1.- perspectiva narativă (min.
50 de cuvinte) – varianta 8 - secvența epică citată face parte din opera „Donna Alba”,
Nu știu de ce nu-mi vine să plec, de ce mă încăpățânez să mă joc
iar cu lumina înșelătoare de fosfor a ceasornicului meu oblong.
Dar acum jocul nu izbutește să mă mai câștige ca la început. Ba
se pare că i-am prins și secretul, dar n-am nicio satisfacție pentru
asta. Aș dori să plec și totuși de la ușă mă întorc la fereastră,
privesc luminile orașului în negură și blocurile de zid într-atât cât
intră în cercurile felinarelor. Pe urmă iar vreau să plec... Mă
aplec, cu o îndrăzneală care mă înfioară abia după ce o săvârșesc,
deasupra largii streșini a mansardei, să văd dacă la capătul
ferestrelor este lumină; dar îmi amintesc la timp că prințul Preda
își are dormitorul pe șirul odăilor Auricăi și Irmei, așa că e inutil
să-mi exagerez curajul deasupra abisului mut și întunecat. În
sfârșit... (Gib I. Mihăescu, Donna Alba)
semnată de Gib. I. Mihăescu și are ca mod principal de expunere
narațiunea subiectivă, realizată la persoana I.
- scriitorul propune cititorilor o narațiune de evenimente
interioare, specifică epicului analitic și prozei psihologice
- narațiunea este homodiegetică, iar naratorul îndeplinește și
rolul personajului implicat în acțiune.
- perspectiva „dinăuntru” (actorială) contribuie la orientarea
atenției asupra experiențelor sufletești ale naratorului. Acesta
„observă” lumea dintr-un unghi „limitat”, analitic, și evocă
propriile reacții și trăiri față de realitate.
- naratorul personaj apare în ipostaza intelectualului care se
surprinde pe sine însuși într-o situație tensionată, privind obsesiv
cadranul ceasului de mână.
- narațiunea simultană, realizată prin verbe la prezent, sporește
autenticitatea prezentării și dinamizează cadrul.
- naratorul îndeplinește funcția de reprezentare (înșiruind
cronologic gesturi și mișcări pe care el însuși le face într-o
încăpere, la etaj, în plină noapte) și funcția de interpretare
(analizând propriile trăiri și experiențe sufletești).
- din discursul narativ rezultă și caracterizarea indirectă a
personajului narator. Limbajul său pretențios, marcat neologic,
dezvăluie un intelectual. Capacitatea de a se detașa de sine, într-
un exercițiu de obiectivare analitică, îi sugerează inteligența și
pragmatismul: „e inutil să-mi exagerez curajul”.
2. - perspectiva narativă (min. 50 de cuvinte) – varianta 10
În marțea aceea, bătrâna nu-l aștepta pe Urcan. Plecase de
acasă de-abia de o săptămână. Trebuia să meargă pe Valea
Florilor, pe la Cojocna și prin părțile Clujului și apoi peste trei
săptămâni să se întoarcă pe drumul Feleacului la Turda, de unde
avea să-l aducă acasă Simion cu căruța. „De ce o fi venind așa
degrabă?” se întrebă femeia. Hm! Căscă lung, cu zgomot.
Socotind că așa cum vine el încet, șoltâc-șoltâc, mai este vreme
până ajunge acasă, își adună întâi încet firul pe fus. Bătrânul era
încă în deal, departe. De câțiva ani, Urcănesii nu-i mai bătea
inima când îl vedea întorcându-se, după o lipsă de săptămâni.
Mai căscă o dată, apoi împlântă fusul în furcă. „Oare el e, ori
numai seamănă?” Duse mâna streașină la ochi și se uită stăruitor
în zarea drumului. Pe alții nu i-ar fi cunoscut de la o zvârlitură,
căci îmbătrânind nu mai vedea departe ca în tinerețe, dar pe
Urcan îl recunoștea de cum se ivea în deal.
— El e dară. Cine să fie, vorbi ea singură. Ce-i, de vine atât de
repede?
Se desprinsese cu greu de pe scaun, căci de ședere
îndelungată o dureau oasele.
(Pavel Dan, Înmormântarea lui Urcan bătrânul)
- secvența epică citată face parte din opera „Înmormântarea lui Urcan
bătrânul”, semnată de Pavel Dan, și se încadrează în estetica realistă.
- narațiunea este obiectivă și ulterioară faptelor narate, indicatori gramaticali
fiind verbele la persoana a III-a. Alternează formele de imperfect cu valoare
evocatoare („nu aștepta”, „trebuia”, „nu bătea”) și cele de perfect simplu,
specifice narațiunii („adună”, „se uită”).
- viziune „par derrière”
- focalizare zero
- perspectivă extradiegetică
- narator omniscient, care îndeplinește funcția reprezentării faptelor,
gândurilor și raporturilor dintre personaje
- având acces la ceea ce simte și gândește personajul, naratorul dezvăluie
dilemele acestuia („«De ce o fi venind așa degrabă?» se întrebă femeia.
Hm!”), supozițiile („Socotind că așa cum vine el încet, șoltâc-șoltâc, mai
este vreme până ajunge acasă”) și rutina sa cotidiană.
- relevantă este și funcția „de regie”, naratorul introducând intervențiile
monologate ale personajului feminin prin verbe dicendi precum „se întrebă”
și „vorbi”.
- prin vocea narativă se realizează o substanțială parte a caracterizării
personajului, fie prin intervenții directe, fie prin reprezentarea gesturilor și a
acțiunilor acestuia. Astfel, naratorul obiectiv și omniscient stabilește vârsta
protagonistei („bătrâna”) și indică încadrarea socială (apartenența la mediul
rural).
- se observă sinteza a două tipuri de narațiune: narațiunea de fapte
exterioare („epicul pur” – Adrian Marino) și narațiunea de fapte interioare
(specifică prozei analitice/ psihologice)/ (narațiune hibridă, asimilând
secvențe ale „epicului pur” – Adrian Marino, și ale epicului analitic).

3. - mijloace de caracterizare a personajului
„Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ștreangul nemișcat.
Examină groapa mormăind ceva, nemulțumit, și pe urmă ridicând ochii
apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi
vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă. Întâlnind însă privirea speriată a
căpitanului, dădu drumul ștreangului, rușinat și umilit. Mai stătu acolo
câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în fața străinului,
prezentându-se:
— Locotenent Apostol Bologa...
— Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka... Adineaori
am sosit, și tocmai de pe frontul italian... […] Privirile lor se încrucișară
într-o licărire de simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare și
întrebă aproape înfricoșat:
— Pe cine spânzurați? În ochii lui Apostol Bologa, albaștri și adânciți în
cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită:
— Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare rușinea pentru corpul
ofițeresc... A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu
hărți și planuri. Rușinos și revoltător!... Nu-i așa? adăugă după câteva clipe,
fiindcă Klapka tăcea.
— Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.
Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească atunci
cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu
orice preț:
— Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marțială care l-a judecat și, prin
urmare... De altfel nici el n-a tăgăduit. […]
Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:
— O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viață de om...
Pe buzele subțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un
amestec de ironie și de dispreț:
— Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!... O viață de om
nu e îngăduit să primejduiască viața patriei!... Dacă ne-am călăuzi după
considerații sentimentale, ar trebui să capitulăm în fața tuturor... Se vede
însă că sunteți ofițer de rezervă, altfel n-ați vorbi așa despre o crimă... ”
(Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraților”)
- personajul este o instanță narativă fundamentală în opera epică,
un intermediar ficțional prin care autorul comunică cititorului
concepția sa despre lume și viață.
- fragmentul citat face parte din opera epică „…” de … și
surprinde faptele, atitudinea și gândirea personajului Apostol
Bologa.
- personaj realist, acesta este construit „în lumini și umbre”, fiind
surprins într-o situație specifică mediului militar: execuția prin
spânzurare a unui ofițer ceh dezertor.
- protagonistul poate fi caracterizat prin nume, substantivul
„Apostol” desemnând o persoană predestinată să descopere, să
învețe și să se sacrifice pentru idealuri.
- caracterizarea directă, realizată prin vocea naratorului obiectiv
și omniscient, surprinde aspecte de portret fizic și moral. Apostol
Bologa are ochii „albaștri și adânciți în cap”, „buzele subțiri, cu
colțuri supte”. Aceste detalii sunt semnificative, indicând un om
sever, aspru și intransigent. Aceleași trăsături sunt confirmate și
prin caracterizarea indirectă, prin fapte și limbaj. El se prezintă
ceremonios și mândru, precizându-și gradul militar. Din felul în
care verifică spânzurătoarea, deducem că este meticulos cu
execuția, că nu are ezitări sau mustrări de conștiință. Își susține
punctul de vedere prin formulări exagerate și neadevărate
precum „O viață de om nu e îngăduit să primejduiască viața
patriei!...”
4. - perspectiva narativă
- mijloace de caracterizare a personajului
„Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul
convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfășurat într-o mantie
verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat,
pășea mașinal la brațul unui preot militar bătrân, înconjurat de
patru soldați cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofițeri și
soldați, de-a valma, aduși de pe front înadins ca să vază execuția,
toți cu căști de război și în uniforme murdare, cu miros greu de
tranșee, resfirați în voie, încât coada ajungea până aproape de
marginea satului.
Sub spânzurătoare, caporalul aștepta smirnă, cu ochii tulburați, în
vreme ce plutonierul îi șoptea și-l învăța cum și ce are de făcut.
Vântul umed se înteți, măturând pământul, împiedicându-se în
mormintele cimitirelor, zgâlțâind pe oamenii care se apropiau...
Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osânditul care, văzând
lutul galben și cleios, avu o zguduire scurtă.
— Dumnezeu e bun și mare, îi bolborosi la ureche preotul,
speriat, întinzându-i crucea la buze.
— Pe dincolo, părinte... vă rog! răsună iarăși glasul pretorului,
nervos și răgușit. Trebuie ordine... Plutonier, ia seama! Nu-ți știi
datoria? Mersul convoiului se iuți ca la comandă și în câteva
clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toți tăceau
însă, parcă le-ar fi fost frică să nu tulbure somnul unui bolnav
istovit de suferințe. Doar zgomotul de pași nerăbdători se
amesteca în gemetele vântului stăruitor...
— Doctore, doctore, durează mult? șopti Apostol Bologa,
agățându-se de brațul medicului, care se zbătea să-și deschidă
trecere printre soldații îngrămădiți.”
(Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraților”)
- narațiunea este un mod de expunere definitoriu pentru opera
epică
-secvența citată face parte din romanul „Pădurea spânzuraților”
de Liviu Rebreanu și se compune prin alternanța narațiunii
obiective și a dialogului.
- narațiunea (ulterioară faptelor narate) se realizează prin verbe la
persoana a III-a, timp imperfect („se legăna”, „pășea”, „urmau”)
și perfect simplu („se opri”, „se iuți”).
- imperfectele, prin valența lor durativă, sunt preferate în evocări
ori în pasajele descriptive.
- naratorul este omniscient și este poziționat extradiegetic,
prezentând prin focalizare „zero” faptele personajelor și trăirile
lor.
- viziunea este „par derrière” („din spate”), naratorul
reprezentând, în discursul său, mai mult decât „știu” personajele.
El surprinde pregătirile pentru o execuție prin spânzurare.
Condamnatul este un ofițer ale cărui sentimente sunt redate de
narator prin observația „avu o zguduire scurtă”.
Funcțiile naratorului: 1. de reprezentare/ de narare (înșiruirea/
istorisirea/ prezentarea faptelor și acțiunilor personajelor.
2. de „regie” (naratorul introduce replicile personajelor / face
trecerea dinspre stilul indirect, al narării, spre stilul direct, al
dialogului, prin verbe dicendi – „bolborosi”, „șopti”).
3. funcția de interpretare (naratorul influențează/ orientează
înțelegerea cititorului printr-o atitudine)
5. - perspectiva narativă
- mijloace de caracterizare a personajului
„Numai lostrița cea mare nu se arăta. O izbise vreun sloi sau
vreun buștean repezit pe neașteptate de valuri? O târâse
năprasnica viitură pe alte meleaguri? Se strămutase în
genuni mai avute în pește? Aliman a căutat-o îngrijorat multă
vreme. Pe la Paști iat-o că s-a ivit. Mai mândră, mai vicleană,
unduind trupul cu ispite femeiești în el. Inima lui Aliman a
început iar să bată ageră. Roșeața i-a venit în obraji. Și bărbăția,
îndrăzneala lui de altădată s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de
necrezut, biruind fără greutate puterile Bistriței furioase. Mereu
și din toate încercările ieșea cu izbândă și se întorcea nevătămat.
Pescuitul lui era un neîntrerupt noroc. Pleca într-o doară să
prinză cu mâna pe sub pietre câțiva păstrăvi pentru o gustare și se
întorcea îndată cu desaga doldora.
Numai de lostrița râvnită, care acum îl juca și îl înfrunta pe
față, nu se mai putea atinge, și îi simțea mereu dulcea ei greutate
în brațele-i pline de amintirea ei. Povățuit de niște cojani urcați
cu carele de lemne, a împletit din nuiele un fel de cotețe, ca niște
cuști, pe care le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde știa
că trage sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu păstrăvi vii. Lăsa
numai o portiță ca o pâlnie pe unde să pătrundă lostrița, dar pe
unde sa nu mai poată ieși. (…) Toate, zadarnice. Muntenii
râdeau de coliviile lui în care vrea să prinză apele. Capcane
pentru peștii proști de baltă. Atât numai că dimineața găsea
momelile mâncate și gratiile rupte ca de o mână. Aliman s-a luat
de gânduri și a început să se încredințeze că nu este lucru curat.
Și iar a pornit să tânjească.”
(Vasile Voiculescu, „Lostrița”)
- perspectiva narativă este obiectivă, iar narațiunea este
ulterioară, verbele narării fiind la persoana a III-a, timp trecut.
- focalizarea este „zero”, aspect specific prozei
tradiționaliste.
- viziune „par derrière” („dindărăt”)
- naratorul este poziționat extradiegetic și este omniscient,
cunoscând în detaliu parametrii spațio-temporali și gândurile
protagonistului.
- funcția principală a naratorului este cea de reprezentare,
acesta istorisind faptele protagonistului, surprinzând relația
acestuia cu celelalte personaje și conducând acțiunea spre
deznodământ.
- naratorul îndeplinește și o funcție de interpretare,
orientând receptarea cititorului spre empatizarea cu idealurile lui
Aliman. Astfel, seria de întrebări din deschiderea fragmentului,
identifică, prin stil indirect liber, incertitudinile și frământările
personajului cu privire la soarta lostriței pe care tânjește să o
prindă.
- în discursul narativ este inserată și forma de imperativ
„iat-o” prin care stilul dobândește oralitate.
- alternează forme verbale de imperfect (specifice evocării
și configurării unui context sau cadru) și de perfect compus
(specifice narării)