Riga Crypto și lapona Enigel pare a fi un cântec bătrânesc care ilustrează o poveste de

iubire din lumea vegetală și este o baladă fantastică asemenea unui „Luceafăr întors” care
prezintă drama cunoașterii și incompatibilitatea dintre două lumi.
Formula compozițională a poemului este aceea a povestirii în ramă, a poveștii în
poveste, în cazul de față a nunții în nuntă.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintatic prin opoziția prezent/trecut
a verbelor la persoana a III-a singular , mărci care atestă structura epică a poemului și absența
eului liric.
Primele patru strofe constituie rama nunții povestite și reprezintă dialogul unui
menestrel cu un nuntaș. Menestrelul e îmbiat să cânte despre nunta supusă disoluției dintre doi
parteneri inegali, reprezentanți a două regnuri distincte: „Enigel și riga Crypto”.
Partea a doua, nunta povestită, conține mai multe tablouri poetice: portretul și
împărăția rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale și oprirea din drum a laponei
Enigel (strofele 8,9), întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi și primele
două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul laponei și refuzul categoric cu relevarea
relației dintre simbolul solar și propria condiție (strofele 16-20), încheierea întâlnirii (strofele
21, 22), pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27).
Prezentul utilizat în cea de-a doua strofă „Un cântec larg tot mai încearcă” are rolul de
a crea atmosfera din rama poetului și este urmat de imperativul „Zi” adresat de nuntaș
menestrelului „Zi-mi de lapona Enigel/ Și Crypto, regele-ciupearcă!” care sugerează dorința și
încercarea nuntașului de a-l determina pe menestrel să cânte despre povestea de iubire dintre
Crypto și Enigel.
În cea de-a doua strofă verbul „a zice” utilizat prima dată la perfect compus „Cu foc l-
ai zis acum o vară„ și imediat după la prezent „ Azi zi-mi-l strâns, încetinel” face trecerea de
la un eveniment dintr-o durată trecută și închisă la unul actual care suprapune timpul narării
cu cel al evenimentelor narate și care stabilește de asemenea coordonatele spațio-temporale
actuale; nuntașul fruntaș îi cere menestrelului să cânte „La spartul nunții, în cămară”, dar azi,
și „strâns, încetinel”.
Odată cu pătrunderea în cea de-a doua parte a poemului, și anume la nunta povestită,
identificăm o trecere de la timpul prezent la imperfect. În strofele 5-9 se identifică o serie de
verbe la imperfect ( „împărțea, bârfeau, ieșeau, făceau, trăia) care au rolul de a situa
evenimentele într-o durată indeterminată, specifică timpului baladesc. Aceste verbe sugerează
un timp al basmului, al vremurilor de demult, al lui „a fost odată” și situează personajele
poemului într-un timp mitic. Imperfectul descriptiv redat de aceste verbe ajută la realizarea
portretelor lui Crypto și Enigel pe care le aduce în actualitate prin imagini plastice. Astfel,
riga Crypto este bârfit și ocărit de supuși pentru că este „nărăvaș” și pentru că „nu voia să
înflorească”, în vreme ce Enigel vine din „țări de gheață urgisită”, spațiu rece, ceea ce explică
aspirația ei spre soare și lumină.
Intrarea în scenă a laponei este făcută printr-o serie de verbe la perfect simplu ( „Ea
poposi pe mușchiul crud/ Lin adormi/ Când lângă sân, un rigă spân/ Veni s-o-mbie cu
dulceață”). Aici perfectul compus concentrează și dinamizează epicul și chiar dacă situează
evenimentele într-un timp trecut (mai exact popasul Laponei în ținutul rigăi), le apropie de
timpul narării.
 Prezentul revine în dialogul celor doi în strofele 11-13 ( uite, ia, toarnă, mă duc, scade,
ies) pentru a sublinia atemporalitatea simbolurilor și importanța clipei date în contrast cu
trecutul sau viitorul. Chemarea lui Crypto sub formă de descântec sau incantație magică este
refuzată de Enigel.
În cea de-a doua chemare și rugăminte, prin verbele la imperativ din versul „Începi,
rogu-te, cu mine ”, Crypto merge până la sacrificiul de sine. În strofa următoare condiționalul
optativ se împletește cu indicativul-prezent pentru a surprinde dorința și tentația laponei la
rugămințile insistente ale rigăi: „-Te-aș culege, rigă blând…/Zorile încep să joace/ Și ești
umed și plăpând/ Teamă mi-e, te frângi curând/ Lasă/ Așteaptă de te coace”. După o scurtă
ezitare Enigel refuză realizând că modul existențial al rigăi se opune celui spre care ea tinde.
În strofa 15 apare din nou condiționalul-optativ care relevă dorința arzătoare a lui
Crypto de a-și îndeplini povestea de iubire alături de Enigel: „Să mă coc, Enigel, /Mult aș
vrea”.
Într-o ultimă încercare regele ciupercilor înceracă s-o convingă pe laponă să renunțe la
aspirația sa către soare, lumină, absolut și cunoaștere și să i se alăture în „somn fraged și
răcoare”. Aceste rugăminți sunt redate de verbele la imperativ „Lasă-l, uită-l”.
În următoarele cinci strofe predomină prezentul care imprimă un ritm vioi și ilustrează
determinarea laponei de a aspira spre absolut, cu toate că tentația iubirii este copleșitoare:
„Rigă Crypto,/ rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră
mult mă tem”. Seria de verbe le prezent sugerează voința, hotărârea și întoarcerea laponei
spre visul ei și se alcătuiește de asemenea un alt descântec, de data aceasta adresat de către
laponă lui Crypto care se răsfrânge asupra acestuia și îl distruge: „Mă-nchin la soarele-nțelept/
Că sufletu-i fântână-n piept,/ Şi roata albă mi-e stăpână, /Ce zace-n sufletul-fântână/ La soare,
roata se măreşte;/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/ Dar vânt şi
umbră iar o umflă. Verbele la prezent generează aici o rimă îmbrățișată și o linie melodică
specifică cântecelor bătrânești.
În următoarea strofă se face trecerea de la dialogul dintre cei doi la vorbele
menestrelului care lămurește finalul poveștii de iubire neîmplinite în care riga Crypto se
transformă într-o ciupearcă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale
propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul, /Să-l toace, gol la drum să
iasă, /Cu măsălarița-mireasă,/ Să-i ție de împărăteasă”. Încercarea ființei inferioare de a-și
depăși limitele este pedepsită cu nebunia. Suita de verbe la conjunctiv din finalul poemului
sugerează virtualitatea și iluzia și marchează trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.
În versurile „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/Iar la făptura mai
firavă/ Pahar e gândul, cu otravă” versurile la prezent joacă un rol important în reliefarea unei
idei filosofice conform căreia omul obișnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstract, nu se
poate înălța spre absolutul cunoașterii, care-i poate fi fatal.