Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

 Stilul
o Autenticitate
o Substantialitate
o Stilul anticalofil
o Sincronizare cu literatura europeana + stiintele moderne (filozofia)

Comentariu:

 Definitie — Romanul modern

o Personajul narator, naratiunea la persoana I, perspectiva subiectiva Romanul modern este cel catre care se orienteaza
literatura interbelica romana, in dorinta de sincronizare cu cea europeana. In atentia cititorului sunt aduse subiecte noi,
care ilustreaza problematica intelectualitatii din mediul citadin. Analiza psihologica este un domeniu de interes pentru
romanul modern.
 Camil Petrescu — Informatii despre importanta scriitorului in cadrul literaturii romane
o Scriitor interbelic, sustinator al literaturii moderne
o Opera
 UNBINR — Roman modern, aparut in 1930.
 Temele: iubirea si razboiul vazute ca experiente captiale ale vietii.
 Roman de analiza psihologica, in centrul atentiei aflandu-se intelectualul lucid, capabil de auto-analiza.
 Romanul e structurat pe doua parti:
o Ultima noapte de dragoste — experienta iubirii
o Intaia noapte de razboi — experienta razboiului
 Semnificatia titlului — prezenta substantivului noapte in titlu sugereaza incertitudinea personajului aflat in cautarea absolutului.
 Capitolul I — La piatra craiului, in munte — fixeaza coordonatele spatio-temporale ale actiunii
 Dubla valenta a timpului:
o timpul obiectiv (povestirii)
o timpul subiectiv (povestit)
 Capitolul al II-lea — Diagonalele unui testament — inceputul povestii
 Povestirea relatiei de dragoste dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, privire comparativa a perioadei pana la obtinerea averii si dupa.
 Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu, ilustrarea framantarilor interioare, prijeluite de excursia la Odobesti
 Prezentarea celei de-a doua experiente — razboiul
o atitudinea ironica
o "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu" — apogeul
o este anulata prima experienta
 Finalul romanului — rezolva conflictul personajului
o Stil narativ
o Inovatii tehnice literare

2 Genul Liric
 Definitie Genul liric reunește toate operele literare care se constituie pe baza categoriei estetice a liricului, ca text monologic cu o
intensificare a funcției poetice și a celei emotive.

Este genul care cuprinde opere prin intermediul cărora autorul își exprimă sentimentele și trăirile în mod nemijlocit, textul liric
fiind caracterizat de prezența figurilor de stil și a imaginilor artistice.

 Scurt istoric al liricii Lirica europeană începe cu poezia greacă. Ea este o manifestare ulterioară poeziei epice (Iliada și Odiseea)
despre o poezie lirică putându-se vorbi abia din secolul VIII î.Hr. încoace. La începuturile sale poezia lirică se asociază cu
melodia și dansul. Treptat, ea se separă de muzică, păstrând însă până astăzi propria sa organizare muzicală: ritm, rimă, eufonie.
Grecii au cultivat elegia (Arhiloc, Tyrteu), oda (Sapho, Anacreon), encomionul(poezia de preamărire – Pindar). În perioada
alexandrină apare elegia erotică. Poeții latini (Horațiu, Propertius, Ovidius) preiau formele liricii grecești. În Evul Mediu
componenta lirică se dezvoltă mai ales în cadrul poeziei populare sau al creației religioase creștine.

Unul dintre momentele cele mai importante în afirmarea lirismului îl constituie poezia trubadurilor și a truverilor secolelor al XII-
lea și al XIII-lea în Franța și Germania. Acestui moment îi urmează altul, reprezentat de Renașterea italiană (Dante, Petrarca,
Michelangelo) și engleză (Sonetele lui Shakespeare).

O dezvoltare excepțională cunoaște poezia lirică în romantism prin W. Wordsworth, Coleridge, Byron, Lamartine, Hugo, Goethe,
Schiller, Novalis, Horderlin, Leopardi, Eminescu. Acesta este momentul în care lirismul atinge cea mai mare amplitudine de trăire
posibilă, de la melancolie, nostalgie, disperare până la viziuni cosmice grandioase, exprimate în forme de un înalt patetism.

Romantismul înseamnă pentru lirism nu doar lărgire enormă a spațiului tematic, ci și un moment de extraordinară înnoire formală.
Reformele sunt la nivel de vocabular, sintaxă, arhitectură interioară a textelor, muzică ritmică.
 Prin această mare revoluție romantică se prefigurează lirica modernă. Aceasta începe odată cu simbolismul, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, prin E.A. Poe, Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, Verlaine. Poezia secolului XX adaugă lirismului noi
trăsături. Conflictul dintre eu și lume devine ireductibil, limbajul poetic devine obscur și chiar ermetic, poezia își pierde unitatea
și se fragmentează, poeții se orientează spre grotesc și urât ca motive ale inspirației. Sunt cultivate starile psihice negative,
dezorientarea, anxietatea, spaima, dezgustul, se pune accent pe formă, limbaj, tehnică. Poezia devine închisă în sine (ermetică),
muzicală, din ce în ce mai greu de înțeles.

În concluzie, la modul general putem spune că orice discurs liric înseamnă: trăire, sentiment, emoție, comunicare nemijlocită,
stare interioară unică, subiectivitate, viziune, metaforă, simbol, muzicalitate, discurs la persoana I, autoreflectare.

 Formele lirismului
1. Lirismul subiectiv (lirica eului)
 este tipul de discurs liric propriu-zis, confesiv, monologal (realizat la pers. I).
 Poetul se identifică cu eul liric/rostitor.
 Tipuri discursive: monologul liric, monologul adresat (invocație retorică) sau autoadresat, discursul
dialogic, discursul evocator.
 Indici textuali: mărci lexico-gramaticale ale persoanei I / a II-a, mărci ale afectivității (interjecții), adverbe
deictice (de loc sau de timp), aserțiuni, reflecții, judecăți de valoare.
2. Lirismul obiectiv (lirism "narativ", "lirică a măștilor" sau "lirică a rolurilor")
 Înlocuirea discursului confesiv, monologal, cu un discurs de tip dialogal, uneori polifonic, în care vocile
lirice sunt tot atâtea ipostaze ale ale eului liric, capabil să se manifeste în registre diferite;
 Utilizarea dialogului ca procedeu de construcție, punând în scenă sentimente sub formă de ”personaje”
lirice care par să aibă autonomie, dar, în fapt, sunt ”măștile” eului liric, ”vocile” delegate a-i exprima
viziunea, ideile, concepția; liricul este astfel teatralizat;
 Epicizarea lirismului prin utilizarea unui narator, unui punct de vedere (perspectivă) și a tehnicilor de
comunicare diverse (dialog, monolog interior, stil indirect liber, etc.)

Așadar, lirismul obiectiv, disimulează prezența eului liric, substituind-o cu alte prezențe:

 Lirica măștilor - presupune exprimarea ideilor și sentimentelor sub o identitate străină;

Ex: ”Luceafărul” de M. Eminescu – fiecare personaj (luceafărul, fata de împărat, Cătălina, Cătălin,
Demiurgul, sunt tot atâtea măști ale eului liric.)

 Lirica rolurilor – poetul se identifică cu un ”personaj”, exprimă sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale;

Ex: ”Dușmancele” de G. Coșbuc – eul liric preia vocea personajului care susține monologul; ”lirism
teatral”;

 Lirica gnomică – meditații pe teme filosofice pot fi formulate la persoana a III-a sub aparența obiectivității,
chiar dacă reflecțiile sunt, de fapt, ale poetului;

Ex: ”Glossa” de M. Eminescu – eul liric este autorul unor maxime și sentințe de ordin filosofic;

 Lirica descriptivă – de tip tablou sau de tip portret; stimulează perspectiva subiectivă a poetului sub
aparența unei viziuni nonfocalizate, chiar dacă, prin epitete calificative se evidențiază percepția subiectivă;

Ex: orice descriere, fie în proză ,fie în versuri.

 Speciile genului liric

o Arta poetica
o Pastelul
o Elegia
o Meditatia
o Idila
o Imnul
o Oda
o Satira
o Psalmul
o Doina
o Sonetul
o Rondelul
o Glosa
o Gazelul
o Epigrama
 Clasificarea creatiilor lirice
 1. Criteriul tematic
 Lirica erotica — idila, egloga, romanta, elegie erotica, etc
 Lirica peisagista — pastel, pastel psihologic
 Lirica cetatii — poezia patriotica si poezia sociala: imn, oda, meditatie, satira, blestem, etc
 Lirica filosofică – artă poetică, meditație, elegie existențială, etc.;
2. Criteriul formal: poeziile cu forma fixa: sonet, rondel, gazel, glosa, haiku, etc
3. Criteriul dominantei afective: imn, oda, doina, elegie, satira, parodie, etc

3 SIMBOLISMUL — PRINCIPII, ETAPE,

REPREZENTANŢI
În plan european, sfîrşitul secolului al XIX-lea este marcat de mişcarea simbolistă, care inovează limbajul poetic şi tematica poeziei,
reprezentînd despărţirea de o petică tradiţională, fie ea clasică sau romantică, şi deschiderea către poezia modernă. Termenii folosiţi pentru a
defini acest fenomen în plan european au fost „renaştere” sau „resurecţie umanistă”, fapt determinat de excesul de pozitivism din poeticile
contemporane, mai exact de prezenţa parnasianismului şi a naturalismului. Obiectul artei îl reprezintă pentru simbolişti nu ceea ce se vede, ci
ceea ce se află dincolo de identitatea materială a lucrurilor. De aceea poezia simbolistă este o poezie de cunoaştere, şi nu este un paradox
faptul că în acest context se vorbeşte despre poezie pură. Poezia simbolistă tinde să fie o poezie de cunoaştere nu prin prezenţa ideilor sau
prin folosirea conceptualizărilor, ci prin convingerea că poezia se juxtapune în mod intim pe identitatea cosmosului, că între poezie şi cosmos
există corespondenţe care fac din poezie chiar semnul cosmicului. Tocmai în acest sens al refuzului didacticismului, utilitarismului,
retorismului, Mallarmé vorbeşte de poezia pură. Sintagma mai vizează crearea unui limbaj propriu, adecvat acestei poezii, semn la
cosmosului. Este un limbaj construit pe muzicalitate. Temele acestei poezii sînt necunoscutul, absolutul, infinitul, idealitatea, eternitatea,
invizibilul, impalpabilul, aceste teme permiţînd aproximarea atît a figurii inerne a cosmosului, cît şi a figurii interne a spiritului. Toţi
simboliştii tind să exploreze spaţiul ascuns dincolo de fenomenal, planul de adîncime a realului, dar pornind de la fenomenal şi real. Toate
aceste opinii sînt susţinute la nivelul limbajului poetic. Simboliştii creează un nou raport între semnificant şi semnificat, între conţinut şi
expresie. Acest lucru reiese şi din faptul că poezia simbolistă, care apelează la elemente de décor, refuză reprezentarea în favoarea viziunilor
interioare, pentru care decorurile sînt semne.

Nota distinctivă a simboliştilor este sugestia, care presupune pe de o parte că semnificatul trebuie căutat în zona misterului, a tăcerii şi
„inefabilului”, imprecisului, vagului, iar, pe de altă parte, că acest semnificat e re-prezentat de expresia care accentuează inefabilul prin
folosirea termenilor imprecişi, a versul liber, a elipsei. A numi un lucru înseamnă a-i distruge trei pătrimi din substanţă. „A sugera, iată
visul”, spunea Stephane Mallarmé. Este aşadar limpede că simboliştii refuză ceea ce ţine de orice fel de didacticism şi de orice fel de
explicaţie.

În acest context, trebuie să eliminăm o confuzie frecventă, spunînd că poezia simbolistă nu este totuna cu poezia care foloseşte simbolul, de
care diferă structural. Poezia cu simboluri explicitează prin anumite procedee discursive şi chiar prin anumite raţionamente implicite. În
sensul acesta, poezia a folosit dinw totdeauna simbolul. Or poezia simbolistă nu poate fi definită decît prin trimiterea la sugestie şi la alte
cîteva procedee specifice, întrucît simbolul, în această ipostază, se referă la realităţile concrete care semnifică într-un mod ambiguu, criptic şi
imprecis.

Mallarmé spunea: „Simbolul înseamnă a evoca încetul cu încetul un obiect pentru a dezvălui o stare, sau, invers, a alege un obiect şi a degaja
din el o stare de spirit printr-o serie de descifrări”. Astfel spus, realităţile nu mai au existenţă în sine, ci funcţionează ca nişte semne,
simboluri deci, ale unei ordini ascunse a lumii care nu poate fi cunoscută decît astfel. Aşadar, nu e vorba de simbolul conveţionalizat,
deliberat, tradiţional, alegoric, 38univoc, ci de un simbol spontan, constituit inconştient, ambiguu, polivalent, deschis. Mai mult decît atît, în
poezia simbolistă avem de-a face cu un sistem de simbolizare difuz.

Tocmai pentru că poezia este „ezitare între formă şi sens”, experienţele la nivelul limbajului poetic sînt consecinţa unei restructurări, a unei
disoluţii la nivelul conţinutului. Cel care precizează cu insistenţă acest lucru este Verlaine, şi tocmai prin această componentă relaţia dintre
poezia simbolistă şi pictura impresionistă e foarte strînsă. Simboliştii cultivă transparenţa incertă, difuză, nuanţele, stările crepusculare,
amurgul, ceaţa, ploile şi apelează, din aceleaşi motive, la muzicalitate. Opţiunea aceasta face imposibilă prezenţa retorismului, a
discursivităţii, a elocvenţei, prin muzicalitate captînduse exact esenţa difuză a lumii. Sugestia se realizează în fond tocmai prin voita
imprecizie, prin folosirea contururilor estompate, a cuvintelor şterse, a nuanţelor.

Cineva preciza că există cîteva cîmpuri semantice ale disoluţiei : vizualitatea difuză (umbra, seara, amurgul, ploaia, plînsul, fantasmele);
verbe al instabilităţii (a tremura); adjective ale transparenţei (alb, pal, diafan, vaporos, fragil, subtil); imprecizia (tablourile sînt gri, voalate,
incerte).

În concluzie, simbolismul favorizează categoria intuiţiei şi pe a iraţionalului, trăirea, senzorialitatea, mai ales ca formă de revoltă implicită
faţă de pozitivismul ştiinţific şi faţă de pragmatismul vieţii cotidiene. Rimbaud vorbea despre „lunga, imensa, raţionala dereglare a tuturor
simţurilor”, de o experienţă limită care să permită cunoaşterea şi iluminarea. În acest context, am putea invoca stările specifice
simbolismului: amărăciunea, angoasa, spleen-ul, deznădejdea, răul, care nu sînt doar teme exterioare, ca în cazul poeziei pre-simboliste, ci
exprimă esenţa acestei poezii, întrucît prin stări se favorizeazăaproximarea esenţei, trecerea dincolo de vizionar.

Fireşte că o precizare se impune din capul locului: simbolismul nu este deloc o mişcare omogenă şi, prin urmare, nu are o doctrină normativă
precum „arta poetică” a lui Boileau, ceea ce face ca principiile poetice evocate anterior să fie o construcţie mentalăgîndită a posteriori, de
către exegeză.

În Franţa există mai multe direcţii, destul de diferite între ele: decadentismul, instrumetalismul, hermetismul. În literatura română, diferenţele
dintre Dimitrie Anghel, Minulescu, Bacovia sau Densusianu, ca să luăm cîteva exemple, sînt enorme: Dincolo de aceste diferenţe, există la
nivelul acestei noi poezii, privite în integralitatea ei, o atmosferăcomună.În cazul literaturii române, şi pentru că simbolismul este în bună
măsură o mişcare de împrumut, mulţi dintre simbolişti cultivă parnasianismul, sau chiar romantism, faţă de care ruptura nu e atît de
puternică. La noi se întîlnesc, de altfel, situaţii dintre cele mai bizare. Un poet precum. Dimitrie Anghel în „Sămănătorul”, revistă
tradiţionalistă care a apărut chiar ca o reacţie la inovaţiile simboliştilor. Pe de altă parte, un poet ca Ov. Densusuianu cultivă o poezie mai
apropiată de futurismul lui Marinette, decît de simbolism, deşi el se declară simbolist. Împotriva acestei lipse de omogenitate, unitatea este
dată de criteriul poetic unitar, care este, înainte de orice altceva, sugestia.

Sfîrşitul de secol XIX şi începutul secolului XX înseamnă, aşadar, această mişcare reformatoare a simbolismului. Şi cu toate că istoria
simbolismului românesc este extrem de scurtă, se pot distinge cîteva etape distincte:

 O primă etapă ar dura între 1880 şi1899. Momentul acesta are în centru excentrica figură a lui Macedonski, care în 1880 fondează
revista „Literatorul”. Poetul acesta, cu o forţă de anticipaţie excepţională şi cu un devotament dus pînă la fanatism, întreţine cultul
frumosului şi idealului împotriva pragmatismului burghez. Din această cauză, AdrianMarino îl numea, pe bună dreptate, „rege
profet şi magician”. Revista „Literatorul”, serile literare macedonskiene (e vorba de cenaclul omonim), alte reviste precum
„Duminica”, „Revista modernă”, „Viaţa nouă” au dus la cristalizarea curentului, la realizarea unei atmosfere adecvate impunerii
noului. Discipolii lui Macedonski, un I. C. 39 Săvescu, un M. Demetriade sau un A. Obedenaru sau Karnabatt nu au forţa
necesară ca să fixeze şi să impună un nou limbaj poetic. Aceşti poţi sînt simbolişti prin teme, motive, uneori chiar prin calitatea
trăirilor interioare, dar aproape deloc prin specificul modalităţii de expresie şi prin particularităţi de ordin stilistic. Este foarte mult
mimetism la mijloc, modelul constituindu-l poezia franceză.
 O a doua etappă desfăşoară între 1899 şi1908. Aceasta este faza plenară a simbolismului, cînd mişcarea depăşeşte cercul
discipolilor macedonskieni. Un rol important în maturizarea simbolismului o are Ştefan Petică, cel care publică articole
prosimboliste chiar în reviste de factură tradiţională. În această perioadă, apare revista simbolistă a lui Densusuianu, „Vieaţa
nouă” (1905-1925) şi apar cîteva din volumele de factură simbolistă extrem de importante. În 1902, Ştefan Petică publică
volumele: Fecioara în alb, Cînd vioarele tăcură, Moartea visurilor. În 1905, Dimitrie Anghel publică volumul În grădină. Nu
trebuie uitat nici faptul că cea mai mare parte a poeziilor lui Bacovia, mai ales acelea din viitorul volum Plumb, sînt publicate în
această perioadă. Acum, carenţele la nivelul expresiei din etapa anterioară sînt depăşite şi principiul sugestiei devine dominant.

Ştefan Petică (în articolul Noul curent literar, publicat în 1900) construieşte un sistem teoretic bazat pe idee unei sinteze superioare între
estetic şi etic, modern şi tradiţional, factorul lucid şi cel inconştient al creaţiei. George Călinescu îl declarăsurprinzător de modern, avînd idei
superioare epocii. Pentru prima dată, la Petică, elementele figurative sensibile dobîndesc o valoare funcţională, devenind un fel de semne ale
unei realităţi mai profunde. El conturează un univers liric translucid, tinzînd spre evanescent, realizînd o atmosferă cu valoare simbolică.
Petică moare, însă, la doar 27 de ani.

Ov. Densusianu, în aceeaşi perioadă, se situează la polul opus, el refuzînd orice sinteză şi opunîndu-se modernismului, sămănătorismului şi
poporanismului, cu care poartă polemici. În articolul Sufletul nou în poezie, Densusuianu crede că poezia trebuie să se sincronizeze cu
ştiinţa, poezia impunîndu-se prin mesajul pozitiv al civilizaţiei şi al tehnicii. Atitudinea este una optimistă, sănătoasă, stenică, generată de
credinţa în şansa unei noi identităţi a omului. Creaţia sa s-ar putea reduce la tehnicism şi energetism.

Ultima etapă a simbolismului se fixează între anii 1908-1916. Este faza de extindere şi oficializare a mişcării, de consacrare a ei. Se impune
acum Minulescu (spirit de frondă, cu apariţie miraculoasă), cel care publică fulminantul articol Aprindeţi torţele!în 1908 în propria revistă
numită „Revista celorlalţi”. Tot el va publica în 1911 articolul Elogiul imperfecţiunii. Printre multe alte reviste, apare acum şi „Simbolul”,
revistă condusă de elevii Tristan Tzara şi Ion Vinea, care face trecerea spre avangardism, semn al disoluţiei.

În concluzie, în literatura română simbolismul poate fi perceput ca o etapă de tranziţie către poezia modernă. În fond, mulţi dintre aceşti poeţi
sînt poeţi mimetici, nu au suficientă forţă şi rămîn, cu excepţia lui Bacovia, poeţi de raftul al doilea. Dincolo, însă, de valoarea scăzută a
acestor poeţi, ei au meritul de a fi oficializat particularităţile unei adevărate revoluţii poetice.

4 Curente literare
1. Umanismul
2. Iluminismul
3. Clasicismul
4. Romantismul
5. Simbolismul
6. Realismul

5 Recap
Argumente pt genul liric:

1. Confesiunea
2. Autorul isi exprima direct gandurile, ideile, sentimentele.
3. Prezenta eului liric
4. Expresivitatea limbajului literar

Marci lexicale gramaticale: pronume, adjective pronominale, verbe la I sg, pl si a II-a sg.
Marci ale subiectivitatii lirice:

1. Marci lexico-gramaticale ale eului liric.

2. Interogatii/exclamatii retorice.
3. Interjectii, adjective de certitudine sau probabilitate

Rolul punctelor de suspensie este de a accentua o stare de spirit sau o idee, de a contura o atmosfera (ex: suspansul)

5.1 Romantismul
1. Motive:
o codrul, stelele, luna, ruinele,
2. Antiteza
3. Ironia
4. Personajele exceptionale puse in imprejurari exceptionale (pt gen epic)

5.2 Simbolismul
Constituie inceputul poeziei moderne si are ca precursor pe Charles Baudelaire, iar ca maestrii pe Paul Verlaine, Malarme si Rinband,
creatorii unui nou limbaj poetic.

Simbolismul a aparut ca o reactie impotriva romantismului si a naturalismului.

Poetii acestui curent cultiva simbolul care exprima corespondentele, afinitatile invizibile intre diferitele elemente ale universuli, cum ar fi
raportul natura - om.

Este folosita sugestia pentru a exprima aceste corespondente; se manifesta inclinatii spre visare; se pune accent pe muzicalitatea interiorizata
inteleasa ca senzatii interioare. Manifesta deschidere fata de inovatii ca versul liber, refrenul.

Poetii simbolisti prefera teme si motive precum: motivul citadin, al targului provincial vazut ca element al izolarii; motivul toamnei, al ploii,
al solitudinii fiintei si al instrumentelor muzicale.

Teoreticianul simbolismuli romanesc este Alex. Macedonski, care sustinea ca noua poezie se bazeaza pe muzica si imagine, pe sugestie. El
este conducatorul si editorul revistei Literatorul, promotoare a simbolismului.

Alti poeti simbolisti — Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu si George Bacovia.

Bacovia cultiva un simbolism depresiv; motivul targului provincial, al singuratatii, al nevrozei, al peisajului interiorizat.

Simboluri diverse — drumul, parcul, gradina, orasul, toamna, ploaia, ninsoarea, flori precum rozele, crinii, crizantemele; culori — alb, negru,
violet, cenusiu, galben, rosu; boala, nevroza, plansul, singuratatea, vioara, clavirul, flautul.

5.3 Romantismul (Mk II)

A aparut ca opozitie la clasicism mai intai in Anglia, Franta si Germania. Romanticii erau pentru o literatura inspirata din realitatile
nationale, din traditiile folclorice, din istoria si miturile unor popoare indepartate. Ei incercau sa elibereze creatia artistica de rigiditatea
canoanelor si conventiilor clasice. Personajul romantic este luat din toate mediile osciale, de obicei din cele mai umile, fiind insa un erou
exceptional.

Daca scriitorul clasic era obligat sa foloseasca stilul inalt, pur, neamestecat, scriitorul romantic e liber sa isi imbogateasca stilul si
vocabularul apeland la toate straturile limbii si limbajului.

Manfiesta interes pentru frumusestea naturii si folclor, istoria nationala, pentru eroii ei.

La noi romantismul apare cu un deceniu mai tarziu decat in Franta. Nu a existat romantism pur, cele doua curente (clasicism si romantism)
apar impreuna. A aparut intr-o perioada in care Tarile Romane luptau pentru unire si independenta.

In evolutia romantismului exista 3 etape:

1. Preromantismul — reprezentat de V. Carlova, I. H. Radulescu, Grigore Alexandrescu. Ei privesc cu nostalgie ruinele trecutului
glorios.
2. A doua etapa este stabilita odata cu aparitia revistei Dacia literara in a carei Introductie Kogalniceanu stabileste lniiile directoare
ale literaturii romane — inspiratie din folclor, frumusetile naturii si din realitatile noastre sociale; o literatura cu puternic specific
 national. Etapa aceasta cuprinde si miscarea de la 1848, care da literaturii o puternica coloratura revolutionara — Alecu Russo, N.
Balcescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri. ex de opere: Cantarea Romaniei (Alecu Russo), Istoria romanilor sub Mihai voievod
Viteazul (N. Balcescu), Ostasii nostri (V. Alecsandri).
3. Etapa dupa 1848 pana spre I razboi mondial. Perioada deplinei maturitati. Reprezentanti: Alex Odobescu, Hasdeu, Eminescu,
Macedonski, Goga, Delavrancea, Sadoveanu — Ei vor imbogati literatura romantica, cu teme noi si motive noi — din folclor,
mitologie, istorie, dragoste, natura.

5.4 Bacovia
George Bacovia este unul din marii poeti originali dupa M. Eminescu

Eugen Sovinescu spunea: "Prin poeziile sale, George Bacovia creaza o atmosfera de o coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede
intr-un peisagiu de mahala de oras provincial intre cimitir si abator, cu casutele scufundate in noroaie eterne. O atmosfera de plumb, in care
pluteste obsesia mortii si a neantului."

Universul poeziei este redat de toamne nesfarsite, ierni ce dau sentimentul de sfarsit de lume, calduri toride in care cadavrele se descompun,
primaver iritante si nevrotice. ex: (Lacustra, Cuptor, Nervi de primavara, Decembre)

Orasul de provincie cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cafenele sarace.

Ploaia e ţaraitoare, de o monotonie care da nevroze. Totul e patruns de apa, peretii cad de prea multa umezeala.

In volumul Plumb apare o viziune de infern prin evocarea ploilor lungi, a zapezilor nesfarsite.

Toamna bacoviana e sumbra, mohorata, infiorata de frigul din camere.

Iarna o surprinde atunci cand zapada se topeste: Moina.

Primavara e lipsita de veselia si sperantele pe care le aduce acest anotimp. Nervi de primavara ii trezeste melancolia si-i intensifica gandul
unei existente inutile.

Gama de culori e restransa — abunda negrul, albul, violet, galben, cenusiu. Galbenul este la el culoarea maladivului si a mizeriei.

Dintre poetii romani, Bacovia e singurul care a coborat in Infern. Vedeniile aduse la suprafata sunt, la lumina zilei, stranii si tulburatoare ca
imaginile de la panorama. Universul ii apare impietrit de veacuri, ca sub vara unui blestem.

Plangea caterinca-fanfara
O arie trista, uitata …
Si stam impietrit … si de veacuri
Cetatea parea blestemata.

Poezia Plumb exprima o stare de coplesitoare singuratate, o tristete fara margini. E vorba de evocarea unei realitati — moartea;
cuvintele sicrie, cavou, coroane care scartaie si prin folosirea cuvantului plumb, redat obsesiv. De data aceasta materia nu intra in
putrefactie, ci in impietrire.

Poetul invoca amorul de plumb, indicand apasarea sufleteasca. Sentimentul inabusit, impresia de univers inchis, ca si cavoul in care se
izoleaza. Dormea intors amorul meu de plumb vorbeste despre o intoarcere cu fata spre apus, adica spre moarte. Chemarea amorului, pe care
el zadarnic il mai striga, incercand sa se salveze din acest univers al carui prizonier este, insa aripile sunt de plumb presupunand deci acel
zbor in jos (cadere). Flori, coroane, sunt parti ale acestui interior ingreuiat si incapabil de comunicare cu universul.

Titlul poeziei este simbolul plumb care sugereaza apasarea, angoasa, greutatea sufocanta, universul monoton.

Tema poeziei o constituie conditia poetului intro societate lipsita de aspiratii si artficiala, ostila si stranie.

Incercarea de salvare este iluzorie: "Si-am inceput sa-l strig"

Starea de solititudine a eului liric este sugerata de repetarea sintagmei "stam singur", care alaturi de celelalte simboluri accentueaza senzatia
de pustietate sufleteasca.

Instrainarea, impietrirea, izolarea, solititudinea, privirea in sine ca intr-un strain, se circumscriu esteticii simboliste.

Cuvantul "cheie" — Plumb — se repeta obsesiv. Plumbul prin greutatea lui specifica mare sugereaza apasarea sufleteasca la care este supus
un intelectual aruncat de soarta intr-un oras pustiu de provincie de pe vremuri cu uliti murdare. Plumbul mai poate sugera prin culoarea sa
cenusiu-inchis monotonia si plictisul. Din plumb se confectioneaza si artificiile funerare — flori, coroane, ingeri. A avea plumb in aripi este
o stare de spirit tipic bacoviana. Neputandu-si lua zboruma sl spre inaltimi, spiritul poetului se inchide in sine ca intr-un cavou.

Materia e la Bacovia in dezagregare lenta si in putrefactie. Pe strazi cadavrele se descompun de caldura. Ploile sunt nesfarsite. Totul este
patruns de o umezeala cosmica. Peretii se prabusesc, lemnul se umfla, frunzele cad intr-un somn de moarte. In aceasta lume poetul rataceste
fara sens. El nu e decat o umbra care doarme in noroi ca un trist bagaj:

Un clavir îngână-ncet la un etaj,

Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj

Cantarea lui este obsesiva, monotona. Uneori se aud strigate de teroare. Copacii isi plang frunzele. Materia insa isi plange: De-atâtea nopţi
aud plouând, Aud materia plângând….

Lacustra da sentimentul insingurarii totale. Apar: motivul noptii, al ploii, al mortii, plansului, nevrozei. Poetul tresare dintr-un somn similar
mortii si inceputului, un somn adanc care genereaza amenintarea mortii. Somnul este plin de cosmaruri. Prima si a doua strofa sugereaza
dimensiunea infinitului prin senzatia auditiva: se aude ploaia si materia plangand. Versul 2 din strofa I (Şi parcă dorm pe scânduri ude, /) si
versul 2 (/Tot tresărind, tot aşteptând…) din ultima strofa au valoarea de simbol — plansul cosmic al naturii, semnifica adancirea
insingurarii pana la disparitia totala. Ultimele 2 versuri — Sunt singur, şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre… — semnifica
intoarcerea in timp, in anistorie, pentru a sublinia sentimentul de solitudine.

Starea de nevroza din prima strofa se coreleaza cu frica din a doua strofa. Podul ramas la mal inseamna pericol. In strofa a doua si a treia,
poetul simte amenintarea mortii — Piloţii grei se prăbuşesc.. Gerunziile plouand, zarind, asteptand redau sentimentul de monotonie. Apa si
focul reprezinta moartea lenta. La alti poeti aceste elemente purifica.

6 Tudor Arghezi
Tudor Arghezi, pe numele lui adevarat Ion N. Teodorescu, este unul din cei mai de seama reprezentanti ai literaturii secolului al XX-lea.
Abilitatea sa literara desfasurandu-se pe o perioada de mai bine de 7 decenii intr-o varietate de forme publicistice fara precedent. Arghezi
alterneaza poezia cu ziaristica strabatand mai multe scoli si varste literare. Se poate spune ca a fost o personalitate incomoda care chiar daca
a colaborat cu multe publicatii nu a aderat spiritual si afectiv la spiritul acestuia.

Debutul publicistic se realizeaza in 1927 cu volumul Cuvinte Potrivite, urmat de volume precum Icoane de Lemn, Flori de Mucigai, Poarta
Neagra, Cartea cu Jucarii etc. Debuteaza sub semnul influentei parnasiene si uneori se remarca si accente din curentul sau samanatorist.
Poeziile cu care Arghezi atrage prima data atentia sunt cele din ciclul Agate Negre, un ciclu poetic unitar dar nu foarte original. Se remarca
inspiratia si tonalitatea baudelariana dar si ecoul din Eminescu. In 1961 Tudor Vianu arata ca "rolul istoric al lui Arghezi a fost sa depaseasca
eminescianismul, prezent inca in opera atatora din poetii generatiei lui. Renovarea liricei romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase
marea influenta a poetului luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui, inca din al doilea deceniu al veacului
nostru.

7 Eseu argumentativ
Eu consider ca este importanta cunoasterea autorului unei opere inainte de a incerca intelegerea ei. Cu cat cititorul cunoaste mai bine autorul,
cu atat ii va fi mai usor sa inteleaga mesajul intentionat de autor. Principiile si credintele acestuia, cunostintele

In majoritatea operelor literare, semnificatia operei nu este una evidenta. Prin cunoasterea autorului, cei care analizeaza o opera pot sa
elimine semnificatii contrare principiilor/gandirii autorului, si le este mai usor sa aleaga intelesul cel mai probabil din mai multe variante
gasite.

De asemenea, multi autori folosesc istoria vietii proprii pentru operele lor, creand astfel opere autobiografice, semi-autobiografice sau pur si
simplu introducand in opera personaje inspirate din viata proprie. Daca cititorul cunoaste biografia autorului, ii este mai usor sa inteleaga
actiunile, gandurile si comportamentul acestor personaje, sau sa inteleaga intreaga opera.

In concluzie, cunoasterea autorului este un lucru important pentru intelegerea corecta si usoara a unei opere literare.

8 Lista de lecturi
 Alexandru Lapusneanul — Costache Negruzzi
 Enigma Otiliei
 Barca Alba — Vasile Alecsandri
 Donna Alba — Gib. I. Mihaiescu
 Padureanca, Budulea Taichii — Ioan Slavici
 In Vreme de Razboi, La Conac, Kir Ianula, La Hanul lui Manjoala, cele 4 comedii — Caragiale
 Domnisoara Christina — Mircea Eliade
 Jocul Ielelor, Act Venetian — Camil Petrescu
  nuvele din Intalnirea din Pamanturi, ex Calul, Morometii, Cel Mai Iubit dintre Pamanteni, Delirul — Marin Preda
 Poezie de Eminescu, Arghezi (Cuvinte Potrivite, Flori di Mucigai), Bacovia, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Ion Pillat, Ana
Blandiana, Mircea Cartarescu
 Orbitor, Nostalgia — Mircea Carturescu
 Escu — Tudor Musatescu
 Gaitele — Alexandru Kiritescu
 Scaunele — Eugen Ionescu
 Prostii Sub Clar de Luna — Teodor Mazilu
 Antigona — Sofocle
 Madame Bovary — Gustave Flaubert
 Rosu si Negru — Stendhal
 Procesul — Kafka
 De veghe in lanul de secara — Salinger
 Jocul cu Margele de Sticla — Herman Hesse
 Un veac de singuratate — Gabriel Garcia Marquez
 Portretul lui Dorian Gray — Oscar Wilde
 Virginia Woolf
 Pride & Prejudice — Jane Austen
 Marile Sperante — Charles Dickens
 Germinal — Emile Zola
 Crima si Pedeapsa, Fratii Karamaetcetc, Idiotul
 Anna Karenina — Tolstoy
 Pendulul lui Foucault, Numele Trandafirului — Umberto Eco
 Masterul si Margareta — Bulgakov
 Faust — Goethe
 Scrisori catre un tanar romancier — Llosa
 Eseu despre orbire — Jose Saramago
 Poetica — Aristotel
 Minima Moralia — Andrei Plesu
 Oscar si Tanti Roz — Eric Emanuel Schmidt
 Jurnalul de la Paltinis — Gabriel Liiceanu
 Chestii oarecare de Herta Müller
 Nora Iuga
 Baiuteii — Mircea si Matei Florian
 Cruciada Copiilor
 Intoarcerea Huliganului — Norman Manea
 Viata pe un Peron — Octavian Paler
 Baiatul in pijamale dungate
 Utlimul samurai (film)
 Ninja (film)

Lirismul subiectiv:
-monolog liric/confesiune: discurs la pers. I
“Nu credeam sa-nvat a muri vreodata/ Pururi
tanar,infasurat in manta-mi...””
-monolog cu caracter gnomic-pers. I pl. cu
valoare generica: Tot astfel cand al nostru dor..”
-monolog adresat/invocatie poetica: pers. Isg.
+pers. A II-a sg.: “Cand deodata tu rasarisi in
cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce..”
-monolog autoadresat: pers. I+ pers. aII-a sg.
(vocativ): “Noi treceam alunecand...”
-discurs dialogic-pers. Isg. + pers. a II-a sg.,
alternativ emitator/receptor: Tu esti o noapte, eu
sunt o stea- /Iubita mea./ Eu sunt un templu, tu
esti un zeu – Iubitul meu.”
-discurs adresat cu caracter gnomic-pers. a II-
asg./pl., cu valoare generica : Spectator ca la
teatru, tu in lume sa te-nchipui.. »
-discurs adresat/invocatie poetica-pers. a II-a
sg.+ formule ale adresarii: “Ai murit tu?
Lumea si astazi n-o crede/Infasurat in manta-ai
coborat piedestalul.”
-discurs evocativ/invocatie poetica-pers. a II-a
sg.+ formule ale adresarii: “Cu geanta ta m-
atinge pe pleoape,/Sa simt fiorii strangerii in
brate- /Pe veci, pierduto, vesnic adorato!