Relația dintre ideile poetice și mijloacele artistice

Idei:
 Lirism subiectiv, de tip confesiv – estetica modernistă (o poezie modernistă)
 O confesiune a eului liric
 O tonalitate melancolică, elegiacă în discursul poetic
 Ideea poetică - Trecerea ireversibilă a timpului, deșertăciunea umană, lipsa de putere a
ființei umane în raport cu timpul care se scurge irevocabil
 Eul liric apare în ipostaza de contemplator, care meditează asupra propriei vieți, care își
conștientizează și își deplânge statutul de ființă efemeră
 Pierderea oricărei speranțe „la mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum”
 Limbajul, imaginile artistice, viziunea asupra lumii = toate sunt specifice esteticii
argheziene: imaginea plastică a unei case țărănești izolate în care nu mai poate intra viața
cu coșuri pline (cuvinte din câmpul lexical al casei: streașină, cheia, poarta, ușă, prag,
pălimar)

La nivel structural și compozițional (cum e structurată poezia):

O strofă polimorfă, alcătuită din 15 versuri
Structura noncanonică (inegalitatea versurilor, ritmul interior dat de fluența
curgerii ideilor) = o poezie modernistă
Construită dintr-un șir de interogații retorice - sugerează incertitudinea eului liric,
căutările continue + dau o nuanță dramatică discursului liric + trădează starea de
confuzie a eului
Titlul – „S-aștept” – conjunctiv = ironic, așteptarea este zadarnică
La nivel morfologic, utilizarea verbelor și a pronumelor de persoana I singular = s-
aștept, să înțeleg, mi, peste mine  discursul se concentrează pe eul liric, pe
sentimentele și pe emoțiile sale; eul liric este plasat în centrul universului poetic;
Mijloace artistice:
 Personificarea „Ș-aștept să vie viața cu coșurile pline” = e inutil să mai aștepte ca viața
să-i mai aducă bucurii, satisfacții, noi oportunități
 Epitetul „noaptea goală” = exprimă modul în care se raportează eul liric la propria viață,
golită de semnificații solare, lipsită de speranțe metafizice
 Enumerația „De prieten fără nume, străin și fără glas” = înstrăinarea eului liric față de
viață, incapacitatea de a mai auzi glasul vieții, de a se bucura de ceea ce aceasta îi mai
poate oferi
 Metafora „Cu aripi adormite în dimineața lunii/ S-aștept să mi se-ntoarcă în streașină
lăstunii?” = o exprimare metaforică pentru aceeași idee poetică = zădărnicia de a mai
avea încredere că viața îi poate mai aduce bucurii
 Personificarea „amintirea să-și mai încerce cheia” = nici măcar amintirile vieții pe care a
trăit-o nu-i mai pot aduce împlinirea; Prin urmare, viziunea pesimistă asupra propriei
existențe nu cuprinde numai prezentul, momentul căutărilor existențiale, ci și asupra
trecutului (nici măcar amintirile nu mai au valoare) și a viitorului (nu mai are nicio
relevanță așteptarea unor miracole viitoare).
 Amintirile nu sunt decât scânteile „luminilor pierdute în pulbere și scrum” – sunt stinse,
fără capacitatea de a se reaprinde
 Versul cu cea mai mare încărcătură afectivă, care surprinde cel mai bine viziunea
pesimistă, pierderea oricărei speranțe de a se reinventa prin ceea ce viața îi oferă: „La
mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum”
 „Nu intră nicio ușă, n-am prag, n-am pălimar” = izolarea conștientă a eului liric în sine
însuși, incapacitatea de a mai primi bucuriile vieții
 Finalul poemului „Ce să aștept să vie și ce să înțeleg/ Când peste mine timpul se
prăbușește-ntreg?” – metaforă care concentrează ideea poetică principală și care relevă
motivul zbuciumului sufletesc al eului liric: trecerea ireversibilă a timpului, care face ca
orice bucurie, orice satisfacție personală să fie efemeră, nesemnificativă. Imaginea
plastică a timpului care se prăbușește peste eul liric sugerează anxietatea pe care trecerea
grăbită a timpului o provoacă acestuia.
 În poezia „S-aștept”, scrisă de Tudor Arghezi, discursul liric este construit sub
forma unei confesiuni a eului, care apare în ipostaza de contemplator al propriului destin. La
nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor și a formelor pronominale de persoana I singular
„s-aștept”, „să înțeleg”, „mi”, „peste mine”, mărci ale lirismului subiectiv, astfel că, specific
modernismului, eul liric este plasat în centrul universului poetic.
Tema centrală este de factură romantică – fugit irreparabile tempus, revalorificată aici din
perspectivă modernistă, potrivit propriei viziuni asupra lumii a autorului. Câteva dintre motivele
literare specifice, care susțin tema, sunt: „viața”, „amintirea”, „luminilor pierdute”, „timpul”.
Făcând parte din același câmp lexical al timpului, forma verbală recurentă „s-aștept” are valoare
de laitmotiv al discursul liric, sugerând sentimentul de zădărnicie, de inutilitate a ființei umane
în raport cu marea trecere. Ideea poetică centrală este, astfel, efemeritatea ființei umane în
raport cu trecerea ireversibilă a timpului.
Relaţia dintre ideile poetice şi mijloacele artistice este una simbolică, figurile de stil și
imaginile artistice variate susțin ideile poetice și sporesc expresivitatea discursului confesiv.
Specific modernismului, limbajul este plurisemnificativ, ambiguu, iar figura de stil
predominantă este metafora. Existența eului liric este imaginată metaforic sub forma unei case
închise, inaccesibile, fără ușă, fără prag, în care viața, personificată într-un prieten străin și fără
glas, nu mai are pe unde intra. Epitetul „noaptea goală” definește viața ființei umane, golită de
semnificații solare, lipsită de speranțe și căutări metafizice. Personificarea „amintirea să-și mai
încerce cheia” ilustrează modul în care eul liric se raportează la trecut. Nici măcar amintirile
vieții trăite nu-i mai pot aduce împlinirea. Astfel, viziunea pesimistă asupra propriei existențe
efemere nu cuprinde numai prezentul – momentul căutărilor existențiale –, ci și trecutul (nici
măcar amintirile nu mai au valoare) și viitorul (nu mai are nicio relevanță așteptarea unor
miracole viitoare).
Interogația retorică din finalul poemului „Ce să aștept să vie și ce să înțeleg/ Când peste
mine timpul se prăbușește-ntreg?” este, din nou, o metaforă care concentrează ideea poetică
centrală și care dezvăluie definitiv motivul zbuciumului sufletesc al eului liric: trecerea
ireversibilă a timpului, care face ca orice bucurie, orice satisfacție personală să fie
nesemnificativă. Imaginea artistică dinamică, plastică a timpului care se prăbușește peste ființa
umană sugerează anxietatea pe care trecerea grăbită o provoacă acesteia.