Oratia Funerara este un discurs celebru atribuit lui Pericle si publicat de catre Tucidide in „ Istoria

Razbolui Peloponesiac”.
Pericle, un politician eminent al acelei vremi, a rostit discursul cu ocazia comemorarii mortilor de
dupa primul an al Razboiului Peloponesiac (431-404 I.Hr.). Era o practica des intalnita la atenieni, la
sfarsitul secolului al V-lea, sa se organizeze o astfel de ceremonie funerara publica in memoria tuturor
celor care au murit in razboi. Ramasitele celor decedati erau pastrate intr-un cort timp de 3 zile, astfel
incat cei prezenti sa le poate oferi daruri. La sfarsitul ceremoniei se obisnuia ca un cetatean atenian
influent sa rosteasca un discurs in memoria acestora.
Desi discursul apare in a 2 a carte a lui Tucidide despre Istoria Razboiului Peloponesiac la persoana
intai, ca si cum el ar fi consemnat cu exactitate cuvintele lui Pericle, este putin probabil ca acest lucru
sa se fi intamplat cu adevarat si nu se stie cat de autentice sunt cuvintele atribuite lui Pericle. Alt factor
de confuzie este si faptul ca Pericle a mai tinut un discurs funerar in anul 440 I.Hr si este foarte posibil
ca cele 2 discursuri sa apara ca unul singur in cartea sa. Cel mai probabil este ca Tucidide a redat acest
discurs din propria memorie, ceea ce inseamna ca acesta nu contine citate exacte, dar ideile principale
au fost pastrate.
Discursul reprezina o glorificare a reusitelor atenienilor, formulat astfel incat sa dea curaj spiritelor
unui stat care inca se afla in razboi. Acesta incepe dupa obiceiul vremii, laudandu-i pe eroii care si-au
dat viata pe campul de lupta, insa o face glorificand in acelasi timp si orasul pentru care ei au murit si
valorile democratice pe care acesta le sustine:
„Forma noastra de guvernamânt nu rivalizeaza cu institutiile altora. Nu-i copiem pe vecinii nostrii, ci
suntem un exemplu pentru ei. Este adevarat ca suntem numiti o democratie, deoarece administratia se
afla în mâinile celor multi, si nu ale celor putini. Dar în timp ce legea asigura dreptate egala tuturor
în disputele lor particulare, este recunoscuta si cerinta de a fi cel mai bun; si atunci când un cetatean
se distinge în vreun fel, el este preferat pentru functii publice, nu ca un privilegiu, ci ca o rasplata a
meritului sau. Saracia nu este o piedica, dimpotriva, un om poate aduce beneficii tarii sale oricât de
obscura ar fi conditia sa”.
Cuvintele lui Pericle fac referire la tensiunea dintre aristocrati si democrati în Atena Antica.
Aristocratii, în general, credeau ca numai cetatenii înstariti, cei cu proprietati importante si de familie
buna erau într-adevar capabili sa guverneze. Cu toate acestea, Pericle si democratii erau de parere ca
cei mai multi dintre cetateni erau capabili de a guverna cu conditia sa-si ia din timpul destinat fermelor
si muncii lor.
-Pericle, conducătorul Atenei, a ținut acest discurs în anul 431 î.Hr, cu ocazia comemorării soldaților
uciși în primul an al războiului peloponesiac, dintre Atena și rivala ei, Sparta. Discursul este, în parte,
o laudă pentru curajul celor uciși și pentru măreția Atenei, dar și un îndemn adresat celor rămași în
viață de a nu dispera și de a continua lupta. Modul de viață atenian se va menține, în ciuda morții lui
Pericle, încă 26 de ani, când Sparta va obține victoria. „Forma noastră de guvernământ nu rivalizează
cu instituțiile altora. Nu-i copiem pe vecinii noștri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că
suntem numiți o democrație, deoarece administrația se află în mâinile celor mulți, și nu ale celor
puțini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută
și cerința de a fi cel mai bun; și atunci când un cetățean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru
funcții publice, nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o piedică,
dimpotrivă, un om poate aduce beneficii țării sale oricât de obscură ar fi condiția sa.”

Puterea cuvintelor este extraordinară: ele pot inspira, înfuria, atinge până la lacrimi, pot portretiza
realitatea crudă, pot oferi o imagine despre viitor sau expune o nouă perspectivă asupra trecutului.
Altfel spus, pot schimba lumea.
Platon acordă o importanță majoră statului ideal în cartea sa. Platon vorbește despre patru forme
greșite de guvernări: timocrația, oligarhia, democrația și tirania (despotism).
TIMOCRAȚIA Socrate definește timocrația ca o societate condusă de oameni care iubesc onoarea. El
crede că această formă de guvernare rezultă din urmașii părinților care au alte mentalități
caracteristice. Onoarea, baza acestei forme de guvernare strălucită duce la dorințe de posesiuni și
bunăstare.
OLIGARHIA Aceste tentații creează o confuzie între statutul economic și onoare, proces care este
responsabil pentru căderea în oligarhie. În Cartea a VIII a Socrate sugerează că avuția nu o să ajute un
pilot să-și navigheze propria navă. Aceasta injustiție împarte lumea în săraci și bogați, creând
oportunități pentru infractori. Cei bogați complotează împotriva celor săraci și vice-versa.
DEMOCRAȚIA Atât timp cât împărțirea socioeconomică crește, la fel cresc și tensiunile dintre clasele
sociale. Datorită conflictelor care izvorăsc din asemenea tensiuni, democrația înlocuiește la un
moment dat oligarhia. Săracii înfrâng pe oligarhi, ca urmare democrația acordă libertăți cetățenilor.
TIRANIA Libertățile excesive acordate cetățenilor de către democrație duc la tiranie, cea mai violentă
formă de guvernare. Aceste libertăți împart oamenii între clase socioeconomice: dominantă, capitalistă
și muncitorească. Tensiunile dintre clasă dominantă și capitalistă, forțează clasă muncitorească să
caute protecție în libertățile democratice. Ei investesc toată puterea lor în demagogul lor democratic,
care este în schimb corupt de puterea obținută și devine un tiran. El are un anturaj mic, susținători care
îi asigură protecție.
În mod ironic, statul ideal schițat de Socrate seamănă cu tirania.
Ecclesia era convocată de câte ori era nevoie, chiar de mai multe ori pe luna-în razoiul
peloponesiac era convocată în câteva zile succesive. Doar sărbătorile religioase , care numără la
Atena cel puțin 120 zile anual, interziceau sesiunile adunării, că și ale altor instituții. La adunări nu
participau toți 30-40 000 de cetățeni, iar spațiul amenajat pentru adunare, care în secolul V se
desfășura pe colină Pnyx, nu permitea mai mult de 6000 de cetățeni laolaltă. Persoanele de vază
care urmau o carieră politică-singură onorabilă pentru aristocrați-participau sistematic, împreună
cu amicii și clientele lor politice-cei 500 de buleți și colegiile de magistrați în exercițiu erau ținuți
să ia parte la adunări. Un cvorum de 6000 de cetățeni era presupus pentru adunările mai
importante, cum era la începutul secolului, iar adunarea decidea ostracizările.
Ecclesia era prezidată de proedrul pritanilor, tras la sorți zilnic dintre cei 50 de buleți ai tribului
care asigura permanentă prin rotație în Bouleterion. Proedrul avea răspunderea de a da cuvântul,
pe rând, vorbitorilor, păstrând disciplină adunării, că și pe aceea de a supune la vot hotărârea și
de a numără în final voturile. Adunarea dezbătea un proiect-proubleuma-care putea să fi fost
propus fie de un colegiu de magistrați conform competențelor sale, fie de un cetățean oarecare,
care fusese examinat de boule împreună cu cei mai importanți magistrați.
Diferiți lideri politici, oratori pricepuți, argumentau în favoarea sau împotriva proiectului, dar
isegoria asigura fiecărui participant dreptul de a se adresa adunării. Dreptul nu era exercitat de
oricine, vorbitorii faimoși concurau în argumente, spre încântarea celor mulți, care se mulțumeau
cu rolul de spectatori activi, nu odată interpelând sau întrerupând pe orator-exprimându-și opinia
prin vot. Votul era deschis, prin ridicarea de mâna-cheirotonia, iar pentru chestiuni grave se utiliza
votul secret cu pietricele-psephoi-care erau depuse în urne și apoi se numărau efectiv,
generalizarea acestui sistem de vot fiind reflectată de numele decretului-psephismata-votul secret
cu pietricele.
Sfatul celor 500 -Boule era instituția esențială atât prin modul de recrutare, cât și prin atribuțiile
sale. Asigurau permanentă în fiecare secțiune a sfatului în inima cetății, în Bouleuterion. Prin
limitarea la două mandate de bulet, se asigura participarea la sfat al unui număr mare de
cetățeni, având posibilitatea de a lua parte la acest Consiliu de miniștri ai cetății, care examina și
priectele de decizii, și starea flotei de război, și aprovizionarea cu grâne, care primea orice
ambadada străină și trimitea soli în alte cetăți sau la regii barbari-funcția sfatului celor 500 că
mencanism instituțional democratic era evidență.
Cel mai important colegiu de înalți funcționari publici era în secolul V i.en. , colegiul celor 10
strategi. La origine era vorba de comandanții militari ai celor 4 triburi, ulterior ale celor 10 triburi,
care secondează după 490 i.en., pe arhontele polemarh, care comandă armata cetății. După 486
i.en., arhonții încep să fie trași la sorți, autoritatea tuturor, inclusiv a polemarhului se prăbușește,
și strategii, care au continuat să fie aleși prin vot individual, devin colegiul cel mai autoritar. Rolul
lor în comandă flotei de război, afirmat imediat după constituirea ligii de la Delos prin acțiunile lui
Cimon, le sporește și mai mult autoritatea. Asociați permanent la dezbaterile din sfat, principalii
oratori în ecclesia, strategii au dobândit o competență politică generală, iar Pericle, care este ales
din 446 i.en., de 15 ori consecutiv în acest colegiu desăvârseste această mutație.
Un colegiu de mare prestigiu, ai cărui membri sunt și ei aleși prin vot direct, este cel al
trezorierilor cetății, cei 10 tamiai. Alături de ei, cei 10 trezorieri ai fondurilor ligii, hellenotamiai,
devin și ei personaje importante, în vreme ce colegiul arhonților-cei 9 tradiționali, de la 507 i.en.,
adăugându-se un secretar, pentru că toate cele 10 triburi să fie reprezentate anual, că și sfatul
foștilor arhonți, Areiopagul, scad că însemnătate, așa încât încă de la jumătatea secolului se
întâlneau printre arhonți și personaje cu cens modest-zeugitai.