Bacalaureat

Subiectele I-II
Subiectul I
Citeşte următorul fragment:
Eu trebuia să ţin a cincea prelegere. Până atunci nu vorbisem încă în public şi era să fie foarte
greu, căci tradiţia mai cerea un lucru: ca oratorul să nu se servească de niciun fel de note, tradiţie
maioresciană. Conferenţiarul, după o asemenea concepţie, era o fiinţă mai presus de toţi ceilalţi
muritori; după cum am spus, el trebuia să apară brusc ca ieşit din pământ înaintea publicului, ca un fel
de Mefistofel. Era îmbrăcat în mare gală, în deosebire de asistenţi, el n-avea note, prin urmare, senin,
stăpân pe dânsul şi pe subiect, plutind în regiuni ştiinţifice înalte, el trebuia să lase să curgă cuvintele
din gură fără niciun efort şi, odată cu vorbele, valuri de ştiinţă, de învăţătură şi de mărime! [...]
Acest lucru aducea drept consecvenţă obligaţia pentru orator ca să ştie prelegerea pe de rost.
[...]
Mai putea fi un mijloc de preparare, şi anume: a-ţi prepara conferinţa pe despărţituri mari şi a
avea materii de vorbit pentru cel puţin un ceas jumătate. Dacă din întâmplare memoria te trăda asupra
unei părţi, nu făcea nimic, o săreai pur şi simplu şi treceai la o alta de care-ţi aduceai aminte;
conferinţa se cam simţea ca legătură, dar scăpai de ruşine.
În acest mod mi-am preparat conferinţa mea, dar şi aici era o dificultate. După dogmă
conferenţiarul trebuia să înceapă just la două ore şi să isprăvească just la trei ore fără cinci minute; cele
cinci minute erau de toleranţă. Un orator care ar fi sfârşit la trei şi cinci era descalificat. Şi să se noteze
că oratorul n-avea voie să scoată ceasornicul ca să se uite la oră, nici să pună ceasornicul pe masă.
Când oratorul învăţa conferinţa pe de rost, era uşor ca să se conformeze dogmei, căci el o prepara
acasă cu ochii pe ceasornic. Şi probabil că de aici a provenit fixitatea timpului conferinţei.
Dar când oratorul intra în dezvoltări conform unei schiţe generale? Cum putea el să nu treacă
peste o oră sau să ţie până la trei fără cinci? Iată dificultatea. Această dificultate o înlătură domnul
Negruzzi şi iată cum.
În vinerea care preceda prelegerea, el se adresa viitorului conferenţiar în următorii termeni:
— Ascultă, să ştii că am să stau în picioare drept în faţa dumitale; dumneata, din când în când,
să te uiţi la mine, mai ales înspre sfârşitul conferinţei şi când vei vedea că eu mişc din picior şi tuşesc
încet, să ştii că trebuie să închei. [...]
Mai era o tradiţie, aceasta o mărturisesc, detestabilă. Oratorul nu avea dreptul să aibă paharul
de apă pe masă. Această tradiţie pleca din aceeaşi idee că [...] este un om aproape supranatural, el
vorbeşte fără efort, el nu oboseşte, glasul lui nu slăbeşte, gâtlejul nu i se usucă ca la ceilalţi muritori. Şi
atunci se întâmpla un lucru: ca pe la sfârşit glasul să trădeze pe orator, cum mi s-a întâmplat şi mie la
întâia prelegere.
George Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi
A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire
la textul dat.
1. Indică sensul din text al secvenței scăpai de ruşine. 6 puncte
2. Menționează un aspect al vestimentației conferențiarului, așa cum reiese din textul dat. 6 puncte
3. Precizează numele persoanei care a impus tradiţia ca oratorul să nu se folosească de niciun fel de
însemnări, justificându-ți răspunsul cu o secvență din textul dat. 6 puncte
4. Explică motivul pentru care Iacob Negruzzi intenţionează să se aşeze în faţa oratorului. 6 puncte
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o modalitate prin care un orator îşi putea pregăti prelegerea, valorificând
textul dat.
6 puncte
Model de rezolvare
Subiectul I – A
1.Secvența „scăpai de rușine” are sensul de evitare a unei situaţii neplăcute, dezonorante.
2. Conferențiarul purta o ținută solemnă, de gală, adecvată rolului de orator pe care și-l asumă.
3.Persoana care a impus tradiția ca oratorul să nu se folosească în niciun fel de însemnări este Titu
Maiorescu: „tradiţia mai cerea un lucru: ca oratorul să nu se servească de niciun fel de note, tradiţie
maioresciană”.
4.Motivul pentru care Iacob Negruzzi intenționează să se așeze în fața oratorului este acela de a-l
avertiza asupra expirării timpului, întrucât durata discursului este riguros limitată, iar vorbitorului nu i
se permite să consulte ceasul.
5.O modalitate prin care un orator își putea pregăti prelegerea este delimitarea unor secvențe mari, care
îl sprijină pe vorbitor să memoreze logic discursul și să evite situația neplăcută creată de o pierdere de
memorie, caz în care putea să omită partea de care nu-și mai amintește, trecând la următoarea. Metoda
presupune riscul diminuării coerenței textului, dar și avantajul evitării unei situații reprobabile.

B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este necesară sau nu o
pregătire riguroasă în vederea susținerii unui discurs, raportându-te atât la informațiile din fragmentul
extras din volumul Amintiri de la Junimea din Iaşi de George Panu, cât și la experiența personală sau
culturală. 20 de puncte
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; 14 puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea. 6 puncte
În vederea acordării punctajului pentru redactare, textul trebuie să aibă minimum 150 de
cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Model de rezolvare
Subiectul I – B

În opinia mea, este necesară o pregătire riguroasă în vederea susținerii unui discurs, în ceea ce
privește conținutul, cât și forma acestuia. Ca în orice activitate, pregătirea temeinică asigură succesul și
exclude, în mare parte, emoțiile, care pot afecta substanțial calitatea prelegerii.
În primul rând, pregătirea discursului presupune parcurgerea unor etape care vizează fixarea
riguroasă a conținuturilor ce vor fi abordate. După stabilirea temei, se elaborează un plan de idei, are
loc documentarea, se dezvoltă ideile până la stabilirea formei finale. Respectarea acestor etape poate
asigura coerența prezentării, întrucât sunt stabilite ideile esențiale și relația logică între acestea. De
exemplu, în textul Amintiri de la Junimea din Iaşi de George Panu, autorul insistă asupra delimitării
prealabile a părților discursului: „Mai putea fi un mijloc de preparare, şi anume: a-ţi prepara conferinţa
pe despărţituri mari şi a avea materii de vorbit pentru cel puţin un ceas jumătate.”, evitând în felul
acesta nu doar eludarea unor aspecte esențiale, ci și situația stânjenitoare, de a nu-și putea continua
discursul, datorită unor sincope de memorie.
În al doilea rând, pentru a-și atinge scopul persuasiv, un discurs trebuie pregătit și din punct de
vedere formal. Este necesar ca vorbitorul să ia în calcul anumite elemente nonverbale și paraverbale,
să aleagă limbajul potrivit, în concordanță cu tipul de discurs, cu tema abordată, cu publicul căruia i se
adresează, cu scopul urmărit. De exemplu, o prelegere științifică presupune un limbaj specializat,
dominat de obiectivitate, fundamentat pe raționamente logice, în timp ce un discurs public, pe teme de
interes general, va fi caracterizat de termeni accesibili, de subiectivitate, provenită, de obicei, din
necesitatea de a impune un anume punct de vedere. În ambele cazuri însă, exprimarea trebuie să fie
corectă, clară, nuanțată, astfel încât ideile să convingă nu doar prin conținutul lor, ci și prin felul în
care sunt exprimate.
În concluzie, pregătirea unui discurs solicită oratorul poate la fel de mult ca discursul însuși.
Fiind important nu doar ce se spune, ci și cum se spune, fiecare etapă trebuie parcursă cu atenție,
pentru a nu se abuza de răbdarea și de bunăvoința publicului.
ATENȚIE!
TEXTUL ARGUMENTATIV presupune exprimarea opiniei faţă de o anumită temă. Structura textului
argumentativ presupune formularea unei ipoteze (exprimarea unei idei de bază), argumentaţia (formularea
unor idei argumentate) şi concluzia (reluarea nuanţată a ipotezei). Sunt evidenţiaţi conectori sau indicatori de
argumentare, de felul: pentru că, deoarece, fiindcă, întrucât, de aceea, dacă şi numai dacă, în primul rând, în al
doilea rând, mai întâi, în concluzie, aşadar, prin urmare etc. Pentru a convinge, sunt folosite tehnici
argumentative: exemplificarea, analogia, gradarea, acumularea, contrastul, opoziţia, comparaţia, asocierea,
citatul etc. Atitudinea locutorului în relaţie cu tema pe care o tratează este redată prin cuvinte sau structuri
evaluative/ opinie: cred, consider, în opinia mea, după părerea mea, dar şi fără îndoială, desigur, evident, am
impresia etc.

Observă structura textului argumentativ:

Formularea opiniei faţă de problematica pusă în discuţie
În opinia mea, este necesară o pregătire riguroasă în vederea susținerii unui discurs, în ceea ce
privește conținutul, cât și forma acestuia. Ca în orice activitate, pregătirea temeinică asigură succesul și
exclude, în mare parte, emoțiile, care pot afecta substanțial calitatea prelegerii.
Enunţarea primului argument adecvat opiniei
În primul rând, pregătirea discursului presupune parcurgerea unor etape care vizează fixarea
riguroasă a conținuturilor ce vor fi abordate. După stabilirea temei, se elaborează un plan de idei, are
loc documentarea, se dezvoltă ideile până la stabilirea formei finale. Respectarea acestor etape poate
asigura coerența prezentării, întrucât sunt stabilite ideile esențiale și relația logică între acestea.
Dezvoltarea primului argument adecvat opiniei, prin valorificarea informațiilor din fragmentul extras
din volumul Amintiri de la Junimea din Iaşi de George Panu
De exemplu, în textul Amintiri de la Junimea din Iaşi de George Panu, autorul insistă asupra
delimitării prealabile a părților discursului: „Mai putea fi un mijloc de preparare, şi anume: a-ţi prepara
conferinţa pe despărţituri mari şi a avea materii de vorbit pentru cel puţin un ceas jumătate.”, evitând
în felul acesta nu doar eludarea unor aspecte esențiale, ci și situația stânjenitoare, de a nu-și putea
continua discursul, datorită unor sincope de memorie.
Enunţarea celui de-al doilea argument adecvat opiniei
În al doilea rând, pentru a-și atinge scopul persuasiv, un discurs trebuie pregătit și din punct de
vedere formal. Este necesar ca vorbitorul să ia în calcul anumite elemente nonverbale și paraverbale,
să aleagă limbajul potrivit, în concordanță cu tipul de discurs, cu tema abordată, cu publicul căruia i se
adresează, cu scopul urmărit.
Dezvoltarea celui de-al doilea argument adecvat opiniei, prin valorificarea experienței personale sau
culturale
De exemplu, o prelegere științifică presupune un limbaj specializat, dominat de obiectivitate,
fundamentat pe raționamente logice, în timp ce un discurs public, pe teme de interes general, va fi
caracterizat de termeni accesibili, de subiectivitate, provenită, de obicei, din necesitatea de a impune
un anume punct de vedere. În ambele cazuri însă, exprimarea trebuie să fie corectă, clară, nuanțată,
astfel încât ideile să convingă nu doar prin conținutul lor, ci și prin felul în care sunt exprimate.
Formularea unei concluzii pertinente
În concluzie, pregătirea unui discurs solicită oratorul poate la fel de mult ca discursul însuși.
Fiind important nu doar ce se spune, ci și cum se spune, fiecare etapă trebuie parcursă cu atenție,
pentru a nu se abuza de răbdarea și de bunăvoința publicului.

Obs.
 Observă relația dintre cerințe și părțile textului argumentativ.
 Structurile subliniate sunt absolut obligatorii în textul argumentativ.
 Limita minimă de spațiu este 150 de cuvinte. Orientativ, un astfel de text ar putea avea
aproximativ 300 de cuvinte. Textul argumentativ model are 346 de cuvinte.
Subiectul al II-lea
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
Costi îşi trase scaunul lângă geamuri. Auzi subt el glasuri, însă nu vedea pe nimeni.
„Trebuie să fie tante Mathilde...”, se gândi el vesel. „Cu cine vorbeşte?” Glasul ei grav e întovărăşit
de ciripiri subţirele. Fără îndoială sunt domnişoarele lui Nacovici, care s-au întors de la Iaşi, în
vacanţa de Paşti. Spun întâmplări nostime de la şcoală. Câteodată îşi coboară glasurile, ca să nu-i
supere somnul lui.
Dar el nu doarme.
Feri într-o parte ceaşca şi se plecă pe fereastră, zâmbind. Acuma le vedea. Stăteau pe scaune
de trestie, în faţa duduii Matilda. Aveau pe masă, între ele, cafeaua cu lapte. Laurenţia privea într-o
parte, c-un aer de mâhnire. Tristă i se păru şi Răţuşca, totuşi muşca cu dinţii ei albi dintr-o felie de
cozonac.
— Spune, draga mea, ce s-a întâmplat? întreba duduia Matilda.
Costi se retrase binişor la locul lui şi întinse urechea.
— Nu vrea să spuie; i-i ruşine, zise Răţuşca.
— Ba am să spun, tresări Laurenţia.
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret
Notă
Pentru conținut, vei primi 6 puncte, iar pentru redactare, vei primi 4 puncte (utilizarea limbii literare
–1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuaţia – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de
cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Model de rezolvare
Fragmentul extras din opera literară „Venea o moară pe Siret” de Mihail Sadoveanu se
încadrează în genul epic, în care sentimentele autorului sunt exprimate indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor. Instanța narativă care relatează întâmplările la persoana a III-a („trase”,
„auzi”, „nu vedea”, „feri”), dintr-o perspectivă obiectivă, este naratorul omniscient și omniprezent,
conferind caracter creditabil povestirii. Evenimentele sunt prezentate fără implicarea afectivă a
naratorului: Costi aude glasuri afară, presupune că sunt ale lui tante Mathilde și ale domnișoarelor
Nacovici, venite în vacanță, de la Iași, se apleacă pe fereastră să se convingă, apoi se retrage, rămânând
în apropiere, fără să fie văzut, interesat de ceea ce urmează să spună Laurenția, una dintre fete. Funcția
narativă pe care și-o asumă naratorul, este dublată de funcția de regie, dirijând intrarea în scenă a
personajelor și citând discursul acestora prin verbe dicendi: „întreba”, „zise”. Omnisciența naratorului
este indicată de dezvăluirea gândurilor personajului, transpuse în monolog interior: „Trebuie să fie
tante Mathilde...”, se gândi el vesel. „Cu cine vorbeşte?”, trădând curiozitatea lui Costi în legătură cu
ceea ce se întâmplă afară. El nu este mulțumit cu confirmarea identității celor care vorbesc, dorind să
afle, mai departe, motivul mâhnirii celor două fete, fără să fie văzut. Costi capătă rolul unui personaj-
reflector, tristețea celor două fete fiind observată de acesta: „Tristă i se păru şi Răţuşca”, substituind,
pentru puțin timp, vocea narativă obiectivă a textului.

Alte subiecte de tip II

 Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

Am traversat iar străzile printre trăsuri şi maşini, fără să mă feresc de ele, cu o siguranţă de
somnambul.
M-am întors spre casă, sleită. Nu mai aveam în suflet nimic. Nici în cap. O maşină era cât pe
ce să mă calce. Nu m-am speriat deloc. Am umblat pe ploaie mult. Nu mai ştiu cât. În cele din urmă,
m-am pomenit acasă. Am descuiat uşa mecanic, am intrat înăuntru şi m-am aşezat pe acest taburet de
lângă masă, am deschis caietul şi, pe nerăsuflate, am început să scriu. Din când în când, mă uitam
nepăsătoare la urmele de apă pe care le lăsau pe parchet pantofii mei, priveam picăturile de apă care
curgeau din basc pe masă. Şi iată, pe fondul castaniu al mesei, descopăr două plicuri albe.
 Mi-era frig. Apa de pe obraz mi se prelingea pe gât. Lucrurile se lipeau de mine.
Cella Serghi, Pânza de păianjen
Model de rezolvare
Fragmentul selectat din opera literară „Pânza de păianjen” de Cella Serghi se încadrează
în genul epic, în care sentimentele autorului sunt exprimate indirect, prin intermediul acțiunii și al
personajelor. Instanța narativă care relatează întâmplările la persoana I („am traversat”, „m-am întors”,
„nu aveam”, „am descuiat”), dintr-o perspectivă subiectivă, este naratorul-personaj, care participă la
evenimentele narate, impunând un punct de vedere unic și conferind un caracter necreditabil povestirii.
Evenimentele sunt prezentate cu implicarea afectivă a naratorului: personajul feminin se întoarce acasă
după ce parcurge prin ploaie, ignorând pericolele străzilor cu mașini, unde începe să scrie într-un caiet,
observând, la un moment dat, două plicuri albe pe masă. Textul narativ reflectă specificul prozei
analitice în care accentul cade pe stările și trăirile personajului, în defavoarea epicului, care se
restrânge. Starea de intensă interiorizare a personajului-narator este trădată de acțiunile necorelate cu
contextul situației în care se află, care pot constitui amenințări pentru viața sau sănătatea sa: „Am
traversat iar străzile printre trăsuri şi maşini, fără să mă feresc de ele, cu o siguranţă de somnambul.” ,
„Din când în când, mă uitam nepăsătoare la urmele de apă pe care le lăsau pe parchet pantofii mei,
priveam picăturile de apă care curgeau din basc pe masă.” Confesiunea propriilor trăiri: „M-am întors
spre casă, sleită. Nu mai aveam în suflet nimic. Nici în cap.” indică un moment de criză în existența
personajului-narator, rezolvat doar prin scrierea în caiet, care pare un act eliberator: „am deschis
caietul şi, pe nerăsuflate, am început să scriu”. Situarea eului narativ în centrul povestirii îi conferă
autenticitate.

 Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în următorul fragment:

ACTUL III
Interiorul unei case de țară, cu un oarecare confort modern. [...] E iarnă. Lia privește pe fereastră. E
obosită și tristă, părul i-a albit pe la tâmple. George, așezat la masă, se străduiește să bea, fără chef,
dintr-o cană cu ceai. E slab și abătut.

GEORGE: Nu pot să mănânc. Gustul acesta mi se pare din ce în ce mai searbăd.

LIA (privind pe fereastră): Ce iarnă! Nămeții s-au urcat până la fereastră.
GEORGE: Azi-noapte au murit două vrăbii la fereastra noastră.
LIA (nu se ascultă unul pe celălalt): Mă uit de o oră pe fereastră și nu văd absolut nicio ființă trecând
pe drum. Tot satul e mort. (Banală.) O iarnă liniștită. (Se apropie de el.) Cum te simți?
GEORGE (cu o privire înfrântă): Nu simt nimic. (Tace.)
Ion Băieșu, Iertarea
Model de rezolvare
Fragmentul selectat din opera literară „Iertarea” de Ion Băieșu se încadrează în genul dramatic
care cuprinde totalitatea operelor literare destinate reprezentării pe scenă. Notațiile autorului
(indicațiile scenice, didascaliile) sunt intervenții directe ale dramaturgului în textul dramatic care
conțin informații privitoare la jocul de scenă al actorilor și la decoruri. Acestea configurează contextul
spațio-temporal al acțiunii dramatice: „Interiorul unei case de țară, cu un oarecare confort modern. [...]
E iarnă.”, sugerând o atmosferă liniștită. Indicațiile scenice constituie de asemenea mijloace de
caracterizare a personajelor. Trăsăturile morale și fizice ale celor două personaje prezente în scenă sunt
redate prin caracterizare directă, realizată de către autor: Lia este „obosită și tristă”, în timp ce George
este „slab și abătut”. Acțiunile și gesturile acestora, înfățișate tot prin notațiile autorului: „Lia privește
pe fereastră.”, „George, așezat la masă, se străduiește să bea, fără chef, dintr-o cană cu ceai.” surprind
existența monotonă, apăsătoare a celor doi. Dialogul protagoniștilor stă sub semnul absenței
comunicării sau al unei profunde interiorizări („nu se ascultă unul pe celălalt”, „privind pe fereastră”),
fiecare dintre aceștia părând mai degrabă preocupat de propria stare. Elementele comunicării,
nonverbale („cu o privire înfrântă”) și paraverbale ( „Banală.”, „Tace.”), situează cele două personaje
în zona pasivității și a solitudinii.