UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Reformele lui Pericle

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Matei-Popescu Florian

Student: Olteanu(Brînză) Ioana Cecilia

Istorie

Anul I

1
 CUPRINS

Introducere……………………………………………………...………………..…..3

I. Originea lui Pericle………...………………..……….…………..………………...3

II.Evoluția politică………………................................................................................4

III.Reformele lui Pericle………...…….……………………………………..………4

IV. Declinul ”Secolului lui Pericle”……………………………………...………….5

Concluzii........................................................................................................................6

Bibliografie....................................................................................................................7

2
 Introducere

Secolul lui Pericle, adică secolul al V-lea î.Hr., se referă la “epoca de aur” a Atenei,
cea mai prosperă, cea mai înfloritoare perioadă din istoria acestei cetăţi antice greceşti,
remarcabilă prin personalităţile sale, prin efervescenţa ideilor inovatoare, prin cultură, prin
felul în care s-au transformat, în sens pozitiv, mentalităţile, prin modelul de democraţie si
spirit civic. Prin extensie, expresia “Secolul lui Pericle” se foloseşte pentru a denumi
metaforic orice altă epocă din istoria umanităţii, care, prin valorile afirmate, prin realizări,
prin educaţia, bunăstarea şi fericirea oamenilor, se constituie ca punct de reper, ca model
pentru celelalte civilizaţii şi popoare.

Face parte din natura umană dorinţa de a trăi într-o societate care să ofere echilibru,
bunăstare, în care fiecare om să-şi găsească rostul, să se bucure de educaţie, de libertate, să se
simtă solidar cu aspiraţiile celorlalţi, să participe la viaţa cetăţii, să aibă drept conducători
personalităţi veritabile, dedicate cauzelor comune1.

Despre Pericle, contemporanii săi spuneau că a fost un om providenţial. Strateg,

orator şi om de stat atenian, democrat autentic, inteligent, cultivat, Pericle a fost ales de către
concetăţenii săi în cele mai înalte funcţii, fără întrerupere, timp de aproape 40 de ani (467 –
428 I.Hr.). Nu şi-a sporit cu nimic averea de pe urma funcţiilor pe care le-a deţinut, nu a fost
preocupat să parvină, a fost un om adevărat al timpului său – “Olimpianul”, cum îi spuneau
până şi adversarii politici – un timp numit, nu întâmplător, “Secolul lui Pericle”2.

Originea lui Pericle

A fost fiul lui Xanthipos, un bogat om politic, conducător al Atenei, la sfârşitul

secolului al VI-lea i. Hr., şi începutul secolului al V-lea i.Hr., şi al Agaristei, nepoata lui
Clistene, cel căruia i se datorează fondarea democraţiei reprezentative in Atena. Legendele
spun că mama lui Pericle a visat, înainte de naşterea fiului său, că poartă în pântece “un leu”,
vis pe care unii l-au interpretat ca un semn premonitoriu pentru destinul de excepţie al lui
Pericle, alţii l-au tratat ca pe o “anecdotă” care făcea aluzie la craniul neobişnuit de mare al
atenianului3.

Pericle s-a bucurat de o educaţie aleasă. A urmat o școală de gramatică deși nu

împlinise 15 ani, apoi a urmat o școală de educație fizică, unde a învățat să mânuiască sulița,
să lupte și să călărească. Fire interiorizată, a stat vreme îndelungată în preajma unor
1
John Bagnell Bury, Russel Meiggs, Istoria Greciei, trad. de Diana Stanciu, București, Editura All, 2008,p. 215.
2
Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, București, Editura Albatros, 1988, p. 172.
3
Philip de Sousa, Războiul Peloponesiac. 431-404 î. Hr., trad. de Teodora Nicolau, București, Editura Litera,
2018, p. 26.

3
personalităţi, filosofi, artişti, precum Protagoras, Zenon, Anaxagoras (filosofi presocratici),
Phidias (sculptor). De la aceştia a învăţat necesitatea calmului emoţional în confruntarea cu
marile probleme existenţiale, maniera de gândi, verticalitatea comportamentală, adăugate
unei carisme oratorice. Chiar dacă nu era un extraordinar orator, Pericle atrăgea prin
inteligenţă, echilibru, capacitate de persuasiune4.

Evoluția politică

Drumul în politică al lui Pericle a început cu eliminarea rivalului său, Cimon,

utilizând arma “ostracismului” – o procedură prin care cetăţenii care erau consideraţi
periculoşi pentru democraţie puteau fi exilaţi pentru o perioadă de zece ani. Cimon a fost
acuzat că a trădat interesele Atenei, acţionând ca un partizan al Spartei.

Atena, în vremea lui Pericle, era o democraţie directă. Toţi cetăţenii, reuniţi în
Adunarea poporului, participau la luarea deciziilor în stat. Pentru a impune Atena ca o forţă
politică şi militară, Pericle a încheiat alianţe cu cetăţile Tesalia şi Argos. Au fost
reconstruite templele de pe Acropole, zidurile fortificate din jurul Atenei, templul
Erekhtheion, Teatrul lui Dionysos, tocmai pentru a atrage atenţia asupra forţei şi importanţei
acestei cetăţi.

Toţi marii oameni de stat au fost preocupaţi de construcţie şi reconstrucţie, Pericle

adăugând interesul pentru gustul artistic şi desăvârşirea tehnică, respectul pentru moştenirea
culturală şi arhitectonică a Partenonului. Marele sculptor Phidias a fost cel desemnat să se
ocupe de lucrările de reconstrucţie ale acestor mari spaţii arhitecturale, care suscită şi astăzi
admiraţia celor care le vizitează. Când atenienii s-au arătat reticenţi la o astfel de cheltuială,
Pericle le-a spus că va construi totul pe cheltuiala lui, dar că nu va scrie pe
frontonul Partenonului “Atena”, ci numele său, ceea ce i-a convins pe concetăţenii săi să-i fie
alături.

Reformele lui Pericle

Printre cele mai importante reforme ale lui Pericle se numără:

1. reducerea atribuțiilor Areopagului;

2. salarizarea funcțiilor publice;

4
John Bagnell Bury, Russel Meiggs, op. cit., p. 235.

4
 3. dreptul cetățenilor, indiferent de origine și avere, de a ocupa magistraturi în stat;

4. triumful democrației (exercitarea puterii politice de către popor prin dreptul său de a
alege liber și de a fi ales în organele conducerii statului).

În spaţiile publice, se participa nu numai la luarea deciziilor, ci şi la spectacole sau la

discursuri, pentru care era nevoie de talent oratoric, cultivat prin educaţie. Mari tragedieni ai
antichităţii – Eschil, Sofocle, Euripide – au intrat în sfera de interes a maselor, piesele lor
aducând în scenă sentimente puternice şi aspecte fundamentale ale condiţiei umane, care să-i
sensibilizeze pe spectatori.S-a constituit o armată bine organizată, precum şi o flotă
comercială puternică, pentru a menţine dominaţia maritimă şi economică a Atenei. Pericle a
introdus “solda” în armată, pentru a sprijini familiile cu venituri modeste. S-a acordat un rol
din ce în ce mai important educaţiei copiilor, de acest aspect, într-o familie, ocupându-se în
mod special tatăl5.

Pericle a fost preocupat de descurajarea demagogiei, de constituirea unei clase politice

autentice şi de asigurarea drepturilor tuturor cetăţenilor. Era convins de necesitatea de a oferi
oricărui cetăţean dreptul la educaţie, cultură şi viaţă politică. A-i ajuta pe oameni să se
“ridice”, pentru Pericle, era o sursă de putere neexploatată de conducătorii Atenei până la el.

Declinul ”secolului lui Pericle”

Ceea ce a urmat după “Secolul lui Pericle” a fost un lung declin, până când s-a ivit o
altă personalitate – Alexandru cel Mare. Unii istorici şi filosofi din epoca modernă consideră
că, în timp, s-a exagerat imaginea pozitivă a lui Pericle şi a perioadei consacrate sub
denumirea “Secolul lui Pericle”. Umberto Eco, de exemplu, cunoscutul autor al romanelor
“Numele trandafirului”, “Pendulul lui Foucault”, aprecia că reformele democratice ale lui
Pericle ascundeau, de fapt, un populism care ar fi condus, inevitabil, spre eşec. Astfel de
opinii se bazează, de fapt, pe diverse critici pe care i le-au adus lui Pericle, chiar în
antichitate, Platon şi Plutarh. Platon îl acuză pe marele om de stat că, prin iniţierea de “solde”
şi “indemnizaţii”, Pericle i-ar fi făcut pe atenieni “leneşi, vorbăreţi şi lacomi”6.

Iar Plutarh spunea că “Pericle i-a învăţat pe atenieni să le dea bani pentru spectacole,
pentru a-i stimula să-şi îndeplinească îndatoririle civice, le-a dat drept de proprietate asupra
unor teritorii cucerite şi astfel “i-a răsfăţat, le-a format gustul pentru cheltuială, i-a făcut
nesupuşi şi mai puţin înţelepţi”7.

5
Ibidem, p. 242.
6
Adelina Piatkowski, op. cit., p. 173.
7
Ibidem, p. 176.

5
 Multe, spectaculoase şi fericite împrejurări şi, mai ales, calităţile sale, educaţia sa au
făcut din Pericle, mai bine de 40 de ani, marele om de stat al Atenei. În viaţa personală, s-a
dovedit un om la fel de onest şi vertical, până la momentul în care, deşi căsătorit, a întâlnit
marea iubire a vieţii lui. Iar această iubire a fost Aspasia, o fostă curtezană/hetairă din Milet.
Sursele istorice sunt controversate şi nesigure în privinţa vieţii Aspasiei, dar cele mai multe
susţin că era o femeie foarte educată, preocupată de emanciparea femeii, despre care susţinea
că ar trebui să participe la viaţa publică, să aibă drepturi egale cu bărbaţii 8. Se mai spune că,
la momentul în care a întâlnit-o pe Aspasia, în salonul căreia se întâlneau mari personalităţi
ale epocii, aceasta era iubita lui Socrate, care i-ar fi cedat-o lui Pericle fără resentimente.
Paradoxal, fiului pe care Pericle l-a avut cu Aspasia nu i s-a acordat cetăţenia ateniană,
conform legii al cărei autor a fost chiar Pericle, ca cei născuţi din căsătorii cu străinii să nu fie
recunoscuţi ca cetăţeni ai Atenei.9

Spre sfârşitul vieţii, Pericle a trecut prin drama provocată de pierderea celor doi fii din
prima căsătorie, în timpul unei epidemii. De altfel, epidemia de ciumă care a lovit Atena între
anii 430 î.Hr. – 426 î.Hr., i-a adus şi lui Pericle sfârşitul, în anul 429 î.Hr10.

Concluzii

Pericle a avut fericirea să contemple, aproape în întregime, acest minunat curcubeu şi

să-i dea numele său. Şi, oricât de înduioşătoare i-a fost, până la urmă, soarta, în ingratitudinea
oamenilor şi în durere, ea a reprezentat, totuşi, destinul cel mai frumos ce poate fi hărăzit
vreodată unui om.

8
Nicolae Ion Barbu, Antichitatea clasică. 100 de figure celebre, București, Editura Ion Creangă, 1976, p. 55.
9
Ibidem, p. 56.
10
Adelina Piatkowski, op. cit., p. 178.

6
Bibliografie

BARBU, Nicolae Ion, Antichitatea clasică. 100 de figure celebre, București, Editura Ion Creangă,
1976.

BURY, John Bagnell, MEIGGS, Russel, Istoria Greciei, trad. de Diana Stanciu, București, Editura
All, 2008.

DE SOUSA, Philip, Războiul Peloponesiac. 431-404 î. Hr., trad. de Teodora Nicolau, București,
Editura Litera, 2018.

PIATKOWSKI, Adelina, O istorie a Greciei antice, București, Editura Albatros, 1988.