COLEGIUL TEHNIC DE COMUNICAŢII „N. V.

KARPEN”,
BACĂU
CATEDRA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

SUPORT DE CURS
LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
CLASA A IX-A FRECVENŢĂ REDUSĂ

PROF. ARDEI MIHAI

 LIMBĂ ŞI COMUNICARE
Factorii comunicării. Schema lui Jackobson

SCHEMA COMUNICĂRII
Lingvistul ame rican de origine rusă ,
ROMAN JAKOBSON, a conce put urmă toare a
schemă a comunicării:
context
mesaj
EMIŢĂTOR RECEPTOR
canal
cod
Orice proces de comunicare presupune existenţa a şase factori.
Fiecărui factor îi corespunde o funcţie a limbii.
Funcţia limbajului este dată de factorul care se manifestă predominant
în procesul de comunicare.

1. Emiţător = cine comunică

2. Receptor = cu cine se comunică
3. Context = despre ce se comunică
4. Mesaj = ce se comunică
5. Canal = pe ce cale se comunică
6. Cod = cu ce se comunică
 TEXTUL LITERAR/ TEXTUL NONLITERAR
PARTICULARITĂŢI

Textul nonliterar
• Textele nonliterare (nonficţionale) se raportează la
anumite aspecte din realitate, fiind instrucţiuni de
folosire a unor aparate, afişe, adeverinţe, legi, articole
de ziare, reclame, pagini de jurnal.
• Informaţiile transmise au un caracter obiectiv şi nu
urmăresc să emoţioneze receptorul. Unele texte
nonliterare, cum sunt cele publicitare, urmăresc să
influenţeze receptorul, dar se raportează tot la un
produs real.
• Există texte nonliterare ce sunt formalizate pentru că
cererea, scrisoarea de intenţie, procesul-verbal,
adeverinţa au anumite formule în structurarea lor.
• Limbajul acestor texte este denotativ şi se
caracterizează prin monosemantism. Se observă, de
asemenea, concentraţia lexicală.
• Textul nonficţional are caracter colectiv.

Textul literar
• Textele literare sunt ficţiuni, chiar dacă pleacă de la
realitate, pe care o reflectă mai mult sau mai puţin. Într-o
asemenea lucrare se emit, de fapt, ipoteze despre
realitate.
• Caracterul imaginar nu poate fi stabilit decât prin
raportarea la situaţia de comunicare în care se
plasează.
• Pentru ca un text să fie considerat literar trebuie:
- să transmită o impresie individuală, subiectivă asupra
realităţii
- să producă idei general umane
- să emoţioneze receptorul
- să aibă o construcţie specifică (limbaj conotativ, bogăţie
lexicală, polisemantism, unicitate, expresivitate)
 NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ

OPERA LITERARĂ

Def. Reprezintă o scriere literară de mare valoare în care conţinutul de idei se îmbină cu forma
artistică într-un mod desăvârşit.
Structura operei literare
1. Tema este ideea principală a operei, un aspect general de viaţă tratat într-un mod artistic.
Exemple: copilăria, războiul, dragostea, natura, singurătatea etc.
2. Motivul este o idee secundară a operei respective, o diviziune a temei. Într-o temă sunt
cuprinse mai multe motive literare. Ele circulă de la o operă literară la alta.
Exemple: în cadrul temei naturii la M. Eminescu întâlnim următorele motive: stelele, luna,
luceferii (natura cosmică), codrul, izvorul, râul, teiul, marea (natura terestră).
3. Laitmotivul este o idee care se repetă în cadrul aceleiaşi opere literare.
Exemplu: plumbul în poezia Plumb de George Bacovia
4. Subiectul este succesiunea acţiunilor dintr-o operă literară. El cuprinde următoarele
momente: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi
deznodământul.
5. Personajul literar este o persoană imaginară care îndeplineşte o serie de acţiuni într-o
operă literară. El este un tip uman reprezentativ care îşi evidenţiază trăsăturile de caracter
prin împrejurările la care ia parte.
Modalităţi de caracterizare a personajului: directă (din discursul naratorului,
autocaracterizare, cuvintele altor personaje), indirectă (din acţiunile sale, cuvinte, gânduri
etc.)

MODALITĂŢI DE EXPUNERE ÎN OPERA LITERARĂ

1. Naraţiunea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate, de regulă în succesiune
cronologică, întâmplările dintr-o operă literară epică. Persoana imaginară care povesteşte
poartă numele de narator.
Clasificare:
-în funcţie de implicarea naratorului deosebim: naraţiunea obiectivă (naratorul nu se implică
emoţional) şi subiectivă (naratorul se implică emoţional).
2. Descrierea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate trăsăturile specifice ale unui
personaj (portret) sau peisaj (tablou).
3. Dialogul este modalitatea artistică prin care se reproduce succesiunea replicilor dintre două
personaje. Apare ca o trăsătură definitorie a genului dramatic.
4. Monologul este vorbirea unui personaj cu sine însuşi prin care acesta îşi prezintă trăsături
revelatoare.
Exemplu: Hamlet, în opera omonimă a lui W. Shakespeare

GENURI ŞI SPECII LITERARE

Def. Genul reprezintă o categorie fundamentală a teoriei literare care cuprinde opere
asemănătoare din următoarele puncte de vedere: relaţia autorului cu lumea evocată, specificul
compoziţiei, prezenţa mijloacelor artistice.
Def. Specia literară reprezintă o diviziune a genului literar.
 Clasificare
I. Genul epic
1. Specii populare (autorul este anonim)
a) în versuri: balada, legenda etc.
b) în proză: snoava, basmul etc.
2. Specii culte (autorul este cunoscut)
a) în versuri: fabula, poemul epic, epopeea
b) în proză: basmul cult, schiţa, povestirea, nuvela, romanul
II. Genul liric
1. Specii populare: cântecul, doina, ghicitoarea, strigătura
2. Specii culte
a) cu formă liberă: meditaţia poetică, elegia, imnul, oda, satira etc.
b) cu formă fixă: sonetul, rondelul, gazelul, glosa, madrigalul
III. Genul dramatic
1. Specii populare: vicleimul, irozii, jocurile cu măşti şi păpuşi
2. Specii culte: comedia, drama, tragedia, farsa, melodrama

ADOLESCENŢA ÎN LITERATURĂ – REPERE INTRODUCTIVE

Conform definiţiei din dicţionar, adolescenţa este o perioadă a vieţii umane situată între
vârsta pubertăţii (12-13 ani) şi cea adultă (18 / 22 ani - ...). Fiind o etapă esenţială în evoluţia
fiinţei umane, adolescenţa a reprezentat un punct de interes al diferiţilor scriitori, dând naştere
unor opere literare valoroase. Perspectivele asupra acestei vârste sunt numeroase. În cele ce
urmează vom surprinde câteva dintre ele.
1. Adolescentul îndrăgostit
Este o viziune a adolescenţei frecvent întâlnită în literatură. Dramaturgul renascentist
englez William Shakespeare ne înfăţişează tragica poveste de iubire a adolescenţilor
Romeo şi Julieta. Scriitorul german Johann Wolfgang Goethe ni-l prezintă pe eroul său
Werther îndrăgostit fără speranţă în romanul Suferinţele tânărului Werther. Eul liric din
poezia Venere şi Madonă, de Mihai Eminescu, se exprimă într-un mod specific vârstei
adolescentine. Îndrăgostiţi sunt şi adolescenţii Dănuţ şi Monica din romanul La Medeleni
de Ionel Teodoreanu.
2. Adolescentul în evoluţie spirituală
În această secţiune, adolescenţilor li se sublinniază aspiraţia spre formare, spre devenire,
spre împlinire spirituală şi profesională. Scriitorul Mircea Eliade realizează această
perspectivă în Romanul adolescentului miop. Scriitorul englez James Joyce ne prezintă
evoluţia unui tânăr în romanul Portret al artistului la tinereţe. Prozatorul american J. D.
Salinger evocă problemele şi frământările personajului Holden Caulfield în romanul De
veghe în lanul de secară.
3. Adolescentul în suferinţă şi aventură
Scriitorul englez Charles Dickens istoriseşte viaţa dificilă a tânărului David Copperfield
în romanul cu acelaşi nume. Alte romane precum Aventurile lui Huckleberry Finn de
Mark Twain sau Împăratul muştelor de William Golding evocă peripeţiile unor
adolescenţi care explorează teritorii necunoscute.
 Venere şi Madonă
Mihai Eminescu

Geneza poeziei
Poezia a fost scrisă de Mihai Eminescu în anul 1850, atunci când poetul se afla la vârsta
de 20 de ani. Ea face parte din acel prim grupaj de poezii publicate în revista „Convorbiri
literare”, alături de Epigonii şi Mortua est!, care au atras imediat atenţia criticului Titu Maiorescu
asupra forţei artistice a tânărului Eminescu. Maiorescu a intuit faptul că se află în faţa unui „poet
în toată puterea cuvântului” şi a contribuit la afirmarea lui publicăm situându-l, cu precauţie,
alături de Vasile Alecsandri, cel mai important poet al vremii.

Temă şi compoziţie
Poezia Venere şi Madonă aparţine liricii de dragoste a lui Eminescu şi prezintă două tipuri
de atitudine: prima de reproş, de acuzare la adresa femeii iubite, iar a doua de iubire înfocată care
regretă cuvintele anterioare. Cele două secvenţe ale poeziei sunt separate grafic prin sistemul
punctelor de suspensie, sublinnindu-se diferenţierea lor netă.

Analiza textului liric

Prima strofă conţine o adresare directă, la persoana a II-a, către iubita care a reprezentat
pentru eul liric un ideal, pierdut acum definitiv. În perioada acelei iubiri ideale, lumea
îndrăgostitului „gândea în basme şi vorbea în poezii”, această exprimare semnificând ruptura sa
de realitate şi idealizarea nejustificată a dragostei. El a comparat-o cu Venere, zeiţa frumuseţii şi
a iubirii în mitologia romană. Comparaţia cu Sfânta Fecioară Maria nu se justifică, deoarece
iubita nu se caracterizează prin puritate. Poziţia actuală a eului liric este una mai realistă, mai
echilibrată, el găsindu-se „într-un cer cu alte stele, cu alte raiuri, cu alţi zei”. Altele sunt acum
valorile, reperele şi aşteptările fostului îndrăgostit.
În continuare, el adoptă un ton vehement, acuzând-o pe femeie de a fi fost „stearpă, fără
suflet”, lipsită de focul iubirii adevărate. „Pierdut în noaptea unei vieţi de poezie”, adică pierdut
în idealul său sentimental, el i-a văzut doar masca exterioară, prefăcătoria, considerând-o „un
înger, blând ca ziua de magie”. Iubita este acuzată de corupţie; ea are caracterul unui demon,
fiind lipsită de înflăcărarea dragostei adevărate. Peste toate aceste defecte eul liric trecuse fără să
le vadă, zvârlind asupra lor „vălul alb de poezie”, făcând din respectiva tânără un ideal
sentimental.
Însă ziua de astăzi aduce o cruntă revelaţie: vălul minciunii şi al prefăcătorie cade, făcând
adevărul vizibil. Îngerul de dinainte are acum înfăţişarea unui demon. Atitudinea eului liric nu
mai este una de duioşie ci de dispreţ. Iubita apare ca o bacantă „ce-a luat cu-nşelăciune / De pe-o
frunte de fecioară mirtul verde de martir”.
Ultima parte a poeziei aduce o schimbare surprinzătoare a atitudinii eului liric. Ca un
adolescent schimbător, el cade la picioarele tinerei, cerându-i iertare. El renunţă la învinuirile sale
anterioare, considerându-le crude şi nedrepte. Concluzia este că iubirea poate înnobila chiar şi un
demon.
Figuri de stil
- comparaţii: „ca gândirea unui împărat poet”, „blând ca ziua de magie”, „adânci ca marea”
- epitete: „tânără şi dulce veste”, „viaţa pustiită”
- personificări: „râde-o rază de noroc”
- enumeraţii: „dintr-un cer cu alte stele, cu alte raiuri, cu alţi zei”
Embleme ale adolescenţei:
- tinereţea şi frumuseţea cuplului romantic
- duritatea acuzaţiilor, mânia eului liric jignit de indiferenţa iubitei sale
- schimbarea bruscă de atitudine din final: de la reproşuri la iubire duioasă

Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade

Def. Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai complexă şi de mai mare
întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfăşurată, de regulă, pe mai multe planuri
narative, cu numeroase personaje.
Clasificarea romanelor
1. după temă: de dragoste, de război, psihologice, S. F., istorice, poliţiste etc.
2. după relaţia dintre narator şi lumea evocată:
 Obiective (naratorul nu se implică emoţional);
 Subiective (naratorul se implică emoţional).
Romanul jurnal este o formă de roman subiectiv, care a apărut în deceniul al treilea al secolului
XX, ca o modalitate directă, spontană, de exprimare a existenţei a experienţei umane. Naratorul
personaj transcrie cu sinceritate o experienţă de viaţă, aşa cum a perceput-o el. Dacă într-un text
memorialistic ni se dezvăluie eul real al autorului, într-un roman apare un eu ficţional, care este o
proiecţie a scriitorului. În ciuda faptului că romanul jurnal pretinde că ne prezintă întâmplări şi
personaje reale, el rămâne o operă de ficţiune, în care realitatea este reinventată, trecută prin
filtrul imaginaţiei autorului.

Romanul adolescentului miop – prezentarea generală a primei părţi

Primul capitol se intitulează programatic Trebuie să scriu un roman şi începe cu
următoarea frază: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul
adolescentului miop”. Pentru a întreprinde acest demers, Mircea Eliade că inspiraţia nu este
neapărat necesară, ci este nevoie de a înregistra toate faptele de viaţă, începând din clasa a IV-a
de liceu.
Al doilea capitol se intitulează Gloria lui Robert, cu referire la prietenul lui Mircea,
Robert, cel care vrea să devină faimos şi citeşte scrierile autorilor: Balzac, Ibsen şi Victor
Eftimiu. Robert este un personaj care îşi schimbă deliberat măştile, este un tânăr care joacă mai
multe roluri.
Al treilea capitol poartă titlul Jurnal de clasă şi prezintă neastâmpărul elevilor în timpul
orelor de curs. La ora de muzică profesorul Boloveanu vine în clasă aducând broşura Crinul pe
care vrea să o vândă elevilor pentru a-şi recupera banii de la tipar, dar baritonii clasei încep să
vocifereze, refuzând s-o cumpere. Se conturează portretele unor colegi ai lui Mircea: evreul Fosil
(care este şchiop, ştie la chimie şi copiază la teze), Fănică (elevul care citeşte lecţia la chimie de
10-15 ori, fără să înţeleagă nimic), Marcu (cel care citeşte romane în timpul orelor de curs).
În capitolul Între Don Juani ni se prezintă doi „dandy” de Bucureşti, iar discuţia se poartă
în jurul unor teme din lumea elevilor (nefericirea geniilor, fete). Robert vorbeşte despre plăcerea
de a te plimba cu o fată la umbra platanilor.
Capitolul Corigenţa evocă o experienţă tristă a autorului care nu reuşeşte să promoveze la
matematică (cu profesorul Vanciu) şi la limba germană (cu profesorul Faradopol). Învăţătura îi
provoacă o stare de disconfort existenţial, dureri de cap şi un stres imens. Mircea consideră că a
nu şti bine matematică este un lucru care ţine de soartă.
 Viaţa liceului se scurge cu exactitatea unui ceas, găsindu-şi măsurătoare în repetiţiile
pentru spectacolul „Un liceu model”. Unii elevi sunt mai expansivi, alţii mai timizi, după cum
este firea fiecăruia. Toate aceste impresii sunt culese de Mircea de la fereastra mansardei, prin
care se profilează lumina unui nou început.
Sâmbăta este o zi în care liceenii se plimbă prin oraş, comunicându-şi impresiile despre
lume. Această zi este evocată din dorinţa secretă de a conserva o lume parcă eternă, pentru că
timpul din această zi pare fără sfârşit.
Jurnalul lui Mircea se întinde pe durata unui an întreg; un an lung, plin de reflecţiile unui
adolescent care trăieşte fel de fel de situaţii. Prietenii se îndepărtează treptat de el: „Am fost atât
de singur în ultimele luni, încât mă socoteam aproape fără prieteni”.
Capitolul Bacalaureatul înfăţişează partea finală a perioadei de şcolaritate a lui Mircea. El
se simte ofensat de atitudinea indiferentă a profesorilor examinatori care îl desconsideră şi îi dau
note mici.
Capitolul Final aduce sfârşitul vieţii de licean. Ideea părăsirii liceului este înfricoşătoare
pentru Mircea: „Cine ar putea înţelege tristeţea sălbatică a acestui sfârşit pentru totdeauna?”.
Totul se scufundă în uitare, asemenea unei nave cu pânze din piesele muzicale ale lui Richard
Wagner.

PERSONALITĂŢI, EXEMPLE, MODELE

În Nirvana
I.L. Caragiale

Date despre autor

I.L. Caragiale (1852-1912) s-a născut în satul Haimanale, judeţul Prahova, sat care astăzi
îi poartă numele. Până în 1878 duce o existenţă de slujbaş mărunt (copist, sufleor) şi de gazetar.
Iese din anonimat ca urmare a activităţii de cronicar dramatic şi de traducător. În 1878, Mihai
Eminescu îl atrage în redacţia ziarului „Timpul” şi îl introduce la „Junimea”.
Activitatea literară a lui I. L. Caragiale s-a desfăşurat în următoarele direcţii:
 genul epic: schiţe (Vizită, D-l Goe, Bubico etc.) şi nuvele (Păcat, O făclie de Paşte, În
vreme de război etc.)
 genul dramatic: comedii (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă etc.) şi drama
Năpasta
Geneza textului În Nirvana
I.L. Caragiale a fost preocupat de viaţa lui Mihai Eminescu, scriind textul publicistic În
Nirvana, alături de alte două articole: Ironie şi Două note. Articolul În Nirvana a apărut în ziarul
„Constituţionalul”, fiind datat „1889, iunie 18”, chiar în ziua înmormântării marelui poet.
Tema
Profilul intelectual şi evenimentele vieţii lui Eminescu sunt creionate în concordanţă cu
mentalitatea vremii, marele poet fiind considerat un melancolic perpetuu.
Analiza textului
Este evocată prima întâlnire a lui Caragiale cu Eminescu, acesta din urmă făcâând parte
din trupa de teatru a Ştefaniei Tardini. Autorul consideră că vremurile au trecut cu repeziciune:
„Sunt peste douăzeci de ani de-atunci”. Întâlnirea celor doi constituie un prilej pentru a fixa
trăsăturile tânărului poet. Textul se concentrează asupra descrierii fizice a lui Eminescu, care avea
„o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre”.
Cei doi se întâlnesc iarăşi, iar tânărul poet îi vorbeşte lui Caragiale despre literatura
germană şi îi citeşte o poezie dedicată unei actriţe pe care o iubea. A doua zi Eminescu este iritat
pentru că versurile poeziei nu o impresionaseră prea tare pe actriţă. Discuţia cu el este acum
dificilă. Caragiale sesizează amestecul de trăsături din firea poetului: vesel şi trist, comunicativ şi
ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate. Tânărul pleacă
împreună cu trupa de teatru. Ulterior el îşi publică primele poezii, între care Venere şi Madonă.
Amintirile lui Caragiale se referă şi la rudele lui Eminescu. Unul dintre fraţii poetului,
militar, l-a impresionat cu abilităţile sale pe mareşalul Moltke, însă, ulterior, s-a sinucis.

Apus de soare
Barbu Ştefănescu Delavrancea

Date despre autor

Activitatea literară a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918) s-a desfăşurat în următoarele
direcţii:
 Genul epic: Hagi Tudose, Domnul Vucea, Bunicul, Bunica etc.
 Genul dramatic: Apus de soare, Viforul, Luceafărul.
Def. Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care prezintă o situaţie
problematică a personajului principal şi care include episoade triste şi episoade comice.
Geneza dramei Apus de soare
Dorind să evoce trecutul al Moldovei, Delavrancea a creat o trilogie istorică care include
următoarele piese de teatru: Apus de soare, Viforul, Luceafărul. Sunt prezentate momente din
vieţile domnitorilor: Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi Petru Rareş.
Tema dramei Apus de soare o constituie dragostea de patrie întruchipată simbolic în figura
domnitorului Ştefan cel Mare.
Compoziţia: există patru acte.
Caracterizarea personajului principal
Criticul literar George Călinescu observă: „Apus de soare trăieşte mai ales prin realitatea
tipologică a eroului principal”.
Autorul deplasează accentul dramei de la conflictul exterior, al forţelor opuse, la planul
interior, psihologic, al eroului.
Voievodul Ştefan, marea personalitate ce uimise prin dimensiunea politicii sale, se află la
vârsta senectuţii, bolnav şi neputincios, în faţa sfârşitului. El este conturat în două ipostaze: cea a
omului şi cea a domnitorului
Ca om, Ştefan apare ca un bărbat la vârsta bătrâneţii şi care trăieşte frământări legate de
probleme politice şi familiale. Personalitatea sa este conturată mai ales din relatările altor
personaje, care vin şi povestesc faptele sale. Astfel, el apare învăluit în legendă; toţi vorbesc
admirativ despre el numindu-l: „slăvitul domn ăl mare”, „preaslăvitul nostru stăpân” (Oana),
„zmeul bătrân” (Rareş), „leul Moldovei” (Moghilă).
Ca domnitor, Ştefan atinsese culmea gloriei, a superiorităţii şi autorităţii sale recunoscute.
Identificându-se cu interesele Moldovei, el a dus o politică înţeleaptă, sprijinindu-se pe mica
boierime şi pe răzeşi, făcând ordine şi legi drepte, centralizând puterea şi autoritatea deplină în
scopul apărării ţării. De aceea, puţinii boieri uneltitori tremură la gândul sabiei scurtătoare de
capete, punându-şi nădejdea în boala, bătrâneţea şi sfârşitul lui Ştefan. Domnitorul este copleşitor
prin personalitatea sa, el îşi domină adversarii care îi recunosc meritele. Vorbele adresate de
Ştefan paharnicului Ulea, precum şi gesturile simbolice exprimă conştiinţa de sine a
domnitorului; mintea sa lucidă are, înainte de toate, grija ţării, dovedind o voinţă de neclintit.
Eroul alcătuieşte un mesaj patriotic solemn, rememorându-şi faptele: „Eu am fost biruit la
Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea!”. Domnitorul învinge slăbiciunile omului
şi, pedepsindu-i pe uneltitori, îşi îndeplineşte scopul de a-l înscăuna pe fiul său Bogdan. Gestul
aruncării sabiei este simbolic, exprimând ideea îndeplinirii voinţei sale de şef de stat: „Ţi-ai
împlinit menirea ca şi mine”. Scena arderii rănii de la picior este o dovadă elocventă a tăriei sale
morale şi a demnităţii sale, el refuzând să fie legat şi îndurând suferinţa.

Isus din copilărie

Vasile Voiculescu

Date despre autor

Activitatea literară a lui Vasile Voiculescu (1884-1963) s-a desfăşurat în direcţia tuturor celor
trei genuri literare:
 Genul liric: volumele de poezii Din ţara zimbrului (1918), Pârgă (1921), Poeme cu îngeri
(1927), Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri (1939), Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964)
 Genul epic: povestirile Lostriţa, Capul de zimbru, Ultimul Berevoi şi romanul Zahei orbul
 Genul dramatic: Umbra
Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţa ortodoxă. Este cel
mai important poet religios din literatura română.
Geneza poeziei
Poezia face parte din volumul Pârgă apărut în anul 1921. Punctul de plecare îl reprezintă
imaginea lui Isus din cele patru Evanghelii.
Tema o constituie viziunea personală a eului liric, aflat la vârsta copilăriei, asupra Patimilor şi
Învierii lui Isus Cristos. Ea înfăţişează un mod inocent al copilului de a se raporta la Mântuitorul
lumii.
Analiza textului
Incipitul poeziei prezintă nerăbdarea elevilor de a vedea venind sărbătoarea Floriilor,
ocazie de a părăsi gazda din oraş şi de a reveni în mediul familial din satul natal. Plecarea spre
casă se face cu ajutorul unor „brişci şi căruţe” pe „drumuri domoale de plasă”. Ajungând acasă,
copilul consideră că Patimile lui Isus sunt proiectate asupra întregii naturi: „nori întruchipând
răstigniri şi vedenii”. Atmosfera austeră este însă însoţită de „tainica bucurie” că Isus va birui
suferinţa şi moartea.
Joi copiii ies în pădure pentru a culege „călţunaşi şi viorele”. Bucuria ieşirii în mijlocul
naturii pare a estompa semnificaţiile religioase ale suferinţelor lui Isus. Totuşi, „roşia floare” a
coastei însângerate a Mântuitorului continuă să lucească, vie, zugrăvită pe icoană.
Apogeul durerii este atins în Vinerea mare. Sătenii percep profund suferinţele lui Isus: „Şi
muream şi noi toţi cu tine”.
Însă Duminica Învierii aduce din nou bucuria. Copiii sunt atraşi şi de partea materială a
marii sărbători: ouă, miel şi cozonaci.
Finalul poeziei pune în evidenţă recunoştinţa eului liric faţă de Isus, care i-a fost alături în
toate momentele grele ale vieţii:
„Mângâietorule încununat cu spini,
Oricâte amărăciuni am înghiţit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
 De toată mierea amintirii tale.”

FAMILIA

Amintiri din copilărie

Ion Creangă

Date despre autor

Ion Creangă (1837-1889) este inclus în grupul celor patru mari scriitori clasici români,
care au activat în cadrul Societăţii culturale „Junimea” din Iaşi, aflată sub îndrumarea criticului
Titu Maiorescu.
Activitatea sa literară s-a desfăşurat pe următoarele coordonate:
 poveşti: Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Ivan Turbincă, Povestea lui Stan
Păţitul, Povestea lui Harap-Alb, Dănilă Prepeleac etc.
 povestiri: Acul şi barosul, Inul şi cămeşa
 nuvela Moş Nichifor Coţcariul
 romanul autobiografic Amintiri din copilărie
Geneza
Scris după apariţia Poveştilor şi publicat începând cu anul 1881, romanul Amintiri din
copillărie reprezintă opera de maturitate artistică a lui Ion Creangă. În elaborarea acestei cărţi,
autorul a pornit de la elemente reale, din propria biografie, dar le-a transfigurat artistic, adăugând
şi unele elemente ficţionale. Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din
perspectiva depărtată a maturităţii, fiind provocată de impulsul afectiv al nostalgiei. Primele trei
capitole au fost publicate antum, iar al patrulea postum.
Tema
Cartea este un roman al vârstei inocente şi al formării, al modelării umane. Proiectată în spaţiul
unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului al XIX-lea, copilăria reflectă nu numai
dominantele vârstei, ci şi specificul mediului social. De aceea, Amintirile sunt şi o evocare a
satului tradiţional, un tablou fidel al unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o
existenţă multimilenară.
Compoziţia: există patru capitole care evocă evoluţia personajului principal de la copilărie spre
adolescenţă.

Imagini ale familiei

1. Casa părintească
Pentru Nică, eroul romanului, casa este un centru al lumii, din care se desprind toate celelalte
lucruri şi evenimente, în jurul căruia gravitează locurile, drumurile, întâmplările. În orizontul
spaţial al devenirii fiinţei umane, casa dobândeşte identitate deplină cu locul naşterii, este punctul
de plecare în lume şi de întoarcere când întâmplările lumii rănesc fiinţa autorului. Casa prezintî o
ordine strictă a interiorului, o ordine vizuală, ca în artele plastice, ilustrând gradarea înălţării
personajului de la prichiciul vetrei la „cuptior” şi la stâlpul hornului. Într-un perimetru restrâns,
supradimensionat însă de imaginaţia copilului, se petrec întâmplări extraordinare: jocul cu
mâţele, jocul de-a mijoarca care produc în cel mai înalt grad „hazul şi farmecul copilăresc”.
 2. Mama
Imaginea casei se asociază cu chipul mamei, privit de autor cu o mare iubire filială.
Tipologic, Smaranda se înscrie în portetul clasic al mamei, ca o fiinţă autoritară dar şi cu tact
pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata şi pedeapsa. Absenţa portretului fizic concentrează
atenţia spre cel caracterologic. Naratorul o evocă, mai întâi, ca pe o fiinţă cu puteri neobişnuite,
făcând „năzdrăvănii” şi stăpânind intemperiile naturii. Apoi, ea este văzută prin modul în care îşi
manifestă grija faţă de casă şi faţă de copii. Ea este în stare să facă eforturi mari pentru ai săi, să
înveţe alături de Nică sau să se certe cu soţul pentru aşi realiza idealul. Smaranda este o fire
hotărâtă, care-şi iubeşte copiii cu mult devotament.

Romanul postbelic
Moromeţii
Marin Preda

Trăsăturile romanului realist postbelic

 Apare în perioada de după al doilea război mondial;
 Ilustrează transformări profunde la nivel politic şi social;
 Se inspiră din evenimente ale vieţii reale;
 Personajele sunt tipice în împrejurări tipice şi sunt influenţate de mediul lor social;
 Stilul este sobru şi impersonal;
 Naratorul este omniscient.
Date despre autor
Marin Preda (1922-1980) este un înnoitor al romanului realist postbelic românesc. S-a
născut în satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, în familia ţăranului Tudor Călăraşu. Şi-a
efectuat studiile mai întâi în satul natal, iar apoi în Abrud, Odorhei şi Bucureşti. A debutat în
1941 cu schiţa Pârlitul. Debutul propriu-zis s-a produs în anul 1948 cu volumul de proză scurtă
Întâlnirea din pământuri. Romanele care l-au făcut cunoscut sunt: Moromeţii (I, II), Marele
singuratic, Risipitorii, Intrusul, Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni.
Concepţia despre roman a lui Marin Preda
Marin Preda se declară un adept al metodei realiste şi consideră că literatura autentică
trebuie să promoveze virtuţile binelui, frumosului, adevărului şi dreptăţii. De asemenea, ea
trebuie să fie în permanentă legătură cu realităţile istorice şi sociale: „Fără istorie literatura se
asfixiază”. Personajele sale sunt oameni ai ideilor, cu o conştiinţă dilematică, scindaţi între
tendinţe interioare opuse. De aceea, putem afirma că romanele lui Marin Preda alcătuiesc o
radiografie a societăţii româneşti de după al doilea război mondial.
Geneza romanului Moromeţii
A apărut în două volume în anii 1955, 1967. Autorul l-a avut drept sursă de inspiraţie pe
tatăl său, Tudor Călăraşu, în realizarea personajului principal al operei, Ilie Moromete. În
volumul de proză scurtă Întâlnirea din pământuri se află unele situaţii şi personaje care vor fi
reluate ulterior în roman. În acel volum este prezentată lumea satului românesc privită din două
perspective: satul ca spaţiu al conflictelor (în povestirile Calul, La câmp) şi satul ca spaţiu al
sentimentelor (în povestirea Iubire).
Tema este cea socială, prezentarea celei mai vechi clase sociale româneşti, ţărănimea, văzută
într-un moment de răscruce al istoriei. Mai identificăm teme familiei, a iubirii şi a timpului.
Compoziţia
Există trei părţi majore ale primului volum, care prezintă destrămarea lentă a familiei
Moromete. Identificăm două mari planuri narative care evoluează în alternanţă: primul aparţine
familiei Moromete, iar al doilea celorlalte familii din sat (Bălosu, Boţoghină şi Ţugurlan).
Simetria romanului este asigurată de imaginea timpului care apare la început şi la sfârşit.

Subiectul
Acţiunea primului volum începe în anul 1937, cu câţiva ani înainte de începerea celui de-
al doilea război mondial, în satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Naratorul ne informează
că timpul avea cu oamenii „o nesfârşită răbdare”, adică ei trăiau după străvechi obiceiuri.
În primul plan al romanului, în prima scenă, petrecută sâmbătă seara, familia Moromete
ia cina, după o zi petrecută la muncă pe câmp. Familia are următoarea componenţă: tatăl (Ilie
Moromete), mama (Catrina), băieţii cei mari din prima căsnicie a lui Ilie (Paraschiv, Nilă şi
Achim) şi copiii mai mici ai lui Ilie şi ai Catrinei (Tita, Ilinca şi Niculae). La masă, tatăl stă pe
pragul camerei, mai sus decât ceilalţi, ceea ce arată autoritatea sa. Mama stă înspre sobă, pentru
a-i servi cu mâncare pe ceilalţi. Băieţii cei mari stau înspre uşă, ca şi cum ar fi gata să iasă în
orice moment. Copiii cei mici stau lângă mama lor, de care se simt mai apropiaţi. Niculae ar vrea
să mănânce brânză, dar aceasta a fost furată de câinele Duţulache.
O altă scenă reprezentativă este cea a tăierii salcâmului. În spatele casei Moromeţilor se
afla un salcâm falnic, care era cerut de vecinul Tudor Bălosu. Într-o dimineaţă Ilie decide să taie
copacul, iar acest fapt simbolizează începutul destrămării lente a familiei.
Duminica ţăranii se adună în poiana lui Iocan, fierarul satului. Ei citesc ziare şi
comentează politica în felul lor ironic. Ilie Moromete este aşteptat de toţi, deoarece citeşte mai
bine şi interpretează ştirile. Mai participă: Cocoşilă, Dumitru lui Nae, Ion al lui Miai şi Ţugurlan.
Ilie are probleme financiare legate de plata fonciirii (un impozit) şi a ratelor la bancă. Într-
o zi, în curtea sa intră Jupuitu, perceptorul de taxe, cerându-i achitarea datoriilor. Ilie se preface
că nu-l vede, Jupuitu se înfurie, dar până la urmă Ilie îi dă o mie de lei şi amână încă o dată plata
definitivă a datoriilor.
Băieţii cei mari sunt îndemnaţi de mătuşa lor Guica să ia oile familiei şi să plece cu ele la
Bucureşti. Niculae este trimis să ducă oile la păscut în fiecare zi şi nu poate ajunge la şcoală, dar
el învaţă lecţiile pe câmp şi reuşeşte astfel să obţină premiul I la sfârşitul anului şcolar.
În partea a II-a a primului volum se prezintă aspecte din timpul secerişului grâului.
Această muncă agricolă se desfăşoară după reguli precise. Mai întâi tatăl cercetează ogorul ca să
vadă dacă se poate secera, copiii cei mari seceră, iar cei mici adună spicele în snopi. După seceriş
se merge la batoză, iar apoi la moară.
În partea a III-a ni se prezintă destrămarea propriu-zisă a familiei Moromete. Băieţii cei
mari se revoltă deschis împotriva autorităţii tatălui, iar acesta îi bate cu parul. Bătaia primită nu-i
împiedică pe băieţi să fugă de acasă la Bucureşti. Ilie este nevoit să vândă o parte din pământ,
cumpără alţi cai şi îl dă pe Niculae la liceu.
În al doilea plan al romanului ni se prezintă momente ale vieţii altor familii din sat.
Polina, fiica lui Tudor Bălosu se îndrăgosteşte de flăcăul sărac Birică şi fuge de acasă la acesta,
pentru că părinţii ei nu-i acceptau iubitul. Ulterior, Polina dă foc casei părinteşti în semn de
revoltă contra atitudinii acestora faţă de ea.
Ţugurlan este un ţăran nesociabil din sat care sesizează într-o zi la moară o nedreptate:
morarul fura pe ascuns o parte din făina sătenilor. El are un conflict cu morarul, însă ulterior va fi
nevoit să stea la închisoare.
Boţoghină este un alt ţăran din sat care se îmbolnăveşte şi este nevoit să vândă o parte din
pământ, contra voinţei soţiei sale, pentru a se trata. El moare în cele din urmă.

Caracterizarea lui Ilie Moromete

 Ilie Moromete este personajul principal al acestui roman, un erou realist, cu trăsături
tipice în împrejurări tipice. El avea o vârstă „între tinereţe şi bătrâneţe, atunci când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. El întruchipează tipul soţului şi tatălui
autoritar, care încearcă să-şi păstreze familia unită, dar eşuează în final.
Identificăm următoarele trăsături de bază ale personajului:
 Are o fire raţională: pentru el pământul nu este un scop în sine, ci mijlocul de a-şi
asigura o existenţă materială satisfăcătoare. Având pământ pe care să-l lucreze,
Ilie îşi permite mici bucurii: să fumeze, să intre în vorbă cu trecătorii şi să
glumească.
 Are o fire reflexivă (gânditoare): îi place să mediteze asupra condiţiei omului în
lume. S-a spus despre el că este „singurul ţăran filosof din literatura română”.
 Are o fire comunicativă: îi place să discute cu diverşi consăteni în poiana lui
Iocan. De asemenea, povesteşte diverse întâmplări (vizita la cizmarul Traian
Pisică).
 Are o fire inteligentă şi ironică: îi place să-i ia peste picior pe unii oameni care
sunt încrezuţi.
 Are o fire dedublată: de fapt îşi iubeşte familia, însă refuză să arate acest lucru.
 Are o fire autoiluzionată: îşi închipuie că are o familie unită, însă timpul îi
demonstrează că s-a înşelat.
Mijloace de caracterizare:
 Caracterizarea directă: din cuvintele naratorului, ale altor personaje sau prin
autocaracterizare;
 Caracterizarea indirectă: din comportamentul, limbajul şi gândurile personajelor.

Artă narativă şi stil

Naratorul este omniscient, obiectiv şi relatează la persoana a III-a. Perspectiva narativă
este par derriere. Identificăm stilul indirect liber, adică gândurile personajelor sunt redate de
către narator la persoana a III-a. La nivel lexical întâlnim regionalisme specifice satului românesc
din Câmpia Dunării.

IUBIREA

Mara
Ioan Slavici

Trăsăturile romanului tradiţional

 Apare în literatura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi are prelungiri până
în perioada interbelică;
 Se integrează în curentul realist;
 Prezintă realitatea într-un mod verosimil;
 Personaje tipice în împrejurări tipice;
 Influenţa mediului social asupra personajelor;
 Stil sobru şi impersonal;
 Narator omniscient; el relatează la persoana a III-a.
Date despre autor
Activitatea literară a lui Ioan Slavici (1848-1925), scriitor inclus în grupul celor patru
mari clasici, s-a desfăşurat pe următoarele coordonate:
  Basme culte: Floriţa din codru, Doi feţi cu stea în frunte etc.;
 Nuvele: Moara cu noroc, Budulea taichii, Popa Tanda etc.;
 Romane: Mara, Cel din urmă Armaş.
Geneza romanului Mara
Apărut în 1894 în revista „Vatra”, air în 1906 în volum, când romanul românesc
cunoscuse puţine împliniri, Mara face din Ioan Slavici un deschizător de drumuri în sensul
realizării unor personaje complexe, bine conturate, în sensul zugrăvirii realiste a unui mediu
distinct (târgul bănăţean), precum şi în sensul fundamentării analizei psihologice.
Tema
Pe de o parte, identificăm tema socială, iar pe de altă parte tema iubirii dintre doi tineri
care aparţin unor lumi diferite. Mara mai poate fi citit şi ca un roman de familie, dar şi ca un
bildungsroman.
Compoziţia
Există două planuri narative principale: planul Marei şi planul Persidei care se
îndrăgosteşte de Naţl. Aceste două planuri evoluează în alternanţă.
Caracterizarea personajelor principale
1. Mara
Deşi personajul Mara ocupă în carte un spaţiu mai puţin extins decât cel al fiicei sale Persida,
totuşi figura precupeţei din Radna domină întregul roman prin forţă şi complexitate. Mara este un
personaj la care se raportează şi celelalte şi care, prin ponderea sa, reprezintă un factor de
echilibru. Chiar portretul ei fizic sugerează masivitate, stabilitate: „Muiere mare, spătoasă,
greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt”. Inima ei este dominată de două pasiuni:
pentru copiii ei şi pentru agonisirea de bani, tendinţe care nu intră în conflict, ca în cazul lui Ghiţă
din nuvela Moara cu noroc. Simbolică pentru acest echilibru este existenţa celor trei ciorapi în
care eroina îşi păstrează economiile.
Ca şi alte personaje ale lui Slavici, Mara este caracterizată de orgoliul care la ea îmbracă
forma mândriei de a-şi fi făcut stare prin munca ei, dar şi forma orgoliului matern. „Tot n-are
nimeni copii ca mine!” repetă ea în diferite împrejurări. Mara este o fire adaptabilă, putând să
treacă peste conflictele care o opun uneori copiilor ce îi nesocotesc voinţa (fuga Persidei cu Naţl,
înrolarea lui Trică în armată).
2. Persida
După expresia criticului Nicolae Manolescu, Persida „nu este decât o Mară juvenilă, pe cale
de a lua, cu vârsta, obiceiurile şi înfăţişarea mamei sale”. Există însă şi anumite deosebiri între
cele două personaje. Persida vede viaţa ca pe o succesiune de datorii. Spre deosebire de Mara,
care este foarte optimistă, Persida are o perspectivă tragică asupra vieţii.
Analiză psihologică
Atunci când întreprinde analiza psihologică, Slavici o face cu o fină intuire a
complexităţii psihologiilor aparent simple. Originalitatea constă în capacitatea naratorului de a se
insinua în interiorul personajului, de a prezenta, prin intermediul vorbirii indirecte şi al stilului
indirect liber, gândurile acestuia. Psiholog şi al colectivităţii, naratorul preia adesea rolul de
exponent al opiniei publice.
„Însuşirea esenţială a lui Slavici este de a analiza dragostea”, afirma criticul George
Călinescu. Este urmărită evoluţia sentimentului de dragoste de la stadiul iniţial la cel final.
Persida trăieşte primii fiori ai dragostei şi autoanaliza îi vădeşte imposibilitatea de a-şi preciza
sentimentul.
Aspecte etnografice
 Dincolo de existenţele individuale, romanul prezintă aspecte sociale ale târgului banăţean
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Exemple: târgul de la Arad, culesul strugurilor şi
probele pe care trebuie să le parcurgă un viitor meşter măcelar.
Artă narativă şi stil
 Naratorul este omniscient şi relatează la persoana a III-a;
 Stilul indirect liber: amestecul dintre limbajul naratorului cu cel al personajelor.

Sara pe deal
Mihai Eminescu

Geneza
În lirica eminesciană, iubirea şi natura se află în strânsă legătură:
 Atunci când iubirea este la apogeu şi natura este înfloritoare.
Exemplu: Dorinţa, Floare albastră, Sara pe deal
 Atunci cînd iubirea s-a pierdut şi natura suferă.
Exemplu: Pe lângă plopii fără soţ, Din valurile vremii
Natura terestră eminesciană cuprinde elemente specifice spaţiului românesc (codrul,
izvoarele, teiul, lacul), participând la frământările eului liric şi constituind cadrul cel mai potrivit
al dragostei şi meditaţiei.
Poezia Sara pe deal a apărut în data de 1 iulie 1885, în revista „Convorbiri literare”.
Tema este cea a iubirii, a dorului de dragoste.
Compoziţia
Poezia este o idilă cu note de pastel prin care se realizează un echilibru între planul iubirii
şi cel al naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul de corespondenţă
dintre cele două realităţi prin încadrarea sentimentului de iubire în mediul natural. Pentru aceasta
eul liric insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precumpănitor în primele patru strofe; apoi,
în ultimele două strofe se pune accentul asupra imaginii iubirii.
Analiza textului
Perspectiva este panoramică, incluzând o dimensiune terestră şi una cosmică. Aspectele
de peisaj sunt surprinse într-o mişcare a privirii, nu rămân imobile. Ele sunt încadrate în
spectacolul cerului de vară.
Priveliştea are o linie romantică dooală, cu turme care urcă pe deal, cu oameni care vin de
la cosit, cu sate pitite în vale. Totul este domestic şi pastoral, cu un aer de vechime nealterată.
Imaginile pe care le construieşte Eminescu sunt vizuale şi auditive. Sunetele, estompate,
cu o intensitate redusă, contribuie la accentuarea tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi
melancolice („buciumul sună cu jale”, „apele plâng”), familiare („scârţâie-n vânt cumpăna de la
fântână”), alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii.
Planul naturii se interesectează cu elementele planului uman, sugerându-se un paralelism.
În prima strofă, jalea buciumului şi plânsul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile
interioare ale fetei care aşteaptă.
Spectacolul general al naturii este creat ca să susţină prin efectele lui de rezonanţă
afectivă izbucnirea de nestăpânit a dorului.
Elemente prozodice: versul de 12 silabe, prezenţa cezurii.
 MODELE DE TESTE

Test 1

Realizaţi un eseu nestructurat cu tema : Adolescenţa în poezia

eminesciană.

Test 2

Se dă textul:

“Odaia era albă ca un culcuş de fecioară. Apusul îşi filtra agonia prin două ferestre înalte,
schiţând pe parchet două romburi de lumină portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o
îmbrăţişare tremurătoare.
Un miros straniu de albeaţă respirau pereţii proaspăt văruiţi şi se cernea în unde subţiri pe
măsuţa cu trei scaune din ferestre, pe soba de teracotă din colţ, pe noptiera de la căpătâiul patului
şi chiar pe jilţul de paie în care veghea sora de caritate Dafina, îmbrăcată în şorţ alb, cu bonetă
albă pe creştet şi cu o cruciulită roşie. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenuşii, înaintau
domol, apoi brusc, se stingeau speriate parcă de tăcerea deasă ce căptuşea odaia şi înghiţea tic-
tacul grav al penduleiatârnate deasupra calendarului, pe fâşia de zid dintre cele două geamuri.
În ochii surorii de caritate mocnea înduioşare şi nedumerire. Compătimea pe bietul bolnav
cu toată pasiunea, mai ales de când descoperise că e victima unei drame amoroase. Era foarte
blândă şi tot atât de sentimentală. Cârlionţii aurii răzvrătiţi îi alintau obrajii rumeni şi ochii ei
rumeni, albaştri, pâlpâiau în lacrimi:”
(L. Rebreanu, Adam şi Eva)

Cerinţe:

1. Precizează scopul textului suport .

2. Stabileşte dacă textul operează cu persoane/personaje
3. Identifică emiţătorul conform informaţiilor din text.
4. Numeşte tipul discursului (ficţional/nonficţional) pe baza a două argumente.
5. Selectează şase sintagme care să evidenţieze expresivitatea textului.
6.Pornind de la elementele identificate anterior stabileşte dacă textul este
literar/nonliterar .

Test 3
 Realizaţi un eseu nestructurat în care să ilustraţi imaginea familiei tradiţionale, aşa cum
se desprinde din romanul “ Moromeţii” de Marin Preda.

Test 4
Comentaţi prima strofă din poezia Sara pe deal, de Mihai Eminescu, precizând funcţia de
limbaj predominantă.

Test 5
Precizaţi semnificaţiile simbolice ale următoarelor scene cheie din romanul Moromeţii, de
Marin Preda:
- scena cinei;
- scena tăierii salcâmului.