Sunteți pe pagina 1din 6

Democratia in antichitate

„Democratia” ca termen si democratia ca forma a vietii politice îsi au ambele originea în


Grecia antica. Termenul provine de la combinarea substantivului demos însemnând „oameni”
sau „oameni obisnuiti” si verbul kratein, a stapâni.
Pentru greci, demokratia înseamna guvernarea de catre oameni obisnuiti, dintre care
multi erau needucati, fara experienta si saraci. Deoarece acesti oameni formau majoritatea
cetatenilor, democratia a fost identificata, asa cum se întâmpla adesea în zilele noastre, cu
guvernarea de catre majoritate. Dar este important sa notam ca aceasta majoritate consta în
principal dintr-o singura clasa, demosul. Multi greci au înteles democratia ca fiind o forma de
conducere a unei clase – guvernare prin si în beneficiul clasei inferioare sau a clasei
muncitoare. Astfel, ea se opunea aristocratiei, conducerea de catre aristoi – „cei mai buni”,
cei despre care se presupunea ca erau cei mai în masura sa guverneze.
Centrul activitatii în Grecia antica, ce nu era unita sub un guvern unic, era polis-ul care se
autoguverna, sau orasul-stat. Atena, cel mai mare polis se dovedeste a fi cel mai potrivit
exemplu de oras stat democratic. De-a lungul celei mai mari parti din a doua jumatate a
secolului al V-lea î.Hr., perioada cunoscuta ca Vârsta ed Aur a Atenei, atenienii îsi considerau
polisul ca fiind o democratie. Nu toti au acceptat de buna voie aceasta stare de lucruri, dar cei
care au facut-o se pare ca au aderat cu entuziasm la democratie. Cuvintele atribuite lui Pericle
(Oratia Funerara), cel mai faimos conducator al democratiei ateniene evidentiaza acest lucru:

Forma noastra de guvernamânt nu rivalizeaza cu institutiile altora. Nu-i copiem pe vecinii nostrii,
ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevarat ca suntem numiti o democratie, deoarece
administratia de afla în mâinile celor multi, si nu ale celor putini. Dar în timp ce legea asigura
dreptate egala tuturor în disputele lor particulare, este recunoscuta si cerinta de a fi cel mai bun; si
atunci când un cetatean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru functii publice nu ca un
privilegiu, ci ca o rasplata a meritului sau. Saracia nu este o piedica, dimpotriva, un om poate
aduce beneficii tarii sale [polis] oricât de obscura ar fi conditia sa1.

Cuvintele lui Pericle fac referire la tensiunea dintre aristocrati si democrati în Atena
Antica. Aristocratii, în general, credeau ca numai cetatenii înstariti, cei cu proprietati
importante si de familie buna erau într-adevar capabili sa guverneze. Cu toate acestea, Pericle
si democratii erau de parere ca cei mai multi dintre cetateni erau capabili de a guverna cu
conditia sa-si ia din timpul destinat fermelor si muncii lor. Pentru aceasta în democratia
ateniana cetatenii erau platiti cu un salariu zilnic mediu care sa le permita tuturor, si bogati si
saraci, sa participe la adunari si sa decida politica prin vot direct. Ca o dovada a încrederii pe
care o aveau în demos, atenienii ocupau un anumit numar din posturile politice nu prin vot, ci
în urma tragerii la sorti.
Onoratia Funerara a lui pericle sugereaza, de asemenea, o alta distinctie de mare
însemnatate pentru atenieni, aceea între cetatenii interesati de treburi publice (polites) si
persoanele care îsi urmareau doar propriul interes (idiotes). În Atena, spunea Pericle,

Un cetatean atenian nu neglijeaza statul [polis] deoarece el are grija de propria sa gospodarie; si
chiar si aceia dintre noi care au fost implicati în afaceri au o foarte buna idee despre politica.
Numai noi privim un barbat care nu este interesat în problemele publice, nu ca fiind un caracter

11
„Pericles’ Funeral Oration”, din Tucidide, History of the Peloponnesian War, în Thucydides, vol. 4,
ed. a II-a, trad. Benjamin Jowett (Oxford: Claredon Press, 1990), pp. 127-128. Vezi si Terence Ball
and Richard Dagger, eds., Ideals and Ideologies: A Reader, ed. a II-a „New York: Harper Collins,
1995”, selectia 3.
daunator, ci unul fara de folos; si daca putini dintre noi initiaza o politica, noi cu totii o judecam
temeinic2.

Chiar mai semnificativ pentru democratia ateniana era un alt aspect al notiunii de
cetatenie. Pentru a fi cetatean, individul trebuia sa fie adult, liber, barbat atenian. Femeile,
strainii rezidenti si sclavii (care formau majoritatea populatiei erau cu totul exclusi). De fapt,
numai unul din zece locuitori ai Atenei era cetatean. Din punct de vedere al sfârsitului
secolului XX, democratia ateniana poate fi numita cu greu democratie.
Aceasta judecata devine si mai izbitoare când avem în vedere ca democartia ateniana le
asigura o protectie redusa a drepturilor minoritatilor. Toti cetatenii erau egali în fata legii, dar
aceasta nu înseamna ca orice cetatean era liber sa-si exprime parerile, oricât de nepopulare ar
fi fost acestea. Adunarile ateniene îndepartau uneori din Atena, temporar, cetateni, fara proces
si chiar fara a li se aduce acuzatii legale, numai pentru ca majoritatea adunarii considera acesti
cetateni ca reprezentând un pericol pentru polis. Aceasta era practica ostracizarii, numita
astfel dupa scoica sau ciobul (ostrakon) pe care cetatenii Atenei scriau numele celor pe care
doreau sa-i îndeparteze.
Uneori, pedeapsa pentru sustinerea unor vederi nepopulare era si mai dura. Cunoastem
aceasta mai ales în cazul lui Socrate (469-399 î.Hr.), filosoful care se considera un taun a
carui misiune era sa scoata cetatenii Atenei din indiferenta punând întrebari despre credintele
lor. „Nu încetez niciodata sa stârnesc pe fiecare dintre voi”, spunea el, „sa va conving si sa va
reprosez zilnic si oriunde m-asi afla în preajma voastra” 3. În 399 î.Hr. când factiunea
democratica detinea controlul, unii dintre cetateni au reactionat, acuzându-l pe Socrate de
impietate religioasa si de coruperea morala a tinerilor Atenei. Socrate a fost judecat, acuzat si
condamnat la moarte prin otravire. Astfel, Atena, prima democratie a creat primul martir al
libertatii de gândire si exprimare.
Totusi, în secolele al V-lea si al VI-lea Î.Hr. aceea care favorizau democratia trebuiau sa
se confrunte si cu alte critici. Exista nemultumirea ca democratia era o forma de guvernamânt
instabila, si prin aceasta periculoasa. Principalul purtator al acestei critici era elevul si
prietenul lui Socrate, Platon (427-347 î.Hr.).
Platon credea ca democartia este periculoasa deoarece ea plaseaza puterea politica în
mâinile poporului ignorant si plin de invidie. El argumenta ca, datorita ignorantei lor, oamenii
nu vor sti cum sa utilizeze puterea politica pentru binele comun. Pentru ca sunt invidiosi,
oamenii vor fi interesati numai de propriul lor bine, pe care vor încerca sa-l promoveze
jefuindu-i pe cei care sunt mai înstariti. Fiind si invidiosi si ignoranti oamenii vor fi usor
influentati de demagogi – ceea ce se traduce literal prin lideri ai demosului – care îi vor flata,
vor face apel la invidia lor si îi vor stârni unii împotriva celorlalti. Pe scurt, din democratie
decurg razboiul civil si anarhia, distrugerea orasului-stat. Când democratia va fi lasat polisul
în aceasta stare mizerabila, dupa analiza lui Platon, oamenii vor cere lege si ordine. Atunci ei
se vor strânge în jurul oricarui suficient de puternic pentru a pune capat anarhiei. Dar o astfel
de persoana va fi un despot, spune Platon, un tiran careia nu-i pasa de polis sau de popor, ci
numai de putere. Astfel, democratia, conducerea poporului, nu este alt ceva decât o serie de
pasi marunti spre despotism4.
Acest argument împotriva democratiei este privit favorabil de un numar de gânditori
politici, inclusiv elevul lui Platon, Aristotel (384-322 î.Hr.). Aristotel afirma ca democratia
22
„Pericles’ Funeral Oration”, din Tucidide, History of the Peloponnesian War, în Thucydides, vol. 4,
ed. a II-a, trad. Benjamin Jowett (Oxford: Claredon Press, 1990), p. 129. Vezi si Terence Ball and
Richard Dagger, eds., Ideals and Ideologies: A Reader, ed. a II-a „New York: Harper Collins, 1995”,
selectia 3.
33
Platon, Apology, 31; în The Trial and Death of Socrates, trad. G.M.A. Grube (Indianapolis: Hachet
Publishing, 1983), p.33.
44
Pentru parerea lui Platon asupra democratiei, vezi Republica, Cartea VIII.
este una din cele sase tipuri principale de regim politic sau constitutii. Puterea de guvernare,
spunea el în Politica, trebuie sa fie în mâinile unei persoane, în mâinile câtorva sau ale mai
multora; si aceasta putere poate fi folosita fie spre binele întregii comunitati – caz în care este
buna sau adevarata – sau numai pentru binele conducatorilor – caz în care este pervertita.
Combinând aceste caracteristici, Aristotel a ajuns la urmatoarea schema:

În al cui interes ?
Public Propriu
Conduce o persoana Monarhie Tiranie
Conduc câtiva Aristocratie Oligarhie
Conduc multi Politeia Democratie
„Adevarate” „Pervertite”

Doua caracteristici ale clasificarii regimurilor a lui Aristotel sunt de remarcat. Prima
dintre ele este ca l-a urmat pe Platon în a considera ca democratia este rea si de nedorit. Pentru
Aristotel, democratia este o forma de conducere corupta, deoarece demosul tinde sa aiba
vederi înguste si sa fie egoist. Oamenii simplii îsi vor urmarii propriile interese numai pe
termen scurt luând proprietati, bogatii si putere de la cei putini fara sa fie interesati de pacea si
stabilitatea polisului ca întreg. Dar aceasta serveste scopurilor lor numai pe termen scurt, iar
în final ei vor instaura haosul si nu în ultima instanta despotismul în întreg polisul.
Cea de-a doua trasatura a clasificarii aristoteliene este includerea politeiei, ca forma buna
a organizarii de catre cei multi. Pentru Aristotel, politeia difera de democratie prin aceea ca ea
mixeaza elemente ale guvernarii celor putini cu elemente ale guvernarii de catre cei multi.
Virtutea acestei constitutii mixte consta în faptul ca fiecare grup îl poate supraveghea pe
celalalt – cei putini pe cei multi, cei multi pe cei putini – astfel încât niciuna dintre clase nu-si
poate urmarii propriul interes în detrimentul binelui comun. Aristotel sugera deasemenea, ca
politeia poate diferi de democratie prin modul de distributie a bogatiei si a proprietatii. Într-o
democratie cei multi vor fi cei saraci. Potrivit lui Aristotel, acesta este modul în care decurg
lucrurile si el nu poate fi schimbat. Totusi, în conditiile rare dar norocoase în care cei mai
multi oameni nu sunt nici bogati nici saraci, „ci au o proprietate (bogatie) moderata si
suficienta”5, ne putem astepta ca ei sa conduca de o maniera prudenta. Aceasta datorita
faptului ca majoritatea, când formeaza „clasa de mijloc” va evita excesele caracteristice
saracilor invidiosi si cele ale bogatilor aroganti. Vazând binele polisului ca propriul lor bine,
cei multi din starea de mijloc vor lucra pentru a mentine pacea si stabilitatea orasului-stat.
Tragând linie, Aristotel considera politeia ca fiind buna – sugera chiar ca ar fi cel mai bun
dintre cele sase regimuri – în timp ce democratia era rea. Dar el a argumentat, deasemenea, ca
democratia este mai buna decât tirania si oligarhia. Aceasta în principal datorita faptului ca
multe capete judeca mai bine decât mai putine capete sau decât unul singur. Chiar daca nici
un om obisnuit nu are capacitatea de a judeca bine ceea ce este drept sau nedrept, bun sau rau,
urât sau frumos, judecata colectiva este mai buna decât aceea a oricarui individ sau unui grup
mic, inclusiv un grup de exprti. Acest lucru este adevarat, spunea Aristotel, la fel cum „un
ospat la care contribuie mai multi este mai bun decât o cina bazata pe o singura punga” 6. În

55
Benjamin Jowett, ed., si trad., The Politics of Aristotle (New York: Modern Library, 1943), p.192, vezi
si Ideals and Ideologies, sectia 4.
66
Benjamin Jowett, ed., si trad., The Politics of Aristotle (New York: Modern Library, 1943), p.146, vezi
si Ideals and Ideologies, sectia 4.
plus, democratia da mai multor barbati sansa de a participa la viata activa de cetatean de a
conduce si de a fi condus.
Pe când Aristotel celebra cetateanul si polisul, acest mod de viata a cazut victima unei
unitati politice mai largi – imperiul. Mai întâi sub conducerea lui Filip Macedonianul (382-
336 î.Hr.), apoi sub fiul sau (si elev a lui Aristotel) Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.),
Imperiul Macedonean s-a extins spre Grecia, spre Orientul Mijlociu si spre India si Egipt.
Cum imperiul concentra puterea în mâinile împaratului, orasul-stat autoguvernat a murit, iar
conducerea de catre cei multi fie politeia, fie democratie a pierit odata cu el. La ordinea zilei
erau monarhia – în cel mai bun caz, tirania – în cel mai rau.

Democratie si republica
Guvernamântul popular a supravietuit în lumea antica, dar sub forma republicii mai
degraba decât sub forma democratiei. „Republica” deriva din latinescul res publica, ce
înseamna, în traducere literala, lucru public sau treburi publice. Istoricul grec Polybius (cca
200 î.Hr.-cca 118 î.Hr.) i-a dat termenului o conotatie specifica.

Republica si guvernamântul mixt

Polybius a petrecut vreo 17 ani la Roma ca ostatic. Aceasta experienta i-a inspirat
interesul pentru cresterea puterii Romei, pe care Polybius o vedea ca parte a ciclului
ascensiunii si declinului marilor puteri. Fiecare imperiu sau tara puternica sunt condamnate sa
decada, spunea Polybius, deoarece atât natura cât si istoria ne spun ca nimic nu dureaza
versnic. Cu toate acestea, unii detin puterea mai mult decâ altii, iar Polybius considera ca
exemplul Romei îl ajuta sa explice de ce se întâmpla acest lucru.
Cheia succesului Romei, declara Polybius, era guvernamântul sau mixt. Aceasta nu era o
idee pe deplin noua – Platon o sugerase, ca si Aristotel, în discutia asupra politeiei – dar
Polybius a dezvoltat-o mult mai clar decât predecesorii sai. Republica Romana era un
guvernamânt mixt, spunea el, deoarece nici o singura persoana, nici mai multe, nici cei multi
nu detin exclusiv puterea. În schimb, Republica amesteca sau echilibra aceste trei regimuri
într-un mod în care erau mentinute partile lor bune, evitându-se defectele lor. În loc sa acorde
toata puterea unei singure persoane, câtorva sau oamenilor obisnuiti, Republica Romana a
împartit puterea între ei. Astfel, poporul ca întreg exercita un oarecare control asupra
deciziilor politice prin adunari – cel putin acesta era cazul barbatilor liberi, adulti – dar la fel
faceau si aristocratii care conduceau Senatul. Apoi, în locul unui monarh, Republica se baza
pe consuli pentru implementarea politicilor. Astfel, spunea Polybius, nici un grup nu putea sa-
si urmeze propriul interes pe socoteala binelui public. Fiecare îl controla pe celalalt, iar
rezultatul era o forma de guvernamânt libera, stabila si de durata. Dupa cum un aliaj care este
mai puternic decât oricare dintre metalele care îl compun, Polybius credea ca un guvernamânt
mixt se va dovedi mai durabil decât oricare alta forma pura de conducere.
Astfel, o republica era o forma de guvernamânt popular, dar aparatorii sai au insistat sa
nu fie confundatza cu democratia. Democratia promova viciul – conducerea egoista a
oamenilor obisnuiti –, pe când republica promova virtutea. Virtutea republicana consta în
abilitatea de a se ridica deasupra interesului personal sau de clasa, de a plasa binele întregii
comunitati deasupra celui personal. Numai cetatenii activi puteau realiza aceasta virtute,
argumentau republicanii, cetateni dornici sa-si exercite libertatea si întotdeauna vigilenti sa o
protejeze împotriva oricarei persoane sau grup care ar putea încerca sa preia puterea.
Guvernamântul mixt servea ambele scopuri încurajând într-o oarecare masura participarea
populara la guvernare în timp ce îngreuna obtinerea de catre cineva a unei puteri suficient de
mari pentru a ameninta libertatea si binele comun.
Totusi, la 100 de ani de la moartea lui Polybius, Republica Romana a dat nastere
Imperiului Roman. Începând cu Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) o serie de împarati au luat puterea
institutiilor Romei republicane si au concentrat-o în propriile mâini. Aproape 1500 de ani vor
trece pâna când idealul republican sa fi reînviat în orasele state din nordul Italiei în timpul
Renasterii. Alti 400 de ani vor trece înainte ca idealul democratic da renasca la rândul sau.

Crestinism si democratie

Au existat, bineînteles, multe dezvoltari semnificative în anii cuprinsi între cele doua
repere, poate cea mai importanta fiind aparitia crestinismului. În anumite privinte,
crestinismul pare un aliat natural al democratiei, deoarece el proclama ca orice persoana,
indiferent de sex, nationalitate sau statut, este un copil al Domnului. Sigur, judecând în functie
de standardele lumii antice, crestinismul sustinea o egalitate radicala. Bogat sau sarac, sclav
sau om liber, cetatean sau strain, grec, evreu sau roman, barbat sau femeie – nici una dintre
aceste diferente nu conta cu adevarat, sustineau crestinii, deoarece cu totii suntem egali în
ochii lui Dumnezeu.
Ne-am putea astepta ca primii crestini sa sustina ca toti sa fie egali si în politica. Dar nu.
Si aceasta nu pentru ca primii crestini erau antidemocrati, ci pentru ca ei erau împotriva
politicii. Crestinii credeau ca viata pe pamânt este o pregatire pentru împaratia lui Dumnezeu,
un pelerinaj înspre rai – adevaratul camin al crestinilor; astfel, prin ele însele, problemele
acestei lumi niu aveau valoare sau semnificatie. Multi dintre primii crestini credeau, de
asemenea, ca sfârsitul lumii se apropia. Aceste credinte i-au determinat pe unii sa ia o
atitudine care ar putea fi caracterizata ca fiind în afara legii. În ce priveste legea, în mod
obisnuit crestinii erau obligati sa se supuna altor oameni si legii pamântesti. Asa cum afirma
Sf. Pavel: „Orice suflet sa fie supus autoritatilor care sunt mai presus de el; caci nu este
autoritate decât de la Dumnezeu. Si cele care exista au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea,
cine se împotriveste autoritatii, se împotriveste rânduieli lui Dumnezeu; si cei care se
împotrivesc îsi vor primi judecata”7. Cu alte cuvinte, acolo unde era implicata politica,
mesajul crestin era simplu, sa te supui fata de cei care au puterea si sa nu cauti sa dobândesti
putere.
Chestiunile nu puteau ramâne atât de simple, totusi, atunci când diferiti împarati romani
au dorit sa distruga aceasta religie noua si periculoasa (în opinia lor). Totul a devenit mai
complicat în secolul al IV-lea, când crestinismul, supravietuind persecutiilor, a devenit religia
oficiala a Imperiului Roman. Atunci, urmând colapsului Imperiului în jurul anului 500,
Biserica Crestina a devenit institutia dominanta în Europa. Ea a ramas astfel în toata perioada
cunoscuta ca Evul Mediu – aproximativ 500-1400. O data cu dezintegrarea Imperiului,
biserica însasi s-a divizat în doua ramuri: Biserica Ortodoxa de Est condusa de Împaratul
Bizantului, care conducea de la Constantinopol (acum Istambul); si Biserica Catolica
Romana, al carei Episcop de Roma a devenit cunoscut ca Papa. Cresterea si rapida raspândire
a credintei islamice în timpul Evului mediu în Africa de Nord si în Spania în secolele al VII-
lea si al VIII-lea a însemnat ca o mare parte a lumii meditereneene a fost pierduta de
crestinatate. Cu toate acestea, Biserica Romana se considera ca fiind singura cea adevarata –
„catolic” înseamna universal – si îsi predica mesajul si îsi impunea doctrina oriunde era
posibil.
Biserica Romana a fost legatura spirituala care a unit cea mai mare parte a Europei
Centrale si Occidentale de-a lungul Evului mediu. Nu exista o legatura similara din punct de
vedere politic. Colapsul Imperiului Roman a însemnat o revenire la localism, desi nu s-a atins
77
Noul Testament, Romani 13: versetele 1 si 2. Am utilizat în traducere editia revizuita a Bibliei care a
folosit ca text traducerea D.Cornilescu: Biblia sau Sfânta Scriptura. Vechiul si Noul Testament, GBV,
1989.
varietatea oraselor-state grecesti. Existau câteva orase-stat independente în Evul Mediu –
Roma, de exemplu, unde conducea Papa –, dar cele mai obisnuite modalitati de conducere
locala s-au dezvoltat în jurul localitatilor de trib/tribale sau în jurul fostelor regiuni militare
ale imperiului în declin. În acest ultim caz, s-a întâmplat ca unii comandati regionali ai
armatei romane sa reuseasca sa-si pastreze fortele împreuna si sa asigure securitatea regiunilor
lor, chiar daca Imperiul se prabusise. De la acesti duces si comites care si-au aparat si
guvernat teritoriile lor cât de bine au putut provin „ducii” si „contii” Evului Mediu.
Au existat încercari ocazionale de reconstituire a unei legaturi politice sub forma unuinou
imperiu, cea mai importanta a început în ziua de Craciu a anului 800, când Papa Leon III l-a
încoronat pe Charlemagne, regele francilor, si l-a proclamat Împarat. În ciuda repetatelor
eforturi de-a lungul secolelor, Sfântul Imperiu Roman nu a atins niciodata forta si structura
vechiului imperiu. Dupa cum spunea istoricul Edward Gibbon, nu a fost niciodata sfânt, nici
roman, nici imperiu. Legaturile locale si loialitatile s-au dovedit a fi mai puternice decât
dorinta unei crestinatati unite politic.
Acelesi legaturi locale si loialitati au înconjurat, de asemenea, feudalismul. Aceasta forma
de organizare sociala, înradacinata în nevoia de protectie împotriva vikingilor pradatori si a
maghiarilor, a dus la accentuarea statului, a pozitiei persoanei în societate. Putini oameni erau
aristocrati sau nobili, unii erau liberi si foarte multi erau serbi – tarani care traiau si munceau
pentru aristocrat în schimbul protectiei. Conform idealului medieval, fiecare persoana ocupa o
pozitie în societate si era de asteptat sa-si îndeplineasca sarcinile care îi reveneau si sa se
bucure de privilegiile conferite de aceasta. Se presupunea ca în acest mod fiecare contribuia la
binele comun, la fel cum fiecare albina în stup face ceea ce este cel mai bine pentru toate
îndeplinindu-si propriile sale îndatoriri.
Într-o astfel de societate nu era loc pentru ideal democratic. Cu toate acestea, imaginea
începe sa se modifice o data cu Renasterea, pe masura ce o noua preocupare pentru realizarile
umane duce la reaparitia republicanismului.