Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artistice.

Poezia înseamnă, înainte de toate, vibrație lirică, este „un mijloc de cunoaștere paraștiințifică”
(A. Rimbaud) și presupune exaltarea subiectivității, confesiunea emoțională și desfășurarea
sensibilității și a fanteziei creatoare.

ROMANTISM

„Sub cerul plin de nouri vezi șesu-n răsărit,

 întins în zare lungă și fără de sfârșit,
Iar colo-n miaza-noapte cu codri de stejar
Se pierd una cu cerul Carpații seculari;
Dar spre apus prin nouri o geana e subțire,
Prin care cerul rade cu-a lui nemărginire;
A nourilor lume aurită e de soare
Ce cu văpaie albă, frumoasă, orbitoare,
Împrăștie în neguri subțiri din juru-și norii;
Ca la minune cată la dânsul călătorii.
Deodată ți se pare că ceru-ntreg se rumpe
În ploi scânteietoare de colb de pietre scumpe,
Apunerea cerească părea de roze ninsă,
Ca pâsla păreau albe dumbravele sub dânsa,
Iar mări și lacuri, ape sclipesc ca și oglinzi,
Apoi, când răsăritul cu ochii îl cuprinzi.”
(M. Eminescu – Sub cerul plin de nouri)

Poezia eminesciană oferită ca suport de analiză, valorifică tema naturii și proiectează/subliniază/

evidențiază/ transmite/ exprimă fascinația eului poetic în fața unei lumi de o frumusețe fabuloasă, sub puterea
transfiguratoare a apusului.

Titlul, ca un prim mijloc artistic, conturează spațiul, care devine și un simbol al condiției umane, „sub
cerul”, ca o poziționare ambiguă a ființei, atât printr-o deschidere, cât și ca limitare față de comun, banal.
Predomină descrierea de tip tablou, realizată din perspectiva unui eu contemplativ, aflat în mijlocul peisajului. Se
remarcă verbe și pronume la persoana a doua, prin care eul liric se adresează lui însuși, ca o dedublare a sinelui,
el se privește privind și include, astfel, cititorul. Incipitul repetă titlul: „Sub cerul plin de nouri vezi șesu-n răsărit”,
validând motivul privirii. Infinitul cosmic se află în analogie cu infinitul terestru, sugerate prin epitetele: „zare
lungă și fără de sfârșit”. Natura apare ca un tot unitar, armonios, în care „Carpații seculari” – motivul muntelui
sacru - fac legătura cu cerul, având rol de „axis mundi”; epitetul „seculari” proiectează un trecut mitic, „illo
tempore”, care conferă sacralitate naturii.

Dacă în prima parte predomină o atmosferă sobră, solemnă, următoarea secvență aduce veselie,
bucurie, entuziasm. Natura este umanizată prin personificarea „cerul râde cu-a lui nemărginire”. O solaritate
strălucitoare metamorfozează natura într-o lume de basm, feerică, sugerată de predominanța epitetelor: „ lume
aurită”(epitet cromatic), „văpaie albă, frumoasă, orbitoare”(epitet ornant triplu).

Ființa umană pare copleșită de splendoarea peisajului care este perceput ca o minune, deschizându-se
înspre un plan metafizic, prin comparația: „Ca la minune cată la dânsul călătorii”. Metaforele „ploi scânteietoare
de colb de pietre scumpe” creează imagini vizuale luminoase amplificate de motivul acvatic, iar comparația
amplifică lumina: „Iar mări și lacuri, ape sclipesc ca și oglinzi”.
 Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

La nivel morfologic predomină grupul nominal specific descrierii (substantiv însoțit de adjectiv) și verbe la
prezent, marcând eternitatea naturii.

Prin urmare, textul revelează frumusețea misterioasă a naturii, incluzând ființa umană pentru care acest
moment al apusului devine o epifanie, adică o manifestare a sacrului.

MODERNISM

„Unde ești astăzi nu știu.

Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotînţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbește şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristețe mă-ncing.”
(Lucian Blaga, „Amintire”)

Poezia Amintire, de Lucian Blaga, ia forma unei confesiuni lirice pe tema iubirii, viziunea poetică fiind
organizată în jurul laitmotivului amintirii, prilej de evocare, dar și motiv de suferință pe care eul liric încearcă să-l
îndepărteze, sfârșind, însă, în acceptare.

În discursul liric se intersectează trei dimensiuni temporale care se identifică și cu trei raportări diferite
ale eului liric la sine și la lume. Prima, detectabilă în incipitul poemului surprinde într-o afirmație poetică simplă,
cu rol constatator, dezorientarea venită din lipsa iubitei, este un astăzi derutant, nesigur, asociat apoi în textul
poetic cu suferința atât de sugestiv redată prin metafora apelor moarte. Urmează evocarea unui ieri îndepărtat,
ce reface tabloul unei lumi perfecte, idealizate, percepute prin ochii îndrăgostitului: albastrul privirii iubitei se
confundă cu zarea, iezerul este sacralizat fiind ochi înțelegător, iar dintre brazi, se ridică zvon legendar, prezentul
verbelor din enunțurile poetice imprimând sugestia eternizării, a încremenirii în acest model. Finalul poemului
aduce cu sine dorința de a construi un mâine, altfel și chiar dacă nu este explicit definit, el apare asociat cu
necesitatea de a construi o nouă durată, care nu poate fi posibilă decât dacă dispare motivul suferinței.
Profunzimea trăirii și intensitatea dorinței sunt susținute nu numai prin repetiția plină de semnificații („ar trebui
să tai iarba”, „ar trebui să tai iarba”), ci și prin exploatarea stilistică a condiționalului verbal.

Finalul poemului este surprinzător pentru lector, pentru că versurile anterioare îl pregătesc pentru o altă
atitudinea a eului liric, cea a renunțării la trecutul irecuperabil, aducător de tristețe, dar această așteptare este
contrazisă de această decizie categorică de a trăi sublimul ultimei tristeți, venită după ce coasa tăgăduirii a fost
abandonată, îndoiala fiind înlocuită cu această dorință asumată.

Modernitatea discursului este dată de opțiunea pentru ingambament, acesta conferind, deopotrivă,
coeziune formală și continuitate ideatică, dar și de renunțarea la rimă sau de inegalitatea metrică.
 Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

„Lucruri suntem, printre lucruri.

Aproape suflete suntem, noi doi,
prin soartă asemenea tuturor.
Gânduri ca pietrele, uneori stele,
lucruri suntem, ce poartă în ele,
și totdeauna, un dor.
Pe drumul său fiecare,
ne-am duce pe veci undeva…
ne-am duce-mpreună, mereu, amândoi.
Dar drumul norilor e prea mare
în lumea noastră – pentru noi.”
(Lucian Blaga, „Lucruri suntem”)

Poezia „Lucruri suntem”, de Lucian Blaga,  impresionează prin forța lirismului,  care susține tema iubirii și
cea a condiției umane în fața destinului, o imagine a lumii în fața tuturor lucrurilor întâlnite pe parcursul vieții,
specifică unui poet, care vrea să sensibilizeze cititorul. Unul dintre motivele care susține aceste teme  este
motivul destinului,  simbolizat în text prin lexemul „drum”.

Încă din incipitul poeziei se remarcă repetiția ,,lucruri…lucruri’’, sugestie a faptului că oamenii se aseamănă
enorm cu ceea ce întâlnesc în calea lor, nimic nefiind întâmplător.

Lirismul este de tip subiectiv și se validează prin prezența verbelor la persoana I,   numărul plural:
„suntem”, „ne-am duce”,  precum și a pronumelui personal de aceeași persoană: „noi”, textul dobândind
caracter confesiv -  eul liric își exprimă direct trăirile despre oameni și dragoste.  Astfel,  oamenii sunt în ipostaza
unor „lucruri”  însuflețite de „gânduri”, „stele”,  dar mai ales „dor”: „Lucruri suntem../ Ce poartă în ele/ gânduri
ca pietrele,  uneori stele,/ și totdeauna un dor.” Dorul și aspirațiile diferențiază ființa umană de vegetal. Într-un
univers călăuzit de soartă, eul liric conștientizează imposibilitatea iubirii eterne.

Omul aspiră la dezmărginire, însă este conștient de limitările sale. El este suspus unui destin implacabil,
idee redată prin epitetul „prin soartă asemenea tuturor”, iar prin comparația „gânduri ca pietrele” este reificat
(transformat în obiecte), diferențiat prin rațiune, prin aspirația la ideal și prin capacitatea de a iubi. Repetiția
anaforică a verbului la condițional-optativ „ne-om duce.../Ne-om duce…” conturează un scenariu posibil, iubirea
ca ipoteză, nu însă și certitudine. Sintagma „ne-am duce”, care marchează dorința eului liric de a fi împreună pe
veci cu iubita este combătută prin conjuncția adversativă  dar,  care surprinde dramatic o concluzie tristă: omul
nu poate transcende limitele impuse de destin, de timpul implacabil: „Dar drumul îl norilor e prea mare/ în
lumea noastră - pentru noi.”
 Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

Modernitatea discursului este dată de opțiunea pentru ingambament, acesta susținând cursivitatea ideilor
și  coeziunea formală. Inegalitatea metrică și renunțarea la rimă susțin,  de asemenea,  modernitatea textului și
contribuie la evidențierea ideii poetice. 

Opera literară reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Blaga reliefează ideea că schimbarea
noastră este esențială și se află în lucrurile pe care le inițiem în viață.

„Cenușa visărilor noastre

Se cerne grămezi peste noi,
Precum se coboară pe glastre,
Atinse, petalele-albastre,
De-o gâza căzută de sus printre foi.

Se scutură vântul și geme.

Pământul e una cu cerul,
Orașele-s bulgări și gheme,
Ghitare adânci de blesteme.
Și aerul - rece ca fierul.

Pământul e-o moară deșartă

Cu larve cerșind adăpost.
Mișcându-se-n pulberea moartă,
Ce-n haos mereu se deșartă:
Țărâna visării ce-a fost.”
(Tudor Arghezi, „Cenușa visărilor”)

Poezia „Cenușa visărilor" de Tudor Arghezi impresionează prin forța lirismului, care susține tema lumii
în declin. Pornind de la prăbușirea viselor, lumea întră într-un profund regres: universul se face mai mic,
atmosfera devine rece, omul se transformă în larvă. Toate aspirațiile existente ale ființei umane se
transformă într-o secundă în nimic.

Titlul se află în strânsă legătură cu conținutul discursului liric, cenușa simbolizând finalitatea, iar visările,
propriile speranțe. Motivele literare care conturează această temă sunt: "visări", "vânt", "cenușa".

Eul liric, redat în text prin utilizarea adjectivului pronominal posesiv „noastre”, expune un scenariu
apocaliptic în care pământul devine pulbere moartă. Comparația „rece ca fierul” denotă senzația interioară
simțită de eul liric marcată de implacabila curgere spre spulberarea existenței. Spațiul terestru se transformă
într-o enclavă, întrucât „Pământul e una cu cerul", „Orașele-s bulgări și gheme", viziunea asupra mediului
înconjurător fiind una de îngustare, micime. Efectul pe care l-a avut prăbușirea viselor asupra oamenilor este
comparat cu regresul unei gâze, ce coboară din înalt pe pământ. Elementele naturii de asemenea
 Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

se metamorfozează: „vântul geme" și aerul este „rece ca fierul".  Din ceea ce a reprezentat trecutul pentru

umanitate se poate observă doar „cenușa visării" rămase că mărturie. Sentimentele transmise de eul
poetic sunt de tristețe, dezolare, angoasă, iar atmosfera prezentată este sinistră. Personificarea
„Se scutură vântul și geme" exprimă ideea suferinței la vederea dezastrelor a fenomenelor naturii, ce resimt
acut schimbările produse la nivel universal. Metafora „țărână visării" realizează imaginea a ceea ce a
fost cândva, dar care, odată cu renunțarea, a decăzut până la stadiul de humă.

Muzicalitatea este redată la nivel prozodic de versul liber și măsura variabilă a versurilor, iar inegalitatea
metrică și ingambamentul susțin, de asemenea, modernitatea textului și contribuie la evidențierea ideii
poetice.

„Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,

cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foșnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Şi noi stăteam ca pomii în picioare,
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nimic nu moare...”
Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.”
(Magda Isanos, „Ţii minte-ntâia ploaie?”)

Mesajul poeziei Ţii minte-ntâia ploaie de Magda Isanos este profund, textul punând în evidență, prin
intermediul evocării, teama, îngrijorarea generate de un fenomen natural parcă de început de lume. Ploaia
capătă, în text, proporții apocaliptice, hotarul dintre viață și moarte fiind eliminat.

Tema poeziei o constituie amintirea.  În primul rând, se remarcă aspectul terifiant al naturii în ploaie. Poezia
debutează cu aceeași structură din titlu, anunțând caracterul evocator al poemului. Numeralul ordinal
„întâia” sugerează, încă o dată, descrierea unei ploi de început de lume. Ținutul este copleșit de fulgere și stele
lungi, ploaia devenind o parte a codrului, așa cum subliniază metafora „codru lichid".  Îmbinarea unui element
ceresc, cu planul terestru are ca efect un dezechilibru puternic al lumii, căci „cerurile [...] se-nchid, se deschid".   

Eul poetic își exprimă spaima inspirată de acest decor infernal, prin următoarea secvență: „Nimic nu moare,
 Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

mi-ai şoptit, nu moare...”. Teama de moarte, exprimată la nivelul întregului text este accentuată prin imaginea
elementelor vegetale, aici umanizate. Atât pomii care „stăteau drept, intonând/imnul vieței", cât și plantele care
„făceau semne" sunt prezentate ca ființe fabuloase, îndemnând spre viață. Totul este halucinant, căci plantele
sunt „ca niște mâini, ca umbre nempăcate", menite să alunge teama instanței lirice. Efortul este însă zadarnic,
întrucât „iar cădeau în deznădejde toate".

Impresionează, în acest text, îmbinarea sugestiilor vizuale cu cele auditive pentru a crea un cadru natural
atipic, al groazei. Relevantă este comparația din al doilea distih – „și noi stăteam ca pomii în picioare" - prin care
eul liric se regăsește in imaginea pomilor, „intonând imnul vieței". 

Modernitatea discursului este dată de opțiunea pentru ingambament, acesta susținând cursivitatea ideilor
și  coeziunea formală. Inegalitatea metrică contribuie și ea la evidențierea unei descrieri inedite, spaima, teama
îngrozitoare de a fi aproape de moarte.