Izvoarele dreptului internațional

Izvoare principale:
- cutuma
- tratatul
- codificarea dreptului internațional
- Noțiunea de izvor de drept:
- izvoare formale/materiale
- izvoare formale: mijloacele juridice prin care se concretizează normele dreptului
internațional
 Reglementare:
- articolul 38 (1) din Statutul Curții Internaționale de Justiție (”dreptul aplicabil în fața
Curții”):
a) convențiile internaționale (tratatul)
b) cutuma internațională
c) principiile generale de drept
d) jurisprudența și doctrina ca mijloace auxiliare
Art. 38 din Statutul CIJ
 Enumerarea este exemplificativă (mai există actele unilaterale, actele organizațiilor
internaționale)
 Izvoare principale: tratat, cutuma, principiile generale de drept; izvor subsidiar:
jurisprudența și doctrina
 Nu există ierarhie între izvoarele principale

Cutuma internațională
Definiție: practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele
ca dând expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie
Art. 38: ”cutuma internațională, ca dovadă a practicii generale, acceptată ca drept”
Elementele cutumei
1) Elementul material
- practică generală: interpretată în sensul de ”reprezentativă”, “stabilită”;
Ex: Imunitatea de jurisdicție a Statelor (Germania c. Italia, Grecia interv., 2012, para. 55)
-situație specială : cutumele bilaterale (cazul ”Dreptul de trecere prin teritoriul indian”, CIJ,
Portugalia c. India, 1960)

1
 - practică repetată
- practică îndelungată (jurisprudența CIJ ”Platoul continental al Mării Nordului” 1974)
Opozabilitatea cutumei: Chiar dacă s-a făcut dovada unei cutume, ea nu poate fi invocată
împotriva unui stat care a obiectat în mod persistent la aceasta (a ”repudiat această practică”)
- Zonele de pescuit anglo-norvegiene (1951); Azilul (Columbia c. Peru, 1950)
Cutuma nu este o chestiune de practică “majoritară”: dacă există o opoziție semnificativă,
inclusiv prin influența politică a statelor care se opun, nu există practică uniformă (Avizul
consultativ privind legalitatea folosirii armelor nucleare, 1996)
2) Elementul subiectiv – atitudinea statului (a organelor statului) de a se conforma
practicii pentru motivul că reprezintă o normă obligatorie
- elementul subiectiv presupune acte ale autorităților din care să rezulte că statul
consideră o practică impunând o anumită conduită ca obligatorie
- Cazul “Lotus” (Franta c. Turcia, 1927) – “abținerea nu poate fi un element în sensul
recunoașterii unei cutume decât dacă se dovedește că s-a realizat în baza unei obligații
de a se abține”;
Dovada cutumei
- practic, dovada cutumei presupune dovada separată a elementului material și a
elementului subiectiv:

Proiectul de concluzii CDI “Identificarea cutumei” (2018)

- Actele trebuie să fie ”atribuibile” statului;
- Pot proveni din partea puterii executive, legislative, judecătorești;
- Pot fi și acte fizice sau verbale
“În sistemul internațional, orice act al statutlui este practic un act legislativ”
 Omisiunea de a reacționa, care se întinde pe o perioadă lungă de timp, la o practică,
poate servi drept dovadă a acceptării ca drept (opinio juris), cu condiția ca Statele să
fie în poziția de a reacționa și ca circumstanțele să ceară o reacție
Exemple de acte care dovedesc cutuma
a) declarații de presă ale oficialilor, luări de poziții publice, comunicate, instrucțiuni către
diplomați,
b) Acte fizice (trecerea unei nave, comportament pe câmpul de luptă)
c) declarații politice bilaterale/multilalterale
d) tratate multilaterale care codifică/conțin norme noi care sunt acceptate ca state drept
cutumă
e) Acte ale organizațiilor internaționale (rezoluții, avize)

2
 f) legi interne/hotărâri judecătorești interne

Tratatul internațional
Definiție: acord de voință încheiat între subiecte de drept internațional
(state/organizații internaționale), guvernat de dreptul internațional, având scopul de a
produce efecte juridice
- poate fi consemnat într-un instrument unic sau în mai multe instrumente conexe;
- Indiferent de denumirea sa: tratat/convenție/pact/memorandum de înțelegere/acord/
- Clasificare: legi/contract (dreptul internațional general); tratate
bilaterale/multilaterale
Reglementare:
Cutuma internationala
Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor între state (1969)
Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor intre state si org. int. si intre org. int.
(1986)
Etapele încheierii unui tratat:
a) Negocierea
b) Autentificarea (Semnarea)
c) Exprimarea consimțământului
d) Intrarea în vigoare
a) Negocierea – se finalizează cu convenirea textului
- parafarea/ semnarea ad referendum
b) Semnarea – semnificația juridică = autentificarea textului – acordul formal asupra
faptului că negocierile s-au încheiat și textul este definitiv
- nu întotdeauna semnarea are ca efect exprimarea voinței statului;
c) Exprimarea consimțământului:
- Ratificare
- Aprobare
- Acceptare
- Aderare
- Semnare/Schimbul de instrumente sau scrisori
d) Intrarea în vigoare

3
 - cazul tratatelor bilaterale
- cazul tratatelor multilaterale
Deosebiri față de alte documente
 Contractul de stat – act juridic încheiat între un stat și o societate transnațională, care
reglementează drepturi și obligații reciproce, guvernat de reguli juridice alese de părți;
 Documente între state realizate fără scopul de a produce efecte juridice: declarații
politice, memorandumuri de înțelegere:
în practică: formularea textului -”Participanți/Părți”; ”will/shall”; ”are efect/intră în vigoare”;
”au ajuns la următoarea înțelerege/au convenit
Exemplu: Declarația UE-Turcia din 18 aprilie 2016

Criteriul disctincției: textul și circumstanțele

Jan Klabbers: nu există ”angajament politic” – un angajament ori este juridic, ori nu există;
Anthony Aust: termen generic: ”Memorandum de înțelegere” – statele aleg să nu supună actul
niciunei ordini juridice
Condiții de formă
 Practica CIJ:
- o hartă nesemnată de părți (Templul Preah-Vihear, Cambogia c. Thailanda, 1962);
- un document de demarcație semnat de Poliția de Frontieră (Delimitarea maritimă în Marea
Neagră România c. Ucraina, 2009)
- un document intitulat “Minuta” semnat de miniștrii de externe (Diferendul
Qatar/Bahrein, 1994) – nu reprezintă un simplu instrument de consemnare a
discuțiilor, ci enumeră angajamente;
- “nimic nu se opune ca un comunicat comun să constituie un acord internațional prin
care să fie supus un litigiu Curți” (Platoul Continental al Mării Egee, 1978);

Relația dintre tratat și cutumă

1) Există posibilitatea ca un tratat să ”codifice” norme existente anterior în cutumă (ex:
Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice)
2) Există posibilitatea ca un tratat să creeze norme noi, care să fie ”preluate” în calitate
de cutumă de state care nu sunt părți
Concluzie:
- tratatele și cutumele pot exista în paralel
- noțiunea de ”tratat declarativ de cutumă”
Poate cutuma să modifice un tratat?

4
1964 – articolul 68 c) - apariţia subsecventă a unei noi norme de drept cutumiar referitoare la
materiile reglementate de tratat
1966 – “practica subsecventă în aplicarea tratatului care stabilește acordul părților”
Sentința arbitrală privind acordul aerian Franța – SUA – practica subsecventă este ”o posibilă
sursă de modificare subsecventă, născută din acțiunile și atitudinile părților, având o
influență asupra situațiilor juridice și drepturilor pe care le invocă” (1963)
Templul Preah-Vihear (1962)
Codificarea dreptului internațional
Definiții:
- codificarea = sintetizarea, sistematizarea și ordonarea cutumei internaționale prin
intermediul tratatelor
- dezvoltarea progresivă = crearea de norme noi, care nu existau ca norme cutumiare,
prin intermediul tratatelor
 Art. 13 (1) din Carta ONU: AG încurajează ”codificarea și dezvoltarea progresivă”
 1947 – Comisia de Drept Internațional – 34 specialiști
- dreptul mării
- dreptul diplomatic și consular
- răspunderea statelor
- Dreptul tratatelor
- Succesiunea statelor
- Folosirea cursurilor de apă în alte scopuri decât navigația (1997)
- Curtea Penală Internațională
- Imunitățile de jurisdicție ale statelor și proprietăților (2005)

5
 IZVOARELE SUBSIDIARE
Structura

1) Principiile generale de drept

2) Jurisprudența și doctrina

3) Actele unilaterale ale statelor

4) Actele organizațiilor internaționale

5) Echitatea

6) Jus cogens

Principiile generale de drept

 Reguli de drept intern care, datorită consacrării acestora în numeroase sisteme de

drept, sunt recunoscute ca norme de drept internațional

 Exemple: buna credință, egalitatea părților în proces, “sarcina probei incumbă

reclamantului”

 Deosebire față de principiile dreptului internațional

Exemple

 1928 – “Uzina Chorzow” – principiul “restitutio in integrum”

 2007 – “Interpretarea și aplicarea Convenției privind genocidul” Bosnia și

Herțegovina c. Serbia – principiul res judicata

 2010 – Uzinele de celuloză – sarcina probei incumbă reclamantului

Jurisprudența și doctrina

Jurisprudența

 Nu este izvor principal de drept

 Mijloc de determinare a normei de drept:

◦ Interpretare

◦ Constatare (în cazul cutumelor)

și jurisprudența internă poate fi luată în considerare (ex. Secesiunea Quebec, 1998)

Doctrina

 Rol de analizare și interpretare

6
  Exemple:

- Asociația de Drept Internațional (ILA)

- Institutul de Drept Internațional

- Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept de la Veneția

 Opinii individuale sau separate ale judecătorilor

Actele unilaterale ale statelor

Definiție: manifestare de voință unilaterală capabilă să producă efecte juridice

Cazul Testele Nucleare, 1974

Concluziile Comisiei de Drept Internațional 2006 – principii generale

Clasificarea actelor unilaterale:

- acte reglementate de dreptul internațional

- acte emise de state în temeiul libertății de a acționa

Principii generale privind actele unilaterale

1) Declarațiile publice care manifestă voința de a constitui o obligație produc efecte

juridice. Caracterul obligatoriu decurge din buna credință. Statele interesate le pot
invoca (jurisprudența Testele nucleare)

2) Orice stat are capacitatea juridică de a se obliga prin acte unilaterale

3) Pentru determinarea efectului juridic, se iau în considerare:

- conținutul; circumstanțele; reacțiile terților

4) O declarație unilaterală obligă statul numai dacă este emisă de o autoritate având
competența să oblige statul: șef de stat, șef guvern, m.a.e., alte autorități numai în domeniile
lor de competență

5) Pot avea caracter scris și oral

6) Pot fi adresate comunității internaționale sau unui număr de state

7) Interpretare: în caz de dubiu, interpretare restrictivă. Se va lua în considerare textul, iar

în mod auxiliar contextului și circumstanțelor

8) Nu poate încălca jus cogens

9) Nu poate crea obligații pentru un stat terț

10) O declarație unilaterală nu poate fi revocată în mod arbitrar

7
 În analiza caracterului arbitrar, se vor examina:

- prevederile declarației referitor la revocare

- modul în care terții s-au bazat pe declarație (principiul estoppel-ului / precluziunii)

- dacă a avut loc o schimbare fundamentală a circumstanțelor

Tipuri de acte unilaterale:

1) Notificarea – act solemn prin care se aduce la cunoștință un fapt determinat

2) Recunoașterea – manifestare de voință prin care se consideră legitimă o anumită stare

de fapt sau de drept

3) Protestul – manifestarea de voință prin care un stat nu recunoaște ca legitimă o stare de

fapt sau drept. Efect - inopozabilitate

4) Renunțarea – abandonarea voită a unui drept

5) Promisiunea – act unilateral ce poate da naștere unor drepturi în beneficiul terților

Actele organizațiilor internaționale

1) Actele referitoare la funcționarea organizației – obligatorii în interiorul organizației

2) Actele care se adresează statelor membre – caracterul obligatoriu depinde de statutul

organizației

Actele ONU

 Rezoluțiile Consiliului de Securitate:

◦ Obligatorii dacă sunt adoptate în temeiul capitolului VII, referitor la acțiuni în

caz de amenințare contra păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune

◦ Recomandative dacă sunt adoptate în temeiul capitolului VI din Carta ONU

Rezoluțiile Adunării Generale

- Recomandative

Valoare juridică:

a) Constrângere moral-politică

b) Pot relua norme dintr-un tratat existent

c) Pot interpreta norme dintr-un tratat existent

d) Pot reprezenta elemente în formarea normelor cutumiare (Legalitatea folosirii armelor

nucleare, 1996)

8
Conceptul soft law

Echitatea

Articolul 38 alin. (2) din Statutul CIJ:

Soluționarea litigiilor ex aequo et bono – reprezintă soluționarea de către Curte făcând

abstracție de normele de drept

- este necesar acordul expres al părților

Echitatea – normă de drept

Aplicare

1) funcția moderatoare – infra legem

2) funcția supletivă – praeter legem

3) funcție de atenuare a rigorilor dreptului – contra legem

Echitatea în dreptul convențional:

- delimitare (dreptul mării)

- succesiunea la bunuri, arhive și datorii

Jus cogens

 Jus cogens = norme imperative de drept internațional

Reglementare:

Articolele 53 și 64 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor

Efectele jus cogens

1) Nulitatea tratatelor care contravin jus cogens:

a) Posterioare (art. 53)

b) Anterioare (art. 64)

Categorii de norme jus cogens

 Nu există o enumerare – este necesară examinarea de la caz la caz:

Doctrina:

- principiile Cartei ONU

- drepturile fundamentale la viață și demnitate umană

9
 - drepturi general recunoscute comunității internaționale (libertatea mărilor)

Referiri în jurisprudența CIJ

 Barcelona Traction Light and Power Company (1970) – obligații erga omnes

 Activități militare și paramilitare în Nicaragua și împotriva acesteia (1986)

 Proiectul Gabcikovo-Nagymaros (1997)

 Legalitatea folosirii armelor nucleare (1996) – “principii cu caracter intransgresibil”

 Activități armate pe teritoriul CONGO (RD Congo c. Ruanda, 2006) – rezerva la

clauza compromisorie din Convenția privind genocidul

 Obligația de a judeca sau extrăda, Belgia c. Senegal (2012) – tortura, para. 99

10
 Principiile dreptului internațional
Două categorii de principii

1) Principiile generale de drept – izvor al dreptului internațional conform art. 38 (1) c)

2) Principiile dreptului internațional = prescripții normative cu înalt nivel de

abstractizare și generalizare, care dau expresie unei valori universal acceptate

Principiile dreptului internațional

 au în conținutul lor norme cu aplicație universală

 protejează valori universale

 baza juridică = tratate (în special Carta ONU), cutuma – Hotărârea CIJ Activități
militare și paramilitare în Nicaragua și împotriva acesteia

--conțin norme imperative (jus cogens)

Reglementare

 Rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2625 (1970) - șapte principii

 Actul final de la Helsinki al CSCE - 1975

 Carta de la Paris pentru o Nouă Europă – 1990

ultimele două acte adaugă trei principii:

- inviolabilitatea frontierelor

- integritatea teritorală

- respectul drepturilor omului

Enumerare (șapte principii)

 Egalitatea suverană - art. 2 (1) din Carta ONU

 Obligativitatea soluționării pașnice a diferendelor - art. 2 (3)

 Interzicerea folosirii forței și amenințării cu forța – art. 2 (4)

 Dreptul popoarelor la autodeterminare

 Neamestecul în treburile interne ale altor state

 Îndatorirea statelor de a coopera

 Pacta sunt servanda - art. 2 (2)

Egalitatea suverană

11
  Suveranitatea = concept fundamental al dreptului internațional (CIJ – cazul privind
Strâmtoarea Corfu, 1949)

 Latura internă/latura externă

 Caractere clasice: indivizibilitate, inalienabilitate, exclusivitate, caracter originar și

plenar

Dreptul popoarelor la autodeterminare

 Titularul dreptului = poporul/națiunea (nu minoritățile naționale)

Diferite concepții despre națiune = națiunea civică/națiunea etnică

Problemă: Cum interacționează principiile integrității teritoriale și autodeterminării, în cazul

în care o parte a teritoriului unui stat dorește secesiunea?

Întrebarea 1: Cum se creează un nou stat?

Opțiunea 1: Integritatea teritorială interzice secesiunea/Excepție: autodeterminarea (în

context colonial)

Opțiunea 2: Secesiunea nu este nici interzisă, nici permisă

Întrebarea 2: Care este sfera de aplicare a dreptului la autodeterminare? Cuprinde acesta

”dreptul de a crea un stat”?

Întrebarea 3

 Ce este un “popor”?

Opțiuni:

“națiunea civică”

“națiunea etnică sau culturală”

Rez. AG ONU 2625 (XXIV)/1970

 Nimic din paragrafele anterioare nu va fi interpretat ca autorizând sau încurajând orice

acțiune care ar dezmembra sau afecta, în total sau în parte, integritatea teritorială sau
unitatea policită a unui stat suveran și independent care se conduce în conformitate cu
principiul egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor descris mai sus și care
are astfel un guvern reprezentând ansamblul poporului aparținând teritoriului,
fără distincție de rasă, credință și culoare.

Fiecare stat se abține de la orice acțiune ce are drept scop dezmembrarea totală sau parțială a
unității naționale sau integrității teritoriale a unui alt stat sau țară.

Secession of Quebec, 1998, para. 112

12
“Dreptul internaţional nu conţine nici un drept la secesiunea unilaterală, nici o negare
explicită a acestui drept, deşi negarea este dedusă implicit, într-o anumită măsură, din
circumstanţele excepţionale cerute pentru ca secesiunea să fie permisă în conformitate cu
dreptul popoarelor la autodeterminare, cum ar fi acelea că secesiunea este posibilă în situaţia
unui popor oprimat sau colonial, aşa cum se va discuta mai jos.

 Aşa cum vom arăta dreptul internaţional acordă o mare importanţă integrităţii
teritoriale a statelor şi, în sens larg, lasă crearea unui nou stat la latitudinea
determinării prin dreptul intern al statului din care entitatea secesionistă face parte
[…]. Acolo unde, ca în cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi incompatibilă cu
constituţia internă, dreptul internaţional tinde să accepte această concluzie, sub
rezerva dreptului popoarelor la autodeteminare, pe care îl vom examina mai jos

Secession of Quebec, para. 122, 126:

 “dreptul internațional se așteaptă ca dreptul la autodeterminare să se exercite de

popoare în cadrul statelor suverane existente, cu respectarea integrității teritoriale a
acelor state”

 “izvoarele recunoscute de drept internațional stabilesc că dreptul la autodeterminare a

poporului este în mod normal exercitat prin autodeterminare internă – urmărirea de
către popor a dezvoltării sale politice, economice, sociale și culturale în interiorul unui
stat existent”

Badinter Commission, 1992

 constituită din președinți de curți constituționale europene cu scopul de a oferi

consultanță cu privire la legalitatea diferitelor etape din procesul destrămării
Iugoslaviei

 “[…] dreptul la autodeterminare nu trebuie să implice schimbări ale frontierelor

existente la momentul independenței (uti possidetis juris) cu excepția situație în care
statele în cauză convin altfel”.

“Avizul consultativ privind Kosovo”, 2010

51. În prezentul caz, întrebarea adresată de Adunarea Generală este clar formulată […] se cere
opinia Curții cu privire dacă declarația de independență este sau nu conformă cu dreptul
internațional. Nu se întreabă despre consecințele juridice ale declarației. În particular,
întrebarea nu este dacă Kosovo a dobândit sau nu statalitatea. De asemenea, nu se referă la
validitatea actelor de recunoaștere a Kosovo din partea statelor care au făcut acest lucru.

80. […] Astfel, domeniul de aplicare al principiului integrității teritoriale este limitat la sfera
relațiilor dintre state.

Rosalyn Higgins, Problems and Process. The International Law and How We Use It, 1996

13
  “ […] minoritățile ca atare nu au dreptul la autodeterminare. Aceasta înseamnă, de
fapt, că ele nu au dreptul la secesiune, la independență, de a se alătura grupurilor
comparabile din alte state”.

Comisia de la Veneția, 2014

 25. Dreptul la autodeterminare este înțeles ca ”dreptul unui grup național coerent
(“popor’’) de a alege pentru sine însuși o formă de organizare politică și relația sa cu
alte grupuri” și, prin urmare, este rezervat exclusiv ”popoarelor”. Deși dreptul
internațional actual nu conține o definiție convențională a poporului, este acceptat în
mod uzual că acest concept se referă la un grup de indivizi separat, specific, care
împărtășesc aceeași istorie, limbă, cultură și voința de a trăi împreună. Dreptul la
autodeterminare nu aparține minorităților sau altor grupuri din stat. Totuși, în anumite
cazuri, poate fi dificil în practică să se califice un anumit grup de persoane ca un
”popor” sau (”numai”) o ”minoritate” în sensul dreptului internațional

Concluzii

1. Cu privire la prima întrebare, răspunsul este incert – practica statelor trebuie să ofere o
alegere;

2. Stabilitatea sistemului internațioal ar fi asigurată de opțiunea 1

3. În cazul alegerii opțiunii 1 – dreptul la autodeterminare este relevant

 Dreptul la autodeterminare externă se aplică

a) În cazul coloniilor, teritoriilor sub tutelă, teritoriilor care nu se autoguvernează (art. 73

Cartă)

b) Se aplică în plan intern – în plus, constituie o bază a neimixtiunii

c) Secesiunea remediu: numai în caz de ”carență de suveranitate”: Bangladesh, Eritrea

Interzicerea folosirii forței și amenințării cu forța

Regula: art. 2 (4) Carta ONU

”Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, în relatiile lor internationale, de a recurge la

amenintarea cu forta sau la folosirea ei, fie împotriva integritatii teritoriale ori independentei
politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite”

Problemă: interpretare

 Prima posibilitate: interzicere a folosirii forței cât mai largă ( a se vedea preambulul
Cartei)

 A doua posibilitate: folosirea forței ar fi permisă când nu este îndreptată contra

integrității teritoriale sau independenței politice și este conformă scopurilor Națiunilor
Unite

14
Legitima apărare

 Art. 51 din Carta ONU: ”Nicio dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere
dreptului inerent de autoaparare individuală sau colectivă în cazul în care se produce
un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite”

- condiție: atacul armat prealabil;

- Criteriile: anvergura și efectele – hotărârea CIJ Activități militare și paramilitare în

Nicaragua și împotriva acesteia

- Concluzie: nu orice act de folosire a forței dă dreptul la legitima apărare

- Practica recentă: atacul terorist (Rez. 1373 (2001)

Autorizarea Consiliului de Securitate

 Baza juridică: art. 39 și 42

 Art. 42 ”În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti ca masurile prevazute în

Articolul 41 nu ar fi adecvate ori ca s-au dovedit a nu fi adecvate, el poate
întreprinde, cu forțele aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră
necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”

 Pracică: formula utilizată este ”autorizează statele să ia toate măsurile necesare/să

folosească toate mijloacele necesare”

Noi teorii

1) Autoapărarea anticipativă:

Atacul armat = iminent

Incidentul Caroline (1837)

“ necesitatea legitimei apărări este instantă, de neînlăturat, fără să lase posibilitatea

alegerii mijloacelor sau timp pentru deliberare”.

2) Autoapărarea preventivă

 Doctrină americană după 11 septembrie 2001 (”Doctrina Bush”)

 Atacul armat = viitor și potențial

 Împotriva statelor care ”găzduiesc” teroriști

US National Defence Strategy din 17 Septembrie 2002:

- “nu trebuie să ezităm să acționăm singuri, să execităm dreptul nostru la autoapărare,

pentru a preveni ca ei să lovească teritoriul american”

15
 - ”trebuie să fim pregătiți să oprim state ostile și clienții acestora înainte de a deveni
capabili să amenințe cu folosirea armelor de distrugere în masă împotriva SUA”

- Doctrina “Obama” 2012 – utilizarea autoapărării numai împotriva organizațiilor

teroriste, pe baza unei tipologii a conduitei

3) Autorizarea implicită a CS

Marea Britanie – Irak 2003 (reactivarea unei rezoluții anterioare din 1990 care autoriza forța)

4) Intervenția umanitară

 Teorie în conformitate cu care o acțiune cu folosirea forței este legală, chiar dacă nu
este autorizată de CS sau nu este întreprinsă în legitimă apărare, atât timp cât scopul
acțiunii este oprirea unor violări masive ale drepturilor omului

Intervenția umanitară: pretinsă bază juridică

1) Interpretarea extensivă a art. 2 (4)

2) Teoria dreptului natural: drepturile omului țin de ”natura umană” și principiul

respectării drepturilor omului creează o excepție de la interzicerea folosirii forței

3) Intervenția umanitară a devenit o cutumă internațională după cazul Iugoslavia 1999

Responsabilitatea de a proteja

 Documentul Reuniunii la Vârf ONU din 2005:

 Raportul SG ONU din 2009 privind punerea în aplicare a RP

- Doctrină politică, ce are ”legătură” cu anumite norme de drept internațional în materia

suveranității și folosirii forței

3) Comunitatea internațională are responsabilitatea de a utiliza mijloace adecvate,

diplomatice, umanitare și alte mijloace pentru a proteja populațiile de aceste crime. Dacă un
stat omite în mod manifest să își protejeze populația, comunitatea internațională trebuie să fie
pregătită să adopte acțiune colectivă, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite

Aplicare – Libia 2011

 Rezoluția 1970 – CS consideră că s-au comis ”crime împotriva umanității”

- Reamintește “responsabilitatea Libiei de a-și proteja populația”

Rezoluția 1973 – autorizează ”toate măsurile necesare pentru protecția civililor și a zonelor
populate de civili” (para. 4)

16