Şi flautul magic vorbi
de Ștefan Petică
Şi flautul magic vorbi; tremurată
O notă stângace sălta peste clape
Ca vocile stinse în murmur de ape
Şi-ncet simfonia căzu întristată.
Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche și-n flăcări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse
Iar flautul magic plângea înainte.
Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile și clare
În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,
Şi nota ușoară lovea în perdele.
Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte
Şi iată! În vraja de note ușoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.
Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice
Titlul = analitic și enunțiativ, incluzând o personificare
(instrumentului muzical, simbol specific decadentismului, îi sunt
transferate stările poetice; dă glas stărilor și trăirilor) – flautul
„plângea”
= epitetul „magic” = aluzie la basm/ la opera lui Mozart („Flautul
fermecat”)
Tema = iubirea aflată sub spectrul trist/ melancolic al timpului
nemilos, al destinului, al morții.
- ideea fragilității ființei în fața timpului și a morții, singura
realitate certă, incontestabilă
- stări dominante – melancolia
- poetul creează un decor de tip simbolist, în care coexistă
sugestiile sonore, vizuale, olfactive, în corespondențe
baudelaireiene („parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”).
- tabloul este delicat și inefabil, oglindind stări difuze.
- discursul liric este subiectiv, confesiv, fiind compus ca
monolog cu inserții descriptive/ monolog îmbinat cu descrierea
salonului elegant, motiv literar de tip simbolist
- epitete cu funcție descriptivă, configurând o stare delicată,
difuză.
- simfonia căzu întristată – personificare (sugestie auditivă și
vizuală) – a vedea sunete, a auzi culori
- ingambamentul = procedeu prin care se impune fluiditatea
muzicală a discursului și se accentuează o idee.