Amintirea - singura marcă lexico-gramaticală a eului liric este adjectivul pronominal

de Vasile Voiculescu posesiv „noastră”, care sugerează ideea cuplului rămas doar în planul
amintirii.
Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
- indicatorii de punctuație ai subiectivității lirismului sunt punctele de
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
suspensie care susțin pauze meditative nedeterminate și adâncesc trăirea/
Ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea,
experiența eului liric.
Uitată-n colțul mesei, unde moare.
- discursul poetic se compune prin îmbinarea descrierii cu monologul
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare. confesiv. Valoarea descriptivă este susținută prin densitatea grupului
Oglinda-n podini și-a holbat privirea. nominal. Substantivele desemnează elementele constitutive ale tabloului
Perdele lungi țin calea către soare... („floare”, „pahar”, „masă”, „oglinda” și „perdelele”), iar adjectivele conferă
Păianjenii și-au întrerupt urzirea. valențe plastice detaliilor.

Privindu-se în cupă ofilite, II. – ca în orice pastel, limbajul poetic are funcție expresivă, constituindu-se
Din miezul veșted foile mâhnite pe baza a numeroase figuri de stil care evocă imagini preponderent vizuale.
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală, În deschiderea poeziei se află o comparație prin care sunt puse în raport de
echivalență o trăire inefabilă a eului liric, amintirea dragostei, și un obiect al
Picând domol în umbra liniștită... lumii concrete, floarea care se ofilește. Astfel, tabloul devine o alegorie a
Și floarea amintirii, părăsită, sufletului copleșit de melancolie.
Se scutură petală cu petală - imaginea zugrăvită este statică și inanimată.

În apa vremii veche și clocită. - în absența oamenilor, devin însuflețite obiecte, prin personificare. Astfel,
floarea de pe masă „își plânge strălucirea”, odaia este „tânjitoare”, iar
(volumul „Pârgă”, 1921) oglinda „-n podini și-a holbat privirea”.

VIII. Pastel - adjectivele dobândesc valoare de epitet cu funcție plasticizantă.

I. - poetul tratează, într-un pastel cu organizare prozodică specifică
sonetului (două catrene, două terține și un monostih), două paliere tematice:
destinul și iubirea.
- legătura dintre cele două teme este realizată prin motivul-nucleu identificat
în titlu, amintirea.
- eul liric, aflat în ipostază contemplativă și meditativă, descrie un tablou de
natură moartă, dar și propriile stări sufletești.
- în aceste epitete sunt inserate și aspecte omenești: „foile mâhnite”, „mută
iroseală”
- monostihul final pare o pecete neiertătoare așezată peste tabloul
spiritualizat. Timpul este surprins metaforic ca „apa vremii”, din paharul
care simbolizează destinul. Cele două epitete, „veche și clocită”, trimit la
imaginea morții, la degradare și urâțenie.
 monostih, se conformează unui sonet care deplânge, în imagini de o
incontestabilă sensibilitate și delicatețe, risipirea ființei.
XII - relația dintre idee poetică și mijloace artistică
- teme: timpul și iubirea

1. idee poetică
Poezia „Amintirea” de Vasile Voiculescu se încadrează estetic în
tradiționalism și tratează tematic timpul și iubirea. Motivul-cheie se
identifică în titlul sintetic și nominal. Amintirea pare un liant între realitatea
fragilă a dragostei și prezentul la fel de vulnerabil, alunecând, inevitabil,
spre moarte. Discursul poetic este subiectiv și se realizează prin vocea
meditativă a eului care își acceptă destinul și care își asumă trecerea și
risipirea.
2. mijloace artistice
Limbajul poetic este expresiv și se organizează în jurul unei inedite
comparații: amintirea dragostei, inefabilă și volatilă, este transferată în
imaginea unei flori care „își plânge strălucirea/ Uitată-n colțul mesei, unde
moare”. Ca simbol canonic al frumuseții, floarea este la fel de vulnerabilă în
fața timpului ca însăși dragostea și ca amintirea acesteia. În fapt, exact în
această vulnerabilitate rezidă esența frumuseții. Poetul creează imagistic o
natură moartă, tabloul fiind compus din masă, paharul din colț și floarea
care își scutură petalele, din oglindă, perdele și pânze de păianjen. În acest
decor pustiu, lucrurile devin animate. Oglinda este personificată,
„holbându-și” către tavan „privirea” (sugestie a unui trup mort). Petalele
sunt, de asemenea, personificate și se „privesc” în „apa vremii”,
contemplându-și inevitabila putrezire. Epitetele au o dublă funcție, plastică
și personificatoare, creând nu doar imagini vizuale, ci și deschideri spre
suflet. Petalele „mâhnite” se desprind și alunecă în „apa” timpului „murdară
și clocită” (sunt inversate, astfel, semnificațiile canonice ale apei). Limbajul
este expresiv și include forme populare și arhaice ca „podini”, „iroseală”,
„veșted”. Prozodic, cele două catrene, urmate de două terține și un