In poezie se manifesta, prin urmare, lirismul subiectiv, intrucat sunt prezente

marcile lexico-gramaticale de persoana I in desinenta verbelor (nu credeam, sa-

nvat, naltam, ard, ma vaiet etc.), si existenta pronumelor de persoana I (-mi, mei,
ma pe mine).

Structura textului poetic

Prima strofa

Incipitul

Primul vers al poeziei �Nu credeam sa-nvat a muri vrodata� - este, cu siguranta,
cel mai profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem
filozofic, prin care eul liric dezvaluie trecutul relativ (�sa-nvat�) al tineretii
sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului.

Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre

elemente cosmice definitorii ale solitudinii: �Ochii mei naltam visatori la
steaua / Singuratatii�. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect - �nu
credeam� - ��naltam�-, proiecteaza actiunea conjunctivului �sa-nvat� intr-un trecut
relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu
brutalitate de infinitivul �a muri� cu valoare atemporala, definind un fenomen
continuu, implacabil pentru om.

Strofa a doua

Strofa a doua exprima, printr-un oximoron si cu accente de elegie romantica,

suferinta �dureros de dulce� a eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a
iubirii, mistuitoare, �deodata tu rasarisi in cale-mi�, care-i trezeste pentru
prima oara �voluptatea mortii / Nenduratoare�. Situarea iubirii pe aceeasi treapta
existentiala cu moartea sugereaza accederea in abisurile cunoasterii absolute, prin
voluptatea suferintei care invaluie deopotriva starea afectiva si destinul
necrutator al conditiei de muritor.

Strofa a treia

Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi
mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici
Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca
povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului
Nessus il ucide cu o sageata otravita.

Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o

camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca
Hercules moare in chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o
smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel, sufletul
poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in
strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins �cu toate / Apele
marii�.

Strofa a patra

Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant

al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care
poetul agonizeaza: �De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet / Pe-al meu propriu rug,
ma topesc in flacari...�. Simbolul pasarii Phoenix presupune speranta recastigarii
unei vieti purificatoare prin ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se
daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari:
�Pot sa mai renviu luminos din el ca / Pasarea Phoenix?�.
Ultima strofa

Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de

reintegrare a fiintei, �Vino iar. In san, nepasare trista;� aduc aminte omului de
trecerea in nefiinta cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata
prin ivirea iubirii: �Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma!�. Viata e o
cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana
fiind conditionata de ideea ca �Moare numai cel ce se stie pe sine�, cum scrie
Nichita Stanescu in poezia A unsprezecea elegie.

Poezia Oda (in metru antic) sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei
umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul,
ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si
inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.

Limbajul si expresivitatea textului poetic

Procedee artistice

Mihai Eminescu creeaza, in poezia Oda (in metru antic), un limbaj artistic expresiv
nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel
morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect - �nu
credeam�, ��naltam� -, proiecteaza actiunea conjunctivului �sa-nvat� intr-un trecut
relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu
brutalitate de infinitivul �a muri� cu Valoare atemporala, definind un fenomen
continuu, ce pandeste omul.

Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta,

brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor �rasarisi�,
�baui� si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, �tu�, care
sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: �Cand deodata tu rasarisi in cale-
mi, / Suferinta tu, dureros de dulce...�. Expresivitatea stilistica a strofei
sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice �dureros
de dulce� si �voluptatea mortii�.

O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea

combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele
doua versuri din fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea cuprinde o
afirmatie - �Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele marii� - si, respectiv o
interogatie poetica �Pot sa mai renviu luminos din el ca / Pasarea Phoenix?�.

Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera
suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o
experienta sacra. In textul poetic se disting relatiile de simetrie, prin
dispunerea armonioasa a conjunctiei �cand� la inceputul fiecarui vers al strofei a
treia, avand rol eufonic si accent ideatic.

Ca elemente de compozitie, relatiile de simetrie sintactica de la inceputul

versurilor, �De-al meu propriu vis� si �Pe-al meu propriu rug�, amplifica
torturanta combustie interioara, remarcabile in acest sens fiind si cuvintele din
campul semantic al termenului metaforic �foc�: �ard�, �a-l stinge�, �ma topesc�,
�flacari�.

In ultima strofa verbele se afla la imperativ - �vino�, �reda-ma� -, sugerand

aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila
refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a
iubirii si pentru care este necesara o �nepasare trista�.
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - �al meu vis�,
�al meu rug�. Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur
cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscula, ce sintetizeaza ideatic
viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: �Singuratatii�,
�nenduratoare�, �Apele marii�, �Pasarea Phoenix�, �Mie reda-ma!�.

Lirismul subiectiv

Lirismul subiectiv se defineste prin marcile lexico-gramaticale ale eului liric,

reprezentate de verbe si pronume la persoana I singular: �credeam�, �sa-nvat�,
�naltam�, �baui�, �ard�, �nu pot�, �ma vaiet�, �ma topesc�, �mei�, �meu�, �pe
mine�, �mie�, evidentiind nota meditativa auctoriala. Adresarea directa accentueaza
subiectivismul poeziei prin verbul la persoana a II-a singular, �rasarisi�, prin
repetitia pronumelui la persoana a II-a singular, �tu�, sugerand intimitatea eului
liric cu sentimentul iubirii, �dureros de dulce�.

Oda eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte
literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a
profundelor idei filozofice exprimate.