Sunteți pe pagina 1din 5

Imperiul lui Alexandru macedon

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356


î.Hr., Pella, Macedonia Antică[1] – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Mesopotamia), cunoscut și sub numele
de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege
al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din
istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea
sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel
Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în aceeași
noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe femei și care își
neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei, o educație spartană, fiind foarte sever. Se
spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei [2]. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să
comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile
militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir. După istorici,
ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și cu interese
oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea 20
de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început să se sperie de propria
lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care
s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în
cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că
Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a căutat un tutore.
Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru,
dându-i acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[3]

Alexandru și Bucefal
Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de proveniență
grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici cei mai puternici
generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și
numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele
calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut încăleca. De
atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl
lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel
moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună
linie de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în
comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină, și fiind exact
opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei din jurul său”.
Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi confirmă acest lucru.

Monsiau - Alexandru și Diogene

Epopeea alexandrină[modificare | modificare sursă]


Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de nou Ahile:
frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl despărțeau
de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar
neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut
podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la
mormintele lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl său nu
a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de către
Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a
dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!”
Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească
lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.
Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]
Portretul lui Alexandru, de Rembrandt.

În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor antice, sculpturi și
documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond, ajungând până la gât,
un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au fost
caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și ușor
colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens printre istorici că
în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru avea o constituție robustă, un trup
fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni macedonenilor și grecilor). Trăsăturile sale faciale erau
însă feminine. Avea ochii mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său
era șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost inițial șaten, dar s-
a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din urmă devenind de culoarea coamei de
leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un
comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta
rezultând că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de roșii, ochi de culori
diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de medie, care îl face să pară întotdeauna
un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și din gura sa emana un parfum îmbătător.
Personalitate[modificare | modificare sursă]
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a
contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a răspuns la toate
comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă,
perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a fost
un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost
inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-a
comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa lui de control de
sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate acestea,
el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare
carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să mențină Imperiul
după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a început să prezinte
semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu propriul său sentiment
inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de grandoare care sunt
ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze. Mama sa, Olimpia,
întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la Siwa. El a început să
se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins. Cu toate
acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a guverna asupra
diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megaloman ar fi fost pur și simplu o încercare practică
de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori, seara, organiza
împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu partide de homosexualitate.
Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide, foarte
tare, și trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri. A două zi
l-a cuprins o febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit lăsând
imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.[4]

Statuie ce îl reprezintă pe regele macedonean

Ascensiunea la tronul Macedoniei[modificare | modificare sursă]


În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea i-a cerut fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoțească la
asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta și problemele
războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru
are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat
de consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se pregătește
pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să rezolve în mod
pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul
actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediție de pedepsire a
răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al
moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-un post
colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria
de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol
pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciția. Pe
drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă
pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe
rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru
reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al II-lea a învins alianța
dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra întregii Grecii.
Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.
În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului Attalus și care și-a
schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari între Filip, Olimpia și Alexander. Olimpia a
plecat în exil în Epir, fiind considerată o „soție necredincioasă și barbară”, crezând în idealurile divine ale
fiului ei ca fiind fiul lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei, Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al
Epirului, care și el, la rândul lui, se certase cu tatăl său. Filip, care îl renegase pe Alexandru ca fiu și
moștenitor, l-a numit în schimb moștenitor pe fiul lui Eurydice, căruia i-a pus numele primului rege al
Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus,
tatăl lui Eurydice care i-a insultat „descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a
intervenit, însă s-a prăbușit, fiind beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a spus:
„acest om are pretenția să cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la un scaun la altul”. De
atunci, relația dintre Filip și Alexandru s-a răcit.
În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis o armată în Asia
Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i mâna fiicei lui Cleopatra, fapt care a
condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu a mai putut conta pe sprijinul fratelui ei. Dar în același an,
când Alexandru se întoarse din exil, Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de
către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Înainte să fie asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă la
intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană și
principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani. Se zvonește că asasinarea
lui Filip a fost planificată de soția sa, Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat
rege. Olimpia a ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei nelegitim, născut după căsătoria lui
Filip, în scopul de a asigura poziția lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După uciderea celor doi copii ai
săi, Caranus și Europa, Eurydice a fost forțată de Olympia să se sinucidă, iar Attalus a fost executat.

S-ar putea să vă placă și