Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TEXTUL EPIC
Model de analiză
Fragmentul citat din opera „Cântecul lebedei” de Liviu Rebreanu surprinde impresiile,
frământările şi trăirile personajului-narator cu privire la soţia sa, Anişoara.
În ceea ce priveşte formula (tehnica) narativă, autorul optează pentru focalizarea internă, prin
care sunt dezvăluite trăirile unui singur personaj, ale naratorului implicat (personaj). Bărbatul îşi
exprimă sentimentul unei iubiri profunde, dar şi îndoiala privind afecţiunea femeii faţă de el. Viaţa
interioară a naratorului-personaj este, aşadar, prezentată prin tehnica introspecţiei, dintr-o perspectivă
subiectivă. Caracterul confesiv al discursului epic este exprimat prin mărcile lexico-gramaticale ale
subiectivităţii, precum: persoana I a verbelor – „n-am vrut”, „n-am putut”, a pronumelor personale – în
structurile „Îmi era însă mai dragă”, „mă simţeam” şi a adjectivelor posesive – „potopul vorbelor mele”,
„toată fiinţa mea”.
Ca mărci ale subiectivităţii, se remarcă şi o serie de enunţuri exclamative. De exemplu, exclamaţia
„Şapte ani n-am observat tristeţea sufletului ei!” exprimă uimirea bărbatului asociată cu o atitudine de
reproş autoadresat, cu privire la incapacitatea lui de a observa starea sufletească a femeii iubite.
Termenii cu sens evaluativ reprezintă, de asemenea, mărci ale subiectivităţii în textul citat.
Acestea sunt cuvintele prin care naratorul implicat o descrie pe femeia iubită, cuvinte care exprimă
admiraţia bărbatului şi denumesc o serie de calităţi ale femeii, precum frumuseţea, gingăşia, blândeţea:
„Era micuţă, şi albă, şi gingaşă, şi blândă...”.
În concluzie, prin focalizarea internă, sunt surprinse impresiile şi atitudinea personajului-narator
faţă de soţia sa, Anişoara.
Fragmentul citat din opera „Cântecul lebedei” de Liviu Rebreanu surprinde impresiile,
frământările şi trăirile personajului-narator cu privire la soţia sa, Anişoara.
În ceea ce priveşte formula narativă, autorul optează pentru focalizarea internă, prin care sunt
dezvăluite trăirile unui singur personaj, ale naratorului implicat. Bărbatul îşi exprimă sentimentul unei
iubiri profunde, dar şi îndoiala privind afecţiunea femeii faţă de el.
Figura femeii se conturează prin caracterizare directă şi dintr-o perspectivă subiectivă, aceea a
naratorului-personaj, aflat aici în ipostaza unui bărbat îndrăgostit de soţia sa. Acesta remarcă o serie de
calităţi ale femeii, prin care sunt creionate cele două tipuri de portret – fizic şi moral. Trăsăturile sunt
exprimate, în primul rând, prin enumeraţia câtorva adjective la începutul fragmentului citat, enumeraţie
care evidenţiază frumuseţea, gingăşia, blândeţea femeii: „Era micuţă, şi albă, şi gingaşă, şi blândă...”.
Bărbatul remarcă un contrast puternic între caracterul lui pasional şi „nepriceperea ei”. Totodată,
el observă pe chipul ei o undă de tristeţe, pe care a descoperit-o prea târziu. Totuşi, această tristeţe nu a
redus din farmecul femeii, pentru care bărbatul simte în continuare o dragoste profundă şi alături de care
se simte fericit.
Aşadar, prin tehnica introspecţiei, sunt dezvăluite frământările bărbatului provocate de atitudinea
reţinută a femeii iubite.
Fragmentul citat din opera „Cântecul lebedei” de Liviu Rebreanu surprinde impresiile,
frământările şi trăirile personajului-narator cu privire la soţia sa, Anişoara.
Apartenenţa la genul epic se justifică prin câteva trăsături specifice.
Textul epic presupune relatarea unor evenimente în care sunt implicate personaje. În fragmentul
citat, sunt menţionate două personaje: naratorul implicat (personaj) şi Anişoara, soţia sa. Figura femeii se
conturează prin caracterizare directă şi dintr-o perspectivă subiectivă, aceea a naratorului-personaj, aflat
aici în ipostaza unui bărbat îndrăgostit de soţia sa. Viaţa interioară a naratorului-personaj este, aşadar,
prezentată prin tehnica introspecţiei, dintr-o perspectivă subiectivă: „Şapte ani n-am observat tristeţea
sufletului ei! N-am vrut sau n-am putut? Nu ştiu...”.
De asemenea, ca mod de expunere specific, se remarcă naraţiunea, care, în fragmentul citat,
interferează cu descrierea: „Când am descoperit-o, însă, era prea târziu. Până atunci parcă umblasem cu
ochii închişi, orbiţi sau îmbătaţi de fericire...”. Prin intermediul descrierii, este creionat portretul mixt
(fizic şi moral) al Aurorei: „Era micuţă, şi albă, şi gingaşă, şi blândă...”.
În concluzie, personajele implicate în acţiune şi naraţiunea ca mod de expunere specific
demonstrează apartenenţa textului citat dat la genul epic.
Fragmentul citat din opera „Răscoala” de Liviu Rebreanu surprinde vizita lui Titu Herdelea la
moşia lui Grigore Iuga, ceea ce prilejuieşte un dialog între cele două personaje.
În ceea ce priveşte tehnica narativă, autorul optează pentru focalizarea zero, prin care naratorul
omniscient pătrunde în conştiinţa personajelor şi le dezvăluie gândurile şi trăirile. În felul acesta, sunt
redate frământările lui Titu Herdelea generate de contrastul dintre bogăţia familiei Iuga şi sărăcia
ţăranilor: „Pe Titu Herdelea îl rodea demult o întrebare pe care totuşi parcă nu îndrăznea s-o rostească.
Acum, ca şi când ar fi fost pe punctul să se despartă pentru totdeauna de lămuririle lui Grigore, întrebarea
îl durea.” Naratorul omniscient surprinde şi reacţia interioară a lui Grigore Iuga la întrebarea despre
pământurile ţăranilor: „Nu aşteptase acum întrebarea, deşi, pe când îi explica, pe drum, în câteva rânduri,
i-a fulgerat şi lui prin minte.”.
Întâlnirea celor două personaje este redată dintr-o perspectivă obiectivă, aşadar într-o manieră
neutră, detaşată, exprimată, la nivel morfologic, prin relatarea la persoana a III-a a verbelor şi a
pronumelor, în cuvinte şi structuri precum: „ocoliră”, „se afla”, „s-a născut”, „îl rodea”, „îl durea”.
În concluzie, discursul epic este construit prin tehnica focalizării zero, care conferă obiectivitate
relatării.
3
7. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă/ tehnica narativă din următorul
fragment:
„Birjarul a închis portiţa în urma ei şi, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de
dinainte, şi-a mai scos capul de câteva ori din landou1, cu fluturări de voal – voalul care-mi dezmierdase
buzele pe drumul spre Văratic şi pe care de atunci nu şi-l mai pusese niciodată – şi, la o cotitură a
drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.
În acest moment începu trecutul. Ca o muzică de pe alte tărâmuri, reflectată într-un ecou, erau
toate câte se petrecuseră în zilele fierbinţi ale verii, care trecuse şi ea... Cetatea Neamţului, Văraticul,
Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopţile cu lună îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii, care defilase
repede şi dispăruse după orizont, condus de Adela.
«Fost-a, n-a fost, ori a fost vis?» Cuvintele astea simple, puţin cam ridicole, scrise cu litere
chirilice într-o carte veche de stihuri, mă obsedează.
Mă duc sub copacul mare, unde i-am spus cândva, odinioară... Da, i-am spus... I-am spus stângaci,
ofensator de stângaci, subliniind că nu vreau să-i spun, dar i-am spus! Atunci mi-a dat mâna ei mică şi
rece şi puţin din braţul ei rotund cu miros de ambră2, când i-am simţit inima în pulsul care bătea alarmat
sub buzele mele.” (G. Ibrăileanu, „Adela”)
ambră – substanţă cu miros de mosc, formată în intestinul unei specii de caşalot şi care se întrebuinţează în
2
parfumerie
„Cânta din ce în ce mai aprins, mai izolat în fericirea lui neînţeleasă, trecând din Debussy în
Chopin şi Mozart, fermecându-se de prăpăstiile acestea adânci pe care le sărea. În cele din urmă, se opri
câteva clipe, cu mâinile deasupra clapelor, parcă ar fi încercat să-şi amintească ceva, şi începu să cânte
suita lui de lieduri, Stele căzătoare. [...] Se născuseră în nopţile din iarna aceasta, când renunţase la
jurnalul lui intim: le compusese mai ales pentru el şi pentru Nora. Gândul că Nora nu-şi va recunoaşte
prezenţa în toate aceste melodii, deşi crescuseră chiar în după-amiezele lor, îl entuziasma.
Petru nu auzi uşa deschizându-se şi nu observă intrarea celor două domnişoare Lecca. Fetele
rămaseră lângă uşă, ţinându-se strâns de mână, nemişcate. Nu înţelegeau prea bine ce aud. [...]
Petru continua să cânte, fericit. Terminase ultimele „stele căzătoare” şi reluase bucăţile din mijloc,
care îi plăceau mai mult, care erau mai mult ale sale. Apoi se opri brusc. Simţise prezenţa celor două fete
alături de el. Altădată, spionajul acesta l-ar fi înfuriat. Dar acum i se părea firesc. Totul i se părea firesc
pentru fericirea lui. Ar fi putut veni chiar păsările, pe marginea ferestrei...”
(Mircea Eliade, „Huliganii”)
4
10. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă/ tehnica narativă din următorul
fragment:
„De-mi părea bine?
Dar se-nţelege că-mi părea bine.
Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereţelor, cu
toate farmecele ei, acuma perdute pentru totdeauna; și niciunul dintre noi toţi, care împreună am trecut
prin acea lume, nu poate să se gândească la tinereţele sale fără ca să-i treacă, așezat, retras și întotdeauna
înţelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al
tuturora.
Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întâietate la împărţeala părerilor de bine, pentru că eu îl
știam încă din copilărie și eram prieten chiar și cu Budulea cel bătrân. […]
Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la școală, sufletul îmi era plin de
minunăţiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atâta sumedenie de
copii la un loc, și toţi acești copii, pe care îi văzusem acum în aievea, ședeau tăcuţi, nemișcaţi și cu ochii
ţintiţi la învăţător: îmi era ca și când m-aș fi întors din altă lume, și când maica mă întreba ce-am văzut la
școală, în uimirea mea nu știam să-i spun altceva decât c-am văzut pe Huţu lui Budulea plimbându-se
[…] și că acum nu-l mai cheamă Huţu, ci Mihail Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile.”
(Ioan Slavici, „Budulea Taichii”)
12. Explică, în minimum 50 de cuvinte, semnificaţia fragmentului citat de la exerciţiul 10, prin
ilustrarea a două trăsături ale genului epic.
5