontierelor
- integritatea teritorală
- respectul drepturilor omului
Enumerare (șapte principii)
 Egalitatea suverană - art. 2 (1) din Carta ONU
 Obligativitatea soluționării pașnice a diferendelor
- art. 2 (3)
 Interzicerea folosirii forței și amenințării cu forța
– art. 2 (4)
 Dreptul popoarelor la autodeterminare
 Neamestecul în treburile interne ale altor state
 Îndatorirea statelor de a coopera
 Pacta sunt servanda - art. 2 (2)
Egalitatea suverană
 Suveranitatea = concept fundamental al
dreptului internațional (CIJ – cazul privind
Strâmtoarea Corfu, 1949)
 Latura internă/latura externă
 Caractere clasice: indivizibilitate,
inalienabilitate, exclusivitate, caracter
originar și plenar
Dreptul popoarelor la
autodeterminare
 Titularul dreptului = poporul/națiunea
(nu minoritățile naționale)

Diferite concepții despre națiune = națiunea

civică/națiunea etnică
Dreptul la autodeterminare
 Accepțiunea ”clasică” – în contextul
decolonizării: Rezoluția nr. 1541 (XV)/1960 a
Adunării Generale, art. 73 din Carta ONU:
- se aplica ”teritoriilor care nu se autoguvernează”
- modul de exercitare a autodeterminării –
dobândirea ”autoguvernării”:
a) Formarea unui nou stat
b) Libera asociere cu un stat independent
c) Integrarea într-un stat independent
Problemă
Cum interacționează principiile integrității
teritoriale și autodeterminării, în cazul în
care o parte a teritoriului unui stat dorește
secesiunea?
Întrebarea 1
Cum se creează un nou stat?

Opțiunea 1: Integritatea teritorială

interzice secesiunea/Excepție:
autodeterminarea (în context colonial)

Opțiunea 2: Secesiunea nu este nici

interzisă, nici permisă
Întrebarea 2
Care este sfera de aplicare a dreptului la
autodeterminare?

Cuprinde acesta ”dreptul de a crea un

stat”?
Întrebarea 3
 Ce este un “popor”?

Opțiuni:
“națiunea civică”
“națiunea etnică sau culturală”
Rez. AG ONU 2625 (XXIV)/1970
 Nimic din paragrafele anterioare nu va fi interpretat ca
autorizând sau încurajând orice acțiune care ar
dezmembra sau afecta, în total sau în parte,
integritatea teritorială sau unitatea policită a unui stat
suveran și independent care se conduce în
conformitate cu principiul egalității în drepturi și
autodeterminării popoarelor descris mai sus și care
are astfel un guvern reprezentând ansamblul
poporului aparținând teritoriului, fără distincție de
rasă, credință și culoare.
 Fiecare stat se abține de la orice acțiune ce are drept
scop dezmembrarea totală sau parțială a unității
naționale sau integrității teritoriale a unui alt stat sau
țară.
Secession of Quebec, 1998, para.
112
“Dreptul internaţional nu conţine nici un drept la
secesiunea unilaterală, nici o negare explicită a
acestui drept, deşi negarea este dedusă implicit,
într-o anumită măsură, din circumstanţele
excepţionale cerute pentru ca secesiunea să fie
permisă în conformitate cu dreptul popoarelor la
autodeterminare, cum ar fi acelea că secesiunea
este posibilă în situaţia unui popor oprimat sau
colonial, aşa cum se va discuta mai jos.
Secession of Quebec, para. 112
 Aşa cum vom arăta dreptul internaţional acordă o
mare importanţă integrităţii teritoriale a statelor şi, în
sens larg, lasă crearea unui nou stat la latitudinea
determinării prin dreptul intern al statului din care
entitatea secesionistă face parte […]. Acolo unde,
ca în cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi
incompatibilă cu constituţia internă, dreptul
internaţional tinde să accepte această concluzie,
sub rezerva dreptului popoarelor la autodeteminare,
pe care îl vom examina mai jos
Secession of Quebec, para. 122, 126
 “dreptul internațional se așteaptă ca dreptul la
autodeterminare să se exercite de popoare în
cadrul statelor suverane existente, cu respectarea
integrității teritoriale a acelor state”
 “izvoarele recunoscute de drept internațional
stabilesc că dreptul la autodeterminare a
poporului este în mod normal exercitat prin
autodeterminare internă – urmărirea de către
popor a dezvoltării sale politice, economice,
sociale și culturale în interiorul unui stat existent”
Badinter Commission, 1992

 constituită din președinți de curți constituționale

europene cu scopul de a oferi consultanță cu
privire la legalitatea diferitelor etape din procesul
destrămării Iugoslaviei
 “[…] dreptul la autodeterminare nu trebuie să
implice schimbări ale frontierelor existente la
momentul independenței (uti possidetis juris)
cu excepția situație în care statele în cauză
convin altfel”.
“Avizul consultativ privind Kosovo”,
2010
51. În prezentul caz, întrebarea adresată de
Adunarea Generală este clar formulată […] se cere
opinia Curții cu privire dacă declarația de
independență este sau nu conformă cu dreptul
internațional. Nu se întreabă despre consecințele
juridice ale declarației. În particular, întrebarea nu
este dacă Kosovo a dobândit sau nu statalitatea. De
asemenea, nu se referă la validitatea actelor de
recunoaștere a Kosovo din partea statelor care au
făcut acest lucru.

80. […] Astfel, domeniul de aplicare al principiului

integrității teritoriale este limitat la sfera relațiilor
dintre state.
Rosalyn Higgins, Problems and Process. The
International Law and How We Use It, 1996

 “ […] minoritățile ca atare nu au dreptul la

autodeterminare. Aceasta înseamnă, de
fapt, că ele nu au dreptul la secesiune, la
independență, de a se alătura grupurilor
comparabile din alte state”.
Comisia de la Veneția, 2014
 25. Dreptul la autodeterminare este înțeles ca ”dreptul unui grup
național coerent (“popor’’) de a alege pentru sine însuși o formă
de organizare politică și relația sa cu alte grupuri” și, prin urmare,
este rezervat exclusiv ”popoarelor”. Deși dreptul internațional
actual nu conține o definiție convențională a poporului, este
acceptat în mod uzual că acest concept se referă la un grup de
indivizi separat, specific, care împărtășesc aceeași istorie, limbă,
cultură și voința de a trăi împreună. Dreptul la autodeterminare
nu aparține minorităților sau altor grupuri din stat. Totuși, în
anumite cazuri, poate fi dificil în practică să se califice un anumit
grup de persoane ca un ”popor” sau (”numai”) o ”minoritate” în
sensul dreptului internațional
Comisia de la Veneția, 2014
 26. Dar, chiar dacă un grup se califică drept ”popor”,
în sensul dreptului internațional, principiul
autodeterminării popoarelor nu conferă automat un
drept de secesiune. Așa cum a reținut Curtea
Supremă a Canadei în Secesiunea Quebec-ului,
dreptul la secesiune apare doar atunci ”când un
‘popor’ este guvernat ca parte a unui imperiu colonial;
când un ‘popor’ este supus subjugației străine,
dominației sau exploatării; și, posibil, când unui ‘popor’
îi este negată exercitarea reală a dreptului la
autodeterminare în cadrul statului din care face parte.
În alte circumstanțe, se așteaptă ca popoarele să își
exercite auto-determinarea în cadrul statului existent”.
Concluzii
1. Cu privire la prima întrebare, răspunsul
este incert – practica statelor trebuie să
ofere o alegere;
2. Stabilitatea sistemului internațioal ar fi
asigurată de opțiunea 1
3. În cazul alegerii opțiunii 1 – dreptul la
autodeterminare este relevant
Concluzii
 Dreptul la autodeterminare externă se
aplică
a) În cazul coloniilor, teritoriilor sub tutelă,
teritoriilor care nu se autoguvernează (art.
73 Cartă)
b) Se aplică în plan intern – în plus,
constituie o bază a neimixtiunii
c) Secesiunea remediu: numai în caz de
”carență de suveranitate”: Bangladesh,
Eritrea
Interzicerea folosirii forței și
amenințării cu forța
Regula: art. 2 (4) Carta ONU
”Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, în
relatiile lor internationale, de a recurge la
amenintarea cu forta sau la folosirea ei, fie
împotriva integritatii teritoriale ori
independentei politice a vreunui stat, fie în
orice alt mod incompatibil cu scopurile
Natiunilor Unite”
Problemă: interpretare
 Prima posibilitate: interzicere a folosirii
forței cât mai largă ( a se vedea
preambulul Cartei)

 A doua posibilitate: folosirea forței ar fi

permisă când nu este îndreptată contra
integrității teritoriale sau independenței
politice și este conformă scopurilor
Națiunilor Unite
Legitima apărare
 Art. 51 din Carta ONU: ”Nicio dispoziție
din prezenta Cartă nu va aduce atingere
dreptului inerent de autoaparare
individuală sau colectivă în cazul în care
se produce un atac armat împotriva unui
Membru al Națiunilor Unite”

- condiție: atacul armat prealabil;

Legitima apărare
 Criteriile: anvergura și efectele – hotărârea
CIJ Activități militare și paramilitare în
Nicaragua și împotriva acesteia
 Concluzie: nu orice act de folosire a forței
dă dreptul la legitima apărare
 Practica recentă: atacul terorist (Rez.
1373 (2001)
Autorizarea Consiliului de
Securitate
 Baza juridică: art. 39 și 42
 Art. 42 ”În cazul în care Consiliul de Securitate
va socoti ca masurile prevazute în Articolul 41
nu ar fi adecvate ori ca s-au dovedit a nu fi
adecvate, el poate întreprinde, cu forțele
aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe
care o consideră necesară pentru menținerea
sau restabilirea păcii și securității internaționale”
Autorizarea Consiliului de
Securitate
 Pracică: formula utilizată este ”autorizează
statele să ia toate măsurile necesare/să
folosească toate mijloacele necesare”
Noi teorii
1) Autoapărarea anticipativă:
Atacul armat = iminent
Incidentul Caroline (1837)
“ necesitatea legitimei apărări este
instantă, de neînlăturat, fără să lase
posibilitatea alegerii mijloacelor sau timp
pentru deliberare”.
2) Autoapărarea preventivă
 Doctrină americană după 11 septembrie
2001 (”Doctrina Bush”)
 Atacul armat = viitor și potențial
 Împotriva statelor care ”găzduiesc” teroriști
2) Autoapărarea preventivă
US National Defence Strategy din 17 Septembrie
2002:
- “nu trebuie să ezităm să acționăm singuri, să execităm
dreptul nostru la autoapărare, pentru a preveni ca ei să
lovească teritoriul american”
- ”trebuie să fim pregătiți să oprim state ostile și clienții
acestora înainte de a deveni capabili să amenințe cu
folosirea armelor de distrugere în masă împotriva SUA”
- Doctrina “Obama” 2012 – utilizarea autoapărării
numai împotriva organizațiilor teroriste, pe baza
unei tipologii a conduitei
3) Autorizarea implicită a CS
Marea Britanie – Irak 2003 (reactivarea unei
rezoluții anterioare din 1990 care autoriza
forța)
4) Intervenția umanitară
 Teorie în conformitate cu care o acțiune
cu folosirea forței este legală, chiar dacă
nu este autorizată de CS sau nu este
întreprinsă în legitimă apărare, atât timp
cât scopul acțiunii este oprirea unor violări
masive ale drepturilor omului
Intervenția umanitară: pretinsă
bază juridică
1) Interpretarea extensivă a art. 2 (4)
2) Teoria dreptului natural: drepturile omului
țin de ”natura umană” și principiul
respectării drepturilor omului creează o
excepție de la interzicerea folosirii forței
3) Intervenția umanitară a devenit o cutumă
internațională după cazul Iugoslavia 1999
Responsabilitatea de a proteja
 Documentul Reuniunii la Vârf ONU din
2005:
 Raportul SG ONU din 2009 privind
punerea în aplicare a RP
- Doctrină politică, ce are ”legătură” cu
anumite norme de drept internațional în
materia suveranității și folosirii forței
Responsabilitatea de a proteja
 Trei ”piloni”:
1) Statul are responsabilitatea primară de a-și
proteja populația de genocid, crime de
război, crime împotriva umanității,
purificare etnică;
2) Comunitatea internațională are
responsabilitatea de a asista și încuraja
statului în îndeplinirea acesteia
Responsabilitatea de a proteja
3) Comunitatea internațională are
responsabilitatea de a utiliza mijloace adecvate,
diplomatice, umanitare și alte mijloace pentru a
proteja populațiile de aceste crime. Dacă un
stat omite în mod manifest să își protejeze
populația, comunitatea internațională trebuie să
fie pregătită să adopte acțiune colectivă, în
conformitate cu Carta Națiunilor Unite.
Aplicare – Libia 2011
 Rezoluția 1970 – CS consideră că s-au
comis ”crime împotriva umanității”
- Reamintește “responsabilitatea Libiei de
a-și proteja populația”
Rezoluția 1973 – autorizează ”toate
măsurile necesare pentru protecția civililor
și a zonelor populate de civili” (para. 4)