ȚĂRILE DEZVOLTATE DUPĂ ECONOMIA DE PIAȚĂ

Creșterea economiei occidentale după 1945

Lumea occidentală dezvoltată cunoaște o prosperitate materială fără precedent în
istorie, grație indicatorilor de creștere ridicată și regulată.
Până în 1973 sunt trei perioade în creșterea economică: a) perioada reconversiei și
reconstrucției 1945-1950; b) realizarea unei economii complexe 1950-1962 și c) creștere mai
regulată 1962-1973.
Războiul a provocat profund bulversări a raporturilor economice între principalele
puteri. Unele țări au ieșit avantajate din război, de exemplu, țările neutre ca Elveția și Suedia,
dar este cazul și Statelor Unite ale Americii, a căror economie începe să domine economia
mondială. Dimpotrivă, Europa occidentală și Japonia, care au constituit poli de creștere
economică până în 1945 erau ruinate. Și Statele Unite, după 1945, vor trece la o reconversie a
industriei. Aceasta s-a realizat prin relansarea consumului. Acest lucru s-a făcut prin ajutoare
federale acordate foștilor combatanți, prin susținerea unei politici de construcție de locuințe
pentru categorii cât mai largi, ceea ce a făcut să crească cererea de produse de menaj. Pe de
altă parte a intervenit acel „baby-boom” după 1945, când s-au produs 2,5 milioane de nașteri
pe an, ceea ce a multiplicat numărul de consumatori și nevoile lor. Ajutoarele acordate
Europei încurajau exportul. Indicele de șomaj foarte redus, 3,4 - 3,9% din populația activă, a
făcut ca cererea de produse pentru consum să crească. Din 1948 S.U.A. prosperă fără să se
recurgă la renînarmare. Conversia reușită, de la economia de război la economia de pace, a
asigurat realegere lui Harry Truman, în noiembrie 1948, ca președinte. Economiile
occidentale distruse de război s-au ridicat mai încet. Aparent națiunile au suferit grave
pierderi demografice (Japonia și Germania). În realitate, tabloul este mai puțin sumbru în
zonele ocupate de cei trei occidentali. În Germania s-a realizat o suprapopulare, ca urmare a
venirii refugiaților din est. Potențialul industrial al Germaniei de Vest, considerabil ridicat în
timpul războiului n-a fost puternic atins de raidurile aeriene și de politica de demontare a lor,
așa cum cum practica Uniunea Sovietică în estul Europei. Adevăratul handicap pentru aceste
economii erau în altă parte. Nici o economie europeană nu putea trăi în autarhie. Spațiul
economic continental trebuia organizat astfel încât un sistem de schimburi să asigure
complementaritatea diverselor țări. Comerțul interior era blocat datorită faptului că rețelele de
transport erau distruse, datorită epuizării resurselor de aur și de devize, datorită
convertibilității monedelor afectate de inflație. Pe de altă parte, Europa și Japonia au pierdut o

1
mare parte a piețelor lor de peste mări, unde s-au instalat acum americanii. La aceasta se
adaugă condițiile atmosferice foarte proaste și recoltele dezastruoase de după război, trebuind
să se introducă rațiile alimentare, ceea ce a dus la o foamete generalizată (ca și cea extremă
din România, din 1946).
Ajutorul american pentru Europa s-a ridicat la 12 miliarde de dolari, furnizați între
1945-47. Secretarul de stat american, George Marshall, a propus într-un discurs din 5 iunie
1947 (la univ.Harvard), o acțiune globală pentru a sparge cercul vicios al mizeriei și a opri
expansiunea sau amenințarea comunismului, care începea să facă ravagii în Franța și în Italia.
3-4 ani Europa a trebuit să importe din străinătate alimente, materii prime, energie, mașini,
mai mult decât ea putea plăti. SUA a acoperit aceste importuri din rezervele proprii după ce
țările se puneau pe picioare urmau să ramburseze ajutorul american. 16 națiune europene au
acceptat imediat sugestia Programului European de Reconversie („planul Marshall”), ratificat
de Congresul American în aprilie '47, care prevedea un ajutor american de 17 miliarde de
dolari în patru ani. Au fost acordate 12 miliarde de dolari din aprilie 1948 până în iunie 1951.
Astfel au fost ajutate să se pună pe picioare țările Europei occidentale. De exemplu, în Franța
20% din investițiile publice prevăzute de planurile miniștrilor francezi au fost finanțate prin
credite Marshall. La ajutorul extern s-au adăugat eforturile interne țările Europei occidentale
care au mobilizat și imensele lor resurse umane, pe lângă măsurile de stabilizare monetară.
Reforma monetară din 1948, din Germania, a creat propriile organisme de cooperare. De
exemplu s-a înființat Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), care se va
transforma în 1959 în (O.E.C.D.), cu sediul la Paris la înființare.
În decembrie 1951 bilanțul Programului de Reconversie European se putea considera
victorios, datorită succesului rapid al reconstrucției europene. Producția industrială era mai
mare cu 41% decât înainte de război, producția de alimente mai mare cu 9% decât în 1939,
rațiile dispar. Când a început războiul din Coreea (iunie 1950) economia vest-europeană era
gata să reînceapă cucerirea piețelor externe, dispunea de capacități de producție care permitea
să dispună de o creștere economică considerabilă.
b) după 1950 expansiunea economică în țările occidentale a devenit o constantă. Se
vorbea de miracole economice: german, japonez, italian, francez. Între 1950 și 1960 o
adevărată mistică a creșterii s-a instalat. Nu toate națiunile progresează în același ritm.
Învinșii din al Doilea Război Mondial realizează performanțe strălucite. Anglia, preocupată de
a apăra rolul de monedă cheie pentru lira sterlină, a frânat în mai multe reprize expansiune sa
economică. Franța, care până atunci avusese un ritm moderat de creștere, descoperă acum
calea dezvoltării rapide, ceea ce a șters, din ochii opiniei publice franceze, imaginea că ar fi

2
posesoarea unei economii sclerozate. SUA au dublat volumul venitului național între 1950 și
1970. Explicația creșterii economice trebuie se explică prin 2 factori de producție esențiali:
muncă și capital.
Munca
Franța, după 1945 procentul forței de muncă în raport cu populația totală a scăzut fără
încetare, din cauza creșterii simultane a numărului de copii și a numărului vârstnicilor. În
această fază, contribuția muncii la creșterea economică este nulă, însă din 1951 și până în
1969, ameliorarea calității forței de muncă și migrația profesională au făcut ca ponderea
factorului muncă în creșterea Produsului Intern Brut (PIB) să fie de 5% anual. Franța va
beneficia de un mare transfer de populație din agricultură spre sectoarele secundare și terțiare,
ceea ce nu a fost cazul pentru Anglia, unde țărănimea ocupa un loc restrâns în populația activă
(mulți lucrau în industrie, la care se adaugă emigrarea forței de muncă excedentare în America
în secolul al XIX-lea). Germania Federală și Japonia au cunoscut, în schimb, creșteri
spectaculoase ale PIB-ului pe seama refugiaților și repatriaților, care umflau piața muncii și
frânau creșterea salariilor. După construcția zidului Berlinului, în august 1961, prin care se
oprea imigrația de muncitori, tehnicieni și ingineri din Germania de Est, Germania a făcut
apel, ca și Franța, la emigranți din zona mediteraneană pentru a ocupa activități industriale
socotite mizere: construcția de drumuri, șoferi, gunoieri (ocupații ale italienilor, spaniolilor
iugoslavilor și turcilor). În Statele Unite populația activă a cunoscut de la sfârșitul războiului
un progres considerabil în anii 1960, când acei produșii ai „baby-boom”-ului au ieșit pe piața
muncii, dar și al unui vast program de primire de imigranți.
Capitalul: se asistă la o creșterea cantititativă a capitalului prin numărul de mașini și în
calitate, prin modernizarea producției a dus la creșterea economică. În Franța reprezintă 1,4%
din PIB, ceea ce este este puțin, comparativ cu 5% cât reprezenta ponderea acestor elemente
în creștere economică din Germania și Japonia, țări care cunosc investiții masive. Altă resursă
a creșterii a fost cererea de produse. Țările care cunosc o mai mare creștere economică sunt
cele care sacrifică consumul privat și îndeamnă la economisiri, îndreptate în direcția
investițiilor productive, profitul în detrimentul salariilor individuale. Cel mai bun exemplu de
limitarea a consumului privat îl dau Germania federală și Japonia, unde indicele de investiții
este de 22-24% din PIB între 1950 și 58 și de 28,7 %. În 1961 Japonia reinvestește 42% din
Produsul Intern (Național) Brut. Aceste schimbări în structura consumului se vor reflecta și în
apariția unui nou fenomen: creșterea regulată. Aceasta nu se face, însă, de o manieră liniară
și armonioasă. Crizele ciclice, caracteristice secolului al XIX-lea până în anul 1914, și criza
din 1929-33 au fost ultimele semne al acestor creșteri ciclice. După această dată și după 1945

3
creșterea economică este ascendentă fiind întreruptă, din când în când, de recesiune. Toate
cele cinci recesiuni de după război și până la în anii 70 vin după lungi perioade de expansiune
sau dezvoltare și sunt de scurtă durată (de exemplu, recesiunea americană din 1969-70 a durat
16 luni, dar durata expansiunii precedente a fost de 101 luni). Din 1945 și până în 1973 doar
cinci ani din 28 au fost marcați de recesiune. În SUA expansiunea economică o creștere
relativ lentă se înregistrează numai în timpul președinției lui Eisenhower 1953-61. O
caracteristică a dezvoltării economice de după 1945 și până în 1973 este aceea că lipsesc
marile crize economice, chiar dacă se cunosc perioade de recesiune. Acestea se caracterizează
prin diminuarea investițiilor private, o perioadă în care se reduce volumul de vânzări și
cumpărări. Această diminuare a investițiilor face să scadă cererea globală fiind frântă
creșterea economică. Recesiunea nu se transformă în criză deoarece cresc investițiile făcute de
stat, care apar la momentul optim și consumatorul particular reacționează la cererea de
produse. În SUA chiar dacă întocmi în 1948-49 s-au diminuat consumul de bunuri de
folosință îndelungată (automobile, mobilă etc) consumul de produse zilnice rămâne constant
(ceea ce marchează o stabilitatea sistemului economic, la care se adaugă consumul de servicii,
ceea ce salvează ciclul cconomic). Cererea de produse pentru consum este stimulată prin
publicitate, prin trezirea unor nevoi puțin cunoscute fluctuațiilor ciclice. La acestea se adaugă
măsuri ca: asigurarea împotriva șomajului, sistemul de pensii, prețuri agricole garantate,
politici fiscale anticiclice.
Pe de altă parte guvernele, datorită opiniei publice, au tendința de a considera șomajul
răul cel mai puțin mic, mai ales în timpul crizelor. Recesiunea dispare, începând să fie
resorbită fie în mod natural, fie prin intervenția autorităților publice, care folosesc pârghia
bugetară, monetară și fiscală. În momentul în care reîncepe perioada de prosperitatea statul
acordă facilități la impozitare acelora care fac angajări, ușurând sarcina statului de a susține pe
șomerii. Un alt mijloc, de a opri transformarea recesiunii în criză a fost creșterea cantității de
monedă în circulație, diminuarea dobânzilor la depozite bancare sau reducerea impozitelor așa
cum o preconizau economiști americani (în timpul lui Kennedy și Johnson). O altă sursă a
reduceri șomajului a fost angajarea lucrărilor publice, însă trebuie spus cu eficacitate
discutabilă. Alte două căi de oprire a recesiunii sunt cheltuieli guvernamentale și încurajarea
creșterii demografice, se încurajează natalitatea, se lupta pentru mărirea speranței de viață. În
Germania, la începutul anilor 1970 noțiunea de creștere economică continuă s-a pus în
discuție în multe medii. I s-a reproșat, pe bună dreptate, credem noi, faptul că epuizează fără
grija resursele naturale limitate ale viitorului planetei. Era luată în dezbatere poluarea pe care
acestea o generau, noile inegalități pe care acesta le provoca între națiuni, apare gândirea

4
ecologică. În 1972 un economist american a propus înlocuirea indicatorului de Produs Intern
Brut, cu acela de fericire națională brută.
Prima mare criză energetică din 1973 („criza petrolului”) a făcut să cântărească greu
amenințare reală asupra prosperității până în toamna anului 1973, sfârșind prin a modifica
atitudinea puterilor occidentale față de Israel, foarte puternic susținut până atunci și țările
arabe petroliere, care încep să-și diminueze extracțiile de petrol brut și să impună prețul
barilului pe piața mondială.
Reluarea exportului de hidrocarburi la nivelul normal, la începutul anului 1974, n-a
risipit însă neîncrederea în viabilitatea creșterii continue, căci între timp țările producătoare și
exportatoare de petrol au procedat la o creștere prețului petrolului brut. S-a pus în discuție
problema dacă nu este nevoie de o organizare privind creștere economică, de la satisfacerea
prioritară a consumului individual, către cea a nevoilor colective.