IDEALUL DEMOCRATIC

Nimeni nu pretinde ca democratia este perfecta sau atotstiutoare. ntr-adevar s-a spus ca democratia este cea mai reala forma de guvernamnt, cu exceptia tuturor celorlalte forme care au fost ncercate de-a lungul timpului.
Winston Churchill

Unul dintre cele mai remarcabile elemente ale politicului n lumea contemporana este uimitoarea popularitate a democratiei. Exista azi putini oameni, fie lideri politici importanti, fie simplii cetateni si supusi, care sa nu predice democratia si sa nu se pretinda a fi democrati. Cu exceptia fascistilor, a nazistilor si a altor cteva, cu totii par a fi de acord ca democratia este de dorit. Dar aceasta ntelegere apare n mijlocul unui conflict ideologic puternic, uneori chiar violent. Cum este posibil acest lucru ? Cum pot oameni mpartasind ideologii diferite liberali si socialisti, comunisti si conservatori sa creada n valoarea democratiei ? Un raspuns ar fi sa spunem ca multi utilizeaza cuvntul democratie ntr-un mod ipocritic. Cu alte cuvinte, democratia este att de populara, nct fiecare va ncerca sa-si lege propria ideologie de ea, oricare ar fi aceasta. De exemplu, fosta denumire a Germaniei de Est nainte de caderea regimului comunist n 1989-1990 era Republica Democrata Germana. Iar guvernamntul acestei democratii limita strict libertatea cuvntului si scotea efectiv n afara legii competitia politica. Retinnd acest exemplu, dar si altele, unii critici s-au plns ca termenul democratie a fost utilizat gresit de attea ori, nct i s-a pierdut orice nteles. Un al doilea raspuns ar fi ca adeptii diferitelor ideologii au pur si simplu idei diferite despre cum se realizeaza democratia. Aproape toti sunt de acord ca democratia este un lucru bun, dar nu sunt de acord despre cum ar fi mai bine sa fie realizat. De exemplu, cei mai multi oameni din SUA considera dictatura ca fiind un regim evident nedemocratic, dar Mao Zedong, liderul Partidului Comunist Chinez pentru mai mult de 40 de ani, a sustinut ca guvernamntul sau a fost o dictatura democratica a poporului. Aparent, Mao nu a vazut nici o contradictie n aceasta, deoarece el credea ca China avea nevoie de o perioada de dictatura pentru a pregati calea spre democratie. Astfel, exista poate o ntelegere reala larg raspndita cum ca democratia este adevaratul tel sau scop al activitatii ideologice iar nentelegerile apar numai n ceea ce priveste mijloacele de atingere a acelui scop. Desi ambele pozitii pot avea meritele lor, credem ca un al treilea raspuns ofera o mai adnca perspectiva asupra problemei. Si acesta este ca oameni diferiti nteleg prin democratie lucruri diferite. Ei pot cu totii sa doreasca sa ajunga la sau sa promoveze democratia, dar nu sunt de acord asupra modului n care sa se faca acest lucru, deoarece nu sunt de acord asupra a ceea ce este cu adevarat democratia. n ceea ce priveste ideologiile politice, putem spune ca democratia este un ideal pe care l mbratisaza majoritatea ideologiilor; dar datorita faptului ca au ntelegeri foarte diferite asupra a ceea ce este democratia, ele tind spre aceasta n moduri diferite. Pot intra n conflict unele cu altele n ncercarile lor de a-si atinge sau de a-si promova propria conceptie despre democratie. Deci democratia este, ca si libertatea, un concept esentialmente contestat. Idealul democratic nsusi este profund implicat n conflictul ideologic al lumii moderne. Pentru a ntelege acest conflict, trebuie sa stim mai multe despre democratie si despre idealul democratic. Trebuie sa stim mai ales ce a nsemnat la origini democratie si de ce numai n ultimii aproximativ 150 de ani democratia a fost considerata ca o forma dezirabila a guvernamntului si societatii.

Originile democratiei
Democratia ca termen si democratia ca forma a vietii politice si au ambele originea n Grecia antica. Termenul provine de la combinarea substantivului demos nsemnnd oameni sau oameni obisnuiti si verbul kratein, a stapni. Pentru greci, demokratia nseamna guvernarea de catre oameni obisnuiti, dintre care multi erau needucati, fara experienta si saraci. Deoarece acesti oameni formau majoritatea cetatenilor, democratia a fost identificata, asa cum se ntmpla adesea n zilele noastre, cu guvernarea de catre majoritate. Dar este important sa notam ca aceasta majoritate consta n principal dintr-o singura clasa, demosul. Multi greci au nteles democratia ca fiind o forma de conducere a unei clase guvernare prin si n beneficiul clasei inferioare sau a clasei muncitoare. Astfel, ea se opunea aristocratiei, conducerea de catre aristoi cei mai buni, cei despre care se presupunea ca erau cei mai n masura sa guverneze. Centrul activitatii n Grecia antica, ce nu era unita sub un guvern unic, era polis-ul care se autoguverna, sau orasul-stat. Atena, cel mai mare polis se dovedeste a fi cel mai potrivit exemplu de oras stat democratic. De-a lungul celei mai mari parti din a doua jumatate a secolului al V-lea .Hr., perioada cunoscuta ca Vrsta ed Aur a Atenei, atenienii si considerau polisul ca fiind o democratie. Nu toti au acceptat de buna voie aceasta stare de lucruri, dar cei care au facut-o se pare ca au aderat cu

entuziasm la democratie. Cuvintele atribuite lui Pericle (Oratia Funerara), cel mai faimos conducator al democratiei ateniene evidentiaza acest lucru: Forma noastra de guvernamnt nu rivalizeaza cu institutiile altora. Nu-i copiem pe vecinii nostrii, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevarat ca suntem numiti o democratie, deoarece administratia de afla n minile celor multi, si nu ale celor putini. Dar n timp ce legea asigura dreptate egala tuturor n disputele lor particulare, este recunoscuta si cerinta de a fi cel mai bun; si atunci cnd un cetatean se distinge n vreun fel, el este preferat pentru functii publice nu ca un privilegiu, ci ca o rasplata a meritului sau. Saracia nu este o piedica, dimpotriva, un om poate aduce beneficii tarii sale [polis] orict de obscura ar fi conditia sa. Cuvintele lui Pericle fac referire la tensiunea dintre aristocrati si democrati n Atena Antica. Aristocratii, n general, credeau ca numai cetatenii nstariti, cei cu proprietati importante si de familie buna erau ntr-adevar capabili sa guverneze. Cu toate acestea, Pericle si democratii erau de parere ca cei mai multi dintre cetateni erau capabili de a guverna cu conditia sa-si ia din timpul destinat fermelor si muncii lor. Pentru aceasta n democratia ateniana cetatenii erau platiti cu un salariu zilnic mediu care sa le permita tuturor, si bogati si saraci, sa participe la adunari si sa decida politica prin vot direct. Ca o dovada a ncrederii pe care o aveau n demos, atenienii ocupau un anumit numar din posturile politice nu prin vot, ci n urma tragerii la sorti. Onoratia Funerara a lui pericle sugereaza, de asemenea, o alta distinctie de mare nsemnatate pentru atenieni, aceea ntre cetatenii interesati de treburi publice (polites) si persoanele care si urmareau doar propriul interes (idiotes). n Atena, spunea Pericle, Un cetatean atenian nu neglijeaza statul [polis] deoarece el are grija de propria sa gospodarie; si chiar si aceia dintre noi care au fost implicati n afaceri au o foarte buna idee despre politica. Numai noi privim un barbat care nu este interesat n problemele publice, nu ca fiind un caracter daunator, ci unul fara de folos; si daca putini dintre noi initiaza o politica, noi cu totii o judecam temeinic. Chiar mai semnificativ pentru democratia ateniana era un alt aspect al notiunii de cetatenie. Pentru a fi cetatean, individul trebuia sa fie adult, liber, barbat atenian. Femeile, strainii rezidenti si sclavii (care formau majoritatea populatiei erau cu totul exclusi). De fapt, numai unul din zece locuitori ai Atenei era cetatean. Din punct de vedere al sfrsitului secolului XX, democratia ateniana poate fi numita cu greu democratie. Aceasta judecata devine si mai izbitoare cnd avem n vedere ca democartia ateniana le asigura o protectie redusa a drepturilor minoritatilor. Toti cetatenii erau egali n fata legii, dar aceasta nu nseamna ca orice cetatean era liber sa-si exprime parerile, orict de nepopulare ar fi fost acestea. Adunarile ateniene ndepartau uneori din Atena, temporar, cetateni, fara proces si chiar fara a li se aduce acuzatii legale, numai pentru ca majoritatea adunarii considera acesti cetateni ca reprezentnd un pericol pentru polis. Aceasta era practica ostracizarii, numita astfel dupa scoica sau ciobul (ostrakon) pe care cetatenii Atenei scriau numele celor pe care doreau sa-i ndeparteze. Uneori, pedeapsa pentru sustinerea unor vederi nepopulare era si mai dura. Cunoastem aceasta mai ales n cazul lui Socrate (469-399 .Hr.), filosoful care se considera un taun a carui misiune era sa scoata cetatenii Atenei din indiferenta punnd ntrebari despre credintele lor. Nu ncetez niciodata sa strnesc pe fiecare dintre voi, spunea el, sa va conving si sa va reprosez zilnic si oriunde m-asi afla n preajma voastra. n 399 .Hr. cnd factiunea democratica detinea controlul, unii dintre cetateni au reactionat, acuzndu-l pe Socrate de impietate religioasa si de coruperea morala a tinerilor Atenei. Socrate a fost judecat, acuzat si condamnat la moarte prin otravire. Astfel, Atena, prima democratie a creat primul martir al libertatii de gndire si exprimare. Totusi, n secolele al V-lea si al VI-lea .Hr. aceea care favorizau democratia trebuiau sa se confrunte si cu alte critici. Exista nemultumirea ca democratia era o forma de guvernamnt instabila, si prin aceasta periculoasa. Principalul purtator al acestei critici era elevul si prietenul lui Socrate, Platon (427-347 .Hr.). Platon credea ca democartia este periculoasa deoarece ea plaseaza puterea politica n minile poporului ignorant si plin de invidie. El argumenta ca, datorita ignorantei lor, oamenii nu vor sti cum sa utilizeze puterea politica pentru binele comun. Pentru ca sunt invidiosi, oamenii vor fi interesati numai de propriul lor bine, pe care vor ncerca sa-l promoveze jefuindu-i pe cei care sunt mai nstariti. Fiind si invidiosi si ignoranti oamenii vor fi usor influentati de demagogi ceea ce se traduce literal prin lideri ai demosului care i vor flata, vor face apel la invidia lor si i vor strni unii mpotriva celorlalti. Pe scurt, din democratie decurg razboiul civil si anarhia, distrugerea orasului-stat. Cnd democratia va fi lasat polisul n aceasta stare mizerabila, dupa analiza lui Platon, oamenii vor cere lege si ordine. Atunci ei se vor strnge n jurul oricarui suficient de puternic pentru a pune capat anarhiei. Dar o astfel de persoana

va fi un despot, spune Platon, un tiran careia nu-i pasa de polis sau de popor, ci numai de putere. Astfel, democratia, conducerea poporului, nu este alt ceva dect o serie de pasi marunti spre despotism. Acest argument mpotriva democratiei este privit favorabil de un numar de gnditori politici, inclusiv elevul lui Platon, Aristotel (384-322 .Hr.). Aristotel afirma ca democratia este una din cele sase tipuri principale de regim politic sau constitutii. Puterea de guvernare, spunea el n Politica, trebuie sa fie n minile unei persoane, n minile ctorva sau ale mai multora; si aceasta putere poate fi folosita fie spre binele ntregii comunitati caz n care este buna sau adevarata sau numai pentru binele conducatorilor caz n care este pervertita. Combinnd aceste caracteristici, Aristotel a ajuns la urmatoarea schema: n al cui interes ? Public Conduce o persoana Conduc ctiva Conduc multi Monarhie Aristocratie Politeia Adevarate Propriu Tiranie Oligarhie Democratie Pervertite

Doua caracteristici ale clasificarii regimurilor a lui Aristotel sunt de remarcat. Prima dintre ele este ca l-a urmat pe Platon n a considera ca democratia este rea si de nedorit. Pentru Aristotel, democratia este o forma de conducere corupta, deoarece demosul tinde sa aiba vederi nguste si sa fie egoist. Oamenii simplii si vor urmarii propriile interese numai pe termen scurt lund proprietati, bogatii si putere de la cei putini fara sa fie interesati de pacea si stabilitatea polisului ca ntreg. Dar aceasta serveste scopurilor lor numai pe termen scurt, iar n final ei vor instaura haosul si nu n ultima instanta despotismul n ntreg polisul. Cea de-a doua trasatura a clasificarii aristoteliene este includerea politeiei, ca forma buna a organizarii de catre cei multi. Pentru Aristotel, politeia difera de democratie prin aceea ca ea mixeaza elemente ale guvernarii celor putini cu elemente ale guvernarii de catre cei multi. Virtutea acestei constitutii mixte consta n faptul ca fiecare grup l poate supraveghea pe celalalt cei putini pe cei multi, cei multi pe cei putini astfel nct niciuna dintre clase nu-si poate urmarii propriul interes n detrimentul binelui comun. Aristotel sugera deasemenea, ca politeia poate diferi de democratie prin modul de distributie a bogatiei si a proprietatii. ntr-o democratie cei multi vor fi cei saraci. Potrivit lui Aristotel, acesta este modul n care decurg lucrurile si el nu poate fi schimbat. Totusi, n conditiile rare dar norocoase n care cei mai multi oameni nu sunt nici bogati nici saraci, ci au o proprietate (bogatie) moderata si suficienta, ne putem astepta ca ei sa conduca de o maniera prudenta. Aceasta datorita faptului ca majoritatea, cnd formeaza clasa de mijloc va evita excesele caracteristice saracilor invidiosi si cele ale bogatilor aroganti. Vaznd binele polisului ca propriul lor bine, cei multi din starea de mijloc vor lucra pentru a mentine pacea si stabilitatea orasului-stat. Tragnd linie, Aristotel considera politeia ca fiind buna sugera chiar ca ar fi cel mai bun dintre cele sase regimuri n timp ce democratia era rea. Dar el a argumentat, deasemenea, ca democratia este mai buna dect tirania si oligarhia. Aceasta n principal datorita faptului ca multe capete judeca mai bine dect mai putine capete sau dect unul singur. Chiar daca nici un om obisnuit nu are capacitatea de a judeca bine ceea ce este drept sau nedrept, bun sau rau, urt sau frumos, judecata colectiva este mai buna dect aceea a oricarui individ sau unui grup mic, inclusiv un grup de exprti. Acest lucru este adevarat, spunea Aristotel, la fel cum un ospat la care contribuie mai multi este mai bun dect o cina bazata pe o singura punga. n plus, democratia da mai multor barbati sansa de a participa la viata activa de cetatean de a conduce si de a fi condus. Pe cnd Aristotel celebra cetateanul si polisul, acest mod de viata a cazut victima unei unitati politice mai largi imperiul. Mai nti sub conducerea lui Filip Macedonianul (382-336 .Hr.), apoi sub fiul sau (si elev a lui Aristotel) Alexandru cel Mare (356-323 .Hr.), Imperiul Macedonean s-a extins spre Grecia, spre Orientul Mijlociu si spre India si Egipt. Cum imperiul concentra puterea n minile mparatului, orasul-stat autoguvernat a murit, iar conducerea de catre cei multi fie politeia, fie democratie a pierit odata cu el. La ordinea zilei erau monarhia n cel mai bun caz, tirania n cel mai rau.

Dilirici Alexandru Clasa a XII-a A