GENUL LIRIC

Etimologic, termenul de poezie provine din fr. poésie, lat. poesis, gr. poiesis, „creaţie”, iar cuvântul „liric” provine din fr. lyrique,
derivat din lyre, lat., gr. lyra, „liră”, întrucât primele creaţii de acest gen, în Grecia antică, erau recitate cu acompaniament muzical de liră.
Muzica, mai apoi muzicalitatea au rămas, de-a lungul veacurilor, un ideal de atins prin intermediul poeziei, un domeniu în care poezia
(subiectivitatea, lirismul) se întâlneşte cu armoniile lumii.
Lirismul reprezintă, deci, acea formă a creaţiei literare în care poetul îşi exprimă direct viziunile, sentimentele, trăirile şi aspiraţiile
cele mai intense, care dobândesc, de fapt, un caracter general-uman.
Poezia este strâns legată de: figurile de stil, metrica, rimele, tot ceea ce alcătuieşte seducţia sonoră a cuvântului, muzicalitatea (exterioară) şi
emoţia, sentimentul.
Scurt istoric
Apariţia poeziei este legată de secolele VIII-VII Î.Hr., fiind la început o lirică monodică, corală, expresia sentimentelor unui eu plural,
colectiv. Primii poeţi aparţin Antichităţii greceşti şi latine: Pindar, Alceu, Sapho, Anacreon, Virgiliu.
Termenul s-a impus totuşi destul de târziu, generalizându-se abia în secolul al XVIII-lea: latinii foloseau termenul de carmina, în Evul
Mediu italienii îşi numeau producţiile lirice canzoni, iar în Renaştere, europenii utilizau sinonimul parţial ode.
Tipuri de lirism
1. Lirica subiectivă are următoarele caracteristici:
• discursul liric se desfăşoară la persoana I sau a ll-a;
• sunt prezente mărci textuale ale eului liric, cum ar fi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I, verbele la moduri şi timpuri
personale, la persoana I sau a ll-a;
• are un puternic caracter afectiv;
• are forma unui monolog (liric);
• are un caracter confesiv, direct, apropiindu-se de definiţia clasică a lirismului.
• Ex.: Sara pe deal de Mihai Eminescu, Testament de Tudor Arghezi, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
2. Lirica obiectivă sau lirica măştilor, a rolurilor, cu următoarele caracteristici:
• discursul liric se desfăşoară şi la persoana a lll-a, fără însă a renunţa la exprimarea la persoana I sau a ll-a;
• locul mărcilor textuale ale eului liric este luat de roluri, măşti care se comportă asemenea personajelor din genul epic;
• are un uşor caracter dramatic (care provine din introducerea dialogului în textul liric) şi chiar descriptiv şi narativ.
• Ex.: foarte multe dintre idilele dialogate ale lui George Coşbuc, Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Luceafărul de Mihai Eminescu

Trăsături
- este expresia directă a subiectivităţii autorului, a interiorităţii (lirismul); exprimă direct cele mai profunde gânduri, sentimente, stări, exprimă
direct viziunea despre lume, despre artă şi despre sine a autorului;
- instanţa comunicării este eul liric, marcat prin verbe şi forme pronominale de persoana I şi a ll-a, interjecţii etc;
- modul de expunere reprezentativ este monologul liric, adresat sau nu;
- textul prezintă o expresivitate poetică provenind din frecvenţa figurilor de stil de tip semantic precum metafora şi din muzicalitate.
Poezia a evoluat, a cunoscut accepţii şi forme noi cu fiecare nou curent literar. Există două mutaţii fundamentale care marchează în
acelaşi timp două etape de glorie ale poeziei romantismul, legat de inspiraţie, sensibilitate, imaginaţie, expresie, sentiment, sensul adânc şi
ultim, divin al lumii şi de muzicalitate; şi epoca modernă, care mizează pe fantezie, puterile intelectului, sugestie, iar „starea poetică” nu mai
este dată, ci este rezultatul unei căutăn voluntare şi lucide.
În romantism (sfârşitul secolul al XVIII-lea, începutul secolului al XlX-lea), pentru care lirica este unul dintre genurile predilecte,
poezia este considerată o „expresie a emoţiei”, indisolubil legată de limbajul divin al lumii şi de muzicalitate. Astfel, în romantism, poezia nu mai
este o imagine picturală (ut pictura poesis), ca în clasicism, ci reface vechea legătură cu muzica (in musica poesis). Matei Călinescu, unul dintre
teoreticienii poeziei, observă că: „(...) prin contactul ei cu folclorul, poezia romantică aderă la o tehnică muzicală, căpătând adeseori caracterul
de cântec (Liedul se constituie aproape ca un gen)”.
Poeziei moderne (începând cu a doua jumătate a secolul al XlX-lea, cu marii poeţi francez Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé,
Arthur Rimbaud) îi sunt atribuite următoarele caracteristici: se defineşte în opoziţie cu tradiţia care apără un anume ideal de frumuseţe
neschimbător şi transcendent, modernismul însemnând noul, schimbarea, diferenţa, artistul modern caută „caracterul frumosului actual”,
tocmai de aceea accentul cade pe originalitate originalitatea poetului modern se legitimează de regulă prin „anormalitatea” demersului său
(Rimbaud: „Mai bine să te urască lumea decât să fii normal”). Anormalitatea se anunţă deci ca un principiu al artei moderne (Baudelaire:
„Plăcerea aristocratică de a displăcea”); instaurarea artificialului şi eliminarea naturalului: referinţele noilor artişti sunt la lumea marilor oraşe,
la epoca tehnicii; transformarea negativului, a urâtului în frumuseţe, fascinaţie (modernismul nu mai tolerează conceptul vechi de frumuseţe);
arta este un construct al imaginaţiei, se descoperă analogii şi legături noi, cum ar fi cea între poezie şi matematică (vezi poezia lui Ion Barbu),
ceea ce duce la ermetizarea poeziei; înţelegerea artei moderne presupune iniţiere; ruptura cu tradiţia şi, adesea, revolta împotriva moştenirii
creştine; îndepărtarea de real şi năzuinţa spre „poezia: pură”.

Specii literare: Doina, idila, meditaţia, sonetul, imnul, elegia, arta poetică