Preocupările de bază ale lui Piaget n-au fost psihologice, ci epistemologice.

Psihologia sa
este, prioritar, o psihologie a inteligenţei. Teoria sa nu s-a realizat însă cu mijloace exclusiv
psihologice. Ca şi în adoptarea structuralismului genetic, Piaget a plecat, în teoria inteligenţei, de
la premisele biologice. După el, nu există o singură inteligenţă şi nici un singur fel de cunoaştere.
Privite la scară biologică, atât inteligenţa, cât şi cunoaşterea, se înfăţişează ca Ianus, cu trei feţe:
cunoaşterile genetice(ereditare) – al căror prototip este instinctul; cunoaşterile dobândite – al
căror prototip este reflexul; şi cunoaşterile logico-matematice – al căror prototip este
raţionamentul deductiv. Între instinct, reflex şi raţiune există o legătură. Nu putem înţelege
inteligenţa umană dacă nu luăm în seamă filonul ei biologic. Or, ce sunt instinctul şi reflexul? În
primul rând ele sunt instrumente adaptative. Înseamnă că inteligenţa umană este o prelungire
specială a adaptării biologice.
a) Cunoaşterile structurale printr-o programare ereditară, cum este cazul la anumite
structuri perceptive (vederea culorilor, cele două şi trei dimensiuni ale spaţiului etc.), par o
categorie mai restrânsă la om. Ele nu trebuie confundate cu „ ideile” înnăscute, în sens
cartezian, si nici cu „categoriile a priori” kantiene. Poincare admisese în epistemologie
apriorismul intuiţiei „ grupului de deplasări” (n+i). În psihologie, Lorenz admitea aceeaşi
concepţie kantiană în legătură cu noţiunile de cauză, spaţiu, etc. În absenţa gândirii şi
cunoaşterii reprezentative, acest lucru nu este, însă, posibil. La om există numai unele
„ rămăşiţe de ineitate”, de o izbitoare sărăcie în raport cu bogăţia de instincte a animalelor.
Deci, nu pe această cale inferioară – care la om este aproape totalmente sfărâmată – ne vin
unele cunoştinţe abstracte! În viziunea geneticii populaţiilor (Darlington, Dobzhansky,
Haldane, Stebbins, Waddington, etc.) înţelegerea instinctului este strict legată de noţiunea de
„pool genetic” (sistemul genetic colectiv rezultat din toate încrucişările posibile în interiorul
populaţiei); „pool”-ul este un sistem care posedă „ homeostazie genetică”, „poligenie” şi
„politropism”; aceştia introduc în populaţie interacţiuni reglatoare. Fiecare caracter e un
produs al reglărilor genetice la nivelul genomului. Fixarea ereditară a unui comportament pare
să implice o transmitere de la o somă la genom, ceea ce, în concepţia lui Piaget, ar confirma
mult discutata „ereditate a dobânditului” a lui Lamarck; Waddington a confirmat-o, se pare,
prin descoperirea „asimilărilor genetice”.
Instinctele par, deci, câştiguri şi forme de cunoaştere. Ocolind reductivismele, el pare totuşi
o asimilare analogă asimilărilor cognitive, dar care se înfăţişează ca un câştig la nivel
populaţional, deşi genomul nu trebuie izolat de populaţie, ca în tradiţia
neodarwiniană( Piaget,1971). Poate fi instinctul comparat cu inteligenţa? Instinctul este
populaţional şi nu individual; există, totuşi, analogii evidente între coordonarea schemelor pe
planul genetic (sau epigenetic) al organizării instinctuale şi coordonarea individuală a schemelor
de pe terenul inteligenţei. Tinbergen a vorbit de o „logică a instinctului”: şirul de suprapuneri
între scheme de acţiuni şi relaţii de ordine în activitatea instinctivă. Aceasta ar presupune – cum
se întâmplă în cazul ghidrionului – patru nivele de organisme: „comportament apetitiv
generalizat” – care sensibilizează animalul la IRM (stimuli semnificativi, innate releasing
mechanisms), „conduite instinctive specializate” (lupte, construcţia cuibului etc.), „acte
consumatoare” particulare (de exemplu, la construcţia cuibului: amplasare, alegerea materialelor,
scobirea etc.) şi mişcări elementare. Baerends (1956) şi Heiligenberg (1963) au dezvăluit o
logică intelectuală mai completă, analizând interconexiunile diferitelor instincte:de exemplu,
între instinctul sexual, agresivitate şi frică. Piaget (1971) este de părere că „instinctul este logica
organelor în opoziţie cu inteligenţa care îşi construieşte structurile sau formele senzoriomotorii şi
conceptuale cu o libertate mai mare în ceea ce priveşte condiţiile organice de pornire...”.
Azi se ştie că nu există „instincte pure” (Lorenz, 1961); Viaud a afirmat că instinctele de
tip Lorenz sunt un fel de „caz limită”, Waddington, Thorpe, Tinbergen au insistat asupra naturii
lor fenotipice. In felul acesta, ele nu sunt „atât de departe” nici de inteligenţa umană şi, mai ales,
de cunoaşterile dobândite, de tipul reflexului (Piaget,1971).
b) Cunoaşterile dobândite au fost supuse de către Piaget unei analize analoge. Problema
esenţială pare a fi aceea de a şti dacă reflexul presupune o achiziţie de semnificaţii. Numai în
acest fel el ar fi cunoastere. Viaud afirma că, în cazul reflexelor, stimulii n-au nevoie să fie
recunoscuţi. Embriologia reflexului (Cochill) arătase că reflexul este produsul unei diferenţieri
care porneşte din activităţi spontane de ansamblu. G.Brown ajunsese la concluzia că există un
ritm total iniţial din care rezultă diferenţierile reflexe. Ritmul este izvorul şi nu produsul acestor
diferenţieri. Piaget a arătat cum are loc consolidarea treptată a reflexelor de supt în cursul
primelor zile la sugari. Aşadar, ce fel de asimilare presupune reflexul: fiziologică sau cognitivă?
Piaget este de părere că această chestiune priveşte natura excitaţiei.
Rabaud arătase cum se poate transforma la un păianjen, prin excitaţie sonoră, un reflex
variabil într-o conduită. Din experienţele pavloviene asupra reflexelor condiţionate se putea
deduce, cu siguranţă, că ele presupun diferenţieri de semnificaţie. Dar cele necondiţionate? A
crede, precum Viaud, că acestea nu presupun diferenţieri semnificative înseamnă a da dovadă de
„un straniu spirit de sistemă” (Piaget,1971). După el, reflexul constituie o „zonă a frontierei
dintre asimilarea fiziologică (în sens de început al digerării cu ajutorul salivei) şi asimilarea
cognitivă şi recognitivă”.
c) Cunoaşterile logico-matematice sunt, desigur, analizate preferenţial în teoria lui Piaget şi
noi le vom dedica o analiză mai detaliată.
De ce trebuie neapărat, însă, să existe o legătură între instinct, reflex şi raţiune? Într-un
subcapitol intitulat Viaţă şi adevăr, din binecunoscutul eseu Biologie şi cunoaştere, Piaget a
raspuns la această întrebare sub forma unui crez: „Dacă nu ştim în ce constă viaţa, cu atât mai
peţin ştim ce înseamnă adevărul cognitiv”. Dupa el, problematica fundamentală a ştiinţei se
izbeşte de două întrebări fundamentale care leagă biologia (incluzând şi psihologia) de
epistemologie: cum se organizează o organizare şi cum este posibilă ştiinţa. După el, a răspuns
acestor întrebări înseamnă a admite că „adevărul nu este ecocentric sau egocentric şi nu trebuie
să rămână antropometric”.
În aceasta se află, deci, justificarea teoriei sale – dedicată inteligenţei – care nu concepe ca
problema să fie restrânsă la câmpul psihologiei, ci deschisă spre acela al vieţii. Comenius l-ar fi
aplaudat şi sfătuit să caute mai departe, dincolo de viaţa organică.
În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial, atât ca proces, cât și ca
aptitudine sau capacitate, atât formǎ și atribut al organizǎrii mintale, cât și a celei
comportamentale.

Ca si in adoptarea structuralismului genetic, Piaget a plecat, in teoria inteligentei, de la

premisele biologice. Dupa el, nu exista o singura inteligenta si nici un singur fel de cunoastere.

Psihologia inteligentei consta in a defini natura si caracteristicile acestor etape care conduc
spre o complicare crescanda a activitatii mintale.

Inteligenta nu constituie o categorie izolabila si dicontinua de procese cognitive. Ea este forma

de echilibru spre care tind toate structurile, a caror formare trebuie cautata incepand cu perceptia,
deprinderea si mecanismele senzorio-motorii elementare. Inteligenta nu este decat un termen
generic desemnand formele superioare de organizare sau de echilibru ale structurarilor cognitive.
Ea este in esenta ei un sistem de operatii vii si active. Este adaptarea mentala cea mai inaintata,
adica instrumentul indispensabil al schimburilor dintre subiect si univers.

Din perspectivă biologică,atât inteligenţa cât şi cunoaşterea se înfaţişează ca un lanus cu trei feţe:

 cunoaşterile genetice (ereditare),al căror prototip este instinctul

 cunoaşterile dobândite al căror prototip este reflexul

 cunoaşterile logico-matematice al căror prototip este raţionamentul deductiv

Între instinct,reflex şi raţiune există o legătură.Nu putem înţelege inteligenţa umană dacă nu
luăm în seamă filonul ei biologic.

De ce trebuie neapărat să existe o legătură între instinct,reflex şi raţiune?

Într-un subcapitol intitulat Viaţă şi adevăr din binecunoscutul eseu Biologie şi cunoaştere,Piaget
a răspuns la această întrebare sub forma unui crez:,,Dacă nu ştim în ce constă viaţa,cu atât mai
puţin ştim ce e adevărul cognitiv.”

După el problematica fundamentală a ştiinţei se loveşte de două întrebări fundamentale care

leagă biologia(incluzând şi psihologia) de epistemologie:cum se organizează o organizare şi cum
este posibilă ştiinţa.

După el a răspunde acestor întrebări înseamnă ,,a admite că adevărul nu este ecocentric sau
egocentric şi nu trebuie să rămână antropome- tric”.

În asta constă justificarea teoriei sale,dedicată inteligenţei,care nu concepe ca problema să fie

restrânsă la câmpul psihologiei ci deschisă la acela al vieţii.
Psihologia lui Piaget este o psihologie a inteligenţei, iar metodele folosite de acesta ca sprijin în
teoria sa pornesc de la premise biologice, ca şi în adoptarea structuralismului genetic.
Conform lui Piaget, din punct de vedere biologic, atât cunoaşterea, cât şi inteligenţa, apar în trei
forme:

 cunoaşterile genetice (ereditare)

 cunoaşterile dobândite

 cunoaşterile logico-matematice

Cunoaşterile genetice (ereditare)

Cunoașterile genetice nu reprezintă ideile înnăscute și nici categoriile a priori kantiene.
Prototipul cunoașterilor genetice este instinctul.
Conform lui Piaget, instinctul este logica organelor în opoziție cu inteligența care-și construiește
structurile sau formele senzoriomotorii și conceptuale cu o libertate mai mare în ceea ce privește
condițiile organice de pornire.
Cunoașterile dobândite
Prototipul cunoașterilor dobândite este reflexul.
Piaget a analizat cunoașterile dobândite,
încercând să identifice dacă reflexul presupune o
serie de semnificații, pentru că, doar în acest fel,
el ar putea reprezenta o formă de cunoaștere.
Arătând cum are loc consolidarea treptată a
reflexelor de supt, în primele zile, la sugari,
Piaget pune problema asimilării reflexului,
dacă aceasta se realizează fiziologic sau cognitiv.
În cele din urmă, el ajunge la concluzia că reflexul
reprezintă o zonă a frontierei dintre asimilarea fiziologică
și asimilarea cognitivă și recognitivă.

Cunoașterile logico-matematice
Prototipul cunoașterilor logico-matematice este raționamentul deductiv.
Referitor la legătura dintre instinct, reflex și rațiune, Piaget concluzionează:
Dacă nu știm în ce constă viața, atunci cu atât mai puțin știm ce înseamnă adevărul cognitiv.
Astfel, se justifică teoria sa dedicată inteligenței, acesta neputând concepe ca problema să fie
restrânsă la nivelul psihologiei, ci să fie deschisă spre cel al vieții.

Ca si in adoptarea structuralismului genetic, Piaget a plecat, in teoria inteligentei, de la premisele

biologice. Dupa el, nu exista o singura inteligenta si nici un singur fel de cunoastere. Privite la
scara biologica, atat inteligenta, cat si cunoasterea se infatiseaza ca lanus cu trei fete.

1. Piaget (1971) este de parere ca "instinctul este logica organelor in opozitie cu inteligenta
care isi construieste structurile sau formele senzoriomotorii si conceptuale cu o libertate
mai mare in ceea ce priveste conditiile organice de pornire..."

2. Cunoasterile dobandite au fost supuse de catre Piaget unei analize analoge. Problema se
pune astfel: reflexul ar fi cunoastere, numai daca am sti ca el presupune o achizitie de
semnificatii. Pentru Piaget, reflexul constituie o "zona a frontierei dintre asimilarea
fiziologica si asimilarea cognitiva si recognitiva".

3. In ceea ce priveste legatura dintre instinct, reflex si ratiune, Piaget spune: "Daca nu stim
in ce consta viata, cu atat mai putin nu stim ce inseamna adevarul cognitiv". Dupa el,
problematica fundamentala a stiintei se izbeste de doua intrebari fundamentale: cum se
organizeaza o organizare si cum este posibila stiinta. Pentru el, a raspunde acestor
intrebari inseamna a admite ca "adevarul nu este ecocentric sau egocentric si nu trebuie sa
ramana antropometric".