Războiul Peloponeziac

Războiul Peloponesiac este cel mai important şi mai mare război în care s-au implicat
cetăţile greceşti. Acesta a avut loc între anii 431 şi 404 î.Cr., cele două puteri implicate fiind
cetăţile Sparta şi Atena. Primele informaţii cu privire la acest conflict care a schimbat faţa
polisurilor greceşti le avem de la istoricul grec Tucidide, analiza fiind continuată ulterior de
Xenofon. Întrucât ambele cetăţi sunt conducătoare ale unor alianţe (Liga Peloponesiacă şi
Liga de la Delos) putem vorbi chiar despre o confruntare a două blocuri politico-militare.
Tucidide a fost un om politic şi istoric grec, născut în Alimos în jurul anilor 460-455 î.
Cr., murind undeva între anii 411-400 î.Cr. El este cunoscut în special datorită analizei sale,
unice şi foarte valoroase, despre războiul Peloponesiac care s-a desfăşurat în secolul V î.Cr.
Se presupune că aristocratul atenian avea în jur de 25-30 de ani când s-au petrecut faptele
descrise. Pe lângă lucrarea pe care o elaborează în legătură cu marele război grecesc, s-a
aplecat şi asupra subiectului marii ciumi care în 430 î.Cr a omorât o treime din populaţia
Atenei, o victimă a acestei maladii fiind inclusiv liderul statului, Pericle. Istoricul şi
politicianul Tucidide a fost şi un general de armată, care avea sub comanda sa şapte nave. A
fost învinuit de răpirea lui Amfipolis, acest lucru atrăgând condamnarea la moarte care l-a
determinat să fugă în Tracia. Moartea acestuia este şi ea un element umbrit. O variantă
susţinută de unii spune că ar fi murit în anul 411 î.Cr. Cealaltă variantă se bazează pe spusele
lui Pausanias care suţine că în Atena ar fi fost adoptată o lege care i-ar fi permis lui Tucidide
să se întoarcă doar că ar fi fost ucis pe parcursul călătoriei.

Cauzele Conflictului:
Tucidide insistă pe aspectul rivalităţiidintre cele două mari symmanchii greceşti - Liga
peloponesiacă şi liga delio-adică. Această rivalitate a contribuit cu siguranţă la declanşarea
acestui război. Desigur că nu doar rivalităţile politice au stat la baza conflictului, ci o serie de
cauze fie politice, fie economice.
Principalul pretext al celui mai important războicare s-a dat pe teritoriul Greciei Antice a
fost asedierea coloniei Corcyra. Aceasta ar fi pornit, se pare, din cauza unor chestiuni
economice referitoare la piaţa apuseană (Grecia Mare şi Sicilia), pe de-o parte. Însă o cauză şi
mai răsunătoare a fost aceea care priveşte situaţia din colonia carcydiană Epidamnos unde s-a
instalat un regim democratic în detrimentul celui aristocratic. Disputa şi conflictul dintre
democratici şi aristocraţi îi determină pe conducătorii Epidamnosului să apeleze la oraşul-
mamă Corcyra care refuză. Astfel, cei din Epidamnos se adresează metropolei Corcyrei
respectiv, indirect, a Epidamnosului, Corint. Pe cealaltă parte, Corcyra, deşi obţine victorii în
Epidamnos, cere ajutorul Atenei cu care încheie o alianţă în formă defensivă, în anul 433
î.Cr. Un alt conflict care a stat la baza izbucnirii războiului a stat asedierea coloniei
Corintului, Potideea, de către Atena.După această acţiune Corintul cere sprijinul Spartei, iar
Atena reacţionează prin măsuri care constrâng semnificativ economia Megarei, aliată a
Corintului, interzicându-i acesteia comerţul cu oraşele Ligii de la Delos. Faptul că metropola
Corint continua să trimită epidemiurgi în Potideea a reprezentat un motiv de îngrijorare în
Atena, aceasta din urmă neavând oricum o situaţie bună în acea zonă. Aşa că Atena solicită
Potideei să înceteze din a mai primi magistraţi din Corint şi să dărâme zidurile de pe
peninsula Pallene. Sprijinită de Corint şi de regele Perdiccas al II-lea al Macedoniei, Potideea
începe acţiunea ofensivă împotriva Atenei. Cele 70 de corăbii şi aproximativ 3.000 de soldaţi
ai Atenei reuşesc doar să blocheze cetatea pe mare şi pe uscat.
Ulltima acţiune a Atenei care a reprezentat scânteia care a pornit războiul a fost
agresiunea faţă de Megara, pe care am aminit-o adineaori. Sparta este silită de aliaţii săi să
reacţioneze. Este convocată o adunare a apellei şi a Ligii Peloponesiace. Acuzaţiile Megarei
şi Corintului, reproşurile privind lipsa de atitudine şi chiar ameninţarea cu ruperea alianţei a
determinat, în ciuda opoziţiei delegaţilor atenieni şi a unor voci spartane, proclamarea ruperii
de către Atena a tratatelor, lucru ce însemna război.
Războiul nu începe însă imediat. În perioada de după adunarea care a dus la proclamarea
ruperii tratatelor, au loc campanii de propagandă în ambele părţi, fiecare încercând să arunce
răspunderea declanşării războiului pe seama celuilalt. Sparta pretindea că este eliberatoare,
cerând Atenei alungarea Alcmeonezilor inclusiv alungarea lui Pericle, să înceteze asediul
Potideei, declarând că “Lacedemonienii doresc să fie pace şi va fi pace dacă voi, atenienilor,
veţi lăsa pe eleni autonomi.” Pericle, la rândul său declară într-un discurs: ”Să le trimitem
următorul răspuns: că vom lăsa pe megarieni să se folosească de porturi şi de agora dacă şi
lacedemonienii nu ne vor mai alunga nici pe noi, nici pe aliaţii noştri...; că vom lăsa cetăţile
autonome, deşi au încheiat tratatul, avându-le ca aliaţi autonomi, dacă şi ei vor îngădui
cetăţilor aliate cu ei să fie autonome, nu în interesul lacedemonienilo, ci în interesul fiecărei
cetăţi, cum voieşte ea.”

Războiul lui Archidamos.

Aşa se numeşte prima perioadă a războiului Peloponesiac, conform numelui regelui
Spartan Archidamos al II-lea, el fiind comandantul trupelor confederaţiei peloponesiace la
începutul războiului. Răznoiul lui Archidamos s-a întins pe perioada aprilie 431 î.Cr. până la
pacea încheiată de Atena şi Sparta în anul 421 î.Cr. Archidamos a arătat planul strategic într-
o cuvântare adresată spartanilor şi aliaţilor, mărturisind că “niciodată n-am început o
campanie cu o pregătire mai mare decât aceasta.” Fiind conştient de inferioritatea clară a
armatei Atenei, el încearcă să-i provoace pe atenieni la luptă. “Spera că atenienii, puternici
prin numeroasa lor tinerime şi printr-o pregătire de război cum nu avusese vreodată, vor ieşi
poate la luptă şi nu vor privi nepăsători la distrugerea ţării lor.” (Tucidide)
În ce priveşte planul strategic al Atenei, acesta era stabilit de Pericle în cuvântarea sa:
“Pericle îi va sfătui şi cu privire la întâmplările de faţă tot ce le spusese şi mai înainte; să se
pregătească de război, să-şi aducă de la ţară gospodăria; la luptă însă să nu iasă, ci să intre în
oraş şi să-l păzească; şă se îngrijească de flota care era tăria lor şi să ţie în frâu pe aliaţi”
(Tucidide).
În această perioadă, armata spartană intră pe teritoriile Atenei, care reuşiseră să-şi pună
oamenii la adăpost. Spartanii năvălesc în polisurile ateniene şi speră să-i provoace pe aceştia
din urmă la luptă. Archidamos a început pustiirea oraşului Atica aflat la nouă kilometri de
Atena. Însă Pericle nu acţionează, în ciuda indignării achardienilor care constrinuiau cu 3 mii
de hapliţi pentru armată.
Pericle începe în sfârşit să acţioneze, asta după ce spartanii au început să se retragă.
Acţiunea atenienilor a fost efectuată în special pe mare. Au reuţit să ocupe ţărmurile
Peloponezului. În anul 430 î.Cr. atacă teritoriile din preajma Epidaurului, Treznei, Hermyonei
dar şi Prasiei din Laconia.
Când se părea că Atena a prins gustul succesului, are loc decăderea acestui stat, odată cu
Pericle. În Atena a ajuns teribila molimă a ciumei, care a ucis o mare parte din populaţia
Atenei, inclusiv pe Pericle.
După decesul lui Pericle, Atena devine teatrul unor lupte pentru putere. Protagoniştii
erau grupaţi în două curente: unul care dorea continuare politicilor expanioniste a Atenei,
reprezentat de Eucrates, Lysicles, Hyperbolos şi Cleon. Cleon se remarca, printre altele, şi
pentru priceperea financiară, dar mai ales pentru capacitatea de antrenare şi motivare a
oamenilor. Celălalt curent era reprezentat de Nicias. Acest curent promova o politică
moderată, una care să fie în avantajul tuturor păturilor din Atena. Aşa cum se ştie, tabăra lui
Cleon iese învingătoare şi preia conducerea Atenei. Urmează o etapă în care Atena îşi
continuă atitudinea ofensivă începută de Pericle, dar accentul rămâne totuţi pe apărarea
cetăţilor. Au urmat asedierea Plateei de către spartani, războiul civil din Lesos şi Corcyra,
frământările social-politice din Atena, urmând ca în 423 să se încheie un armistiţiu. După doi
ani urmează şi aşa-zisa pace de la Nicias, care în fapt n-a fost altceva decât tot un armistiţiu.
Atena a demonstrat că dispune de numeroase resurse şi că e inaccesibilă de pe uscat, coaliţia
spartană nefiind capabilă să-i distrugă supremaţia.
Tucidide descrie perioada dintre Pacea de la Nicias şi expediţia în Sicilia ca fiind o pace
suspectă şi şubredă: “Timp de şase ani şi zece luni se abţinură de a trece cu armele pe
teritoriul advers: dar în afară, în vremea acestui armistiţiu nesigur, şi-au făcut unii altora toate
pagubele posibile”.

Expediţia din Sicilia.

După gongresul cetăţilor siciliene petrecut la Gela şi după eşecul ascadrelor ateniene,
viaţa din Sicilia s-a desfăşurat fără nicio influenţă din Grecia continentală, unde avea loc
războiul.
Înainte de pornirea expediţiei, au loc în Sicilia frământări sociale între democratici şi
aristocraţi. Alcibiade, noul general şi şef al grupării democratice din Atena, are ideea de a
crea în Sicilia un pol de putere atenian. Alcibiade se confruntă cu o problemă în justiţie, după
ce a mutilat acei hermai care străjuiau pieţele, templele şi locuinţele. Alcibiade obţine o
amânare a judecăţii, pentru a nu pericplita plecarea expediţiei care urma să aibă loc în august
415 î.Cr.
Chiar dacă Syracuza (unul dintre cele mai importante polisuri siciliene) era total
depregătită, situaţia nu era atât de roz pe cum susţineau aliaţii sicilieni. Dacă Nicias susţine o
acţiune limitată (care consta în aplanarea conflictului dintre Segesta şi Selinus), Lamachos
propune atacarea imediată a inamicului principal: Syracuza. Deşi obţin o victorie, faptul că
cetatea Rhegion, Tarentum şi Lucroi îşi declară neutraliattea, dar şi refuzul Catanei (pe care o
vor ocupa ulterior) şi Messanei reprezintă un handicap pentru Atena. Dintre toate, doar Naxos
acceptă propunerile Atenei, ceea ce era foarte infim.
Alcibiade primeşte ordin să se întoarcă în Atena unde îl aştepta judecata pentru faptele
menţionate, dar, aşa cum ar face orice om vinovat şi corupt, se ascunde si fuge în Sparta unde
se spune că s-ar fi pus la dispoziţia acestora împotriva propriei patrii. Astfel începe o nouă
fază a războiului Peloponesiac.
În Sicilia are loc o debarcare (toamna anului 415 î.Cr.) în portul Syracuzei. Văzând
situaţia, Hermocrates, general syracusan, se adresează Corintului şi Spartei pentru ajutor. Are
loc o nouă debarcare în nordul oraşului , care aduce după sine o ocuparea înălţimii Epipolai şi
construirea unor ziduri care tăia astfel accesul oraşului cu teritoriul său. Până la urmă ajunge
ajutorul solicitat, iar generalul Gylippos debarcă în Himera şi se îndreaptă spre Syracuza unde
reuşeşte să pătrundă printre liniile ateniene. Ajutorul care vine şi din partea lui Demonsthene
duce la o mare înfrângere pentru Atena, atât pe uscat cât şi pe mare.
Cele două debarcări ale Ligii Peloponesiace au fost devastatoare pentru Atena.
Comandanţii acesteia din urmă sunt ucişi, iar supravieţuitorii sunt luaţi ca sclavi şi puşi să
muncească forţat la carierele de piatră. Pe continent, Atena suferă din cauza frământărilor
sociale dar şi din cauza ocupării Deceleei, lucru care atrăgea după sine imposibilitatea
aprovizionării Atenei.